CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mircea Eliade despre moda existentă printre unii tineri intelectuali de a-şi renega românitatea

 

 

 

Mircea Eliade (n. Bucureşti, 28 februarie 1907 — Chicago, 22 aprilie 1986), filosof al religiilor, istoric al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar.

 În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-şi studiile în 1928 cu o teză despre filosoful italian Tommaso Campanella.

A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea Calcutta până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.

Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.

Între anii  1933-1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti. În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945). Din 1945 s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în 1948  la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.

A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), a acceptat postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985 se numeşte Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.(http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_Eliade)

 

Mircea Eliade despre MODA DE A REGRETA CA ESTI ROMÂN: ”Nu cred ca se afla tara europeana in care sa fie atâţia intelectuali carora sa le fie rusine de neamul lor”.

 

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. 

Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”.

Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. 

S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini.

Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. 

Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească.

 Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât  a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.

Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme.

Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic.

Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)

Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie.

 Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti.

Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară.

Pentru un tânăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc (aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea.

Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoievski.

 

Mircea Eliade – Oceanografie (1934) – Editura Humanitas, 1991, prin 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/06/10/mircea-eliade-teroarea-istoriei-si-destinul-romaniei/

 

 

 

Anunțuri

19/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Dezbinarea românilor

Regretatul istoric Florin Constantiniu spunea că societatea românească de azi este caracterizată de dezbinare şi că  relaţiile sociale dintre români sunt – inclusiv la nivelul elitelor (autorităţi, manageri, medici, profesori, preoţi) sau în raport cu acestea – de repulsie, de batjocură şi de jecmăneală, rezultând că viaţa românului este, tocmai din cauza românilor, o necurmată suferinţă şi că, drept urmare, cei mai înverşunaţi duşmani ai românului sunt chiar românii şi că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înşişi. 

Este celebră zicerea că „atunci când un român se ridică, sar alți cinci să îl prindă de picioare și să îl tragă înapoi”, care ne vorbeşte despre o stare de fapt tragică a românității.

Mulți români  mărturisesc despre această dezbinare a românilor, ea fiind la fel de prezentă și peste hotare. A fost oare, întotdeauna așa?

 Din ce cauze s-a ajuns la acest derapaj?

Nu putem şti răspunsul exact ci doar constatăm efectele. Dacă până ieri doar, insul dorea din tot sufletul, să moara capra vecinului, acum el nu se mai mulţumeşte să-şi dea duhul doar capra, el vrea să dea ortul popii şi vecinul! 

Un popor alienat este un popor mutilat spiritual şi cultural, în aşa fel încât să renunţe la strămoşii săi, la valorile sale naţionale şi să adopte nişte pseudo-valori confecţionate special pentru a-l face slab şi controlabil. Şi din păcate ȋn acest punct am ajuns.

Dureros este că în ultimul veac foarte mulţi români nu au mai respirat aerul tras în piept de poporul lor, nu au mai povestit despre jertfa bunicilor şi străbunicilor lor, ci s-au plâns de caracterul înapoiat şi necivilizat al locuitorilor acestui pământ, nu au mai ascultat pe cei mai buni dintre ei, ci i-au ucis sau alungat din ţară, nu au mai făcut copii, ci case şi cariere, nu au mai citit cărţile esenţiale ale acestui popor, ci au introdus în programele şcolare subcultură, nu au mai vrut ca în şcoală copiii să înveţe istoria fascinantă a acestui neam, ci module sofisticate şi abstracte din care lipsesc modelele proprii, nu au mai ştiut dacă drumul pe care merg este al lor sau al altora.

Şi aşa s-a ajuns ca dimensiunea esenţială a apropierii dintre noi să fie astăzi, mai mult decât oricând, dezbinarea. Scindare, divizare, împărţire de idei, păreri, simţiri, atitudini, fapte. Ceea ce nu a reuşit râşniţa istoriei, reuşeşte fratele de lângă noi, seamănul alături de care trăim.

Dezbinarea face parte dintr-o inginerie socială aplicată ieri de comunişti şi reluată cu zel în zilele noastre. 

Izbucnirile de ură nu ne-au definit şi nu ne definesc ca români. Românii sunt un popor paşnic, care  de-a lungul istoriei a îndurat atâtea năpaste şi atâtea atacuri la fiinţa neamului, doar pentru că au rămas uniţi în credinţă.

În puşcăriile comuniste, când se observa că între deţinuţi, în ciuda torturilor crâncene la care erau supuşi, se crea o adâncă unitate, născută nu numai din suferinţa comună, dar şi – ceea ce era cel mai important – din trăirea duhovnicească intensă , se încerca imediat, cu orice chip, prin intermediul „reeducaţilor”, spargerea acestei unităţi, prin picurarea în suflet a otrăvii neîncrederii, suspiciunii, fricii, urii.

Dar ceea ce se întâmpla în închisorile comuniste s-a extins astăzi în „marea închisoare”, scopul fiind acelaşi: distrugerea comuniunii dintre români şi a capacităţii lor de a coagula în jurul unor valori profunde prin care am dăinuit că neam în istorie şi care scapă tiparelor ideologice reducţioniste şi maniheiste.

Cei care urmăresc să ne redefinească potrivit acestor tipare vor reuşi să ne aducă într-o stare şi mai gravă de amnezie dacă ne vor face să uităm ce ne-a unit de-a lungul istoriei noastre zbuciumate, ce i-a unit pe strămoşii noştri care erau, în covârşitoare majoritate, ţărani, ce i-a legat pe românii asupriţi din Transilvania, care, în ciuda umilinţelor şi prigoanelor sângeroase, au apărat cu dârzenie credinţa strămoașească şi demnitatea neamului nostru (bisericile de lemn sunt un simbol viu al unităţii neamului), ce i-a unit pe martirii închisorilor comuniste şi pe tinerii din decembrie 1989, care şi-au dat viaţa pentru România adevărată: „acea Românie profundă, vie, întemeiată pe credinţa de veacuri a neamului nostru” (Părintele Galeriu)

 

Darul unirii îl au în firea lor evreii, japonezii, grecii, ungurii, armenii, etc. Membrii acestor neamuri ascultă şi se supun unui conducător, se ajută unii pe alţii, suferă unii pentru alţii, se bucură pentru reuşitele celorlalţi, sunt uniţi împotriva duşmanilor.

Nu este cazul la noi, din păcate…

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/15/ziua-de-15-aprilie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

 

 

15/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Declarația Parlamentului României din 1991 privind Pactul Ribbentrop-Molotov

23 august 1939,  ziua semnării  odiosului pact sovieto-nazist Molotov – Ribbentrop, a fost o zi neagră în istoria poporului nostru. 

Consecințele acestei înţelegeri diabolice între nazişti şi comuniştii sovietici NU au fost lichidate nici până astăzi, iar Moldova din stânga Prutului, Bucovina de Nord, Bugeacul şi Ţinutul Herţa rămân prizonierele crimei comise pe 23 august 1939 de catre Hitler și Stalin.  

 

 

 

 

„Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care U.R.S.S. şi Germania îşi stabileau sferele de interese de la Marea Baltică la Marea Neagră – hotărând, cu de la sine putere, destinele unor state suverane, între care şi România – contravine în mod flagrant principiilor şi normelor fundamentale ale dreptului internaţional.

În consecinţă, în numele poporului român, Parlamentul condamnă acest pact ca fiind ab initio nul şi neavenit.

Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecinţa directă a acestor înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie, urmate de ocuparea cu forţa la 28 iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, împotriva voinţei populaţiei din aceste străvechi teritorii româneşti, acţiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a României.”

PREŞEDINTELE SENATULUI

Academician ALEXANDRU BÂRLĂDEANU

PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR

MARŢIAN DAN

Bucureşti, 24 iunie 1991

01/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: