CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

FEŢELE LUI IANUS

Anul Nou - de ce 1 ianuarie este prima zi a noului an?

Foto: Ianus- zeul roman al alegerilor şi al începuturilor şi al sfârşiturilor.


Îndopaţi cu lozinci despre istorica „misiune” civilizatoare a urmaşilor lui „Szent Istvan” (997-1038) care, de altfel, era român ortodox prin naştere şi întâiul botez, sau despre „nedreptatea” la fel de „istorică” ce s-ar fi făcut Ungariei la Trianon (la 4 iunie 1920), specialiştii celui de-al doilea război mondial nu s-au aplecat cu suficientă atenţie asupra revizionismului unguresc, mult mai radical decât cel german şi de o perfidie fără egal, permiţând unui întreg popor, să-şi schimbe într-o fracţiune de secundă, de dragul câştigurilor teritoriale, opţiunea politică internă şi externă.

Astfel, văzând dincotro bate vântul, dacă până la abdicarea lui Carol de Habsburg (1916-1918), Ungaria era monarhistă, după 1 noiembrie 1918, din ordinul abilului conte Mihaly Karoly, întreaga societate ungurească a devenit, peste noapte, „republicană” şi „antantofilă”, mai democratică şi mai europeană decât toate democraţiile occidentale la un loc.

Mihály Ádám György Miklós Károlyi de Nagykároly (n. 4 martie 1875, Budapesta – d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider politic a proclamat Prima Republică Ungară, pe care a condus-o ca prim-ministru între 31 martie 1918-19 ianuarie 1919 și ca președinte între 11 ianuarie 1919-21 martie 1919.

Oradea 100 - Karoly Mihaly - Dacian Palladi

Spirit vizionar, Karoly a autorizat în acelaşi timp (24 noiembrie 1918), înfiinţarea Partidului Comunist Ungar şi, după ce a constatat la tratativele de pace, că îi este imposibil să convingă Occidentul că „UNGARIA AUTOCRATĂ DE IERI – UNGARIA GROFILOR ŞI A NEMEŞILOR, SILUITOARE DE CONŞTIINŢE, ASUPRITOARE DE NAŢII – UNGARIA ÎMPOTRIVA CĂREIA S-AU RIDICAT DE DECENII PROTESTELE ÎNTREGII LUMI CIVILIZATE, A DEVENIT PESTE NOAPTE PARADISUL NAŢIONALITĂŢILOR ŞI MAREA NEDREPTĂŢITĂ A RĂZBOIULUI MONDIAL! l-a adus de la Moscova pe Bela Kun, predând puterea comuniştilor, aşa cum o recunoştea însuşi Lenin:

” GUVERNUL BURGHEZO-CONCILIATORIST ŞI-A DAT EL ÎNSUŞI DEMISIA, A ÎNCEPUT EL ÎNSUŞI TRATATIVE CU COMUNIŞTII, CU TOVARĂŞII UNGURI CARE SE AFLAU ÎN ÎNCHISORI ŞI A RECUNOSCUT EL ÎNSUŞI CĂ NU EXISTĂ ALTĂ SOLUŢIE DECÂT TRECEREA PUTERII ÎN MÂNA POPORULUI MUNCITOR”.
Devenită instantaneu sovietică, de dragul teritoriilor pe care le pretindea pe seama vecinilor şi pe care Occidentul nu era dispus să i le recunoască, Ungaria Sfaturilor a încheiat un tratat de alianţă cu Rusia sovietică, care prevedea graniţa pe Carpaţii Orientali şi, mobilizând, la 25 martie 1919, Armata Roşie Maghiară, a atacat Slovacia și apoi, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, România.

De ce a intrat Armata Română în Budapesta?

Foto: 1919 – Trupe române în fața Parlamentului de la Budapesta

Rezultatul se cunoaşte – ocuparea Budapestei, în urma contraofensivei, de către „opinca românească” (ilustrativ arborată pe clădirea Parlamentului ungar) la 3 august 1919 şi salvarea Europei centrale de la bolşevizare, lucru pentru care, însă, nu ne-a mulţumit încă nimeni.
După eşecul experimentului comunist, Ungaria s-a transformat din nou, peste noapte, în ceea ce inegalabilul jurnalist Fenyes Samu numea „o fortăreaţă a tranşeelor fasciste” din Europa, în speranţa că, ceea ce i-au refuzat democraţiile occidentale şi nu i-a putut asigura Lenin, îi vor pune pe tavă noile forţe nazisto-fasciste – provinciile româneşti şi slave revendicate.

Miklós Horthy Biography - Facts, Childhood, Family Life, Achievements


Devenit şef de stat, Miklos Horthy (foto) a restructurat monarhia, proclamându-se „regent”, a instaurat „teroarea alba” masacrând peste 5000 de opozanţi,a aruncat în lagăre şi închisori alţi 70 000 şi obligând la emigrare 100 000, pentru a putea avea motive să se plângă de… „atrocităţile comise de valahi”.

A dat apoi „LEGEA PRIVIND PRIVAREA EVREILOR DIN UNGARIA DE DREPTURI CETĂŢENEŞTI”, prima de acest gen din Europa, plângându-se în acelaşi timp Conferinţei de pace de la Paris despre atitudinea antidemocratică a guvernului român, prin „Memoriul cu privire la violările dreptului comise de regimul românesc în Transilvania împotriva minorităţilor naţionale, religioase şi rasiale”.

Toate acestea constituiau însă perdeaua de fum la adăpostul căreia Horthy s-a înţeles cu cercurile revizioniste şi naziste germane, prin colonelul Bauer, omul lui Luddendorf şi ofiţerii Kunz şi Gustav Kahr, emisarii Gărzii de Apărare bavareze.
Eforturile micului Mussolini de Balaton, au fost susţinute cu entuziasm de Parlament care, întrunit în august 1920 pentru ratificarea Tratatului de pace de la Trianon a scandat „Ném, ném, sóha!”, a proclamat 4 iunie „zi de doliu naţional” şi România „actualmente şi în viitorul apropiat, principalul nostru duşman” organizând ad-hoc, „brigăzile de lupta pentru învierea Ungariei milenare” cărora, arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat drapelele de luptă cu urarea:

Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici şi să-1 duceţi cât mai glorios până la Adriatica”!
Nu ştim cu câte dintre aceste „brigăzi” teroriste ne-am confruntat în veacul trecut, dar planul de agresare a României la pace, în primul rând în domeniul imagologic, pe principiul „România stat izolat”, elaborat de Horthy în 1921 a fost continuu îmbunătăţit până la capodopera înaintată de Henric Werth, ministrul de război ungar, Amiralului, la 8 mai 1939, care prevedea agresarea României în trei etape:

1) în timp de pace, prin sabotarea economică, a vieţii politice, culturale şi stabilităţii sociale în interior, concomitent cu deteriorarea imaginii ei în afară;

2) etapa încordării în relaţiile internaţionale, când asupra României trebuiau să se abată acuze nefondate şi

3) etapa mobilizării şi a războiului declanşat prin rebeliunea internă a organizaţiilor paramilitare secrete ungureşti, camuflate în „ligi” şi „asociaţii” culturale şi sportive.
Adolf Hitler a fost, desigur, la curent cu toate acestea dar, ceea ce nu putea bănui era că ungurii auto-declaraţi primii şi cei mai fervenţi susţinători ai fascismului şi nazismului în Europa, jucau în taină, de dragul teritoriilor râvnite şi cartea sovietică.

Aflată la Moscova, la începutul lunii august 1940, misiunea secretă a contelui Istvan Bethlen, perfecta un pact ungaro-sovietic ce prevedea alianţa, inclusiv militară a celor doua state şi graniţă comună pe… Carpaţii Orientali.

István Bethlen — Google Arts & Culture

Foto: Contele István Bethlen (n. 8 octombrie 1874, Ghernesig, azi Gornești, județul Mureș — d. 5 octombrie 1946, Moscova, URSS) a fost prim-ministru al Ungariei din 1921 până în anul 1931.

Bethlen a încercat fără succes la sfârșitul celui de-al doilea război mondial să negocieze o pace separată cu Aliații.

Când trupele sovietice au intrat în Ungaria în aprilie 1945 a fost capturat și trimis la Moscova, iar în 5 octombrie 1946 a fost executat împreună cu alți oameni politici maghiari prizonieri.

Alertat de agenţii din teren, Ciano a luat imediat avionul spre Berlin, pentru a-1 avertiza pe Fuhrer că cel mai recent semnatar al Pactului anticomintern, Ungaria, trădează şi se va trezi, prin ştergerea de pe hartă a României Mari, cu ruşii, ia propriile frontiere.

În aceste împrejurări, obligat să acţioneze rapid, Adolf Hitler şi-a schimbat, la sfârşitul lunii august 1940 opţiunea şi, chemând la „arbitraj”la Viena reprezentanţii Ungariei şi României şi-a „dictat” voinţa la 30 august – împărţirea Transilvaniei în două, pentru a păstra în siaj, în războiul deja pregătit împotriva Uniunii Sovietice, ambele state, România și Ungaria, urmând ca după victorie, să ia decizia finală.

Dictatul de la Viena- drumul spre pierzanie | Istorie pe scurt

Foto: Harta Ungariei după Dictatul de la Viena

Acesta este adevărul în privinţa pierderii N-V României, asupra locuitorilor căruia ungurii, redeveniţi fascişti zeloşi după scurtul „intermezzo” cu ruşii au dezlănţuit „genocidul” căruia i-au căzut pradă peste 540.000 de cetăţeni români de alta etnie şi credinţă decât ungurii, germanii şi secuii.

Şi pentru că metodele „Kozlodui” şi „Roşia Montană” nu fuseseră încă inventate, marea majoritate a acestora a fost trimisă în lagărele morţii de la Auschwitz şi Birkenau.

Locul lor a fost luat, pentru „îmbunătăţirea” componenţei etnice ungureşti de cei peste 400.000 horthyşti, elemente sigure, a căror existenţă pe pământ românesc istoriografia noastră continuă să o ignore cu pudicitate.
Ulterior, când Armata Roşie a ocupat prin sacrificiul… armatei române, Budapesta în 1945, ungurii fascişti au redevenit peste noapte… comunişti zeloşi, zelul fiindu-le răsplătit de Stalin prin acordarea cetăţeniei române celor 400000 de colonişti şi crearea „Regiunii” Mureş Autonome Maghiare.

18/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Teorii și practici de construcție identitară în spațiul fost sovietic a mitului ”Homo Moldovanus”. VIDEO

Map of Moldova

Foto: Harta R.Moldova astăzi, după cotropirea și ciuntirea Basarabiei romanești de către colonialiștii sovietici

Repere istorice

Asemenea multor altor cazuri, „Homo Moldovanus” nu putea să apară, să fie inventat sau imaginat din neant.

Adaptând o formulă deja consacrată a cercetătorilor preocupaţi de naţionalism şi etnicitate, „Homo Moldovanus” este deopotrivă „primordial”, ancorat în nişte trăiri imemorabile, dar şi „modern”, construit şi modelat, scrie istoricul și publicistul Octavian Țâcu în http// http://www.Timpul.md.

„Constructivismul” lui „Homo Moldovanus” porneşte, încă de la 1924, atunci când autorităţile sovietice, din raţionamente ideologice şi geopolitice, au găsit de cuviinţă exploatarea unei identităţi „moldoveneşti” din afara acelui spaţiu consacrat istoric, pentru a genera o entitate etnică diferenţiată faţă de cea existentă în Basarabia românească.

Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”.

Aceasta a fost o politică de stat în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creată dincolo de Nistru la 12 octombrie 1924, iar după 1940, în nou creata RSS Moldovenească, înființată pe teritoriul românesc al Basarabiei anexate de sovietici, şi bineînțeles în URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei seprații politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenești şi cea din restul României.

A fost o politică promovată constant, cu obstinație, în acest spaţiu din 1924 până în 1989 și așa cum vedem, ea este continuată până în prezent.

Moldovenismul ca viziune politică este un concept etno-cultural confecționat în laboratoarele ideologice și sociologice din fosta URSS menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru, pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”.

„Homo Moldovanus” și ingineriile sociale sovietice

Uniunea Sovietică a creat pentru „Homo Moldovanus”, ceea ce Ronald G. Suny a arătat şi în cazul altor specimene sovietice de acest gen, o „naţiune teritorială” cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, o limbă „moldovenească” distinctă, având simbolurile unui stat suveran, cu drapel şi stemă, deşi fără suveranitate reală sau drept de expresie politică. Din această perspectivă, „comunitatea imaginată” a lui „Homo Moldovanus” a căpătat o formă fizică şi politică, îmbrăcând uniformă sovietică.

vaca-in-lant

„Homo Moldovanus” a crescut şi s-a dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

Acest proces a fost unul atât „pozitiv”, în termenii de „promovare” ai „acţiunii afirmative” imperiale, cât şi distructiv, în sensul liniei „dure” a politicilor naţionale sovietice, asociate cu teroarea şi represiunile, ca instrumente de deznaţionalizare, antiromânismul, colectivizarea şi industrializarea, rusificarea şi sovietizarea.

Cei care-l conduceau de „acasă” pe „Homo Moldovanus” n-au fost niciodată reprezentativi pentru locurile unde acesta era născut.

Aceştia erau nişte elite subalterne, care, sub supravegherea Moscovei, mediau între autorităţile centrale şi populaţia republicii.

Acest fapt îl îndemna pe „Homo Moldovanus” superior să fie sârguincios în a adopta aspectele culturii sovietice, în a avea soţie de „Homo Sovieticus”, era motivat să înveţe limba rusă pentru a obţine statutul de „mediator” între „Homo Sovieticus” de la centru şi restul „Homo Moldovanus”.

Prin această atitudine, „Homo Moldovanus” obţinea încrederea lui „Homo Sovieticus” pentru a putea avansa în structurile naţionale sau pan-unionale.

Homo Moldovanus” s-a cultivat în ceea ce Tom Nairn numea „rezervaţie culturală”, o cultură etnolingvistică fără naţionalism politic ca unică manifestare a naţionalismului „sănătos” în variantă sovietică. „Homo Sovieticus” şi-a rezervat întreaga putere de decizie asupra faptului care erau expresiile „patriotice” permise lui „Homo Moldovanus” şi ce era „naţionalism periculos”, iar limitele dintre aceste expresii au fluctuat continuu în perioada sovietică.

El era ancorat într-un set de simboluri inventate, identitatea sa fiind promovată prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei românilor – a fost acceptat să fie părintele spiritual al lui „Homo Moldovanus” tocmai pentru că se încadra în logica „primordialismului” moldovenesc de tip sovietic, cultivat asiduu de autorităţile de la Moscova.

Antiromânismul şi demonizarea României au constituit atribute indispensabile în modelarea lui „Homo Moldovanus”.

Cu rădăcini profunde în propaganda sovietică a perioadei interbelice, antiromânismul sovietic a avut multiple manifestări: promovarea agresivă a imaginii negative a României, prin inocularea ideii că în anul 1918 Basarabia a fost „anexată” de România „burghezo-moşierească”, care a „exploatat-o” ca o „colonie” timp de 22 de ani; ridicarea antiromânismului la nivelul politicii oficiale în RSSM prin persecutarea şi condamnarea „naţionaliştilor moldo-români”, prin combaterea influenţelor „burgheze” româneşti asupra tuturor aspectelor vieţii politice, sociale şi culturale, prin ştergerea oricărei memorii faţă de experienţa naţional-statală anterioară, prin contracararea oricăror încercări de raportare la cultura şi istoria română, prin impunerea unei educaţii istorice contrafăcute, prin stabilirea unei adevărate „cortine de fier” pe Prut, cu scopul de a izola Basarabia de restul teritoriului românesc.

Naşterea lui „Homo Moldovanus”

Perioada comunistă atestă şi un proces de asumare a identităţii „Homo Moldovanus” de către populaţia RSSM. Această asumare are câteva explicaţii.

Homo Moldovanus Sovietic - Editura ARC CumparaCarti

În primul rând, ea a fost o urmare a nevoii de supravieţuire şi convieţuire cu autorităţile sovietice după 1940/1944, dar şi, nu rareori, de prosternare benevolă în faţa acestora, populaţia autohtonă însuşindu-şi o atitudine de circumspecţie şi prudenţă faţă de circumstanţele timpului.

Conformarea sa, bazată pe o experienţă istorică îndelungată, nu a fost una surprinzătoare în perioada sovietică, la fel cum nu este surprinzătoare în R. Moldova.

În al doilea rând, această conformare a fost rezultatul unei coabitări într-o societate în care limba puterii, a educaţiei şi comunicării publice a fost prioritar limba rusă.

Dar, totodată, acesta a fost rezultatul coexistenţei cu o minoritate vorbitoare de rusă, puternică şi numeroasă şi cu un statut social privilegiat.

În al treilea rând, „acţiunea afirmativă” sovietică în chestiunea naţionalităţilor, cu politica sa antiromânească, de izolare în raport cu România, a dus în ultimă instanţă la deformarea şi marginalizarea limbii lor native.

Mulţi românii din RSS Moldovenească vorbeau (şi continuă să vorbească) o limbă română rudimentară, strecurând cuvinte din limba rusă, iar uneori chiar preferând cuvintele ruse atunci când întâmpină dificultăţi în găsirea unui echivalent în limba română.

Drept urmare, nu puţini sunt moldovenii care pretind că această limbă prost vorbită ar reprezenta o limbă „moldovenească”, distinctă de limba română.

În cele din urmă, procesul de asumare a fost rezultatul politicilor sovietice de „construcţie” a identităţii „moldoveneşti”, care au promovat o imagine pozitivă a lui „Homo Moldovanus”.

Sentimentul de a fi parte a unei supraputeri şi cunoaşterea unui standard de viaţă relativ bun, în contrast cu cel pe care România l-a avut în epoca comunistă, a creat un mit al superiorităţii lui „Homo Moldovanus” faţă de români în perioada Uniunii Sovietice, un mit menit să sublinieze distinctivitatea acestora.

Prin prisma acestor constatări putem spune că „Homo Moldovanus” ideal în varianta sovietică era individ cu două feţe. Pe de o parte el trebuia să fie un „om simplu sovietic”, care era atomizat („este ca toţi ceilalţi”), dezindividualizat, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerinţe (reduse la necesităţile „raţionale” de supravieţuire), făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi uşor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

În acelaşi timp, „Homo Moldovanus” trebuia să fie în primul rând un antiromân sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că el este altceva decât român, vorbitor de limbă „moldovenească”, amestecată cu rusisme, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

De o manieră deformată, aceste „calităţi” au continuat să se perpetueze în perioada postsovietică, dar de data aceasta generând alte complexe şi îmbrăcând haina unui individ, care este fixat axiomatic pe ideea apărării statalităţii R. Moldova împotriva „duşmanilor” săi „numeroşi” interni şi externi.

Cu alte cuvinte, folosind un slogan al timpurilor de odinioară, „Homo Moldovanus” este mai viu decât toţii viii, iar aderenţa cetăţenilor R. Moldova la această identitate va cauza încă mult timp probleme de funcţionalitate statalităţii sale.

Cantonarea în moldovenism, conceput ca hotar despărțitor de românism, a fost și încă mai este o manevră politică pentru a asigura vasalizarea Moldovei în fața stăpânilor ruși și deznaționalizarea populației băștinașe.

Pentru implementarea în rândurile populației încă needucate a urii față de români și România,s-au folosit mai multe metode, toate caracterizate printr-o brutalitate extremă:

  • închiderea granițelor
  • izolarea culturală totală de România
  • propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”„sclavie”„colonie a României”„cotropitori români”.
  • Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia colonialistă devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresist și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din   1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei în 1940 și 1944.

Practic, românofobia a devenit doctrina de bază a ideologiei de stat sovietice (ruse) și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, care avea drept esență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

La baza construcției lui Homo Moldovanus stă în primul rând mitologia sovietică.

Uniunea Sovietică și-a impus propriile mituri, nelăsând loc opțiunilor identitare în rândurile populației române băștinașe, iar acestea știm foarte bine că se așezau pe mitul marelui Lenin, mitul Revoluției Socialiste din Octombrie și 9 mai Ziua Victoriei.

În fundamentarea mitului”Homo Moldovanus” s-au utilizat mai multe ingrediente, primul fiind acela că moldovenii au fost eliberați la 1812 de Imperiul Rus, chiar dacă a fost vorba de o cotropire, un rapt și o sfâșiere a Țării Modovei prin anexarea jumătății sale de răsărit situate între Prut și Nistru.

Moldovenii rămași în Țara Moldovei au creat la 1859 unindu-se cu Muntenia, statul românesc, în timp la est de Prut, rușii au construit o nouă entitate teritorială – gubernia Basarabia, anexată Imperiului Rus.

Ulterior sovieticii au adăugat și alte ingrediente, mai ales cele legate de națiunea burgheză moldovenească și națiunea socialistă moldovenească care a început să fie construită de la 1917, în stânga Nistrului…

Anul 1940 a adus pactul Ribbentrop-Molotov și anexarea Basarabiei unite cu România în 1918, la URSS.

În URSS,”Homo Moldovanus” trebuia să fie un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român și că a nația lui a apărut înaintea românilor. El vorbea o limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, era un antieuropean și prin extindere un antioccidental predispus la deznaţionalizare și îndoctrinare, la rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare

Totodată,”Homo Moldovanus” a fost și este pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau de vorbitorii de limba rusă, complex compensat de adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică și rusă, care îl fac mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

18/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Influențele slave din limba română nu vin din rusă, ci din sârbă și bulgară

Popoare de ieri i de azi SLAVII Studiai

Relațiile lingvistice între română și rusă sunt nule. În primul rând, contactele românilor cu rușii au fost tardive, iar influența limbii ruse asupra Românei – neînsemnată.

Masa de termeni slavi din română nu are nimic de-a face cu rusa, pentru că acei termeni slavi de împrumut vin din limbile balcanice, din sârbă și bulgară, argumentează publicistul Dan Alexe în http://www.vice.com/ro.

Sigur, slavii au jucat o importanță enormă în istoria românilor, ba chiar și în formarea limbii române. Este vorbă însă de slavii de la sud de Balcani, cei care, pentru a ajunge acolo unde îi găsim în timpurile istorice, au traversat, lent, Pannonia și România de azi, oprindu-se probabil vreme de secole.

Acesta este și motivul pentru care o parte masivă a toponimiei și hidronimiei României este de origine slavă. Slavă veche, sud-balcanică, însă, care nu are nimic de-a face cu rusa.

La fel, limba de cult a creștinilor români a fost, vreme de secole, slavona de biserică, cea care mai este numită de unii lingviști bulgara veche și care nu este câtuși de puțin o proto-rusă, deși ea a influențat la rândul ei formarea limbii ruse, după creștinarea tardivă a slavilor răsăriteni (rușii, ucrainenii și bielorușii de azi). Religia și limba de cult le-a venit însă și lor tot din Balcani.

Tot ce credem că sunt influențe rusești (slave) în limbă și altele, de la „da” până la a „iubi” etc. vin de fapt de la sârbi și bulgari, din Evul Mediu (si cu ceva influențe ucrainene prin Maramureș).

Rușii sunt o intruziune recentă în istoria noastră și nu le datorăm mai nimic afară de administrația lui Kiseleff în București și rusificarea forțată a Basarabiei.

Particula „da”, de pildă, este luată de la slavi, într-adevăr, însă de la slavii din sud, de la bulgari și sârbi. E foarte probabil ca românii să fi folosit înainte un „si”, precum italienii si spaniolii.

Nu e însă nici o rușine că am împrumutat „da” de la slavi, e doar o influență culturală. Ca un exemplu contrariu și paralel, slovenii, dintotdeauna sub influență germană (austriacă), deși vorbesc o limbă slavă foarte arhaică l-au pierdut pe „da” și spun astăzi… „ja”, din germană. De la ruși, însă, lingvistic, limba română a moștenit doar deformarea comunistă a termenului (tot slavon, inițial luat de noi din ucraineană) „tovarăș”.

Până și borșul e ucrainean și nu rusesc

Și tot de la ucraineni am luat și borşul, nu de la ruşi. Numele vine de fapt de la ucraineni, care l-au dat şi ruşilor, însă ceea ce ruşii şi ucrainenii numesc borş (борщ) este doar o ciorbă de sfeclă roşie.

Ruşii şi ucrainenii nu cunosc şi nu folosesc zeama acră din tărâţe pe care noi am botezat-o impropriu cu numele împrumutat de la ei: borş.

La fel, ceea ce noi numim cu un nume slav zacuscă e doar ceea ce slavii balcanici numesc ajvar. Cuvântul slav zakuska, în schimb, desemnează la slavi o gustare în general, indiferent de ce fel.

Relațiile istorice

Ștefan cel Mare s-a bătut cu Ungaria, Polonia, tătarii și Imperiul Otoman, nu cu Rusia, care atunci era încă departe.

La nivel politic, relațiile ruso-române au fost nule până la Cantemir, care în 1711 a fost nevoit să se refugieze în Rusia. Apoi, în 1772-74, armatele ruseşti au ocupat scurtă vreme ambele principate românești, iar țarina Ecaterina plănuia să le transforme în provincii ale imperiului.

Rusia nu a ajuns în imediata vecinătate a Moldovei decât după Tratatul de Pace încheiat în Decembrie 1791 la Iaşi, prin care se confirma pacea de la Kuciuk Kainargi şi recunoaşterea ocupării Crimeei și a litoralului nord al Mării Negre de către Rusia, când imperiul țarilor s-a întins până la Nistru, iar problemele pentru țările române n-au făcut decât să înceapă.

A urmat războiul ruso-turc din 1877-1878, în urma căruia Rusia avea să anexeze sudul Basarabiei.

Acea anexare avea de altfel să fie repetată după al Doilea Război Mondial, când regiunea (Bugeacul) avea să fie încorporată Ucrainei.

În legătură cu războiul ruso-turc din 1877-1878, un moment comic s-a întâmplat de altfel în martie anul acesta la Sofia, în momentul vizitei patriarhului rus Kirill, când acesta s-ar fi simțit lezat de faptul că premierul bulgar Boiko Borisov a mulțumit, printre altele, României pentru participarea sa la războiul de eliberare de turci.

Nemulțumirea afișată public de patriarhul rus Kirill al Rusiei, a produs o reacție violentă a vice-premierului bulgar Valeri Simeonov, ieșit din partidul ultra-naționalist Ataka, acesta numindu-l pe patriarhul Kirill „agent KGB” (sub numele Mihailov) și „Табачный митрополит!” („Mitropolitul țigărilor”, sau „Monseigneur tutun”, pentru traficul de țigări de care e acuzată patriarhia Rusiei).

Carevasăzică până și naționaliștii bulgari sunt sătui de ruși.

Influențele literare

Să luăm acum modelele literare. În momentul formării literaturii române moderne, în a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX, modelele literare rusești erau inexistente la noi. Eminescu, deși moldovean, nu și l-a luat pe Pușkin ca model, ci și-a ales modele occidentale (înainte de a fi atras de vagi fantasmagorii orientale, cum era de altfel moda vremii).

O influență rusească grotescă găsim sporadic la Creangă, în Ivan Turbincă, luat din folclor, cu expresii în rusă proastă de neînțeles azi:

„Pașol na turbinca, ciorti!”

sau:

„Tabacioc esti?

„Nu-i.

„Votchi esti?

„Nu-i.”

Adevăratele influențe culturale rusești au început lent după Unirea principatelor, odată cu stabilirea în România a unor evrei ruși precum cel care avea să-și ia pseudonimul Constantin Dobrogeanu-Gherea și care avea să devină critic literar, militant socialist și unul din primii sociologi români.

Dobrogeanu-Gherea avea să facă cunoscute modelele literare rusești în România, comparând de pildă o nuvelă precum O făclie de Paște a lui Caragiale cu romanele lui Dostoievski.

O posibilă întâlnire imprevizibilă între cultura rusă și cea română ar fi putut fi cea dintre Barbu Fundoianu și Lev Șestov. Fundoianu, scriitor evreu bucovinean din Ținutul Herței, a fost unul din primii oameni de cultură europeni (dacă nu chiar primul) care au recunoscut importanța unui gânditor rus cum a fost Lev Șestov.

Șestov, tot evreu, un mare filozof și specialist al lui Dostoievski și Tolstoi, avea să fie prezentat pentru prima oară în afara Rusiei de către Fundoianu, prin câteva articole într-o obscură publicație ieșeană.

Cei doi, Barbu Fundoianu și Lev Șestov, aveau să se reîntâlnească în Paris, unde amândoi s-au mutat la începutul anilor 1920 și unde, sub numele de Benjamin Fondane și, respectiv, Léon Chestov, aveau să influențeze profund scena culturală a epocii, Chestov devenind, în bună parte prin eforturile lui Fondane, una din figurile fundamentale ale existențialismului, influențând creatori atât de diverși precum Georges Bataille și Martin Heidegger.

Avem însă aici, în Fundoianu și Șestov, exemplul unei întâlniri culturale ratate între România și Rusia și care s-a petrecut în afara României, în cadru francez și occidental. Și în nici un caz cei doi nu colaborau pentru „apropierea relaţiilor româno-ruse”.

Rușii ar dori însă să mențină ficțiunea unei apartenențe a României la spațiul lor „Eurasiatic”.

De aici și toate teoriile recente absurde precum că slavii ar fi descinși din munții Carpați, răspândindu-se apoi în toate direcțiile, dar că leagănul slavilor ar fi de fapt pe aici, astfel încât fuziunea ar fi firească, precum o întoarcere acasă.

18/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: