CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Diferențierea dintre români și vlahi este un efect al propagandei ruse

Imagini pentru vlahi romani photos

Vlahii timoceni sunt români autentici

 

 

Acad. Ioan Aurel Pop: „Diferența dintre români și vlahi, efect al propagandei ruse”

 

S-a spus și s-a scris adesea că numele de România a fost „inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României și Geografia României, referindu-se în linii mari la spațiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer și mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din rațiuni politice artificiale și în spirit naționalist modern.

În legătură cu această convingere se află și o alta, curentă și acum în anumite zone ale spiritualității europene: valahii au fost o populație difuză, disparată și neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri și componente; dintre anumiți valahi, s-ar fi format în epoca modernă, odată cu națiunile de tip modern, românii. Cu alte cuvinte, valahii și românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii și apoi românii.

Impunerea unor asemenea idei tendențioase, cu substrat politic, legate de diferențele dintre vlahi/valahi și volohi sau dintre moldoveni și români, fără nicio bază științifică, s-a făcut, în mare măsură, datorită propagandei rusești și apoi sovietice, însușite și perpetuate până astăzi în anumite cercuri și de anumite state.

Text este extras din articolul „Serbia. Catastrofa lingvistică, numită „limba vlahă”, demontată de academician Alexandrina Cernov: Valea Timocului nu va avea o „limbă vlahă” funcțională” și reprezintă Discursul de recepție la Academia Română al istoricului Ioan Aurel Pop.

romaniabreakingnews.ro

19/03/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un proiect identitar cu implicaţii geopolitice inventat de laboratoarele colonialiste ruseşti – „moldovenismul”

 

In ziua de 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică.

S-au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta, dar există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean.

Sau orice combinaţie doriţi.

 

 

 

 

Moldovenismul-Sorosisto-Kaghebist

Un afis de propaganda „moldovenista”

 

În ciorba asta se aruncă şi argumentul istoric – statul Moldovei din perioada medievală – şi se poate broda la infinit asupra acestei teze.

Concluzia: moldovenii sunt diferiţi de români.

Teoria moldovenistă este fără îndoială un copil al propagandei sovietice, nu comuniste şi nici chiar ruse.

Pentru că Marx vorbea despre basarabeni ca fiind români, iar documentele de domeniu ale Rusiei ţariste afirmă peste tot identitatea moldovenilor cu românii.

Anume bolşevicii au fost cei care au speculat cu autoidentificarea de „moldovean”. Nu a fost unicul caz (bunăoară se încerca fervent ruperea tadjicilor de restul persanilor), dar a fost unicul care a prins la populaţia vizată.

Deoarece ideea de naţiune a venit relativ mai târziu în Europa de est, criteriile medievale de autoidentificare au rămas încă puternice printre popoarele de acolo. Iar între criteriile cel etnic era pe ultimul loc, după cel religios şi cel regional.

De aceste aspecte s-au folosit cu iscusinţă ideologii stalinişti. Au folosit astfel identificarea de „moldovean” (de la „cetăţean”, adică supus al Ţării Moldovei), care separa românii estici de cei sudici şi vestici, pentru a crea un nou popor.

Dar, dat fiind lipsa de substanţă a acestei teorii, şi interpretarea ei diferită, au dus la apariţia unei diversităţi mari de moldovenisme.

Primul, şi cel original, este cel sovietic. Astăzi acesta este amorf, şi nu mai este împărtăşit decât poate de unele persoane izolate.

Izolate de lumea reală în lumea enciclopediilor sovietice. Această variantă nu vorbea doar despre un popor moldovenesc diferit de cel român, dar şi despre caracterul slav al acestui popor.

Deşi toate celelalte poare slave erau perfect conştiente de această absurditate, cunoscându-se în toate cronicile slave că locuitorii Moldovei sunt de origini romanice, „ştiinţa istorică” sovietică a continuat să afirme această aberaţie printre locuitorii Basarabiei ocupate.

După destrămarea URSS această teorie a fost abandonată uşor.

Aceasta nu rezistă niciunei critici, fiind egală cu a spune că japonezii sunt boşimani (familie de popoare din Africa).

Moldovenismul sovietic a fost înlocuit însă cu un moldovenism mai romanic. Deci, nu se mai afirmă slavitatea moldovenilor, dar aceştia rămâneau un  popor separat.

A aparut un fel de „dacism” local pruto-nistrean. Dar, deşi se recunoştea deja romanitatea, esenţa teoriei nu s-a schimbat.

In conformitate cu aceasta, cu toate că sunt romanici, moldovenii noului moldovenism au apartinut mereu  spaţiului civilizaţional al Rusiei, iar istoria Moldovei a fost transformată într-o succesiune de „ocupaţii” româneşti şi „eliberări” ruseşti.

Acest moldovenism era şi unul puternic statalist. S-a creat practic un cult al „statalităţii moldoveneşti”, dar,  pentru moldovenişti era important ca statul să se numească „Moldova”, in timp ce independenţa Moldovei putea exista doar alături de Rusia.

Deci, până la urma „statalitatea moldovenească” aparea  diluată în universalismul rusesc (mai nou, euroasiatic).

Astfel, acest nou moldovenism rămânea în albia absurdităţii, doar că se încerca o limpezire a apelor tulburi ale demagogiei sovietice.

Evident,  acceptarea romanităţii a impus unele riscuri şi în primul rând riscul de a nu putea inventa un răspuns la simpla întrebare de ce limba românilor şi cea moldovenilor sunt identice.

Pentru a ocoli acest impediment „fascist”, s-a realizat o mitologizare cam caaraghioasă a istoriei, urmând în linii generale preceptele  teoriei dacismului.

Moldovenii ar fi  apărut înaintea românilor, ba chiar românii ar fi un fel de moldoveni, limba lor fiind de  fapt  moldovenească, iar românii i-au schimbat intenţionat denumirea.

In plus, Modova a apărut înaintea României… Astfel s-a ajuns şi la forma originală, dar mutantă (de fapt contra-dacistă sub multe aspecte), a moldovenismului dacist, unde moldovenii sunt daci liberi, iar românii romani cuceritori, de unde şi lupta neîntreruptă pentru libertate.

A rămas să se găsească origini moldoveneşti civilizaţiei umane, dar fiind o teorie vasală Rusiei,se preferă in continuare ideea originii vechi ruse a umanităţii.

 Ideologia moldovenismului a ajuns până acolo ca a încercat să susţină teza conform căreia în urma convieţuirii daco-romane cu slavii au luat naştere două popoare, cel român şi cel moldovenesc, sau”voloah”.

Mergând până la capăt, se poate considera astfel Basarabia că fiind urmaşa vechiului Principat al Moldovei.

Această teorie este una falsă, fiind combătută cu uşurinţă atât de istoricii români, cât şi de cei occidental şi de aceea nu ne vom axa în discutarea sa, însă vom aduce câteva argumente, cel mai important fiind acela, că înainte de elaborarea acestui proces de ştergere a identităţii colective  început de Komintern, basarabenii erau consideraţi oficial de către ruşi ca fiind români

În acest sens, în 1816 istoricul rus P.P.Swinim spunea despre basarabeni:  “locuitorii acestei regiuni sunt moldoveni sau români, descendenţi din  romani”, iar etnograful rus L.S.Berg folosea termenul de moldovean ca o conotaţie geografică, nicidecum etnică afirmând:  “moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson“.

Asadar, cine sunt aceşti  “moldoveni”? Cum se pot ei deosebi etnic de români, când vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi religie şi istorie comună?

Cum se pot ei deosebi, când trupul lui Ştefan cel Mare se află îngropat la Putna, iar Republica Moldova nu reprezintă decât o parte a Principatului Moldovei care s-a unit cu Ţara Românească, formând România de astăzi?

Din start trebuie să delimităm moldovenismul naţional de cel etnic, lucru pe care autorităţile comuniste din trecut şi promotorii acestei ideologii de astazi nu îl fac, încercând chiar ambiguizarea şi inducerea în eroare a opiniei publice. 

Practic a fi cetăţean moldovean al Republicii Moldova nu este obligatoriu a fi şi etnic moldovean, cetăţenia fiind atribuită oricarui etnic indiferent dacă  acesta este  bulgar, găgăuz etc.

Moldovenismul etnic nu este altceva decât un plan de nation-building, pus la cale de  Komintern în anii  ’20, ca urmare a planului de export al revoluţiei bolşevice şi continuat după căderea URSS. În 1990 oamenii ieşeau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, cerând recunoaşterea limbii  române şi reintroducerea alfabetului latin.

Ideea reunificării cu România a dus la începerea  unei drastice campanii de negare a valorilor şi identităţilor româneşti de către cei ce nu doreau acest lucru, printre aceştia numărându-se   preşedinţii Mircea Snegur (1990-1997), Petru Lucinschi (1997-2001) şi Vladimir Voronin (2001-2009).

Punctul culminant îl reprezintă  proiectul legii “Conceptul politicii naţionale  de stat a Republicii Moldova”, prezentat de  către Partidul Comunist pe 25 iulie 2003, fiind înainte de toate un act de politică externă, arătând orientarea Republicii Moldova către interesele şi dorinţele Rusiei.

 

 

 

 

 

Proiectul legii apare în aceeaşi zi in care este lansat  aşa numitul “dicţionar moldovenesc – român” elaborat de către V.Stati, aceste acţiuni urmărind inducerea ideii conform căreia românii reprezintă o minoritate naţională, iar limba română trebuie să fie transformată în limbă a minorităţilor şi înlocuită cu limba moldovenească privind statutul de limbă naţională, în timp ce limba rusă devenea a doua limbă de stat.

Predarea Istoriei Românilor în şcoli a reprezentat un alt obstacol ce trebuia eliminat de către   cei ce  doreau ştergerea identităţii româneşti.

O primă încercare a fost în 2002, prin scoaterea acestei materii din curricula şcolară, fapt ce a dus la protestul în stradă a zeci de mii de cetăţeni.

În octombrie 2004, această intenţie este reluată, dorindu-se eliminarea Istoriei Românilor din grila privind examenul de bacalaureat din 2005 şi înlocuirea acesteia cu displina geografiei.

Ca urmare a acestei decizii, sub conducerea lui Ion Varta ia naştere Comitetul Naţional pentru Apărarea Românilor, iar mai apoi, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova se alătura acestor manifestaţii afirmând că se pregăteşte  “înlocuirea Istoriei Românilor cu aşa-zisa istorie integrată (n.a. la acea perioadă CE recomanda promovarea istoriei integrate în statele europene), care să cuprindă numai aspecte din istoria naţională, falsificată în stil  sovietic”.

Moldovenismul, această creaţie artificială a unei identităţi etnice promovată în prezent, încalcă până şi Declaraţia de Independenţa a Republicii Moldova, pentru că  aceasta menţionează limba română, nu cea moldovenească după cum urmează:

“REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”.

Introducerea “limbii moldovene”  a produs şi efecte geopolitice semnificative, Ucraina fructificând această situaţie, susţinând că astfel delimitarea etnică făcută de URSS este corectă, iar locuitorii din Buceag şi Transnistria sunt moldoveni, iar cei din Nordul Maramureşului şi Bucovinei sunt români.

Astfel, pe teritoriul ucrainian nu sunt 500.000 de români, ci doar 200.000, restul de 300.000 fiind moldoveni. 

Ba mai mult, situaţia creată permite Bulgariei să exercite presiuni constante asupra Chişinăului privind drepturile propriei minorităţi, deşi aceştia reprezintă doar 80.000 de locuitori (Moldova oferind chiar şi studii universitare în limba bulgară).

În consecinţă, Republica Moldova nu poate riposta cerând drepturi echivalente în Bulgaria, pentru că minoritatea de acolo este română.

 

De unde vine „moldovenismul” ucrainenilor?

 

Pericolul „românizării” Republicii Moldova, menţinerea dihotomiei identitare între români şi „moldoveni” în interiorul Ucrainei, alături de „tremuriciul” vecinilor noştri faţă de legitimitatea istorică a posesiei teritoriilor româneşti, constituie marile fobii ale clasei politice şi intelectuale din Ucraina, probleme ce constituie pilonul formativ al ideologiei ucrainene faţă de România (dar şi faţă de RM).

Dar de unde vine „moldovenismul” ucrainenilor şi „sensibilitatea” sporită a Kievului faţă de problema identităţii şi statalităţii în R Moldova?

Evident, din percepţia formată în timp la ucraineni asupra Basarabiei, RASS Moldovenesti, RSS Moldovenesti şi R Moldova.

Axiomatic, „moldovenismul” este văzut în spaţiul românesc doar ca o emanaţie a politicilor Moscovei, pe când Kievul a contribuit la fel de mult, poate chiar mai mult, la teoretizarea şi punerea în practică a acestui concept , mai ales a „moldovenismului” de tip sovietic.

 

  Iata câteva argumente în acest sens :

 

1. Creşterea teritorială a Imperiului Rus a fost legată nu doar de istoria poporului rus, ci de soarta istorică a slavilor de est în general, cele trei ramuri (velicoruşii, maloruşii şi bieloruşii) fiind considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spaţiilor imperiale a fost un efort susţinut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit ruşii şi ucrainenii.

După cum arată istoricul rus P. Miliukov, centrul imperial nu împiedica colonizarea ucraineană, din contră, o susţinea, deoarece nu făcea distincţie între ucraineni (maloruşi) şi ruşi (velicoruşi).

Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, iar teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestui proces.

Este un lucru important de reţinut, deoarece conform recensămintelor imperiale, deja în 1858 Basarabia era locuită de 120 mii de ucraineni (13% din populaţia provinciei), iar în 1897 ucrainenii au ajuns a doua naţionalitate constituentă a provinciei (380 mii) sau 20% din totalul populaţiei.

2. Această realitate explică de ce în contextul tulbur al anilor 1917-1918 Rada Centrală de la Kiev a emis pretenţii asupra Basarabiei, cerând încorporarea sa în cadrul Ucrainei.

Între opţiunea „ucrainizării” şi pericolul „bolşevizării”, clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului a ales atunci unirea Basarabiei cu România, perspicacitate la care actualii guvernanţi din cele două capitale româneşti ar putea doar visa.

