CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

De la stânga la dreapta, statul și națiunea română sunt ca sarea în ochii unora

statul roman - Cuvântul Ortodox

“Infratirea toxica” a “occidentalistilor” si “rusofililor” in sustinerea tezei antiromanesti a STATULUI SI NATIUNII ROMÂNE ARTIFICIALE

URSS a combatut propagandistic Romania Mare emitand teze despre caracterul artificial, imperialist si colonizator al statului roman. De asemenea, a inventat existenta unui “popor moldovean” si a unei “limbi moldovenesti”, pentru a crea, din topor, o naratiune legitimanta a ocuparii Basarabiei. Aceste teze sunt reșapate, astăzi, de grupările “moldoveniste” din Basarabia, pregătite de Rusia pentru contracararea apropierii de Romania, care cer crearea unei Moldovei Mari.

Unul din siteurile cele mai agresiv antiromanesti ce apartine acestor grupari, care militeaza pentru o a “cincea republica de la Chisinau”, este graiesc.md.

Printre materialele cu care se face propaganda antiromaneasca se afla, la mare cinste, evidentiat chiar in mod special in partea de jos a siteului, extrase din cartea istoricului Lucian Boia, De ce este Romania altfel:

Boia este istoricul producator pe banda rulanta de best-seller-uri istorice bine marketate, care sunt foarte pe placul si folosul “agendei subversive” rusești de la Chisinau.

Sa fie aceasta o intamplare? Nu chiar. Sa ne amintim si demersul Romania medievala al lui T. Baconschi, un proiect sustinut de ICR-ul lui Patapievici:

România, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, născut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii”.

De curând, ca sa revenim la Boia, acesta a perseverat și pe tema Transilvaniei, aratand ca romanii nu aveau “niciun drept istoric” asupra provinciei. Ocazie pentru un alt mare om de “dreapta”, Aligica, sa scoata un text de arhiva oportun despre cât de nociva ar fi fost pentru Ardealul “occidental” unirea cu Romania sudista “fanariota”.

A da de pământ cu miturile nationale, a face zob legitimitatea unirii provinciilor istorice romanesti, a nega orice fel de fundament substantial al natiunii romane – asta da program de elita culturala “de dreapta”..

Culmea e ca unii din acestia impartasesc ideea neoliberala a necesitatii existentei miturilor ca mijloc de pastrare a coeziunii sociale si nationale si a necesitatii abordarii temelor nationale

Cum vor sa faca acest lucru aruncand si copilul odata cu apa din copaie nu e limpede.

Nici stanga nu a stat degeaba. Vasile Ernu explica de zor ca “România şi Republica Moldova sunt state artificiale”. Ca om de stanga, e cam bizara critica sa indreptata prioritar asupra statului. Artificial sau nu, statul romanesc exista acum si desfiintarea sa ar fi si o tragedie sociala.

Cam multe voci care spun acelasi lucru si care se suprapun la perfecție cu propaganda moscovită.

 De la stânga la dreapta, de la Occident la Răsărit, statul si națiunea română sunt ca sarea – dar nu în bucate, ci in ochii unora si altora.

Oricine încearcă astăzi să repună, public, în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată George Radulescu: Dubioşii

Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.

Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri. Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.

„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.

Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!

Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, că „gura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale. Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!

Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.

Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.

“Primul pas spre lichidarea unui popor este sa-i stergi memoria”

Oricine încearcă astăzi să repună public în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată articolul Dubioşii semnat de George Radulescu.

Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. 

Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.

Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” 

Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri.

Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.

„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.

Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!

Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, căgura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale.

 Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!

Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.

Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.

20/10/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, de a revendica ju­deţele de peste Prut

 

Imagini pentru harta romaniei si a basarabiei

 

 

„Românii din Basarabia nu prezintă pentru noi numai un inte­res ideal, pentru că fac parte din aceeaşi naţiune.

Basarabia veacuri îndelungate a făcut parte integrantă din Moldova şi a trăit toată viaţa ei istorică împreună cu restul României.

Strămoşii basarabenilor au muncit, au luptat în cursul acestor veacuri, alături de românii din Regat.

Nu există un bulgăre de pământ din toată Moldova, în care să nu fie amestecată şi câte o fărâmitură din oasele basarabenilor şi care să nu fie stropit şi de o picătură din sângele lor.

Statul român, prin urmare, ca rezultat al evoluţiunii istorice la care au contribuit toate generaţiunile stinse, este zidit în colaborare cu strămoşii basarabenilor de astăzi.

Niciodată nu <mă> voi obosi să reamintesc acest fapt. Pentru că el afirmă dreptul istoric al Basarabiei asupra statului român.

Da, asupra statului român!

Cum am arătat şi în coloanele acestui jurnal, Basarabia n-a fost cucerită de la ţările române, ci Rusia, în alianţă cu aceste ţări, a emancipat o parte din Moldova, din vasalitate.

Acest fapt este recunoscut solemn în manifestul împăratului Alexandru I, şi în condica de legi a Imperiului Rus.

În momentul în care a fost născut un stat român, liber de legă­turile de vasalitate, Basarabia nemaiavînd nevoie de ocrotirea ru­sească, are dreptul să ceară să fie reunită cu „ţara-mumă”.

În această situaţie, România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, şi chiar faţă de Moldova întreagă, de a revendica ju­deţele de peste Prut, care făceau parte din vechea Moldovă.

Fiindcă nu mai au fiinţă acele condiţiuni care motivau şi justi­ficau „emanciparea” lor.

Drept şi datorie cu atât mai mari, cu cât răpirea judeţelor dună­rene în 1878, de asemeni în dispreţul alianţei între Rusia şi Româ­nia, a pus din nou toată problema în faţa tribunalului Istoriei. Ro­mânia n-a recunoscut atunci acest act şi şi-a rezervat intact drep­tul de revendicare.

Statul român, care a suferit această flagrantă violare a dreptu­lui din partea unui aliat, această dureroasă amputaţiune, are dato­ria nu numai faţă de poporul său, de a-şi încorda toate puterile pentru a-şi restabili înainte de toate integritatea fiinţei sale, dar şi faţă de provincia atât de mişeleşte răpită.

Răpirea Basarabiei, în aceste condiţii, este un fapt brutal, un abuz de forţă, fără nici o bază juridică: nu e nici cucerire, fiindcă n-am fost în război, nu e nici cesiune benevolă prin vreun tratat cu România.

De drept deci ea face încă parte din România, care nu dăduse sancţiunea ei, – nici nu avea dreptul să o dea. Constituţia noastră, în vigoare la 1878, declară categoric (art. 2): „teritoriul Ro­mâniei este inalienabil”.

Şi chiar o simplă rectificare de frontieră nu se poate face decât prin lege: „limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”, înstrăinarea a trei judeţe nu poate fi considerată numai ca „schimbare de limite”.

Deci, nu numai că de fapt nici un tratat consimţit de noi şi nici o lege n-au sancţionat anexarea Basarabiei, dar nici nu o puteau sancţiona după Constituţie, chiar dacă România o voia: poporul românesc din Basa­rabia ar fi în drept să tăgăduiască oricărui guvern, chiar voinţei unanime a restului ţării, dreptul de a dispune astfel de soarta lui şi de soarta generaţiilor viitoare.

Asemenea sancţiune ce ar fi fost dată de Corpurile Legiuitoare româneşti, ar fi ea însăşi un abuz de putere faţă de Basarabia.

Ar fi, de altfel, mai mult decât o laşă resemnare, o sinucidere şi pentru România însăşi.

Astfel au înţeles lucrurile Mihal Kogâlniceanu, ministrul de afa­ceri străine pe vremuri, şi Ioan Brătianu cel Mare. De aceea Româ­nia nu numai nu şi-a dat sancţiunea, dar a protestat solemn în faţa Europei împotriva actului de violenţă, a neruşinatului abuz de pu­tere, a cărui victimă a fost.

Basarabia, dar, nu poate servi ca obiect de trafic sau de compensaţiune pentru orice achiziţiuni de teritorii în altă parte.

O parte din naţiune, oricât de însemnată, nu poate vinde sau schimba o altă parte a naţiunii, oricât de mică, pentru nimic în lume.

Naţiunea poate suferi amputaţiuni violente, dar nu poate consimţi valabil la vivisecţiune pentru cine ştie ce avantaje, care, în cazul unei aseme­nea degradări morale, n-ar putea fi decît imaginare.

O naţiune vie nu-şi poate da consimţământul la asemenea ope­raţiuni.

Iar dacă şi-l dă, nu mai merită numele de naţiune, – nici nu mai merită să trăiască.

Dar nu numai Basarabia, Moldova orientală, ca o parte organi­că a naţiunii, poate invoca dreptul ei, de care nu poate dispune nici măcar statul român, dar chiar şi basarabenii, individual, au drep­turi peste care nimeni nu poate trece.

După legile noastre, un român, care şi-ar fi pierdut dreptul la cetăţenie, îl poate reclama oricând, şi acest drept nu-i poate fi refu­zat. E destul să renunţe la distincţiunile contrarii legilor române, dacă le-ar avea (art. 18, Cod. Civ.)

Acelaşi drept îl are şi prima generaţie ce s-ar naşte din români care ar fi pierdut calitatea lor de români, chiar înainte de naşterea copiilor lor.

În adevăr, art. 10 din C. Civ. dispune:

„Tot copilul născut în ţară străină din un român, care ar fi pier­dut calitatea sa de român, va redobândi totdeauna acea calitate, în­deplinind formalităţile prescrise de art. 18 (adică: ca şi românii care ar fi pierdut calitatea lor ei înşişi.)

Notaţi: „totdeauna”, – adică este un drept care nu poate fi pier­dut niciodată.

Dar în această situaţie se află aproape întreaga populaţie din cele trei judeţe răpite în 1878:

Cei ce au trecut peste vârsta de 38 ani, ei înşişi au fost născuţi români, şi au pierdut această calitate numai în urma anexiunii.

Iar cei mai tineri de 38 ani, evident, formează prima generaţie care poa­te invoca dispoziţia din art. 10.

Un veac înseamnă, la urma urmelor, atât de puţin în viaţa unei naţiuni, încât, chiar în Basarabia veche, foarte mulţi din generaţia mai bătrână de 50 ani, pot invoca acelaşi drept.

Aşadar, o parte însemnată din populaţia românească a Basara­biei are dreptul legal la cetăţenia românească. Basarabenii ne pot spune: istoriceşte şi legalmente avem aceleaşi drepturi asupra ţării româneşti, ea ne aparţine deopotrivă…

Cum dar s-ar putea admite traficul cu Basarabia în numele „idealului naţional”?

Nu! Nu „idealul naţional” poate duce la aseme­nea situaţie, ci renunţarea la idealul naţional, negaţiunea oricărui ideal.

Şi această crimă a fost săvârşită faţă de Basarabia şi faţă de naţiune, ca fiinţă vie, când România, împotriva cuvântului lăsat de M. Kogâlniceanu şi Ioan Brătianu – cel Mare, a fost aruncată în braţele Rusiei.

Am fost răsplătiţi de Sovietul din Petrograd…

Politica aceasta însă, oricare ar fi fost rezultatul imediat, nu putea decât să fie fatală pentru naţiunea noastră, fiindcă avea la bază mai mult decât o mare nedreptate istorică, mai mult decât ne­socotirea drepturilor sfinte ale unei părţi din pământul băştinaş ro­mânesc: trădarea de sine însăşi a unei naţiuni, violarea supremei legi morale, la care trebuie să se supună orice neam ce vrea să trăiască.

Istoria nu iartă asemenea trădări, fiindcă, prin ele înseşi, se dovedeşte lipsa de sănătate morală şi de vitalitate.

Din fericire, naţiunea nu poate fi învinuită, pentru un păcat al conducătorilor, săvârşit fără ştirea şi voia ei”.

 

 

Constantin STERE

28 octombrie 1917

 

Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII

 

 

 

 

 ADDENDA

 

 

Constantin Stere, om politic, jurist, savant şi scriitor român

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, județul Soroca, Basarabia – d. 26 iunie 1936, Bucov Prahova), om politic, jurist, savant și scriitor român.

 

În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă din Rusia, Constantin Stere a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892).

La întoarcere se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept.

După ce şi-a afirmat concepţiile sale şi crezul său politic în Evenimentul literar, revistă în care a debutat ca publicist în 1893, la 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a facultăţii de drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular.

La 1897 susține teza de licență, la 1901 începe cariera de pedagog de la profesor suplinitor ca la 1913 să fie ales rector.

La 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă find fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.

A făcut parte din partidul liberal, a înfiinţat partidul ţărănesc, a luptat pentru organizarea politică a ţărănimii. A militat pentru  reforma agrară şi votul universal.
A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România

Sfîrşitul vieţii şi-l petrece retras şi izolat de frământarile politice la Bucov, judeţul Prahova.

Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este în spiritul unei totale renunţări la mediul politic contemporan lui, de la care nu mai putea aştepta nimic.

 

 

 

01/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

În urmă cu 153 de ani printr-un decret imperial, era dizolvată Dieta Transilvaniei de la Sibiu

 

Sibiu, Hotel "Împaratul Romanilor", Sala Redute (1863) - foto: patrimoniu.sibiu.ro

Sibiu(1863),Hotel „Împaratul Romanilor”, Sala Redute (foto preluat de pe patrimoniu.sibiu.ro)

 

 

În urmă cu 153 de ani, în data de 20 august 1865, printr-un Decret imperial, era dizolvată Dieta Transilvaniei de la Sibiu, care funcţionase începând cu 1863.

Au fost anulate totodată  legile votate de aceasta, legi prin care erau recunoscute naţiunea şi limba română.

 

La data de 15/17 iunie 1863 imparatul Francisc Iosif   semnase un “Autograf” imperial prin care era convocată la Sibiu, pentru ziua de 3/15 iulie 1863,  Dieta, în virtutea “Diplomei din octombrie” 1860 si a Constituţiunei din februarie 1861.

După Revoluţia din 1848 Dieta Transilvaniei nu se mai întrunise niciodată.

In motivaţia documentului s-a subliniat caracterul autonom (implicit romanesc) al Transilvaniei, precum şi lipsa de legitimitate şi valabilitate a “unirii Transilvaniei cu Ungaria din 1848, care “nu s-a infiintat niciodata cu deplina putere legală şi faptic îndată s-a dizolvat”.

Compoziţia Dietei de la 1863 nu s-a mai făcut după legile maghiare din 1791 şi 1848, ci după un regulament provizoriu, liberal, care prevedea alegerea a 125 de deputaţi şi numirea de către împărat a 40 de persoane („regalişti”).

Dreptul de vot era acordat tuturor cetăţenilor care plătiseră, la nivelul anului 1861, un impozit de minim 8 florini, inclusiv capitaţia.

Era practic o reducere la jumătate a censului de vot, ceea ce oferea posibilitatea ca numărul alegătorilor să crească substanţial.

Astfel, Dieta care a funcţionat în anii 1863-1864 la Sibiu, a fost prima adunare a organului conducător al Transilvaniei  în care românii au avut majoritatea reprezentanţilor, cu mult peste reprezentarea firavă de care avuseseră parte în 1848.

Dacă în 1848 existau 11.000 de reprezentanţi ai comunelor aleşi pe bază de cens şi 74.000 de nobili, acum existau 78.000 de alegători, toţi desemnaţi pe bază de cens.

Astfel, centrul de greutate al electoratului se muta dinspre nobilimea maghiară, ostilă politicii liberale vieneze, către marea masă a ţărănimii, unde românii erau majoritari, iar reprezentanţii acestora erau favorabili politicii vieneze.

La data prevazută, dupa 15 ani de întrerupere, Dieta si-a redeschis lucrarile, în prezenţa a 101 deputati şi regalişti intre care se aflau şi cunoscuti luptatori pentru drepturile natiunii romane precum Andrei Saguna, George Baritiu, Ioan Ratiu, Ilie Macelariu, Al. Sterca Sulutiu.

Initial deputatii maghiari au refuzat sa participe dar ulterior 11 dintre ei au asistat totuşi la lucrari.

Ei au declarat ca Dieta nu este constituită legal, întrucât nu recunoştea unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Deşi reprezentarea în Dietă nu era perfect proporţională cu numărul şi ponderea fiecărei naţiuni, exista totuşi o îmbunătăţire substanţială a reprezentării românilor. Astfel, au fost aleşi:

  • românii: 48 deputaţi pentru 1.300.913 locuitori (un deputat la 28.280 persoane)

  • maghiarii: 44 deputaţi pentru 568.172 locuitori (un deputat la 12.913 persoane)

  • saşii: 33 deputaţi pentru 204.031 locuitori (un deputat la 6.370 persoane).

La inceputul lucrarilor a fost prezentat mesajul Tronului, în care Curtea de la Viena recunoştea autonomia Transilvaniei, declara nulă legea maghiară din 1848 de unire cu Ungaria şi declara depaşita, inaplicabila, Diploma leopoldina din 1781.

In dezbateri a fost prezentat un proiect de lege care prevedea “inarticularea” (participarea românilor la viaţa de stat), prin acordarea autonomiei politice în sensul autonomiei avute de celelalte naţiuni după 1437.

La 7/19 octombrie 1863 a fost adoptată legea pentru “egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor sale”.

La 26 octombrie/7 noiembrie 1863 imparatul Francisc Iosif a sanctionat aceasta lege:

“Naţiunea română, religiunea greco-catolică ca atare şi religiunea greco-orientală se recunosc prin lege întru înţelesul Constituţiunei transilvane în tocmai ca si celelalte trei naţiuni si patru confesiuni recunoscute ale Transilvaniei”.

Dupa sute de ani de silnicie legiferată în baza Pactului celor trei naţiuni, incheiat la Căpâlna la 16 septembrie 1437, românii,  majoritari în această Dietă, au obţinut egala indreptăţire fără a manifesta veleităţi de dominaţie asupra celorlalte naţiuni conlocuitoare.

O a doua problemă care a facut obiectul unor dezbateri aprinse in Dieta de la Sibiu a fost cea privitoare la limba oficiala a Transilvaniei.

Se ştie ca in evul mediu, limba liturgică în Biserica Catolică şi limba de cancelarie a fost limba latină. Treptat, mai ales din sec. XVI după reforma religioasă, nobilimea maghiară a impus limba maghiară in mai multe domenii ale vietii publice, in vreme ce limba germană era folosita aproape exclusiv în scaunele săseşti.

Din secolul XVIII, odata cu afirmarea naţiunilor, problema limbii oficiale ca limbă de comunicare între români, maghiari şi saşi a devenit tot mai presantă.

Limba româna era recunoscuta nici de autoritatile austriece şi nici de nobilimea maghiara, fiind doar tolerata.

La inceputul sec. XIX, prin doua proiecte de lege avansate in anii 1837 si 1841, nobilii maghiari, având pozitii dominante in administratia Principatului au preconizat impunerea limbii maghiare ca limba oficiala exclusiva in administratie, justitie si scoala, în locul limbii latine.

In anul 1847, Dieta Transilvaniei, dominată de unguri, a adoptat o lege prin care limba maghiara era declarata oficială.

In adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, precum si in unele documente, romanii au cerut ca limba lor sa devina oficiala alaturi de germana (limba oficiala in imperiu) si maghiara, intrucat este vorbita de majoritatea locuitorilor.

Cu toate acestea, abia de la inceputul regimului neoliberal, în 1860, autoritatile de la Viena au luat unele masuri privind folosirea partiala a limbii romane in activitatea judecatoreasca.

Paralel, intr-o serie de localitati românesti s-a trecut la redactarea actelor in limba româna.

Odata cu deschiderea lucrarilor Dietei de la Sibiu, Curtea de la Viena a admis dreptul deputatilor majoritari romani de a folosi limba lor in dezbateri.

A fost redactat un proiect de lege amendat de autoritatile de la Viena, prin care s-a avansat recunoasterea prin lege a egalitatii limbii române alaturi de germana si maghiara.

Urma ca limba germana sa fie recunoscuta drept limba autoritatilor centrale si deci limba de corespondenta a autoritatilor locale cu cele centrale.

Acest proiect de lege a fost adoptat la 29 septembrie 1863, consacrandu-se pentru prima data caracterul oficial al limbii majoritatii populatiei, limba româna.

Prima sesiune a Dietei de la Sibiu (1863)

Ordinea de zi

În 1863, împăratul Franz Joseph a convocat forul legislativ pentru data de 1 iulie, la Sibiu. Pe ordinea de zi urmau să fie discutate 11 propuneri regal:

  1. recunoaşterea politică a naţiunii române şi confesiunile ei;

  2. recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiara şi germana;

  3. adoptarea unei legi electorale;

  4. alegerea celor 26 de reprezentanţi ai Transilvaniei în Senatul imperial;

  5. reîmpărţirea administrativă a teritoriului statului;

  6. reglementarea administraţiei publice;

  7. reglementarea justiţiei;

  8. înfiinţarea unui tribunal suprem;

  9. modificarea patentei urbariale din 1854;

  10. introducerea cărţilor funciare;

  11. înfiinţarea unei bănci ipotecare.

Desfăşurarea lucrărilor

 

Deschiderea lucrărilor s-a făcut la data de 15 iulie 1863. Nemulţumiţi că pierduseră majoritatea, deputaţii maghiarii şi secuii, atât cei aleşi cât şi regaliştii, au boicotat lucrările, susţinând că forul se întruneşte ilegal.

Doar saşii au fost deschişi la colaborarea cu românii. Prin absenţa maghiarilor, românii aveau majoritatea absolută, iar deputaţii aleşi erau mai numeroşi decât cei numiţi.

În aceste condiţii, deputaţii români şi saşi au votat Legea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a confesiunilor sale, precum şi Legea pentru folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, pe principiul egalităţii cu limbile germană şi maghiară. Legea a fost promulgată la 6 ianuarie 1865.

După lungi dezbateri, la 20 octombrie, deputaţii transilvăneni au intrat în Parlamentul vienez.

 

 

Imagine similară

 

 

A doua sesiune (1864)

 

A doua sesiune a Dietei s-a desfăşurat în perioada 23 mai – 29 octombrie 1864 şi avea pe ordinea de zi opt din cele 11 proiecte originale.

În lipsă de timp şi energie pentru discutarea acestor proiecte, sesiunea a fost dominată de discuţiile aprinse pe marginea proiectului de lege pentru înfiinţarea unui Tribunal suprem al Marelui Principat şi a celui pentru legea electorală.

Viena va decide ca sediul Tribunalului să fie în capitala imperiului şi nu în Transilvania, la Blaj, aşa cum propuseseră deputaţii români.

Noul for avea să-şi înceapă activitatea anul următor, la Viena, sub conducerea lui Vasile Ladislau Pop.

 

În afara proiectelor existente, în decursul lucrărilor sunt înaintate Dietei şi alte proiecte:

  • reglementarea împărţirii administrativ-teritoriale;

  • organizarea administraţiei publice, organizarea tribunalelor de primă instanţă;

  • bugetul provinciei pe 1865;

  • bugetul Fondului pentru despăgubirea urbarială.

În plus, Dieta însăşi vine cu o serie de iniţiative legislative, dintre care cele mai importante se refereau la:

  • construirea primei căi ferate a Transilvaniei

  • desfiinţarea vămilor interne

  • reducerea serviciului militar.

La 26 octombrie/7 noiembrie 1863, Imparatul a sanctionat legea votata de Dieta privind egala indreptatire a natiunii romane si a confesiunilor sale: “Natiunea romana, religiunea greco-catolica ca atare si religiunea greco-orientala se recunosc prin lege intru intelesul Constitutiunei transilvane in tocmai ca si celelalte trei natiuni si patru confesiuni recunoscute ale Transilvaniei”.

In atentia Dietei de la Sibiu s-a aflat si problema agrara, cu atat mai importanta pentru populatia romaneasca cu cat marea  majoritate a taranilor erau romani, in vreme ce mare majoritate a nobililor erau maghiari.

Guberniul Transilvaniei a propus adoptarea unui proiect de lege prin care Patenta privind raporturile urbariale din 1854 se modifica in favoarea taranilor mai ales a jelerilor.

Deputatul Ion Ratiu a propus in trei randuri proiecte de legi in sprijinul taranilor, inclusiv al celor secui, privind pasunile si padurile, dar regulamentul intern al Dietei a condus la amanarea adoptarii lor pana in momentul inchiderii lucrarilor, in septembrie 1865.

O alta problema intrata in dezbaterea Dietei de la Sibiu a fost aceea a reorganizarii sistemului judiciar care in 1863 era asezat in trei trepte:

Treapta I: judecatoriile colegiale din comitate si scaune;

Treapta II: institutia Tabla regeasca din Targu Mures si Tribunalul de Apel din Sibiu;

Treapta III: Guberniul Principatului sau Cancelaria Aulica .

Dieta de la Sibiu a abordat intr-o maniera responsabila si alte probleme importante ale Principatului, intre care organizarea sistemului financiar, constructia retelei de căi ferate, si asigurarea legaturilor cu Romania, organizarea administrativ-teritoriala.

Depasirea structurii mostenite din evul mediu ( 8 comitete, 9 scaune si doua districte romanesti) urma sa se faca prin constituirea a 12 unitati administrative noi, echilibrate economic, geografic si demografic. Nici aceasta problema si nici altele nu si-au aflat insa rezolvarea, in imprejurari determinate de finalizarea tratativelor dintre Curtea imperiala de la Viena si reprezentantii ungurilor, care au condus la prorogarea lucrarilor Dietei, apoi la desfiintarea sa, pentru a face loc anexarii Transilvaniei la Ungaria, noua structura statala admisa de Habsburgi.

Compromisul austro-ungar (ale carui elemente le prezentam in continuare ) isi are explicatii nu numai in nevoia de sprijin politic reclamat de Habsburgi, de austrieci in general, incapabili sa-si mai asigure dominatia asupra mai multor natiuni, cât si in teama nationalistilor maghiari de a vedea Transilvania, care de fapt era romaneasca, de a deveni si de drept romaneasca, pe baza principiului proportionalitatii.

Consolidarea statului modern Romania inimediata  vecinatate accentua, fara indoiala cursul societatii transilvanene spre eliminarea dominatiei nobilimii maghiare.

Aceasta perspectiva a determinat solutia compromisului, acceptarea reonstituirii Ungariei ca stat in cadrul Imperiului Habsburgic, cu condiţia desfiinţării autonomiei Transilvaniei şi anexarii sale la Ungaria, fără consultarea populaţiei, deci impotriva vointei majorităţii.

Astfel, la20 august/1 septembrie 1865 imparatul Francisc Iosif a semnat un rescript imperial prin care desfiinţa Dieta de la Sibiu si convoca o noua Dieta, conform art. XI din legea din 1791, avand drept obiect de dezbatere numai problema “uniunii Ungariei si Transilvaniei”.

El ignora faptul ca acea lege din 1791 era contrara nu numai Constitutiei in vigoare din 1861, ci si propriilor sale declaratii prin care constatase ca excludea “cea mai mare parte a poporului de la exercitarea drepturilor politice”.

O nouă Dietă urma sa fie convocată la Cluj pe baza unor norme nereprezentative, antidemocratice, care favorizau elementele reactionare si sovine maghiare şi care construiau artificial o majoritate maghiară inexistentă.

S-a ajuns astfel la o situaţie descrisă de mitropolitul Andrei Şaguna astfel:

“în compunerea ei (a Dietei, n.n.), românii, peste un milion, abia au 13 deputaţi, pe când ungurii şi secuii, 539 mii, numără faţă de ei 194 membrii dietali”.

La 5/17 februarie 1867 a fost semnat Pactul dualist austro-ungar, (Ausgleich), iar la 8 iunie 1867 împăratul Francisc Iosif al Austriei a fost încoronat şi ca rege al Ungariei. Expresia germană Ausgleich se referă la „compromisul” din februarie 1867, prin care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgată de împăratul Franz Joseph şi o delegaţie maghiară condusă de Ferenc Deák.

Sub această nouă organizare, guvernul Ungariei, dominat de maghiarii minoritari în stat, a câştigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena, cele două state constituindu-se ca două entităţi separate, cu propriile constituţii, parlamente, administraţii şi miliţii. Aveau în comun suveranii în aceeaşi persoană, ministerele pentru politică externă, economică şi militară.

S-a amânat astfel cu o jumătate de secol emanciparea poporului român majoritar în Transilvania.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/20/o-istorie-a-zilei-de-20-august-video/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/20/ziua-de-20-august-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

Surse:

 

 

http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/STATUL-SI-DREPTUL-IN-TRANSILVA63921.php

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Dieta_de_la_Sibiu_din_1863

http://www.rador.ro/2018/08/20/calendarul-evenimentelor-20-august-selectiuni-2/

21/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: