23 noiembrie 1710 – Prințul cărturar Dimitrie Cantemir a fost înscăunat pentru a doua oară domn al Moldovei

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 1723), domn al Principatului Moldovei (19 martie – 8 aprilie 1693 şi 23 noiembrie 1710 – 11 iulie 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

La 23 noiembrie 1710, la Iaşi, turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir pentru a II-a oară domn al Moldovei, dar domnul-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie -13 aprilie 1711 un tratat secret de alianţă cu Rusia ţarului Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă,consemnează publicația online http://istoria.md.

În politica externă s-a orientat spre Rusia, afirmându-se chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina.

Viaţa şi cariera politică

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin Cantemir şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

În perioada martie – aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile.

Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român.

Antioh, fratele lui mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie materială precară. Din 1695 a fost capuchehaie (agent diplomatic) la Poarta Otomană, la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 – 1744).

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă.

 În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După numai un an de domnie (1710 – 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti – ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa.

A devenit consilier personal al țarului Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.

A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Dimitrie Cantemir – cărturar

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

Opere principale

• Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.
• Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.
• Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.
• Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.
• Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română (1719 – 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.
• Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 – 1716), la cererea Academiei din Berlin, când trăia în exil Rusia.

Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:

1. Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.
2. În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.
3. În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.

Alte opere

• Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)
• Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)
• Sistema religiae mahomedane
• Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)

Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină.

Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant.

Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. 

Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

Publicitate

„Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane” de Dimitrie Cantemir

 

 

 

 

 

 

 

 

Marele cărturar Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1674  – d. 21 august/1 septembrie 1723 ) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 – 1711)..

Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.

 

 

„Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane” – S-a tipărit din porunca maiestății sale Petru cel Mare Împărat și autocrat al Întregii Rusii În tipografia împărătescului Sankt Petersburg în anul 1722, decembrie în ziua de 22. ( Foto: https://tiparituriromanesti.wordpress.com).

 

 

     

 

Foto: Cartea „Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane
S-a tipărit din porunca maiestății sale
Petru cel Mare, Împărat și autocrat al Întregii Rusii
În tipografia împărătescului Sankt Petersburg
În anul 1722, decembrie în ziua de 22; (https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2015/08/27/dimitrie-cantemir-sistema-religiei-mahomedane-1722).

 

 

 

Cartea a cincea
Despre religia muhammedană

Capitolul întâi

Precuvântare

”Deoarece am arătat, pe scurt, pe cât am putut, cât de fioroasă bestie este Coranul și cât de îngrozitor și de nesuferit este urletul și răcnetul ei pentru urechile credincioșilor ca și ale tuturor celor ce au mintea sănătoasă și, totodată, cine este și de unde vine Muhammed, cel care a aflat în pustiurile Arabiei pe acest preacumplit balaur și l-a păscut și care a fost vânător, hrănitor și ocrotitor unei vipere atât de veninoase, socotim că nu e inutil să spunem ceva în această carte despre plodul sau puiul acestei bestii (adică despre religie sau, mai drept spus, despre superstiție).

Și o vom face fără să depășim limitele conciziei (pe care ne îngrijim în fel și chip să le respectăm) și fără să stârnim disprețul cititorului nostru curios, pricinuindu-i plictiseală […]”

 

„De aceea, cînd legea Domnului e făclie picioarelor noastre, care e poticnirea picioarelor, şi care obstacol poate sta înaintea mersului nostru? Precum, de pildă, dacă vreun credincios oricît de simplu va auzi numele lui Antihrist, numele lui Arie, al lui Nestorie şi numele lui Muhammed, ce altceva, rogu-vă, va vedea în ele, decît pe înşelătorul cel scîrnav, prorocul cel mincinos, sfîntul cel făţarnic, legiuitorul cel prea rău şi pierzătorul de suflete?

Tot aşa, cînd va auzi sau va citi cartea vreunei eresiarh, chiar de va fi renumit şi slăvit autorul ei, îndată va spune fără teamă:

„Este un mincinos, nu vorbeşte adevărul“, cunoscînd prea bine porunca sfîntului Pavel: „Chiar înger de se va pogorî din cer şi vă va învăţa altele, care nu se potrivesc cu învăţătura Evangheliei , nicidecum nu se cuvine să-l credeţi“.

Aşadar, cînd va lua în mînă cartea Curanului şi va pricepe prin însăşi cunoaşterea lui naturală că învăţătura ei este potrivnică oricărei înţelepciuni dumnezeieşti şi omeneşti, ce altceva va afirma, rogu-vă, decît că această carte este o îngrămădire de împletituri mincinoase, o culegere de basme şi o adunătură de poveşti în cel mai înalt grad caraghioase.

Înţelegînd deci rînduielile şi legile ei, îndată va zice: „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege defăimări, însă nu sînt ca legea ta, Doamne“.

Judece, aşadar, cititorul nostru şiretenia cu adevărat perfidă, însă foarte grosolană şi proastă a legii muhammedane, adică a cărţii Curanului .

Pentru că vrînd să ascundă împletiturile minciunilor sale de alte popoare, dar mai cu seamă de cele creştine, a pus asupra urmaşilor săi, ca din porunca lui Dumnezeu, o grea anatemă şi anume ca această carte a Curanului să nu fie rostită în altă limbă decît în cea arabă, nici scrisă cu alte caractere decît cu cele arabe.

Iar aceasta, pentru ca nu cumva popoarele învăţate din acea vreme, dar mai cu seamă grecii şi latinii cărora limba arabă le era necunoscută şi neobişnuită, să afle cuvintele lui deşarte şi frumuseţile lui putrede.

Însă fiecare veac îşi avea finicii săi şi n-au lipsit bărbaţii erudiţi, nici dintre creştini, nici dintre păgîni, care au învins dificultăţile cumplite şi tari ale limbii arabe şi au vădit pe şarpele ce se ascundea sub verdeaţa ei.

Voi trece sub tăcere pe Simokatta, Gheorghe Kedrenos şi alţi autori creştini, care au dezvăluit şiretenia muhammedană parţial şi superficial în scrierile lor istorice.

Voi trece sub tăcere şi pe împăratul Ioan Cantacuzino care într-o mare carte şi prin îndelungată vorbire ridiculizează şi combate cu bună evlavie şi cu înţelepciune împletiturile de minciuni şi cuvintele deşarte ale Curanului.

Voi oferi însă comentariul făcut de Porfirie, filosoful peripatetic, un elin, la Cartea lui Moise , la Sfînta Evanghelie , la Curan. Cînd păgînul mai sus amintit a citit din curiozitate cu cea mai mare atenţie aceste cărţi ale celor trei legislatori şi a cercetat stăruitor legile date de ei spre îndreptarea moravurilor omeneşti, a pronunţat pentru toate diferite sentinţe.

Mai întîi, deci, despre Legea lui Moise se povesteşte că a zis: „Legea iudaică este o lege copilărească“; despre legea creştină că este o „Lege a lucrurilor cu neputinţă“; iar despre legea muhammedană că este o „Lege porcească“.

Dar ca nu cumva cuvintele acestui filosof elin să vateme urechile cititorului evlavios, n-o să ne fie greu să tîlcuim puţin mai pe larg intenţia lui. Socotesc, deci, că rostind despre legea iudaică o sentinţă atît de inferioară, el s-a referit la anumite rînduieli şi ceremonii ale legii care, judecate numai din punct de vedere istoric, se văd lipsite de orice folos pentru îndreptarea moravurilor.

Aşa, de pildă, că mîncînd Paştile, adică mielul fript, azimile şi ierburile amare, să stea în picioare, încălţaţi, să aibă toiegele în mînă; să-l mănînce cu avînt şi grabnic, astfel încît să nu rămînă pe dimineaţă nimic din cele puse înainte; oasele care nu se pot mistui în stomac şi celelalte care se socotesc a fi necurate şi scîrboase să le ardă cu foc şi altele asemenea.

Fireşte, dacă ne vom referi la imaginea spirituală a Paştelui, ele nu înseamnă nimic altceva decît că trebuie să-şi aducă aminte că au fost cîndva înstrăinaţi în Egipt, că au fost reţinuţi în robia cumplită şi îndelungată a lui Faraon, că pînă la urmă au fost izbăviţi miraculos de braţul lui Dumnezeu conduşi fiind de Moise şi Aaron şi au sosit din această robie în pămîntul cel făgăduit, căci Pasha pe evreieşte înseamnă „trecere“ sau „strămutare“.

Deci cînd a văzut elinul multe ca acestea şi altele asemenea în Vechiul Testament şi n-a putut pricepe sensul lor cel tainic, a zis că legea lor este copilărească.

Iar cînd citea Evanghelia , dar mai cu seamă primul capitol al sfîntului Ioan: „La început era Cuvîntul“ şi celelalte, se spune că a zis: „Sublim grăieşte barbarul“.

Iar despre legea evanghelică acelaşi a spus că este a lucrurilor cu neputinţă pentru că a văzut, după cum socotesc, că unele porunci şi sfaturi par să depăşească puterile omeneşti, cum ar fi:

„De vrea cineva să-şi cîştige sufletul, trebuie să şi-l piardă; „De vorbeşte cineva de rău pe cel credincios, acela să-l binecuvînteze“; „De-i va lua haina, să-i dea şi cămaşa“; „De-l va lovi în obraz, să-l întoarcă şi pe celălalt“; „De va greşi fratele de şaptezeci de ori cîte şapte pe zi, de atîtea ori să i se ierte“, astfel ca „Soarele să nu apună întru mînia lui“; în sfîrşit, „De vrea să fie desăvîrşit, toate ale sale să le dea săracilor“, iar pentru sine să-şi lase numai crucea, adică suferinţa, răbdarea, ascultarea, dispreţul, batjocurile, clevetirile, prigonirile, şi pînă şi sufletul său să şi-l pună pentru prieten.

După cercetarea acestor porunci ale Mîntuitorului — aspre, însă impuse de sfatul Domnului —, judecînd necredinciosul greutatea lor şi făcînd o argumentare sofistică de la cele parţiale la cele generale, a încheiat cu un paralogism şi a spus că legea creştină este o lege a lucrurilor cu neputinţă.

Nici nu e de mirare că omul păgîn, la prima vedere, n-a putut pătrunde şi pricepe puterea şi sensul cuvîntului adevărului dumnezeiesc; Evangheliile îi arată chiar pe apostoli, mai înainte de a primi înţelepciunea turnată prin harul preasfîntului Duh ce se pogorîse asupra lor, încercînd o greutate egală cu îndoiala cu privire la bogatul ce avea să se mîntuiască sau la trecerea cămilei prin urechile acului.

Primind însă cele mari şi minunate în dar de la dumnezeiasca economie, ei au înţeles că cele ce li se par oamenilor a fi cu neputinţă, la Dumnezeu sînt cu putinţă. Dar nu voi mai zăbovi asupra acestora.

Cealaltă părere a unui atît de mare filosof, deşi idolatru necredincios, s-o judece cititorul nostru fără nici o tulburare a minţii sau părtinire lăuntrică şi să cerceteze ceva mai adînc de ce a dat el o sentinţă atît de batjocoritoare şi dispreţuitoare despre legea muhammedană şi a numit-o lege porcească, adică a dobitoacelor mai proaste şi mai rău puturoase decît toate.

Fără îndoială că multe lucruri caraghioase şi fără nici un sens ale legii Curanului l-au putut convinge pe Porfirie să le aibă într-o consideraţie atît de inferioară. Totuşi, după părerea mea, două pricini au fost mai mari şi mai de căpetenie.

Cea dintîi cred că e faptul că în legea muhammedană sînt îngăduite foarte multe — chiar dacă nu toate — oarecum animalice, lipsite de orice pricepere şi sens, dar poruncite drept lucruri foarte necesare, aşa încît dacă animalele cele necuvîntătoare ar fi avut capacitatea de a grăi şi modul de a-şi arăta intenţiile, cu adevărat şi-ar fi bătut joc de un astfel de legislator, iar legea lui ar fi declarat-o mîrşavă şi vrednică de batjocură.

Căci cine dintre cei cu înţelegere ar socoti că e un merit, ca pe fiecare om — afară de muhammedan — să-l lipseşti de agonisita lui, să-i jefuieşti pe toţi de toate fără nici o teamă, să propovăduieşti că cea mai bună faptă şi de mai mare merit este să ucizi? Totuşi, legea muhammedană nu numai că îngăduie ci şi porunceşte, şi nu numai că porunceşte ci, dacă cineva nu face aceasta, îl socoate că a păcătuit de moarte. Specificul justiţiei popoarelor şi al dreptăţii sociale este ca fiecăruia să i se dea ce e al lui.

Legea Curanului , dimpotrivă, proclamă că nimeni în lume n-are stăpînire asupra vreunui lucru, afară de cei ce urmează Curanului. Cu un cuvînt, toate şi le atribuie lor, nimic nu este îngăduit altora, nimic nu aparţine altora, nimic altceva nu socotesc a fi drept. Aceasta, deci, este partea din legea Curanului care, fiind lipsită de orice raţiune şi sens, ca o piatră ruptă din marginea prăpastiei se prăbuşeşte vertiginos în adîncul ignoranţei.

Cred că a doua pricină pentru care filosoful mai sus amintit s-a arătat atît de scîrbit de învăţătura Curanului este faptul că Muhammed pune binele suprem în simţul extern şi comun tuturor animalelor.

După ce le-a slăbit discipolilor săi (în lumea aceasta) toate frînele destrăbălării, îmbuibării, plăcerii pîntecelui şi a celor de sub pîntece, el le făgăduieşte şi în viaţa viitoare (unde oricine care s-a nevoit după lege nădăjduieşte să-şi ceară de la preadreptul judecător adevărata fericire şi cunună) plăcerile trupului cele fără de osteneală: lupte amoroase, fapte vitejeşti, victorii, domnia lui Bachus şi orice desfătare şi gîdilare a tuturor simţurilor ca pe un lucru prea dulce, precum porcilor celor buboşi noroiul şi mocirla prea împuţită.

Şi mai afirmă că le va da posibilitatea să scoată din plin din adîncul larg al relei cinstiri.

Acestea pe scurt spuse, dar după cum socotesc destule, le-am adus spre pildă pentru ca cititorul nostru să-l poată cunoaşte lesne pe balaur după trompă. Iar celelalte numeroase capete de şarpe cu atîtea limbi de năpîrcă le va vedea pe urmă în această carte a noastră alcătuită pe scurt”.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Gravură alegorică care înfățișează visul profetic al lui Osman I Gazi, întemeietorul dinastiei sultanilor turci. Din trupul acestuia iese trunchiul (imperiul otoman), ale cărui roade sunt șerpii. Personajele feminine simbolizează cele trei continente dominate de otomani, dintre care Europa ține sceptrul ridicat și, cu mâna stângă, face un semn de refuz și apărare; (https://tiparituriromanesti.wordpress.com).

 

 

 

Capitolul al paisprezecelea
Despre haram, adică despre cele oprite

 

Sub acest nume de haram ei înțeleg a fi tot ce prin poruncă dumnezeiască și prorocească este oprit, interzis, neîngăduit.

Sub acest nume se cuprind toate păcatele cele de moarte și vrednice de pedeapsă (astfel obișnuiesc ei să numească pe acelea pe care noi le numim de iertat). Decalogul, afară de Sabat, ei îl primesc cu desăvârșire, iar pe cele contrarii acestuia le mărturisesc că sunt oprite […].

Iar persanii spun că nu este oprit a picta icoane, însă este nelegiuit a le cinsti. De aceea ei sunt socotiți de turci și de arabi ca niște purtători ai păcatului unei erezii urâte.

Ei pictează de la Adam până la Muhammed nu numai chipurile tuturor prorocilor, ci chiar pe Muhammed, afară de cap, căci în locul capului, ca nu cumva să-i fie văzută fața, pictează o bucată de pânză albă, care parcă acoperă capul și fața lui.

Căci ei zic că trupul lui Muhammed, deși cu asemănarea diferitelor părți ale trupului nu se deosebea de trupurile celorlalți oameni, totuși frumusețea feței lui, datorită luminii dumnezeiești care o lumina, era inefabilă, de neimitat, așadar nu poate fi pictată.

3. Pe riaia, adică supus, de orice religie ar fi, în afară de birul cu care este impus, este oprit să-l obijduiești, să-l necinstești, să-l omori sau să-l întărâți și să-l strâmtorezi într-alt fel.

În fetvă se spune: Sufletul lor e ca sufletul nostru, trupul lor e ca trupul nostru, bunurile lor ca bunurile noastre, deci trebuie păziți și apărați. Pentru un creștin care se află în robia lor, de va fi omorât de o mie și unu de muhammedani, legea Coranului poruncește să fie pedepsiți cu moartea toți ucigașii dacă ceilalți nu vor arăta care dintre ei l-a rănit primul.

Eu însumi am văzut nouă ieniceri care au fost înecați în urma hotărârii judecătorești pentru un singur grec, și încă țăran. Ei n-au putut tăgădui omorul, dar, nădăjduind că pentru un singur ghiaur nu vor fi executați nouă musulmani (poate că nu cunoșteau această rigoare a legii), au spus în fața judecătorului că toți laolaltă l-au omorât și nu pot ști cine l-a rănit mai înainte și cine pe urmă.

Și, așa după cum am spus, toți nouă au fost osândiți la moarte pentru un singur supus.

7. De oricare femeie străină, soție, fiică, roabă sau prizonieră nu este îngăduit nici să te atingi, nici să o privești. Iar de va fi fetiță mai mică de șapte ani, adică înainte de vârsta potrivită pentru împreunare, atunci nu se oprește și ele pot umbla în școlile mixte. Iarăși, zic ei că este cel mai greu păcat ca bărbatul să privească trup gol de bărbat sau băiat, afară de picioare până la genunchi și trupul de la cap până la brâu, deși năravul pentapolitanilor îl îmbrățișează mai mult decât Jupiter pe Ganimede.

21. Este interzis în timpul războiului a-ți tăia unghiile și a-ți rade vârful capului. Prima pentru că unghiile se socotesc a fi o armă naturală a omului, cu care poate prinde și sfâșia pe inamic; a doua pentru ca, de i se va întâmpla cuiva să fie ucis de inamic, să aibă inamicul de ce să apuce și să ridice capul, ca nu cumva, fiind părul ras, să fie nevoit să-l ridice cu sulița sau cu ghioaga.”

 

 

 

Sursa traducerii: Dimitrie Cantemir, Opere complete. VIII. Tomul II. Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, București, 1987.
Sursa fotografiilor din ediția rusă și a ediției românești: Dacoromanica – Biblioteca Digitală a Bucureștilor

ULTIMELE INVAZII TĂTARE ÎN MOLDOVA

 

 

 

 

 

De foarte multe ori în cronici sau chiar în istoriografie mongolii sunt desemnaţi inclusiv cu denumirea de tătari. Mult timp s-a crezut că tătar înseamnă mongol şi invers. Cercetătorii arată însă că între tătari şi mongoli sunt diferenţe demne de luat în seamă.

În primul rând tătarii sunt de origine turcică şi nu mongolă. Tătarii cunoscuţi în cronicile chinezeşti au locuit secolul al V lea în zona deşertului Gobi.

Au migrat apoi pentru a ieşi din sfera de influenţă imperială chinezească şi s-au alăturat mongolilor lui Ghenghis Han. Pentru cronicari, mongolii însă au primit numele de tătari, iar tătarii au devenit mongoli în concepţia acestora.

Explicaţiile sunt numeroase. ”Denumirea de tătari sub care aveau să ajungă să fie cunoscuţi aparţinea unui trib turcic, înrudit cu cel al cumanilor, avea să se impună în urma unui conflict îndelungat dintre mongoli şi aceştia, terminat prin victoria lui Temugin (viitorul Gingis Han), în 1202.

Triburile acestora au fost masacrate şi împrăştiate în cadrul celor mongole, dar, datorită vitejiei şi renumelui câştigat, etnonimul va fi păstrat, acoperind o mulţime de alte etnii, dintre care cele turcice erau majoritatare”, explică istoricul Daniel Ciucălău în articolul mai sus menţionat.

Louis Hambis explică la rândul său care este diferenţa între aceste triburi şi cum s-a ajuns la confuzie.

”Numele de mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec.VII-IX) un trib care trăia pe cursul superior al Amurului, şi care era cunoscut prin sălbăticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat catre sud-vest si a ajuns înregiunea udată de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urmă, Mongolia orientală şi s-a izbit de tătari, trib turc care trăia pe cursul inferior al Kerulenului, si cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave.

Dintr-o întâmplare ciudată, numele tătarilor, pe care mongolii îi biruiseră, a ajuns sa le fie dat lor, atât de către chinezi, cât si de către populatiile occidentale, deoarece numele tătarilor dobândise un mare renume în toată Asia, datorită rolului important pe care aceştia l-au jucat timp de mai multe veacuri”.

  Totodată mongolii s-au amestecat cu tătarii turcici în zona Hoardei de Aur şi au creat o individualitate etnică. Numele a rămas de tătari, deşi era un mix etnic mongolo-turcic.

”Învinşi de tătari şi supuşi stăpânirii acestora, în decursul timpului s-au amestecat şi s-au înrudit cu aceştia, pământul biruind încetul cu încetul natura şi felul de-a fi al cuceritorilor; aşadar mongolii, întrucât se stabiliseră aici, s-au căsătorit cu kîpceacii, a căror patrie au preluat-o, au devenit asemănători lor, iar astăzi par să descindă din aceeaşi rasă”, preciza cronicarul arab al-Umar.

După marea invazie mongolă din secolul al XIII-lea, popoarele din Răsăritul Europei au fost secole de-a rândul  ținta unor atacuri pustiitoare în scop de jaf.

Istoria secolului al XVIII-lea consemnează numeroase invazii tătare în  Moldova, de multe ori atacurile acestora fiind coordonate împreună cu turcii.

 Astfel, în anul 1711, după înfrângerea rușilor conduși de însuși țarul Petru I, aliat cu Vodă Cantemir în bătălia de la Stănilești (Huși), turcii și tătarii au prădat și ars orașele și satele din Moldova de jos. De asemenea, în vara anului 1737, în timpul războiului ruso-austro-turc (1736-1739), tătarii prădau și pustiau din nou Moldova de jos, încât cronicarul Ion Neculce, care era contemporan cu evenimentele, scria, că ”bieții oameni rămăsese numai cu sufletele”.

În septembrie 1758, în timpul domniei lui Scarlat Ghica, populația din Moldova de jos suferă cea mai cumplită invazie a tătarilor din sec. al 18-lea.

Orașele Bârlad și Focșani și satele dintre Prut și Siret au fost pustiite și arse în întregime. Mii de locuitori au fost luați în robie de tătari.Pagubele provocate de tătari au fost atât de mari, încît unii călători străini ca Daponte, care se  afla în Moldova în timpul evenimentelor și Boskovic, care a trecut după cîțiva ani prin Moldova, le-au descris în lucrările lor.

În colecția de documente a Muzeului ”V. Pîrvan” de la Bârlad se găsește un document semnat de înaltul cler și boierii din Moldova, adresat hanilor tătari din hanatele Bugeac și Nogai, în care sunt descrise jafurile și nelegiuirile tătarilor în incursiunea lor în Moldova de jos.

Documentul scris pe hîrtie cu alfabetul chirilic,  având dimensiunile 72,5/46,5 cm și o stare de conservare bună, are următorul conținut:

 

”Noi robii măriilor voastre sultani, ce vă aflați la parte (poarta) Bucegului și asupra Nohailor, mitropolitul țării, episcopii, egumenii, boieri, caimacani, și alți boieri, și toți locuitorii din raiaua Moldovei, prin acest al nostru arzu magzar, cu acela de robi îndrăznire arătăm mare și multă jalbă a noastră, către pre înălțate și luminate picioarele măriilor voastre, că nu știm din ce pricină este că videm că toți săraci din raiaua Moldovei să pradă de tot să jăcuiescu, să-l omoară și să robescu, și să ardu cu focul fînațele și ariile cu pîne, și casele pe la tîrguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată raiaua s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și aiure, unde nici acolo nu pot să se mistuiască, și nu numai că-i pradă de bucate și de altele ce au pe afară, ci necontenit și acolo prin pădure năvălind tătarii cu armele lor, mulțime de oameni din săraca raia, au omorît, și pe cîți prinde vii îi robescu și-și fac batjocoră de femeile și fetele oamenilor, și alte multe nevoi și supărări ce se face întru această ună dată, nu s-au făcut în sărăcile raiale aceștile de cînd sîntu și pînă acmu (acu), că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat, pînile cele strînsă pe la arii le ardu, cele ce au rămas nesăcerate să prăpădescu pe pămînt, și mulți din locuitorii ținuturilor de sus de spaimă și groază aceasta s-au dus printraltele țări, lăsîndu-și toate ale lor la peire numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și noi cu toții ne aflăm la mare întristăciune și ne mirăm ce va să fie această urgie și mare pradă asupra noastră și asupra săracilor din raia, că noi purure am fost și sîntem supuși spre toate poruncile împărăției și haini nu sîntem cum și către măriile voastre nici cu un chip de împotrivire n-am stătut, nici cu vre-o greșeală nu ne știm vinovați, și după dreptatea noastră avînd toată supunere ca niște robi către măriile voastre, am așteptat și așteptăm apărare și sprijineală, fiindcă de multe ori raiaua Moldovei, au avut în trecutele vremi multă folosință și sprijineală de către prea înălțații hani și sultani, ca de niște vechi împărați ai noștri, și păzitori de dreptatea lui Dumnezeu, domniilor sale, că toată hrana și bucatele lor, și pîră (pînă) astăzi sînt în pămîntul Moldovii, și nimeni oricît de puțin nu s-au supărat peste dreptate.

Pentru aceasta cu plecăciune, pînă la pămîntu, și cu fierbinți lacrimi ne rugăm măriilor voastre, să socotiți dreptate lui Dumnezeu că nu sîntem cu nimica vinovați, nici sîntem haini împărăției sau măriilor voastre, și să fie mila măriilor voastre, să porunciți să se oprească prada să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are margini răutatea aceasta ce sau făcut în ticăloasa țară, iară de sîntem greșiți și vinovați cu ceva iarăși, ne rugăm măriilor voastre, să fiți milostivi ca niște stăpîni și să ne arătați ce este greșeala noastră că noi nu știm.

Am trimis și un boier anume Vasile Stolnic, feciorul lui Negel, cu carile am și scris măriilor voastre, și de la atîtea zile nimica nu știm, nici vre-un răspuns nu am luat, și cum va fi mila măriilor voastre.

 

 

Iacov (de Putna) – mitropolit
Eonikie (Ioanikie) – episcop Romanului
Dositeu (Dosoftei) – episcop Rădăuțului
Enokentii (Inokentii) – episcop Hușului
Galata – egumen
Gole (Golla) – egumen
Mparnovsku (Barnovski) – egumen
Gaghlos Paraskiv – egumen
Treserarhis (Trei Ierarhi) – egumen
Gdancov – egumen
Răducan – logofăt
Ion Bogdan – logofăt
Constantin Balș – vornic
Manolache Costache – vistiernic
Vasile Roset – vornic
Dumitrașcu Paladi – vistiernic
Ion Palade – vistiernic
Jilgău Catar – postelnic
Ștefan Rosett – vistiernic
Ilie Costache – paharnic
Vasile Buhăescu – paharnic
Ionuț Calmaș – medelnicar
Constantin Cog(ălniceanu) – medelniciar
Ștefan Hermezău – jitniciar
Ștefan Boț – jitniciar
Constantin Mogîlde – șetrar
Mihalache Cheșco – medelniciar
Ștefan Izmază – medelnicar
Vasile Abază – vel-căpitan
Vasilache Cozma – vel-căpitan
Anastase – pomojnic
Polihron – pomojnic
Chiriac – căpitan
Huzun Gheorghe – căpitan
Toader – căpitan
Anastase – căpitan
Ioniț – căpitan
Enachie He – căpitan
Dumitru – căpitan
Gheorghe – căpitan
Neculai – căpitan

Și alți lăcuitori toci săraci a raialei Moldovei”.

(Urmează cincispezece semnături prin punere de deget).

 

Evenimentele din timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774 au răsturnat sistemul de securitate existent până atunci care era garantat de faptul că atât Principatul Moldova cât so Bugeacul si hanatul Crimeei se aflau sub suzeranitate turcească.

Victoriile rușilor în Moldova și retragerea marelui vizir la sud de gurile Dunării au dus la ruperea acestui sistem regional de securitate, în calitate de unica forţă componentă a lui în regiune rămânând doar hanul tătăresc.

Dar evenimentele din Moldova, ocupată de trupele ruse, şi în primul rând jurămintele de credinţă faţă de Rusia, depuse la Iaşi şi în ţinuturi, l-au înclinat pe Devlet-Ghirai  hanul Crimeei să planifice o invazie în principat. Scopul acestei invazii era, ca prin devastarea ţării, să lipsească armata ruşilor de provizii, impunând-o astfel la retragere peste Nistru.

În ianuarie 1770 hanul a permis conducătorii triburilor de tătari nogai şi ai altor categorii ale armatei sale să prade Iaşul „pentru a pedepsi raialele rebele” 

Către 3 ianuarie calga sultanului (primul locţiitor al hanului în ierarhia statului tătar crimeian), în fruntea unui corp de 16000 de călăreţi tătari şi nogai, cu susţinerea turcilor îi alungă pe ruşi din Galaţi şi Brăila. 

Astfel desfăşurarea evenimentelor în regiune au adus către luna ianuarie 1770 la situaţia, în care Moldova a fost de fapt expusă  invaziei hoardelor tătare.

Atunci, tătarii nogai sub conducerea mârzacilor lor au atacat  „marginea despre dânşii” a Moldovei, adică porţiunea centrală a teritoriului dintre Prut şi Nistru şi „stricând de istov” ţinuturile Lăpuşna, Orhei şi parţial Soroca. După cum mărturiseşte cronicarul Enache Cogălniceanu, robii luaţi în timpul incursiunii în aceste ţinuturi au fost duşi la Căuşeni, unde cu această ocazie se întoarce şi hanul Devlet-Ghirai. S-au dovedit a fi 16000 de suflete.

Numărul celor capturaţi, după cum afirmă Enache Cogălniceanu, a fost atât de impunător, încât au căzut preţurile la pieţile de robi de la Constantinopol şi din Anatolia, un rob în iarna anului 1770 se vindea aici pentru 7-8 lei 

În cele ce au urmat, desfăşurarea războiului ruso-turc şi rezultatele lui, fixate prin stipulaţiile păcii semnate pe data de 10 (21) iulie la Kuciuk-Kainargi, au avut drept urmare o migrare în masă a nogailor din Bugeac şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea Porţii.

Acestea din urmă fac ca orice incursiune a cetelor tătaro-nogaice în Moldova să fie imposibilă, invazia din ianuarie-februarie 1770 însemnând în acest fel ultimul act de invazie tătaro-nogaică asupra principatului, consemnată în istorie.

În 1783 Hanatul tătar al Crimeei avea să dispară din istorie, fiind anexat la Rusia.

Emigrarea în masă a nogailor din Bugeac în urma ofensivei trupelor ruseşti din vara anului 1770, dar şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea otomană în anul 1774 prin stipulaţiile păcii, semnate la Kuciuc-Kainargi, au însemnat pentru Moldova depărtarea de la hotarele sale a prădalnicilor săi vecini  tătari, curmând astfel situaţia care exista de secole în regiune, făcând imposibilă o incursiune de pradă a acestora, ceea ce a avut urmări evident binefăcătoare atât pentru dezvoltarea internă, cât şi pentru situaţia internaţională a Moldovei și în general a tuturor țărilor române.

 

 

 

 

 

Surse:

Memoria Antiquitatis (Acta Musei Petrodavensis) – Revista Muzeului Arheologic Piatra Neamț, Nr. I, 1969, p. 375. prin ”ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ md.” blog.

Dan Haidarlî, ”Ultima invazie a hoardelor tătaro-nogaice în Moldova în anul 1770 pe fondalul războiului ruso-turc din anii 1768-1774”

Revista de Istorie a Moldovei, 1997, nr. 3-4