3. Perioada sovietică este şi mai spectaculoasă din acest punct de vedere, deoarece aşa cum menţionează istoricul american D. Laitin, ucrainenii au fost o naţiune favorizată în cadrul URSS, cu acces direct al elitelor în conturarea şi modelarea politicilor sovietice.

Colaborarea ucrainenilor cu ruşii în acele timpuri explică de ce primii au fost principalii beneficiari în termeni de extindere teritorială (Ucraina de Vest, Bucovina, sudul Basarabiei, Crimeea).

Datorită acestei colaborări, în contextul discuţiilor privind crearea RASS Moldovenesti  în 1924, a câştigat „linia ucraineană” a lui Grinştein, Badeev şi Skrypnik, care milita pentru „moldovenizarea” RASSMoldovenesti , şi nu linia „kominterniştilor” români care militau pentru „românizarea” viitoarei republici.

 

 

 

 

 

 

15 noiembrie 1927- Ziarul sovietic Plugarul Ros (scris „moldovineşti”cu chirilice), vorbea despre „Dişteptarea culturii moldoveneşti pornitî pi drumul nadejnic”…


 

Sub îndrumarea comuniştilor ucraineni, a avut loc „inventarea” „limbii moldoveneşti” în RASSM şi exportul ei în Basarabia după 1940.

Nu-i de mirare că în urma ultimatumului sovietic din 1940, Basarabia era cerută României în baza caracterului majoritar ucrainean al provinciei, iar ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei erau anexate la Ucraina Sovietică.

Documentele timpului atestă că N. S. Hruşciov, prim-secretar al RSS Ucrainene, a propus CC al PCUS ca RSSM să fie creată prin unificarea „…doar a populaţiei moldoveneşti”, şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldoveneşti, aşa cum era planificat iniţial la Moscova.

După 1940, dar mai ales după 1944, legislaţia ucraineană sovietică era extinsă asupra RSSM, iar comuniştii ucraineni exercitau asupra noastră un gen de protectorat, fiind responsabili de implementarea politicilor Moscovei în Basarabia.

Din cei zece prim-secretari ai RSSM opt erau fie ucraineni, fie moldoveni născuţi pe teritoriul Ucrainei, iar elita politică ucraineană, aşa cum scrie Ch. King, alături de cea rusă, a dominat în RSSM în termeni de putere politică şi economică până la sfârşitul anilor 1980.

4. Perioada postsovietică nu a schimbat prea mult datele problemei.

Complicitatea ucrainenilor la conflictul transnistrean este un lucru bine cunoscut (atât în faza sa activă, când teritoriul ucrainean era perindat de tot genul de armate paramilitare sau cazaci, cât şi ulterior prin tolerarea axei Odesa-Tiraspol, care a permis supravieţuirea regimului separatist), iar problema frontierelor între R. Moldova şi Ucraina este una care ascunde numeroase stări de tensiune între cele două state.

Plus la toate, moldovenii sunt un gen de „ciukci” în bancurile ucrainenilor, lucru demonstrat chiar de preşedintele Iuşcenko în una din ieşirile sale scandaloase prin 2009.

E o chestie care vorbeşte despre aroganţă şi dispreţ format în timp la nivelul percepţiei faţă de noi.

Atât menţinerea „moldovenismului” în R. Moldova şi Ucraina, cât şi sensibilitatea faţă de o apropiere între R. Moldova şi România sunt logice din punctul de vedere al intereselor Ucrainei.

Enunţarea explicită a caracterului românesc al RM şi o unitate a intereselor Chişinăului şi Bucureştilor, inclusiv în termenii de integrare a Transnistriei, ar crea presiuni sporite asupra Ucrainei.

Dacă acest lucru este înţeles la Kiev, de ce acest lucru nu este înţeles la Bucureşti şi mai ales la Chişinău?

 

De fapt, în Republica Moldova şi întreg spaţiul ex-sovietic, asistăm la o dispută  între noile elite şi reprezentanţii fostului aparat de stat, ce au supravieţuit schimbărilor şi ce încearcă menţinerea accesului  asupra privilegiilor dobândite în perioada sovietică.

Astfel, există trei tipuri de identităţi reclamate, şi anume: revendicările unei entităţi de tip etnic (ca urmare a existenţei unui număr mare de etnici al căror stat-mamă este vecin), revendicările unei identităţi regionale/subregionale ridicate la rang de identitate naţională (cazul Adjariei in Caucaz sau al Transnistriei), sau revendicări ale unei identităţi de tip sovietic (precum în Belarus sau Republica Moldova).

Moldovenismul nu reprezintă decât un proiect naţional comunist, prin încercarea de a îndrepta Republica Moldova către zona de influenţa rusă şi menţinerea sa departe de  civilizatia Occidentala. 

Această acţiune are loc pe toate palierele  posibile, de la campanii de presă, până la acte de influenţă a foştilor membri ai aparatului sovietic sau până la transmiterea unor mesaje subliminale.

După cum spunea şi Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, „ca fenomen, moldovenismul este expresia unui para-identitar care  parazitează   demnitatea naţională a moldovenilor.  Moldovenismul este vulgarizarea  şi ducerea în derizoriu a moldovenităţii  moldovenilor. El este un termen compromis, cu conotaţii net peiorative şi, prin urmare, contraindicat într-o operă de construcţie pozitivă.

În timp ce moldovenismul se prezintă ca o manifestare a crizei identitare şi ca o continuare a politicilor de deznaţionalizare  şi rusificare, moldovenitatea, ca  şi construct bidimensional, posedă valenţe şi resurse inepuizabile.

Definită ca o deschidere în ambele sensuri – şi spre specificul local şi spre civilizaţia general românească – ea pare a  fi  un element important pentru depăşirea impasului identitar”.

 

 

Surse: Octavian Țâcu/timpul.md/; geopolitics.ro/moldovenismul

 

 

 

28/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Drama românilor din Ucraina.Reţetele deznaţionalizãrii (I)

 

 

 

„Dar vă întreb, fraţilor, care sunteţi toţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului? Dar să ştiţi că de ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom întrepta apa dincolo de pământurile noastre!

Mai bine să-şi schimbe râul cursul decât să rămânem noi rupţi unii de alţii.”

 

(Toma Jalbă în congresul ostăşesc revoluţionar de la Chişinău, 20 octombrie 1917)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ucraina sau drama românilor de la margine

 Reţetele rusificãrii

 

 

Beneficiind de experienţa acumulată de înaintaşii săi, Petru I cel Mare (1696-1721 ţar, 1721-1725 împărat), Ana Ivanovna (1730-1740), Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796) şi Pavel I (1796-1801), în deznaţionalizarea românilor refugiaţi (1711, 1739, 1774, 1792), înrobiţi (1650, 1661), deportaţi (1739) în teritoriile controlate de ţar şi a românilor cazaci (1739-1801), prin acţiunea directă asupra elitelor lor socio-economice şi politico-militare, sau acţiunea de manipulare a elitelor din Principate prin promisiuni de redobândire a libertăţii (1711, 1736, 1768, 1788), “constituţii liberale” (1769) şi chiar Unire (1772, 1789), ţarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a românilor, potrivit principiului – “Cumpără păstorul, că turma îl va urma”.

Predecesorii săi visaseră, ca formă intermediară, constituirea unui “Regat dac” sau “daco-român”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege. El însuşi crezuse (1801-1810) că poate acţiona direct, ocupând Principatele şi adjudecându-le în contextual unui război cu Poarta (1806-1812).

Dar concurenţa germană pe de o parte, iar pe de alta interesele franceze l-au lămurit, în cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I că nu poate să se înstăpânească asupra restului teritoriilor româneşti, neocupate de romano-germani, decât făcând risipă de inteligenţă diplomatică şi pe etape. Aşa s-a născut, în anul 1810, “Planul Prozorovski”, astfel numit după consilierul care l-a elaborat şi care prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, “Basarabia” şi “Moldova”, respective Muntenia şi Oltenia şi ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii.

Planul împrumuta mult din srategia germană care, răpind Ţării Româneşti partea de vest în 1718, o transformase în provincia Oltenia. Pierdută din fericire în 1739, aceasta fusese solicitată otomanilor, prin tratative secrete în 1771, în schimbul ajutorului militar împotriva Rusiei, în războiul din anii 1768-1774.

Cum însă, prin împărţirea Poloniei (1772) şi-au adjudecat Galiţia şi Lodomeria, Habsburgii au renunţat pe moment şi la Oltenia şi la alianţa cu Poarta, solicitând ruşilor şi obţinând acordul de a ocupa regiunea învecinată a Moldovei (1774), pe care, adjudecându-şi-o în 1775, aveau să o numească, mai întâi “Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, “Bucovina” (1786).

Dezvoltând procedeul, Alexandru I a început să vorbească din 1807 despre “Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Răsărit, dintre Siret şi Nistru mai întâi, apoi, în faţa opoziţiei franceze, dintre Prut şi Nistru, presentând-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.
Din 1810, în baza “Planului Prozorovski”, pentru a atrage populaţia românească, dar şi pe bulgari, sârbi, greci, el a trimis comandanţilor trupelor pe moment “eliberatoare”, care acţionau pe teritoriul Principatelor, împotriva Porţii (1806-1812), dar, în viitorul apropiat, trupe de ocupaţie, pentru a preveni excesele, următorul caz: “Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se aşeze fundamentele unui edificiu mai întins.

Poporul acestei provincii trebuie să primească beneficiile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.
Bulgarii, moldovenii, muntenii şi sârbii caută o Patrie, să le uşurăm calea să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţiuni spre a le aduce la ţelul ce ne propunem.

Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi (subl. ns.)”.

Strategia ţarului viza, aşadar, după anexarea Moldovei de Răsărit, botezată “Basarabia”, cucerirea, rând, pe rând a celorlalte teritorii româneşti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunărene, dependente de Poartă, dar şi ale sârbilor şi bulgarilor aflaţi sub ocupaţie otomană efectivă, ţelul final fiind transformarea lor în “patrie… slavă”.

Bun cunoscător al psihologiei colective, Alexandru I îşi începea opera de desfiinţare a popoarelor din sud-estul Europei şi de rusificare a lor promitându-le “independenţa” (faţă de otomani, fireşte).

Mai mult decât “independenţa”, existând precedentul – solicitarea de către “Partida Naţională” românească, la tratativele de pace de la Focşani – Bucureţti (1772-1773), în locul protecţiei ruse, a Unirii Principatelor sub garanţia marilor puteri, el le promitea chiar… Unirea.

O unire, însă, în cadrul unei Federaţii ruso-slave, dominată de Rusia, în care să intre, în viitor, următoarele entităţi statale autonome:

1) Un regat al României; cu Moldova, “Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar “Basarabia”, fără Delta Dunării, Bugeac şi Dobrogea (Dunărea maritimeă urma să devină exclusiv rusească în mod direct, fără ajutorul vreunui artificiu gen “Canalul Bâstroe” de care este nevoie astăzi pentru atingerea aceluiaşi scop;

2) Un regat Ungar;

3) Un regat sârbo-croato-sloven, cu Banatul;

4) Un regat bulgar cu Rumelia şi Macedonia;

5) Grecia;

6) Constantinopolul cu Strâmtorile.

Pentru ca visul să devină realitate, trebuia mai întâi însă constituită “Basarabia” – colonie rusească în teritoriile de răsărit ale Moldovei. Cu investiţii de imagine maxime, ea avea să devină “vitrina” sau hârtia de prins muşte a ţarului.

În timp ce întreaga Rusie era, sub puterea despotică a autocratului ei conducător, un imens lagăr, aici urmau să se exercite “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale”, pentru a atrage viitoarele ţinte.

Complici aveau să devină “păstorii” românilor, “elitele”, ţarul mizând pe lăcomia şi ambiţiile lor.

“Bărbaţii influenţi”, adică boierilor deveniţi supuşi ruşi, le-a dat 377.445 deseatine de pământ în zona Bugului, obţinând pe lângă fidelitatea lor o primă dispersie a populaţiei româneşti, iar ambiţioşilor – grade în armată şi ranguri în administraţie sau titluri nobiliare.
Pentru schimbarea componenţei entice, dând mână liberă trădătorului Manuc Bey, stabilit la Hânceşti (in Basarbia), şi luând drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 şi 20 februarie 1802, Alexandru şi urmaşii săi au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 şi 8 aprilie 1843, privind colonizarea în “Basarabia”, pe lângă găgăuzi şi bulgari aduşi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (ruşi şi cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tătari rusificaţi) dar şi de germani, unguri, chiar italieni şi francezi, împroprietăriţi şi scutii de taxe pe 10-20 de ani.

Devenit mitropolit şi, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Bănulescu – Bodoni (Vidineanul) şi boierul Scarlat Sturdza au sprijinit această politică. De asemenea deportările, numai în gubernia Herson, locuită masiv de români transnistreni, fiind duşi, în 1812, pentru a face loc coloniştilor, 25.000 de ţărani români “basarabeni”.
În pofida colaborării unei mari părţi a “elitei” româneşti însă, a colonizărilor şi deportărilor, rusificarea s-a produs lent şi incomplet, marea majoritate a populaţiei, ancorată în tradiţiile de obşte ale lumii satelor, păstorită de preoţi luminaţi şi patrioţi, rămânând românească şi conservatoare, în ciuda introducerii serviciului divin şi a învăţământului exclusiv în limba rusă, după 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului şi a raporturilor milenare dintre ţăranul român şi pământ, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale – cea sovietică.

Mai mult, românii rusificaţi şi dispersaţi în afara “oblastiei Basarabia”, simţindu-se, ca şi urmaşi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificaţi, altceva decât ruşii de la Petesburg şi Moscova, aveau să cadă, în căutarea propriei lor identităţi, pradă unei strategii antiruse de proporţii, vizând constituirea unei “naţiuni culturale” adverse şi extrem de violente în manifestarea “naţionalismului” său, rod al experimentelor “de cabinet” germane şi pe care am putea-o numi “diversiunea ucraineană”.

 „Ucrainizarea”

Cele trei împărţiri ale Poloniei, din 1792, 1793 şi 1795 aduseseră Imperiului Romano-German, importante zone din Padolia, Pocuţia, Volhynia etc. regiuni cândva populate de români (volohi) şi, alături de polonezi şi malo-ruşi, populaţii şi popoare supuse rusificării, dar nemijlocit legate de istoria românilor, ca huţanii (huţulii), lituanienii şi primii români rusificaţi, aşa cum vom vedea, “rutenii”.

Excepţie “goralii” din jurul Cracoviei şi lituanienii, toţi aceştia se considerau “ruşi mici sau russini”.

În pericol să graviteze spre Moscova, îndeosebi în condiţiile în care Imperiul Romano-German a dispărut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale născându-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanentă pentru germanii austrieci sau şi, în preajma revoluţiei de la 1848, pentru unguri, gata oricând să-şi înmulţească efectivele prin “unguri făcuţi, nu născuţi”.

Habsburgii au avut ideea, la care vârfurile ungurimii liberale au aderat în interes propriu, transformării acestei mase de ruşi şi rusificaţi într-o pârghie a destabilizării Imperiului rus şi extinderii teritoriale habsburgo-ungare spre Nipru.
Sub protecţia serviciilor speciale şi a poliţiei austriece, agenţi ai Habsburgilor au început să desfăşoare o vie activitate printre tinerii “ruteni” din Galiţia austriacă, propagând, împotriva bătrânilor care se considerau ruşi, ideea că “rutenii” sunt totuna cu malo-ruşii sau “rossinii” şi altceva decât poporul rus.

Că ar trebui să-şi obţină independenţa şi să constituie o “republică” a lor, până la Nipru, cu centrul la Lvov în Galiţia. Cum procentul “rutenilor”, prin colonizare aproape că îl egala la data aceea în “Bucovina” pe al românilor băştinaşi, aceştia au cerut în 1848 Vienei, separarea Bucovinei de “Galiţia” şi de focarul de conflict “rutean”.

După revoluţie, dovada că în politică nu există sentimente ci doar interese, deşi Habsburgii fusseră salvaţi de la dezintegrarea statului lor de intervenţia salvatoare a armatelor ţariste şi de rezistenţa românilor împotriva armatei “internaţionaliste” ungare care urmărea crearea, în dauna tuturor vecinilor, a “Ungariei Coroanei Sfântului Ştefan”, ei au sprijinit intens, ca şi ungurii mişcarea “ruteană” înmugurită la Lvov, iniţial ca o banală luare de poziţie a tinerilor intelectuali “ruteni”, faţă de bătrânii conservatori şi faţă de “monştrii sacri” ai culturii ruse, dovadă că, liderul paşoptist al huţanilor din Câmpulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit după 1849 a fi fost spion al lui Lajos Kossuth!

Din nenorocire îl chema Lukian Kobiliţa, adică Lucian Cobilită, calitatea lui de român rusificat dând destule indicii asupra greşelii făcute de huţani “ruteni” în căutatea identităţii lor.
După 1867, anul creării monstrului dualist (un stat “chezaro-crăiesc”, adică şi “imperiu” şi “regat” în acelaşi timp), ungurii şi germanii austrieci, având aceleaşi interese, mişcarea de emanicipare “ruteană” s-a transformat într-o mişcare de secesiune, nu faţă de ocupantul austro-ungar ci faţă de Rusia.

Aşa cum astăzi, aromânii, zicându-şi “vlahi”, solicită statutul de minoritate nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o şi resping) ci… României!

Centrul spiritual al mişcării gravita în jurul catedralei Greco-catolice Sfântul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punând semnul egalităţii între “rus” şi “ortodox” ca adversar. Ideologi ca Markim Şaskievici, Iacob Holovaţki, Ivan Varghilovici, nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor, au lansat conceptul de “naţiune ruteană”, chemată la ruperea legăturilor cu polonezii şi boicotarea mişcării lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat “rutenesc” în Galiţia de Est, Rusia Subcarpatica (devenită, în secolul XX “Ucraina” subcarpatică) şi Bucovina, dar şi la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, şi cuprinderea în “Rutenia” a “5 milioane de suflete”.

În 1868 “rutenii” tineri au creat la Lvov asocialţia “Provita” (Deşteptarea), obligând serviciilor speciale ţariste, în scopul militării pentru unicitatea poporului rus să creeze la Kiev, societatea “ruteană” “Hromada”.

Franz Joseph (1848-1916), l-a delegat în această situaţie pe contele Franz Stadion să se ocupe personal de mişcarea “ruteană” din Lvov, axând-o strict împotriva mişcărilor de eliberare polonă şi română dar şi pe propaganda pentru secesiunea faţă de Rusia a pământurilor “rutene”. Mutarea dovedea clar atât ruşilor cât şi românilor că temuta primă organizaţia politică “ruteană” “Holovna Rada Ruska” (“Înaltul Sfat Rusesc”) sau “Rada Swietojurka” (“Statul Sf. Gheorghe”) şi ziarul acesteia “Zorja Halycka” (“Zorile Galiţiei”) fusseră create pe banii Habsburgilor.

De altfel, lovind direct în Rusia, Habsburgii au admis existenţa şi studierea la Universitatea din Lvov a “limbii rutene” declarată a fi altceva decât “limba rusă”.

Anul 1877 al proclamării independenţei României şi al unei efervescenţe patriotice româneşti fără precedent şi printre românii din “Bucovina”, a deturnat însă mişcarea “ruteană” împotriva… românilor.

La Lvov, unde se erija, împotriva curentului secessionist, în lider al mişcării panslaviste (deci şi antiromâneşti) Mihail Dragomanov, secesioniştii au tipărit sute de broşuri antiromâneşti, prin care autorii, elevi şi studentţii, revendicau “Bucovina” ca fiind “ruteană”.

Pentru românii nedeznaţionalizaţi, ambele curente “rutene” erau la fel de periculoase – bătrânii “ruteni” revendicau nu numai “Bucovina” şi nordul Maramureşului istoric, ci Maramureşul întreg, Nordul Transilvaniei şi întreaga Moldovă ca parte a unei Rusii Mari în timp ce “tinerii” le vedeau părţi integrante ale statului şi poporului “rutean”, între Carpaţi şi Caucaz.
Scandalul “broşurilor”, declanşat în urma arestării de către poliţie a unui curier, a scos la lumină câteva din numele tinerilor “ruteni” militanţi: alături de un “Popovici” şi un “Brândzan” (Brânzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)!

Din păcate pentru bieţii “ruteni” aflaţi în căutarea propriei identităţi, ideologii noştrii, prea preocupaţi de mulţimea de probleme imediate, legate de consolidarea României, nu le-au dat nici un sprijin, fie şi, măcar, îndemnându-i să-şi întrebe propriile nume.

Răspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost cândva românească, fiind, în timp, rusificaţi, motiv pentru care, nefind ruşi “de la mama lor”, “rusa” pe care o vorbeau ei, între Lvov şi Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg şi Moscova.

Nu erau nici ruşi, “mari” sau “mici”, nici “ruteni” ci, pur şi simplu nişte foşti români.

De aceea se simţeau (şi se simt) strâns legaţi de toate teritoriile în care mai supravieţuiesc sau încă trăiesc, românii ca băştinaşi, de la zidirea popoarelor moderne.
Mentalul nostru fiind însă unul de “supravieţuitori” şi nu de “cuceritori”, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fraţii risipiţi şi dezorientaţi la matcă. N-au ratat ocazia însă serviciile de diversiune germane care au dat “rutenilor” o “identitate”.

Adus în grabă de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hruşevski a pus în circulaţie, în 1894, termenul de “ucrainţi”, cum suna iniţial, în graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau aceşti foşti români, apoi “ucraineni”.

Numele veneau de la “u Craina”, teritoriile situate în veacul XVI “La Marginea”, regatului polon, formând o bandă litorală Mării Negre, ocolind posesiunile tătăreşti din Crimeea, între vărsarea Nistrului şi pragul “Voloski” (“Românesc”) al Niprului, locuit de vechii români (“Ulaghi”) peste care s-au aşezat fugarii din Ţările Române, organizându-se pe temeiul obştilor săteşti de la începuturile istoriei românilor. Istoria lor o vom reînvia însă la momentul oportun.

Să ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de “Ucraina” şi “ucraineni” care, în traducere, în toate limbile pământului, înseamnă “la Margine” şi “la mărgineni”.

Ei au fost lipiţi, ca etichete, de specialişti germani în confecţionarea de “naţiuni culturale”, pe o mişcare, iniţial de frondă literară, apoi spirituală şi, în final, politic secessionistă faţă de Rusia imperială, dar şi faţă de mişcările pentru independenţă şi unitate naţională ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. şi, în special românilor.

Pentru că, în “naţiunea culturală” ucraineană intrau de-a valma, prin tactica “FAUSTRECHT” (“Dreptul pumnului”) ruşi (mici), români rusificaţi (“ruteni”) şi nerusificaţi, traci slavizaţi (huţani) şi neslavizaţi (lituanieni) dar nici romanizaţi, polonezi, letoni, estonieni, finlandazi, slovaci, tătari etc. Şi intrau împreună cu teritoriile lor.

 Naşterea “Ucrainei”

Dotată cu mental de “cuceritor”, marea “naţiune culturală” revendica nu numai teritoriile româneşti în care rusificarea se produsese dar şi pe cele devenite ţintă a imperialismului rus.

Potrivit ideologului Miron Korduba “ucrainţilor” li se cuvenea, la începutul secolului trecut, tot Maramureşul de la nord de Vişeu, întreg teritoriul românesc dintre Munţii Gutin şi Apa Turului, Bucovina întreagă, nordul “Basarabiei” dar şi Ardealul de Nord.

Efervescenţa revoluţionară de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca să nu spunem concepţia lojelor musonice privind retrasarea frontierelor statelor pe planetă, având ca primă consecinţă Constituţia din 1905, a permis, în pofida rezistenţei majorităţii intelectualităţii ruse care milita pentru unicitatea poporului rus şi a limbii sale, extinderea mişcării “ucrainiţilor” şi în Rusia.

Iar în momentul în care, apropiindu-se declanşarea programată a primei conflagraţii mondiale, ideea “Ucrainei independente”, între Galiţia şi Caucaz, lansată de serviciile austro-ungare prin vocea lui Mihail Hruşevski, a fost îmbrăţişată şi de Germania reunificată de prusaci, ea a încetat să mai fie o utopie, devenind un coşmar, în primul rând pentru români şi polonezi, mai puţin pentru Rusia imperială care era în măsură să gestioneze criza.

În anul 1914, la Berlin, pe banii Kaiserului, lua fiinţă “Asociaţia pentru eliberarea Ucrainei”, având drept obiectiv crearea unui imperiu “ucrainean” între Carpaţi şi Caucaz.

Între blocul germano-austro-ungar şi Rusia aliată cu Franţa şi Marea Britanie, cel puţin teoretic, armele trebuiau să decidă! În ceea ce priveşte Rusia imperială, soluţia avea să fie găsită în chiar mecanismul monstruos creat, pus în funcţiune şi scăpat din mână de serviciile germane, Lenin şi partidul bolşevicilor.

Deschizând “cutia Pandorei”, germanii au fost pe punctul de a ceda Moscovei nu numai cuceririle lor de secole ci însăşi teritoriul german şi al popoarelor din Europa Central-Răsăriteană, pe punctual de a se integra, prin revoluţia proletară mondială, într-un “stat al muncitorilor şi ţăranilor” proiectat de Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).
În primii trei ani de război (1914-1917), adversarii, trupele germano-austro-ungare şi ruse s-au confruntat în Galiţia şi pe teritoriul României.

La 27 februarie (12 martie) 1917 însă a izbucnit revoluţia în Rusia, soldată cu abdicarea (15 martie) ţarului Nicolae II şi proclamarea Republicii (14 septembrie). La Kiev s-a organizat imediat Rada Centrală, în frunte cu profesorul Mihail Hruşevski, pionul germanilor, militând pe moment pentru o autonomie lărgită în cadrul Rusiei.

Aducerea clandestină, de către serviciile secrete germane, a lui V.I.Lenin din Finlanda la Petrograd (7/20 octombrie) a schimbat însă cursul Istoriei.

La 25 octombrie /7 noiembrie 1917 se declanşa la Moscova insurecţia bolşevică, sovietele instaurându-se în două zile la Minsk, Ivanovo Voznesensk, Lugansk, Kazan, Rostov – pe Don, Ekaterinburg, Revel, Samara, Saratov etc.

La 2/15 noiembrie 1917, noul guvern sovietic adopra “Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”, recunoscând acestor popoare dreptul la autodeterminare până la despărţirea de statul rus.

Profit maxim pentru Germania care a demarat la Brest Litovsk (20 noiembrie / 3 decembrie) tratativele cu noua putere, pentru încheierea armistiţiului, fapt realizat la 2/15 decembrie.

Pe frontul din umbră, serviciile germane tratau, cu Rada de la Kiev, proclamarea independenţei “Ucrainei” şi construirea anumitei “Ucraine Mari” care “Ucraină” să aprovizioneze Germania şi Austro-Ungaria cu alimente, garantându-i-se în schimb teritoriile “Transcarpatice”, “Bucovinei”, “Galiţiei” şi “Basarabiei”.

Numai că V.I. Lenin i-a încredinţat lui V.I. Stalin misiunea de Comisar al guvernului însărcinat cu traducerea în practiceă a amintitei “Declaraţia drepturilor popoarelor”, iar acesta a hotărât să declare “contrarevoluţiune” toate guvernele ce doreau accesul la separare de Rusia sovietică. Mai mult, la Harkov, în timp ce la Kiev se pregătea proclamarea “Republicii Populare Ucrainene”, Congresul I al sovietelor din “Ucraina” a proclamat “Republica Sovietică Ucraineană” (11/24 decembrie 1917).

Iar la 10/23 – 18/31 ianuarie 1918, prin fuzionarea Congresului III general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor cu Congresul III al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor s-a constituit Congresul general unit al Sovietelor din Rusia care, prin “Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat” a consfinţit instaurarea orânduirii sovietice pe întreg teritoriul fostei Rusii Ţariste şi organizarea (15/28 ianuarie) Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti.

În mare grabă, Germania şi Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev (9 februarie 1918) recunoaşterea unirii Galiţiei şi Bucovinei într-un regat autonom în cadrul Austro-Ungariei şi promisiunea că va furniza Vienei un million de puduri de grâu, în schimbul sprijinului militar.

La 18 februarie trupele lor au invadat “Ucraina”, ocupând Kievul şi restaurând autoritatea Radei (1 martie) în ciuda victorilor de “prestigiu” ale Armatei Roşii de la Pokov, Revel (Tallin) şi Narva. Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) părea să dea câştig de cauză planurilor germane, în condiţiile în care Rusia Sovietică avea de făcut faţă ofensivei Antantei, declanşată prin debarcarea trupelor britanice de desant la Murmansk (3 martie).

Sub tutela germană, generalul Skoropadski avea să fie proclamat hatman al “Ucrainei” la 30 aprilie. Dar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea “Basarabiei” cu România, la 12 aprilie, la Roma, “Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria” a decis dreptul fiecărei naţiuni asuprite la independenţă sau unirea cu Patria-mamă, la 25 iunie s-a declanşat ofensiva de pe Marna a forţelor franceze, la 12 septembrie ofensiva americană de la Saint-Michel, iar la 26 septembrie ofensiva generalizată a aliaţilor.

Drept urmare, în condiţiile în care , între 23 octombrie şi 10 noiembrie 1918, data reintrării României în război, Austro-Ungaria s-a destrămat, deşi trupele sale staţionau neînvinse pe toate fronturile, inclusiv pe teritoriul rus până în Caucaz, Germania a capitulat, la 11 noiembrie.

Două săptămâni mai târziu, la 29 noiembrie 1918, puterea sovietică era restaurată la Kiev, “Ucraina”, invenţie germană urmând să servească interesele noii Rusii, ca Republică Sovietică, alături de replica rusă – “Republica Sovietică Socialistă Bielorusă”, proclamată la 1 ianuarie 1919.
În ceea ce ne priveşte, nu putem adopta asupra acestui spinos subiect, “u Craina”, decât concluzia unuia dintre puţini istorici români care au avut curajul să se aplece asupra sa şi care nu a ajuns “mare” pentru că, tocmai din această cauză, nu i s-a permis:

“La margine = “Ucraina”, acest nume a rămas legat de ţinuturile de stepă din sud-estul european, spaţiul ţării aşa denumite variind între o fâşie de pământ – hotar al slavilor şi tendiţele imperialiste ale unui stat de largă concepţie a istoricului galiţian Hrusevski” (G. Bezviconi).

 “Moldovenismul”. Naştere şi teze

Convocate la Moscova, în zilele de 2-6 martie 1919, partidele comuniste şi social-democrate care aderau la experimentul sovietic au votat, în cadrul unei Conferinţe internaţionale, crearea Internaţionalei a III-a Comuniste (Komintern) având ca obiectiv destrămarea democraţiilor occidentale, dar şi a oricărei forme de stat autoritar, naţional sau teocratic şi instituirea, prin dezvoltarea revoluţiei socialiste a unei Noi Ordini, roşii, pe întreg mapamondul.

A unui singur stat, universal, al “muncitorilor şi ţăranilor”, cu centrul la Moscova, a unui prim “stat planetar” aşadar, ca expresie a unei globalizări forţate, avant la lettre. Duşmanul declarat fiind formele de stat tradiţionale care perpetuau “exploatarea omului de către om”, inclusiv statul-naţiune, kominterniştii au declanşat lupta împotriva lui şi a “naţiunii burgheze”, propunându-şi întemeierea de naţiuni noi, în cadrul unei “revoluţii culturale” generalizate, ca bază pentru edificarea “internaţionalismului proletar”, deviza Kominternului fiind “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.

În ceea ce priveşte România, bolşevicii ruşi au continuat politica Rusiei ţariste. Nerecunoscând unirea “Basarabiei”, ei au proclamat-o “stat imperialist”, asupritor de “popoare”, militând pentru lupta de “eliberare” a acestor “popoare” până la destrămarea statului naţional, unitar, român, provocând, în această idee, dese incidente de frontieră sau pe teritoriul României (ex. Hotin, 1919, Tatar-Bunar, 1924).

Este motivul pentru care, susţinând aceste teze la congresele sale (1922, 1924, 1928, 1931), micul Partid Comunist Român, întemeiat, ca anexă a Kominternului, la 8 mai 1921, a fost scos în afara legii la 19 decembrie 1924 (“Legea Mârzescu”).

Pentru a demonstra veridicitatea acuzelor sale, Kominternul a inventat, în cadrul “revoluţiei culturale”, “naţiunea moldovenească”, asuprită, evident de România, prin “anexarea” “Basarabiei”.

O “naţiune” care trăia pe teritoriul României până la Carpaţii Orientali, semn că Rusia sovietică dorea continuarea “Planului Prozorovski”, în numele noii “naţiuni” planetare pe care o construia, “naţiunea sovietică”. În acest scop a trebuit să recunoască, pentru prima dată, existenţa a peste un milion de români pe teritoriul său, între Nistru şi Nipru.

Pentru a da consistenţă acestei “naţiuni” şi a crea baza de atac împotriva României, I.V. Stalin a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), făcând ca totul să pară drept o acţiune a “moldovenilor” oprimaţi. “Iniţiativa” a aparţinut unui grup de bolşevici “moldoveni”, originari din “”Basarabia, care au adoptat statutul de “refugiaţi” din acest teritoriu “anexat” de România Mare (Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, S. Tinkelman, A. Nicolau, I. Dic, A. Zalic, O. Diamandescu, T. Chioran, V. Popovici etc.).

Aceştia au cerut, la l februarie 1924, formarea RASSM în componenţa “Ucrainei”, prin intermediul comisarului Apărării al Uniunii Sovietice, Mihail Frunze, descendent al unei familii din mica boierime “basarabeană”, Stalin “acceptând”, la data de 6 februarie.

La 23 iulie 1924, Biroul Politic al CC al Partidului Comunist (bolşevic) a adoptat hotărârea cu privire la înfiinţarea RASSM, hotărâre pe care, la 12 octombrie 1924, în cea de-a III-a sesiune, Comitetul Executiv Central al PC (b) din RSS Ucraineană a adoptat-o la rândul său. încă de la 12 septembrie, comuniştii fugiţi din “Basarabia” după Unirea cu România, constituiţi la Moscova în “Asociaţia Basarabenilor”, au proclamat însă, ca obiective ale viitoarei “republici”:

1) unificarea teritorial statală a “poporului moldovenesc”, până la Carpaţi, în cadrul Uniunii Sovietice şi

2) “apărarea Basarabiei de români” ca prioritate. Ei afirmau că “moldovenii” şi “românii” sunt popoare diferite, cu limbi diferite, româna fiind “limba de salon a burgheziei”.

Astfel experimentul german, reuşit în privinţa inventării naţiunii “ucrainţilor” sau “ucrainenilor” era preluat de fosta victimă, Rusia, în numele noii sale ideologii “proletare”! În sprijinul moscoviţilor, “Partidul Comunist (bolşevic)” din Ucraina a creat la Balta, capitala RASSM până în 1929 (când a fost “detronată” de Tiraspol), un “Comitet moldovenesc” bolşevic ce a proclamat, prin vocea secretarului Ivan Badaev, că limba oficială în noua republică “nu este curat moldovenească, în ea mai sunt încă multe cuvinte româneşti, franţuzisme, dar noi, treptat, o vom curaţi şi o vom face accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”.

Iată aşadar cum discursul şi obiectivele declarate ale regimului Vladimir Voronin de la Chişinău, nu sunt, în fapt decât o reactualizare a ideilor fundamentalismului bolşevic al anilor ’20 şi cum, sprijinind această orientare, Leonid Kucima şi Vladimir Putin se identifică, prin obiective şi metode cu defunctul “Tătuc al popoarelor”, I.V. Stalin !

Mai rămâne ca cei doi campioni ai dialogului Noii Rusii cu democraţiile occidentale să ceară, ca odinioară Stalin, prin Komintern, sprijinul tuturor partenerilor din Occident pentru susţinerea “prin toate mijloacele posibile”, a aspiraţiilor “naţionale” ale “moldovenilor” care ar fi altceva decât românii, având “o limbă de-sine-stătătoare faţă de cea română”. Cu precizarea că, ieri ca şi azi, ocupantul a înţeles şi înţelege prin “moldoveni” nu pe băştinaşii români ci pe toţi trăitorii în “Basarabia” şi “Ucraina”, în primul rând pe cei “implementaţi” pe post de colonişti în locul românilor deportaţi.

Din 1927, de când conferinţa “Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina” a prezentat (10 noiembrie) prin “moldoveanul” Vitali Holostenko, raportul “Despre rezultatele şi perspectivele politicii naţionale”, toţi românii trăitori în “Ucraina” dintre Nistru şi Nipru au devenit peste noapte “moldoveni”, chiar dacă, în aceste teritorii conaţionalii lor continuau să le spună aşa cum apucaseră, de la primele contacte slavo-române – “volohi” (“Români”).

Ca obiectiv prioritar, noua “construcţie naţional-culturală”, numită “naţiunea moldovenească”, trebuia să ia în calcul, potrivit lui Vitali Holostenko faptul că “graniţa noastră este nu Nistrul ci Prutul.

De aceea, lucrul nostru în acest domeniu trebuie să fie proiectat în aşa fel încât să nu ne izolăm în acest teritoriu pe care îl avem acum, dar să ţinem cont de faptul că, în viitor, lucrul în domeniul construcţiei naţionale va fi înfăptuit şi printre moldovenii din Basarabia”.

Pentru a-şi pune ideile în practică, Vitali Holostenko a fost impus de Komintern, la cel de-al IV-lea Congres al PCR, desfăşurat la… Harkov în RSS Ucraineană, secretar general al Partidului Comunist … Român.

El l-a înlocuit în funcţie pe “românul” Elek Kőbles care, culmea, deşi ungur se împotrivea ideii că România ar fi stat “imperialist” şi “multinaţional”, activând la Bucureşti, pe vremea copilăriei “revoluţionare” a lui Nicolae Ceauşescu şi a lui Saul Bruckner sub numele de împrumut “Barbu”.
Patru ani mai târziu, la 27 februarie 1932, acelaşi Birou al “Comitetului moldovenesc regional” al Partidului bolşevic din Ucraina a stabilit că, izbândind în RASSM, noua “construcţie naţională moldovenească”, trebuie să se extindă, prin toate mijloacele asupra românilor dintre Nistru şi Prut şi, într-o a doua etapă, asupra celor dintre Prut şi Carpaţi.

Şi, preluând din arsenalul ţarului Alexandru I sloganul “independenţei”, pentru a facilita acest proces a decis ca “întru totul oportună şi raţională trecerea RASSM la alfabetul latin”.

Măsura fusese aplicată cu succes în perioada 1926-1928 în Orient, vizând, prin renunţarea la alfabetul arab, în care era scris Coranul, deznaţionalizarea popoarelor turce.

În Uzbekistan, Kirgistan, Turkmenistan, Daghestan şi Kazahstan, având la dispoziţie, în sprijinul şcolilor peste 100 de ziare şi reviste, circa 36 de minorităţi naţionale islamice subjugate, însumând 35 de milioane de “sovietici” în devenire, utilizau deja alfabetul latin, în locul celui chirilic pe care îl respingeau ca fiind al ocupantului.
În ceea ce-i privea pe români, măsura viza acceptarea, “în activitatea ulterioară (de pe teritoriul României – n.n.) de construcţie naţională şi culturală”, ideii necesităţii “îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte uzuale din mediul moldovenilor din vechea Moldovă şi Basarabia”.

Dar permiţând contactul direct cu presa şi literatura română, ea a favorizat declanşarea crizei de conştiinţă a “moldovenilor” din “Ucraina” şi afirmarea apartenenţei lor la poporul român, motiv pentru care “luând în seamă cererea organizaţiilor sovietice soţialiste Moldoveneşti, precum şi a cetăţenilor Republicii Sovietice Soţialiste Moldoveneşti despre treşerea scrierii moldoveneşti la alfavitu rus”, s-a decis, prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 “a treşe scrierea moldovenească de la alfavitu latin la alfavitu rus, pe teritoriul întregii RSSM, de la l mart anu 1941″.

În fapt, prin ultimatumurile din 26 iunie şi 27/28 iunie 1940, obiectivul prioritar fusese atins: 50.500 km2, însumând nu numai teritoriul “Basarabiei” dar şi al Herţei şi “Bucovinei” de Nord fuseseră smulşi României şi o masă de 3.700.000 de locuitori se cerea sovietizată şi deznaţionalizată, parte prin “ucrainizare”, parte prin “moldovenizare”. Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească îşi împlinise menirea, ne mai fiind necesară.

Drept urmare a fost desfiinţată prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940. Raioanele Ananiev, Balta, Birzula, Codîma şi Ocna Roşie cu o populaţie “moldovenească” de 58Î au fost incluse în RSS Ucraineană fiind supuse “ucrainizării”, celelalte fiind lăsate la dispoziţia unei noi construcţii statale artificiale.

De asemenea, din teritoriul răpit, Herţa şi judeţele Ismail, Cetatea Albă, Hotin au fost abandonate ucrainizării, împreună cu porturile dunăreano-maritime, judeţele Bălţi, Bender (Tighina), Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca, împreună cu raioanele transnistrene Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol, fiind destinate “moldovenizării”, în cadrul noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, separată de RSS Ucraineană.

Devenită politică de stat în noua Republică (RSSM), moldovenizarea a trebuit însă amânată, până după război deoarece, armata română, intrând în luptă la 22 iunie 1941, a eliberat până la 26 iulie 1941 toate teritoriile răpite, trecând de a doua zi la eliberarea întregului spaţiu românesc de “la Margine”, până la Nipru, la 17 august 1941, Ion Antonescu fiind în măsură să-i comunice lui Adolf Hitler: “îmi asum, conform dorinţei Excelenţei Voastre, paza, ordinea şi siguranţa în teritoriul dintre Nistru şi Nipru”. Fosta RASSM, Regiunea Odessa şi raioane din Viniţa şi Nicolaev, însumând, în cadrul a 13 judeţe şi 65 de raioane, 39.733 km2, între Nistru şi Bug, cu 2.316.266 locuitori au intrat sub administraţie românească directă.

VA URMA

 

 

 

Dr. Mircea DOGARU

 istorie-adevarata.blogspot.ro

 

23/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: