CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ULTIMELE INVAZII TĂTARE ÎN MOLDOVA

 

 

 

 

De foarte multe ori în cronici sau chiar în istoriografie mongolii sunt desemnaţi inclusiv cu denumirea de tătari. Mult timp s-a crezut că tătar înseamnă mongol şi invers. Cercetătorii arată însă că între tătari şi mongoli sunt diferenţe demne de luat în seamă.

În primul rând tătarii sunt de origine turcică şi nu mongolă. Tătarii cunoscuţi în cronicile chinezeşti au locuit secolul al V lea în zona deşertului Gobi.

Au migrat apoi pentru a ieşi din sfera de influenţă imperială chinezească şi s-au alăturat mongolilor lui Ghenghis Han. Pentru cronicari, mongolii însă au primit numele de tătari, iar tătarii au devenit mongoli în concepţia acestora.

Explicaţiile sunt numeroase. ”Denumirea de tătari sub care aveau să ajungă să fie cunoscuţi aparţinea unui trib turcic, înrudit cu cel al cumanilor, avea să se impună în urma unui conflict îndelungat dintre mongoli şi aceştia, terminat prin victoria lui Temugin (viitorul Gingis Han), în 1202.

Triburile acestora au fost masacrate şi împrăştiate în cadrul celor mongole, dar, datorită vitejiei şi renumelui câştigat, etnonimul va fi păstrat, acoperind o mulţime de alte etnii, dintre care cele turcice erau majoritatare”, explică istoricul Daniel Ciucălău în articolul mai sus menţionat.

Louis Hambis explică la rândul său care este diferenţa între aceste triburi şi cum s-a ajuns la confuzie.

”Numele de mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec.VII-IX) un trib care trăia pe cursul superior al Amurului, şi care era cunoscut prin sălbăticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat catre sud-vest si a ajuns înregiunea udată de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urmă, Mongolia orientală şi s-a izbit de tătari, trib turc care trăia pe cursul inferior al Kerulenului, si cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave.

Dintr-o întâmplare ciudată, numele tătarilor, pe care mongolii îi biruiseră, a ajuns sa le fie dat lor, atât de către chinezi, cât si de către populatiile occidentale, deoarece numele tătarilor dobândise un mare renume în toată Asia, datorită rolului important pe care aceştia l-au jucat timp de mai multe veacuri”.

  Totodată mongolii s-au amestecat cu tătarii turcici în zona Hoardei de Aur şi au creat o individualitate etnică. Numele a rămas de tătari, deşi era un mix etnic mongolo-turcic.

”Învinşi de tătari şi supuşi stăpânirii acestora, în decursul timpului s-au amestecat şi s-au înrudit cu aceştia, pământul biruind încetul cu încetul natura şi felul de-a fi al cuceritorilor; aşadar mongolii, întrucât se stabiliseră aici, s-au căsătorit cu kîpceacii, a căror patrie au preluat-o, au devenit asemănători lor, iar astăzi par să descindă din aceeaşi rasă”, preciza cronicarul arab al-Umar.

După marea invazie mongolă din secolul al XIII-lea, popoarele din Răsăritul Europei au fost secole de-a rândul  ținta unor atacuri pustiitoare în scop de jaf.

Istoria secolului al XVIII-lea consemnează numeroase invazii tătare în  Moldova, de multe ori atacurile acestora fiind coordonate împreună cu turcii.

 Astfel, în anul 1711, după înfrângerea rușilor conduși de însuși țarul Petru I, aliat cu Vodă Cantemir în bătălia de la Stănilești (Huși), turcii și tătarii au prădat și ars orașele și satele din Moldova de jos. De asemenea, în vara anului 1737, în timpul războiului ruso-austro-turc (1736-1739), tătarii prădau și pustiau din nou Moldova de jos, încât cronicarul Ion Neculce, care era contemporan cu evenimentele, scria, că ”bieții oameni rămăsese numai cu sufletele”.

În septembrie 1758, în timpul domniei lui Scarlat Ghica, populația din Moldova de jos suferă cea mai cumplită invazie a tătarilor din sec. al 18-lea.

Orașele Bârlad și Focșani și satele dintre Prut și Siret au fost pustiite și arse în întregime. Mii de locuitori au fost luați în robie de tătari.Pagubele provocate de tătari au fost atât de mari, încît unii călători străini ca Daponte, care se  afla în Moldova în timpul evenimentelor și Boskovic, care a trecut după cîțiva ani prin Moldova, le-au descris în lucrările lor.

În colecția de documente a Muzeului ”V. Pîrvan” de la Bârlad se găsește un document semnat de înaltul cler și boierii din Moldova, adresat hanilor tătari din hanatele Bugeac și Nogai, în care sunt descrise jafurile și nelegiuirile tătarilor în incursiunea lor în Moldova de jos.

Documentul scris pe hîrtie cu alfabetul chirilic,  având dimensiunile 72,5/46,5 cm și o stare de conservare bună, are următorul conținut:

 

”Noi robii măriilor voastre sultani, ce vă aflați la parte (poarta) Bucegului și asupra Nohailor, mitropolitul țării, episcopii, egumenii, boieri, caimacani, și alți boieri, și toți locuitorii din raiaua Moldovei, prin acest al nostru arzu magzar, cu acela de robi îndrăznire arătăm mare și multă jalbă a noastră, către pre înălțate și luminate picioarele măriilor voastre, că nu știm din ce pricină este că videm că toți săraci din raiaua Moldovei să pradă de tot să jăcuiescu, să-l omoară și să robescu, și să ardu cu focul fînațele și ariile cu pîne, și casele pe la tîrguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată raiaua s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și aiure, unde nici acolo nu pot să se mistuiască, și nu numai că-i pradă de bucate și de altele ce au pe afară, ci necontenit și acolo prin pădure năvălind tătarii cu armele lor, mulțime de oameni din săraca raia, au omorît, și pe cîți prinde vii îi robescu și-și fac batjocoră de femeile și fetele oamenilor, și alte multe nevoi și supărări ce se face întru această ună dată, nu s-au făcut în sărăcile raiale aceștile de cînd sîntu și pînă acmu (acu), că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat, pînile cele strînsă pe la arii le ardu, cele ce au rămas nesăcerate să prăpădescu pe pămînt, și mulți din locuitorii ținuturilor de sus de spaimă și groază aceasta s-au dus printraltele țări, lăsîndu-și toate ale lor la peire numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și noi cu toții ne aflăm la mare întristăciune și ne mirăm ce va să fie această urgie și mare pradă asupra noastră și asupra săracilor din raia, că noi purure am fost și sîntem supuși spre toate poruncile împărăției și haini nu sîntem cum și către măriile voastre nici cu un chip de împotrivire n-am stătut, nici cu vre-o greșeală nu ne știm vinovați, și după dreptatea noastră avînd toată supunere ca niște robi către măriile voastre, am așteptat și așteptăm apărare și sprijineală, fiindcă de multe ori raiaua Moldovei, au avut în trecutele vremi multă folosință și sprijineală de către prea înălțații hani și sultani, ca de niște vechi împărați ai noștri, și păzitori de dreptatea lui Dumnezeu, domniilor sale, că toată hrana și bucatele lor, și pîră (pînă) astăzi sînt în pămîntul Moldovii, și nimeni oricît de puțin nu s-au supărat peste dreptate.

Pentru aceasta cu plecăciune, pînă la pămîntu, și cu fierbinți lacrimi ne rugăm măriilor voastre, să socotiți dreptate lui Dumnezeu că nu sîntem cu nimica vinovați, nici sîntem haini împărăției sau măriilor voastre, și să fie mila măriilor voastre, să porunciți să se oprească prada să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are margini răutatea aceasta ce sau făcut în ticăloasa țară, iară de sîntem greșiți și vinovați cu ceva iarăși, ne rugăm măriilor voastre, să fiți milostivi ca niște stăpîni și să ne arătați ce este greșeala noastră că noi nu știm.

Am trimis și un boier anume Vasile Stolnic, feciorul lui Negel, cu carile am și scris măriilor voastre, și de la atîtea zile nimica nu știm, nici vre-un răspuns nu am luat, și cum va fi mila măriilor voastre.

 

 

Iacov (de Putna) – mitropolit
Eonikie (Ioanikie) – episcop Romanului
Dositeu (Dosoftei) – episcop Rădăuțului
Enokentii (Inokentii) – episcop Hușului
Galata – egumen
Gole (Golla) – egumen
Mparnovsku (Barnovski) – egumen
Gaghlos Paraskiv – egumen
Treserarhis (Trei Ierarhi) – egumen
Gdancov – egumen
Răducan – logofăt
Ion Bogdan – logofăt
Constantin Balș – vornic
Manolache Costache – vistiernic
Vasile Roset – vornic
Dumitrașcu Paladi – vistiernic
Ion Palade – vistiernic
Jilgău Catar – postelnic
Ștefan Rosett – vistiernic
Ilie Costache – paharnic
Vasile Buhăescu – paharnic
Ionuț Calmaș – medelnicar
Constantin Cog(ălniceanu) – medelniciar
Ștefan Hermezău – jitniciar
Ștefan Boț – jitniciar
Constantin Mogîlde – șetrar
Mihalache Cheșco – medelniciar
Ștefan Izmază – medelnicar
Vasile Abază – vel-căpitan
Vasilache Cozma – vel-căpitan
Anastase – pomojnic
Polihron – pomojnic
Chiriac – căpitan
Huzun Gheorghe – căpitan
Toader – căpitan
Anastase – căpitan
Ioniț – căpitan
Enachie He – căpitan
Dumitru – căpitan
Gheorghe – căpitan
Neculai – căpitan

Și alți lăcuitori toci săraci a raialei Moldovei”.

(Urmează cincispezece semnături prin punere de deget).

 

Evenimentele din timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774 au răsturnat sistemul de securitate existent până atunci care era garantat de faptul că atât Principatul Moldova cât so Bugeacul si hanatul Crimeei se aflau sub suzeranitate turcească.

Victoriile rușilor în Moldova și retragerea marelui vizir la sud de gurile Dunării au dus la ruperea acestui sistem regional de securitate, în calitate de unica forţă componentă a lui în regiune rămânând doar hanul tătăresc.

Dar evenimentele din Moldova, ocupată de trupele ruse, şi în primul rând jurămintele de credinţă faţă de Rusia, depuse la Iaşi şi în ţinuturi, l-au înclinat pe Devlet-Ghirai  hanul Crimeei să planifice o invazie în principat. Scopul acestei invazii era, ca prin devastarea ţării, să lipsească armata ruşilor de provizii, impunând-o astfel la retragere peste Nistru.

În ianuarie 1770 hanul a permis conducătorii triburilor de tătari nogai şi ai altor categorii ale armatei sale să prade Iaşul „pentru a pedepsi raialele rebele” 

Către 3 ianuarie calga sultanului (primul locţiitor al hanului în ierarhia statului tătar crimeian), în fruntea unui corp de 16000 de călăreţi tătari şi nogai, cu susţinerea turcilor îi alungă pe ruşi din Galaţi şi Brăila. 

Astfel desfăşurarea evenimentelor în regiune au adus către luna ianuarie 1770 la situaţia, în care Moldova a fost de fapt expusă  invaziei hoardelor tătare.

Atunci, tătarii nogai sub conducerea mârzacilor lor au atacat  „marginea despre dânşii” a Moldovei, adică porţiunea centrală a teritoriului dintre Prut şi Nistru şi „stricând de istov” ţinuturile Lăpuşna, Orhei şi parţial Soroca. După cum mărturiseşte cronicarul Enache Cogălniceanu, robii luaţi în timpul incursiunii în aceste ţinuturi au fost duşi la Căuşeni, unde cu această ocazie se întoarce şi hanul Devlet-Ghirai. S-au dovedit a fi 16000 de suflete.

Numărul celor capturaţi, după cum afirmă Enache Cogălniceanu, a fost atât de impunător, încât au căzut preţurile la pieţile de robi de la Constantinopol şi din Anatolia, un rob în iarna anului 1770 se vindea aici pentru 7-8 lei 

În cele ce au urmat, desfăşurarea războiului ruso-turc şi rezultatele lui, fixate prin stipulaţiile păcii semnate pe data de 10 (21) iulie la Kuciuk-Kainargi, au avut drept urmare o migrare în masă a nogailor din Bugeac şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea Porţii.

Acestea din urmă fac ca orice incursiune a cetelor tătaro-nogaice în Moldova să fie imposibilă, invazia din ianuarie-februarie 1770 însemnând în acest fel ultimul act de invazie tătaro-nogaică asupra principatului, consemnată în istorie.

În 1783 Hanatul tătar al Crimeei avea să dispară din istorie, fiind anexat la Rusia.

Emigrarea în masă a nogailor din Bugeac în urma ofensivei trupelor ruseşti din vara anului 1770, dar şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea otomană în anul 1774 prin stipulaţiile păcii, semnate la Kuciuc-Kainargi, au însemnat pentru Moldova depărtarea de la hotarele sale a prădalnicilor săi vecini  tătari, curmând astfel situaţia care exista de secole în regiune, făcând imposibilă o incursiune de pradă a acestora, ceea ce a avut urmări evident binefăcătoare atât pentru dezvoltarea internă, cât şi pentru situaţia internaţională a Moldovei și în general a tuturor țărilor române.

 

 

 

 

 

Surse:

Memoria Antiquitatis (Acta Musei Petrodavensis) – Revista Muzeului Arheologic Piatra Neamț, Nr. I, 1969, p. 375. prin ”ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ md.” blog.

Dan Haidarlî, ”Ultima invazie a hoardelor tătaro-nogaice în Moldova în anul 1770 pe fondalul războiului ruso-turc din anii 1768-1774”

Revista de Istorie a Moldovei, 1997, nr. 3-4

16/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Domnul moldovean Dimitrie Cantemir spunea ca MOLDOVENII SUNT ROMÂNI

 Dimitrie Cantemir

 

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723),  a fost domn al  Moldovei  (martie – aprilie  1693 și 1710 – 1711) și un mare carturar umanist al spațiului cultural românesc.

CINE A FOST DIMITRIE CANTEMIR ?

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de răzeși  din satul Silișteni pe malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi în comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși.

După alte date s-ar fi născut la Iași. Genealogiștii au stabilit că un strămoș obscur ar fi dobândit în secolul al XVI-lea cătunul Silișteni din Moldova și că familia era de „origine pur românească”

  A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantăș, care a fost a treia soție a lui Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir menționează cele 3 soții ale tatălui său:

1. Anastasia, nepoată de văr după tată a domnului Țării Românești Gr. Ghica; 2. Ruxandra Gane; 3. Ana Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir. Anița Bantăș a făcut parte „din vechea stirpe moldovenească a Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”.

Ana Bantăș descinde dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare logofăt în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Dimitrie Cantemir spune că a purtat acest nume [Dimitrie], fiindcă a fost botezat de Dumitrașco vodă Cantacuzino. În românește, principele semna „Dimitrie”. În latină: Demetrius, formă preluată de majoritatea autorilor din Europa secolului al XVIII-lea.

La 14 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 12 ani, ca zălog al credinței tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Tatăl său, Constantin vodă, dorea să facă din fiul său un om învățat, de aceea a ales ca educator al lui Dimitrie pe dascălul Ieremia Cacavelas, din Creta, un grec cu studii la Veneția, Oxford, Leipzig și Viena. Ieremia Cacavelas a fost traducătorul din l. latină în l.greacă (în 1687) a lucrării Vitae Pontificum [Viețile Papilor], scrisă de episcopul Platina. Cacavelas a avut o mare influență asupra formației spirituale a lui Dimitrie Cantemir. 

 

La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.

În 1710 dupa ce a fost numit la tronul Moldovei,a încheiat un tratat si o alianta militara  cu Imperiul Rus condus de Petru cel Mare. Fortele armate ruso- moldovene au suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești, pe Prut (7/18 – 11/22 iulie 1711). Confruntarea a avut  urmări importante pentru Moldova şi Ţara Românească unde au fost instaurate de turci domniile fanariote. Aceasta batalie a fost ultima angajare antiotomană a Moldovei.

Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

 Dimitrie Cantemir a avut o formaţie enciclopedică cu preocupări în diferite domenii: istorie, filosofie, literatură, matematică, limbi orientale, muzică. A fost o personalitate multilaterală, care a realizat prima sinteză a culturii naţionale. 

Majoritatea operelor sale se bazează pe o vastă documentaţie, el folosind izvoare străine în limbile germană, franceză, rusă, polonă, turcă. Pentru meritele sale ştiinţifice şi literare, în 1714, Dimitrie Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin.

În creația științifică a lui Dimitrie Cantemir ,”Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”,ocupă un loc deosebit. În această operă sunt abordate probleme vitale ale istoriei poporului român de la origine, până la întemeierea principatelor Moldovei și Munteniei. 

Lucrarea a fost concepută în două volume, Cantemir reușind să scrie doar primul volum la Moscova în limba latină, cu denumirea Historia Moldo-Vlahiea, pe care mai apoi l-a tradus în limba română și l-a extins cam de patru ori în comparație cu manuscrisul latin, terminandu-l la Sankt-Petersburg în 1723, ultimul an al vietii sale.

 

 

 

 

„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” este ultima operă a lui Dimitrie Cantemir, scrisă între anii 1719 și 1722 în care autorul explică de ce moldovenii sunt români…

Hronicul este o lucrare de sinteza și înfățișează concepția savantului asupra formării poporului român și a limbii române, tratând, cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de izvoare, originile poporului român și evoluția sa până la al doilea descalecat, momentul întemeierii celor două țări române, Muntenia și Moldova.

 



 

”Hronikon a toată Țara Românească (carea apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteneasca și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, Împăratul Râmului. Așajderea pentru numerele, carele au avut odată și carele are acmu, și pentru Romanii care de atuncea într-însa așăzându-să într-aceaș și până acmu necontenit lăcuesc.”

 „Înainte de toate, chiar dacă acest (neam) a fost împărțit în trei ținuturi de căpetenie, totuși toți se cheamă cu același nume de români, disprețuind adică dând de-o parte numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare. Căci românii care trăiesc și astăzi în Transilvania, deasupra fluviului Olt, în ținutul numit Maramureș, nu-și dau numele de valah, ci de români (martori imi sunt toți locuitorii tuturor națiilor din Transilvania). Cei din Valahia (pe care grecii din vremuri apropiate îi numesc ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îi numim munteni – căci au luat în stăpanire mai multe locuri muntoase) își dau și ei la fel numele de români, iar țării lor de Țara Româneasca, adică în latinește: Terra Romana.”

 

  MOLDOVEANUL Dimitrie Cantemir spunea ca e ROMÂN 

  

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română (1719 – 1722), cuprinde istoria românilor de la origini până la descălecare. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă.

„Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacica, nici moldoveneasca, ci româneasca, astfel ca, daca vrem sa-l intrebam pe un strain de stie limba noastra, nu-l intrebam: «Scis moldavice?», ci «Stii româneste?», adica (in latineste): «Scis Romanice»? Iar daca aceste neamuri n-ar fi la obarsia lor romani, cum, ma rog, ar fi putut sa-si ia, prin minciuna, si numele, si limba romanilor?…”

„Arată-să pre scurt neamul Moldoveanilor, Munteanilor, Ardeleanilor (carii cu toții cu un nume de obște Români să cheamă) să fie din rodul său hireși Romani, și precum Dachia au fost descălecată de Traian împărat cu cetățeani și slujitori Romani […]”

 

 

 

 

 

 CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/14/cum-incearca-propaganda-imperiala-rusa-si-slugile-lor-comuniste-de-la-chisinau-sa-l-acapareze-pe-dimitrie-cantemir/

 

 

 

Surse: 

 

https://www.google.com/search?q=cantemir&oq=cantemir+&aqs=chrome..69i57j69i60l3.10993j0j4&sourceid=chrome&ie=UTF-8

 

Timpul.md

05/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

DIN NOU…TRANSILVANIA

 Transilvania, Valahia, Moldova, Banatul Timişan, estul Ungariei şi nordul Dobrogei pe o hartă din Atlasul Schreiber, Leipzig, 1730

Foto: Teritoriul  Transilvaniei, pe o hartă a ţărilor române din 1730, extrasă din Atlasul Schreiber, pag. 147, Leipzig.

 

„Națiunea ungară… ține la dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista nici o generație ungurească, oricât de grea i-ar fi soarta, care să fie dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric.

Națiunea ungară este gata să-și ia arma în mână, în orice clipă, pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și viața…

Fără Ardeal, nu poate exista statul ungar, nici misiunea ungară realizabilă, nici viață ungurească” (președintele ungar Arpad Gòncz, în „Istoria Transilvaniei”).

 

 

Este de-a dreptul incredibil cum un popor mic ca cel ungar, cu o populație de numai 9.939.470 locuitori (din care doar 8.314.029 sunt maghiari), face atâta zarvă iredentistă, într-o Europă „comună”, cu speranța că va mai reuși să anexeze unele teritorii, aflate în țări precum Slovacia, Serbia, Croația, Austria și România, așa cum a reușit când, așezându-se în Câmpia Pannoniei în 896, și-a ridicat ”spada” pentru a aduce sub ascultare – și posesie – unele popoare vecine: moravii și slovacii (în nord), croații și slovenii (sud) și românii din Transilvania.

Dacă și-ar împlini astăzi acest plan, maghiarii nu ar mai reprezenta nici măcar un procent de 50% din totalul populației ţării la care visează!

 

 

 

Atenţie, români! Duşmanii Centenarului Marii Uniri nu dorm! TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (XII)                 […]

         

Harta Ungariei după Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920

Am fost aici înainte de năvălirea ungurilor!

 

Academicianul D. Prodan scria despre români că sunt:

 „cel mai mare popor din această parte, rămas fără identitate, fără patrie! Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă şi latinitatea! Ne caută şi alte origini, alte patrii…

Ţi se pare cel puţin ciudat: un popor categoric migrator, numeşte migrator pe altul categoric sedentar.

 Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adânci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără … o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare”.

 

Ridicolul situaţiei  derivă din aceea că s-au găsit peste noapte promotori, care să susţină „teoria pământului pustiu al Transilvaniei” şi a „infiltrării” de mai târziu a … românilor, aşa cum a făcut-o – la începutul secolului XX – şi „istoricul” maghiar I. Wellmann

(„Privind consecinţele, mai gravă este cuprinderea enormă de teren a valahilor (adică a românilor).

De acum, de aproape o jumătate de mileniu, au pătruns peste creştetele, pădurile nelocuite ale Ardealului, fără veste, aproape pe neobservate, ca un fel de popor fără cerinţe, dar în acelaşi timp, deşi neoficial, sasul, secuiul, le-a întins adesea braţul de ajutor, n-a fost de ajuns să-i dezbrace de starea lor de rătăcitori, asemănătoare cu a ţiganilor, semisălbatică, de moravurile lor barbare…

Nu este de mirare că Ardealul pentru ei era pământul făgăduinţei, pentru hoardele lor nomade, aproape incapabile de aşezare statornică, aceasta însemna eliberarea din iadul pământului românesc”).

Cine este curios să afle de ce ungurii ţin atât de mult să invoce dreptul istoric când revendică Transilvania, adică faptul că ar fi găsit-o nelocuită şi deci ar fi fost primii ei stăpâni, nu are nici o şansă să înţeleagă, oricât ar studia documentele din biblioteci şi manualele şcolare, pe ce anume îşi bazează aceştia opiniile şi ce i-ar împiedica la o adică să nu se pună de acord, atunci când vorbesc despre începuturile lor în Transilvania!

Sigur, este foarte uşor să îţi apleci urechea la unii istorici unguri care „fixează” venirea lor în Transilvania „nelocuită” la începutul secolului XI,  dar totuşi nu este suficient, căci vrând cu tot dinadinsul să afli adevărul istoric – după ce te nedumereşti văzând că în cărţile şcolare se spune fie că ungurii nu i-au găsit pe români în Transilvania la venirea lor … în secolul XII („Istoria naţiunii maghiare”, 1931), fie că au ajuns în Transilvania goală … în secolul IX („Istoria Transilvaniei”, publicată de unguri în Occident, în 1992), fie că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei (Geografia Ungariei, manualul şcolar din 1923), fie că ziarele budapestane caută începuturile luând secolele la rând – nu îţi mai rămâne atunci decât, trăgându-ţi aer în piept, să intri la Biblioteca Naţională din Budapesta şi să încerci să te edifici citind cu atenţie două documente istorice cu care se mândreşte Ungaria: Gesta Hungarorum (sec.XII) şi Cronica pictată de la Viena (sec. XIV). Bun!

Te aşezi la masă şi citeşti! Ce? Păi, în primul document, fiind vorba de o cronică a unui notar anonim de la curtea regelui Bella II, se menţionează că, după ce ungurii conduşi de Arpad s-au aşezat în secolul IX în Pannonia şi de aici au început năvălirile în ţările vecine, s-au „orientat” şi înspre Transilvania, o provincie frumoasă şi bogată (Cronica pictată de la Viena), unde au pătruns, luptându-se cu valahii (românii) conduşi de Menumorut şi Gelu Românul, au reuşit să ne biruiască şi aşa şi-au făcut intrarea în Transilvania.

Tot despre o încleştare armată se aminteşte şi în al doilea document, de unde aflăm că pătrunderea ungurilor în Transilvania s-a făcut, în etape, în urma confruntării pe care au avut-o cu Gyula (Gelu?), voievod al Transilvaniei.

Iată, deci, că din aceste două documente, de la Budapesta, reiese clar că Transilvania nu era nelocuită când au năvălit ungurii şi, alt element foarte important, ei au „pus mâna” pe ea prin violenţă militară (cum se confirmă de altfel şi din Cronica lui Nestor, din secolul XI)!

În concluzie, documentele invocate contrazic flagrant „argumentele” cu care Ungaria îşi edifică teoria supremaţiei maghiare în Transilvania, îi scot în afara istoriei pe toţi falsificatorii de ieri şi de azi, anulându-le un pretins „drept istoric” al său, care, de fapt, este al nostru, al românilor…

                                                                                         

De ce ungurii îşi reneagă originea de trib din stepele asiatice, vorbitor de limbă fino-ugrică?

 

Cu adevărat notabil pare faptul că, desprinzându-se în anul 830 de Imperiul kazarilor, au venit din Mongolia asiatică în lumea civilizată a Europei (în secolele IX-X, în paralel cu incursiunile vikingilor şi musulmanilor) unde, pustiind tot ce le-a ieşit în cale, au întreprins vreo 50 de năvăliri pentru a jefui şi cotropi !

Cine va citi cartea „Ungurii” a budapestanului Paul Lendvai (sau Lendvai Pál, laureat al Premiului „Karl Lenner” în 1974), va avea ocazia să observe cum acesta, având un spirit lucid şi critic, va descrie cum au reuşit ungurii să devină un flagel pentru Europa (între 898-955), după ce fuseseră puşi pe fugă de bulgari (în 895), apoi trecuseră Carpaţii Păduroşi invadând Transilvania sub conducerea lui Arpad (895-896), pentru ca în „final” (învingându-i pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuindu-i pe germanici între 906-954 etc) ungurii să fie puşi în situaţia de a se întoarce în Pannonia nu însă înainte ca, în anul 955, să sfârşească prin a fi învinşi la Lechfeld de germanii conduşi de Otto cel Mare.

Pentru toate aceste „isprăvi”, aşa cum subliniază şi autorul ungur sus-menţionat, acest neam de stepă (de unguri migratori) este în fapt un „neam groaznic”, „iute la supărare” care, în „incursiuni de pradă în Europa”, „a răspândit pretutindeni numai spaimă şi oroare”!

Transilvania şi Ungaria nu s-au contopit.

„Busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre Răsărit mai ales din cauză că populaţiile ei aparţineau în majoritate bisericii răsăritene” spune istoricul  L. Kövari.

Deşi ungurii s-au impus treptat în Transilvania, începând cu veacul al IX- lea, ei  nu au format niciodată o singură ţară.

Avem de-a face cu două state (Ungaria şi Transilvania), organizate diferit şi distincte, în contextul în care regii unguri au „curtat” Transilvania vreo 300 de ani, după cum ne-au arătat-o atât istoricul ungur A. Szilagy, cât şi o pleiadă de cercetători ai istoriografiei maghiare, care au ţinut să îşi exprime concluziile conform cărora Transilvania, păstrându-şi în continuare particularităţile, a rămas un voievodat independent şi anterior faţă de coroana regală ungară, până în 1541, când a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Regii unguri „au fost siliţi să încuviinţeze organizarea deosebită a Transilvaniei” (E. Farczady), să nu poată încorpora niciodată Transilvania la Ungaria (F. Szilagyi) şi, lăsându-i un statut autonom şi istorie proprie (J. Chalonoky), să poată vorbi o limbă mai frumoasă decât a maghiarilor (L. Mocsary) şi deci să dăinuie ca un popor diferit de cel ungar (academicienii I. Lupaş, D. Prodan) într-un stat independent.

Aceasta este şi concluzia unor experţi, transmisă la Berlin de diplomatul – jurist german W. Fabricius, în tragicul an 1940.

Degeaba tot invocă Budapesta  dreptul istoric („al cuceririi”), în detrimentul dreptului de autodeterminare (adică al voinţei oamenilor), deoarece UNGARIA A GRAVITAT PE O ORBITĂ ISTORICĂ DIFERITĂ DE A TRANSILVANIEI (chiar dacă a influenţat-o uneori), fiind mai mereu pusă în situaţia de a face faţă multor revolte ale românilor contra ungurilor (K. Kos), dar şi de a „suporta” văzând cum „busola” credinţei românilor transilvăneni era orientată spre Răsărit, iar a Ungariei – încă de sub regele Ştefan – spre Apus!

Adevărul istoric a fost  distorsionat, adică instrumentat propagandistic, pentru a alimenta şi mai mult lupta (inclusiv religioasă), dintre ungurii catolici şi românii ortodocşi răsăriteni, cu toate că – atenţie! – Ortodoxia în Transilvania este mai veche decât catolicismul din  Apus.

După „marea schismă” din 1054, când catolicii Romei au părăsit „corabia” sobornicească a Ortodoxiei, chiar dacă incisivul prozelitism catolic s-a grăbit să înfiinţeze o „episcopie” la Alba-Iulia (în vremea regelui ungur Ladislau, 1077-1095), totuşi documentele istorice ne arată că în Transilvania – o confirmă 3 cronicari bizantini: Skylitzes, Kedrenos, şi Zonaras – existau încă mai dinainte Mănăstirea ortodoxăSf. Ioan Botezătorul” şi o altă Mănăstire (închinată tot Sf. Ioan Botezătorul), ridicată cu împuternicire de la greci (ortodocşi) de un cârmuitor ortodox din Banat – Ahtum – care a căzut luptând cu oastea regelui Ştefan.

În această sfântă mănăstire, Ahtum a aşezat „egumen cu călugări greci, după rânduiala şi ritul lor”, iar cei căzuţi în lupta sa cu ungurii au fost înmormântaţi în cimitirul grecilor , scrie academicianul istoric  Ioan Lupaş .

Prin pactul din 1867, Ungaria se prevalase  de poziția privilegiată la care a fost ridicată de Viena și a început, nu numai față de românii din arcul carpatic, un genocid cultural sub al cărui ”tăvălug” nivelator, contrar în mod absolut oricăror idei de drept internațional, și-a constituit și gradual consolidat Statutul Unitar Maghiar.

Felul în care s-a pricinuit Transilvaniei ”mai multă pagubă decât folos” (Odon Molnassy) este greu de cuprins în cuvinte!

Totuși, să încercam să  ne reîmprospătăm memoria cu câteva repere, sumare și comparative, ca să înțelegem cum a fost și cum este astăzi relația dintre maghiari și români:

  • ne-au impus ca limbă oficială, limba maghiară (1879, legea Trefort);

  • ne-au furat prin maghiarizare numele de familie (1881, legea maghiarizării numelor! S. Telekeș considera că „botezul” național este mai important decât cel religios!);

  • ne-au obstrucționat și diminuat reprezentarea politică în Dieta și în Parlamentul Ungariei (în 1910, aveam doar 5 români în Parlamentul de la Budapesta);

  • ne-au interzis organizarea vieții politice (1894);

  • ne-au suprimat 350 de școli primare (legile lui Aponyi, contele despre care scriitorul rus Lev Tolstoi spunea că în Ungaria acesta nu recunoaște nemaghiarilor nici măcar calitatea de oameni!);

  • ne-au pus la „indexul” discriminării etnice (1868, legea minorităților);

  • ne-au judecat și condamnat pe conducătorii politici (1892-1894, memorandiștii);

  • ne-au exclus de la vot (legea electorală, din 1874, care era considerată de prof.univ.maghiar B. Gustav o lege „cu tradiție feudală”);

  • ne-au schimbat denumirea localităților (legea din 1891);

  • ne-au respins orice cerere națională, sub pretextul că se săvârșea un ”atentat la ordinea de stat”;

  • ne-au maghiarizat grădinițele (1912) și învățământul primar (1907);

  • ne-au îngrădit, prin arestarea și condamnarea la închisoare a ziariștilor şi amenzile uriaşe date ziarelor româneşti, libertatea de exprimare;

  • ne-au interzis să avem reprezentanţi în funcții importante în stat şi în administraţie (Kalnoky);

  • ne-au falsificat statisticile demografice ;

  • ne-au confiscat însemnele naționale;

  •  ne-au interzis simbolurile naţionale etc.

 

În 1913, marele istoric AD Xenopol scria:

 

 „Regimul maghiar a ajuns o groază… Tratare mai brutală, mai nedreaptă și mai lipsită de cel mai elementar simțământ de omenie decât aceea pe care ungurii o impun naționalităților nemaghiare nu s-a întâlnit niciodată în decursul istoriei (…) toate celelalte popoare din acest regat trebuie să muncească numai în folosul nației stăpânitoare

(…)

Este cunoscut că la Seminarul de la Budapesta seminariștii români sunt opriți de a vorbi românește – la Universitatea din Cluj este un singur curs de literatură română propus… Judecătoriile de la mic până la mare, cancelariile administrative, ordinele ministeriale, textul legilor – toate își găsesc rostirea în limba maghiară… Banii românești mai slujesc spre a plăti jandarmii care arestează pe gazetarii români, zbirii care omoară pe alegătorii Români ce au nenorocirea de a se duce la urnă spre a vota pe unul dintr-ai lor.

Patru milioane de Români, sunt reprezentați în camera de la Budapesta de cel mult 8 sau 10 deputați, pe când Ungurii adevărați, opt milioane cel mult, împreună cu Evreii, sunt reprezentați prin mai multe sute”  

La aceste anomalii au reacționat, străini și români, din cele mai diverse medii.

Premierul britanic L.George spunea că: „imperiile europene erau un conglomerat nebunesc de astfel de posesiuni nenaturale și silnice … Românii erau dominați cu nesiguranță de austrieci și maghiarii din imperiul hodorogit”, iar ziarul german N.P. Zeitung („ungurii sunt astăzi poporul cel mai urât din Europa occidentală”, 6 mai 1894).

Pe de altă parte, ziarul L΄ Independence Belge consemna că: „Sunt tratați (românii n.a)  ca paria de rasa stăpânitoare a maghiarilor … Vechile privilegii pe care le aveau românii au fost confiscate, ziarele suprimate, ziariștii lor băgați la închisoare, iar învățătorilor și preoților li s-a făcut viața cum nu se poate mai mizerabilă” , iar poetul ungur Ady Endre :„Am învățat… că este patriotic să înjuri germani, sârbi, români, slovaci? Așa să fie? Dacă este așa, eu declar solemn că nu sunt patriot” – Nagyvarodi Naplo, 16 iunie 1903) etc.

Nu peste multă vreme avea să izbucnească Primul Război Mondial, iar în Declarația de război a României adresată, la 14 august 1916, Austro-Ungariei se spunea:

„Speranța pe care noi ne-am făcut-o… mai mult de 30 de ani, românii din Monarhie (din Transilvania – n.a.), nu numai că n-au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da chiar o aparentă satisfacție, dar ei au fost, dimpotrivă, tratați ca o rasă inferioară și condamnați să sufere opresiunea din partea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul diverselor naționalități din care se compune Statul Austro-Ungar.

Toate nedreptățile suferite de frații noștri au întreținut între țara noastră și Monarhie un element continuu de animozitate pe care Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu prețul unor mari dificultăți și numeroase sacrificii”.

La sfârşitul marelui război, după jertfe inimaginabile, poporul român se reîntregea.

Dacă falsificatorii de astăzi ai istoriei ar avea o viziune de ansamblu, fără de care nu se poate înțelege clipa minunată prin care cei 1228 de delegați ai românilor transilvăneni au proclamat la 1 Decembrie 1918 o Rezoluție de unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu regatul României, atunci cu multă ușurință ar înțelege unii că românii Transilvaniei s-au conformat întocmai principiului autodeterminării popoarelor enunțat de președintele american Wilson.

„Minoritatea ungară din România, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare.

De aici se cuvine plecat. Este foarte greu să se invoce nerespectarea unor afirmații, principii, drepturi cuprinse în documentul de la Alba-Iulia, de către urmașii unora dintre aceia care nu au recunoscut esența actului evocat aici.

Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, se vede că spun orice altceva decât autonomia pentru vreo minoritate sau pentru vreun teritoriu locuit de vreo anumită minoritate.

Ele sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat (…) Toate aceste prevederi s-au respectat cu destulă strictețe.” scrie Prof. univ.dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Aacademiei Române .

Din 1918 și până astăzi, nici o minoritate etnică din Europa nu s-a bucurat şi nu se bucură de atâtea drepturi precum cele pe care le au maghiarii din România.

Să ascultăm din nou „vocea” autorizată în materie,a academicianului istoric  I.A.Pop:

Minoritățile etnice din România au instituții de instruire și de educație în limbile lor, la diferite niveluri, în funcție de necesități și de posibilități.

Maghiarii din România se instruiesc în limba lor, în mod gratuit și, adesea, au burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare.

Nu există pregătire de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției. Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin 10 doritori… Dar… se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți. Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii superioare în maghiară sunt plătiți de stat 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii în România, pot fi aduși tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, să studieze în România, în ungurește, pe locuri bugetare de Statul român.

Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă… în report cu unul care studiază în românește (…) Astfel, maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i adesea pe etnicii români.

Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentanți în administrație în proporție cu numărul lor: în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. Judecata se face, de asemenea, în teritoriul majoritar maghiar, cu judecători și grefieri maghairi (…) Încă din epoca interbelică, minoritățile au avut organizații, asociații, partide proprii (…) sub comunism, maghiarii au condus în mare măsură Transilvania, la începuturile regimului respectiv, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult.

După 1989, maghiarii participă la guvernare în mod constant. România este singura țară din Europa în care minoritățile înregistrate oficial, independent de numărul membrilor lor, sunt reprezentate în Palament.

Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc) pentru vreo minoritate, ci despre asigurarea ”deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentați în guvern, parlament etc. Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi”…

Atunci, de ce se mai plâng maghiarii din România? Se plâng pentru că vor de fapt ca Transilvania să fie unită cu Ungaria, nu să trăiască lângă „românii inferiori”.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/10/ziua-de-10-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/10/o-istorie-a-zilei-de-10-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

Prof. Costel NEACȘU – 

 Extrase din lucrarea

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”!

http://www.justitiarul.ro/transilvania-in-colimator-

 

 

10/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: