CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PUTIN A DECRETAT MOBILIZAREA PARȚIALĂ. Rusia chiamă sub arme încă 300.000 de soldați

Președintele rus Vladimir Putin și Serghei Șoigu, ministrul rus al Apărării. Sursă foto: Kremlin

Foto: Președintele rus Vladimir Putin și Serghei Șoigu, ministrul rus al Apărării

Putin a decretat mobilizarea parțială ca urmare a războiului din Ucraina

Discursul care trebuia să fie publicat inițial aseară, a fost publicat în această dimineață, scrie DefenseRomania.ro.

Președintele rus a anunțat că a decretat mobilizarea parțială și a precizat că pe front vor ajunge inițial rezerviștii. El a vorbit despre administraţiile ruse din regiunile Luhansk, Doneţk, Herson şi Zaporijjia care au decis alipirea la Federația Rusă și a precizat că Moscova „îi va apăra pe acești cetățeni”.

Vladimir Putin a declarat că va sprijini pseudoreferendumurile (pe care tot el le -a organizat) in teritoriile ocupate ale Ucrainei, care vor deschide calea anexării acestora la Federația Rusă.

”Decretul privind mobilizarea parțială a fost semnat. Apărăm integritatea patriei mamă, iar în teritoriile eliberate eu susțin mobilizarea parțială. 

Precizez că este o mobilizare parțială – doar cei care sunt momentan în rezervă vor fi mobilizați. De asemenea, cei care servesc în armată, și cei care au anumite profesii militare, vor fi antrenați suplimentar”, a declarat Putin, care speră că prin această măsură va putea stopa contra-ofensiva armatei Ucrainei de recuperare a teritoriilor ocupate în urma invaziei declanșate de Rusia în 24 februarie.

”Cer acestor regiuni să asigure asistență comandanților militari. Cei care vor fi mobilizați vor primi garanții și vor servi sub un anumit contract”.

Mobilizarea va începe de astăzi, 21 septembrie.

În discursul ținut în această dimineață, Vladimir Putin și-a justificat decizia invocând presupusa amenințare a armatei ucrainene asupra așa numitelor „teritoriilor eliberate” din Ucraina, referindu-se la regiunea Donbas din Ucraina și regiunea rusă Belgorod, de la granița cu Ucraina.

„Dacă integritatea teritorială a țării noastre este amenințată, folosim toate mijloacele disponibile pentru a ne proteja poporul – aceasta nu este o cacealma”, a spus Vladimir Putin într-un discurs televizat.

El a amenințat NATO și a precizat că există opinii cu privire la o amenințare nucleară a NATO împotriva Rusiei.

”Vorbim și de un șantaj nuclear – centrala de la Zaporijie a fost țintită și înalți reprezentanți NATO au spus că există o posibilitate să se folosească armele nucleare împotriva Rusiei. Trebuie să reamintim că țara noastră are diverse arme de distrugere și avem componente care sunt mult mai moderne decât cele NATO”, precizează Putin, într-un discurs ținut în special pentru opinia publică din Federația Rusă.

Războiul Rusiei în Ucraina

Amintim că pe data de 24 februarie 2022, în urmă cu aproximativ 7 luni, Federația Rusă a a invadat la scară largă Ucraina, o acțiune militară barbară și neprovocată. Acțiunea Moscovei a generat cea mai mare criză de securitate în Europa de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial încoace.

Calculul rusesc a fost însă greșit, iar ceea ce Kremlinul a numit o „operațiune militară specială” și ceea ce trebuia să fie un blitzkrieg prin care se urmărea decapitarea conducerii politice a Ucrainei, s-a transformat într-un război de uzură, forțele ruse de ocupație fiind înfrânte în bătălia pentru Kiev. 

Ca urmare a eșecului ofensivei din nordul Ucrainei, Rusia s-a axat pe estul și sudul țării și „eliberarea” Donbasului. Federația Rusă urmărește implementarea conceptului țarist Novorusia (Rusia Nouă), care cuprinde regiunile Harkiv, Luhansk, Donețk, Herson, dar și în Nikolaev și Odessa.

Ca urmare a contraofensivei fulgerătoare a Armatei ucrainene din septembrie, pe direcția nord-est Harkiv și sud Herson, Federația Rusă a fost nevoită să se retragă masiv. 

În ciuda acestui lucru, administraţiile ruse din regiunile Luhansk, Doneţk, Herson şi Zaporijjia au decis să organizeze în regim de urgență referendumuri în perioada 24-25 septembrie, pentru alipirea la Federația Rusă.

Rusia are probleme majore cu privire la trimiterea de noi trupe și de tehnică militară în Ucraina , în contextul în care din punct de vedere juridic militarii ruși nu pot fi obligați să participe la operațiune.

Declararea oficială a războiului și a mobilizării generale, permite Federației Ruse să desfășoare un război total în Ucraina și este un semn cât se poate de clar că „operațiunea militară specială” anunțată de Putin pe 24 februarie a.c. nu decurge conform planurilor Kremlinului.

21/09/2022 Posted by | PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

Larry Watts: România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior

În perioada Răzbiului Rece, România făcea parte din Pactul de la Varșovia, o alianță caracterizată în primul rând de o atitudine amenințătoare la adresa ei.

Deși observatorii străini percepeau în mod eronat această anomalie, ca pe un efect secundar al politicilor independente pe care Bucureștiul începuse să le pună în practică la sfârșitul anilor 1950 și începutul deceniului următor, situația avea rădăcini mult mai adânci.

Din punct de vedere strategic, rușii priviseră în trecut Principatele Române ca pe o zonă de extindere teritorială, ignorând tratatele bilaterale care stabileau frontierele (pregătite și semnate în 1656 și 1711) îndată ce ajungeau la granițele române. La fel ca și alți imperialiști, rușii dezvoltaseră un șovinism etnic antiromânesc menit să le justifice pretențiile teritoriale.

Cu timpul, argumentul „pan-slavismului” a susținut expansiunea rusească prin faptul că o considera o necesitate imperială, românii de sorginte latină din punct de vedere cultural constituind unicul impediment în calea unui vast teritoriu slav, din Rusia trecând prin România până în Bulgaria, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Croația și Slovenia.

Ideologic vorbind, gândirea sovietică era puternic influențată de lucrările lui Karl Marx și Friedrich Engels, iar încă din 1849, în ziarul condus de cei doi, românii erau considerați un popor contrarevoluționar care trebuia „extirpat” din istorie.1 Această idee era în deplină concordanță cu atitudinile și obiectivele expansioniste ale predecesorilor lor imperialiști, pentru care românii constituiseră de asemenea un ghimpe în coastă.

În mod previzibil, Lenin și Stalin au încorporat în politicile lor în domeniul naționalităților ideile filozofice ale lui Engels și Marx care îi condamnau pe români (și pe alți „irecuperabili”) la dispariție.2

Astfel, o ostilitate sistemică la adresa României a fost înglobată în ideologia sovietică încă de la începuturile ei, iar această animozitate s-a accentuat atunci când, periodic, românii au refuzat să se conformeze stereotipului unui popor „inferior” – ca de exemplu atunci când, deși mult depășită numeric, armata română s-a văzut nevoită să disciplineze trupele bolșevice prădalnice ale Rusiei, în 1918.3 

Un general rus care activa în cadrul Armatei a IV-a ruse pe frontul românesc în acea perioadă, declara că:

Soldații noștri căpătaseră o frică de necrezut de regimentele românești, pe care mai înainte le priviseră cu o condescendență plină de dispreț; căci trupele române, înfuriate de purtarea incalificabilă a camarazilor ruși, îi pedepseau adesea fără nici o blândețe. … O ură adâncă, amestecată cu frică, se răspândi atunci printre trupele ruse, care pentru întâia oară de la revoluție întâlneau în cale un obstacol care le împiedica de la excese”.4

Moscova, „centrul revoluționar al lumii”, detesta România și pentru faptul că aceasta îi înfrânsese aliatul, Ungaria, în 1919, și îi blama pe comuniștii români fiindcă nu preveniseră răsturnarea singurei „revoluții” comuniste reușite din Europa, cu excepția celei sovietice.5 

Până în 1924, Moscova ordonase tuturor partidelor membre ale Internaționalei Comuniste (Comintern) să coopereze activ pentru distrugerea statului român.6 

Teritoriile rupte din acesta urmau să fie împărțite între vecinii săi, partea leului revenind Uniunii Sovietice. Invazia sovietică și anexarea teritoriilor românești în 1940 au determinat Bucureștiul să se alieze cu Berlinul pentru a se proteja de pierderea altor teritorii solicitate de Moscova – fapt care a consolidat imaginea de dușman ostil a României.7 

Este de remarcat că Kremlinul n-a dezavuat niciodată în mod oficial politica Internaționalei Comuniste de a împărți teritoriul României între vecinii ei în cel de-al Doilea Război Mondial, nici măcar după dizolvarea oficială a Cominternului, în decembrie 1943.

Dimpotrivă, a continuat să se comporte ca și cum granițele României ar fi fost încă nestabilite, chiar și la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, încurajându-i pe alții să procedeze la fel. În 1952, Stalin a inclus personal în noua Constituție a României prevederea privind o regiune autonomă la granița cu URSS, trimițând un semnal foarte clar că rămânerea Transilvaniei în granițele României depindea de bunăvoința Moscovei.8 

Cu aceeași ocazie, Stalin a forțat Bucureștiul să cedeze Uniunii Sovietice o altă parte a teritoriului românesc, Insula Șerpilor, și a transferat o parte semnificativă a provinciei istorice române Basarabia de la Republica Socialistă Sovietică Moldovenească la RSS Ucraineană.

Astfel, chiar de la fondarea Pactului de la Varșovia în 1955, România s-a confruntat cu o dilemă de securitate neîntâlnită de nici unul dintre ceilalți membri ai blocului sovietic. URSS, sponsorul Pactului, și vecinii săi aliați au constituit totodată principala amenințare militară la adresa independenței și integrității teritoriale a României.

Totuși, deși temută de Moscova, retragerea din Pactul de la Varșovia nu a fost nici o clipă o opțiune viabilă pentru români. Neavând perspectiva altei alianțe, o asemenea separare atrăgea după sine o izolare și mai accentuată, o vulnerabilitate sporită și pierderea oricărui acces la informațiile din cadrul Pactului și a unui anumit grad de influență asupra politicilor sale.

Astfel, pentru a-și proteja interesele și a-și urmări propria agendă, România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior. Iar în aceste circumstanțe este uimitor succesul pe care l-a repurtat în atingerea principalelor sale obiective: asigurarea supraviețuirii ca națiune independentă, transformarea politicilor blocului sovietic și diminuarea componentei militare a alianței.

Cele șase studii prezentate aici conturează dezvoltarea și aplicarea în practică a ofensivei politice a Bucureștiului în această luptă, dar și unele dintre măsurile defensive și de contraofensivă adoptate de Moscova și de aliații ei loiali, de la începutul anilor 1960 până la sfârșitul lui 1989.

Cinci dintre aceste studii au apărut inițial în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, D.C.9 Primul prezintă raționamentele și procesul care au stat la baza deciziei Bucureștiului de a închide rețelele de agenți sovietici și de a restrânge cooperarea lor în domeniul informațiilor cu restul blocului comunist la începutul anilor 1960, dar și reacțiile stârnite la Moscova de această decizie.

Cel de-al doilea tratează rolul esențial al Crizei Rachetelor din Cuba, în 1962, în mobilizarea autorităților de la București pentru dezvoltarea unei politici coerente de a contracara unilateralismul sovietic și de a reorienta politica blocului comunist, politică pe care România a urmat-o apoi pe toată durata Războiului Rece, deseori în ciuda preferințelor sovietice.

Cel de-al treilea studiu, cel mai lung din serie, analizează debutul activității de intermediere a României între Washington și Hanoi în timpul Războiului din Vietnam. De asemenea, identifică deosebirile dintre abordările sovietică și românească în vederea încetării conflictului și examintează modul în care Bucureștiul și-a susținut obiectivele de securitate în fața URSS (dar și în fața SUA și a Chinei), concomitent cu eforturile de mediere.

Cel de-al patrulea studiu are ca subiect operațiunile clandestine pe care în perioada 1965-1969 URSS le-a pus în practică pentru a limita capacitatea României de a-și urma „cursul special” și de a-i sabota relațiile cu Occidentul, cu China și cu țările în curs de dezvoltare, așa cum sunt ele reflectate în documentele Comitetului Central al partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ale KGB și ale conducerii Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești.

În cel de-al cincilea studiu sunt detaliate eforturile depuse de România în prima jumătate a anilor 1980 pentru transformarea Pactului de la Varșovia dintr-o alianță militară într-una cu caracter socio-economic și pentru a schimba politica sovietică de la una caracterizată de concurență militară și de cursa înarmărilor, la una de dezarmare și de cooperare internațională pe baze nonideologice.

Surprinzător într-o anumită măsură este răspunsul ostil pe care l-a dat Mihail Gorbaciov la propunerile României din 1985, când noul lider sovietic încă nu adoptase „Noua Gândire” în domeniul politicii externe, iar abordarea sa încă semăna îndeaproape cu cea a predecesorilor săi, Brejnev, Andropov și Cernenko.

Ultimul studiu analizează măsurile active ale sovieticilor, prezente încă în literatura dedicată Războiului Rece la data scrierii acestei cărți, care pretind că România a renunțat la politica sa de securitate urmată vreme de un sfert de secol și a militat pentru intervenția militară împotriva Poloniei și Ungariei.

Această afirmație este examinată atât în lumina documentelor contemporane și a contextului politic, cât și în termenii readucerii pe tapet a unei vechi teme a activității sovietice de dezinformare, temă lansată inițial în anii 1920 și care susținea că România ar fi fost o „tabără înarmată agresivă” hotărâtă să atace URSS și pe vecinii săi.

NOTĂ:

Larry L. Watts (n. 1956) este un istoric american care specialist în istoria României în perioada comunistă. A absolvit cu master Universitătile din Washington, Seattle și UCLA. A obținut un doctorat la Umea University din Suedia. Legăturile lui cu România sunt vechi și datează înainte de 1989.

În 1989, în timpul revoluției anticomuniste din România, era consultant al Corporației RAND (Research ANd Development)un think tank (grup de expertiză) puternic legat cu Pentagonul.

A asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de stat major pentru reformarea armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea în NATO.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

1 Friedrich Engels, „Der Magyarische Kampf [The Magyar Struggle],” Neue Rheinische Zeitung, no. 194, 13 January 1849, in Marx and Engels Collected Works, vol. 8, Articles from Neue Rheinische Zeitung: November 8, 1848 – March 5, 1849,Moscow, Progress Publishers, 1977, pp. 227-235.

2 Vezi de pildă Iosif Stalin, Foundations of Leninism, vol. 6, The National Question, New York, International Publishers, 1932, p. 77.

3 George F. Kennan, Russia Leaves the War: Soviet-American Relations 1917-1920, Princeton, Princeton University Press, 1989, pp. 330-342.

4 Generalul Nicolas de Monkevitz, La decomposition de l’armee russe [Dezintegrarea Armatei Ruse], Paris, Payot, 1919, pp. 170-173. Monkevitz al fost șeful de stat major al Armatei a IV-a a Rusiei.

5 Lev Troțki, Speech to the Moscow Soviet, 30 august 1921, în The Military Writings of Leon Trotsky, Volume 4, 1921-1923, Banditry and Famine, http://www.marxist.com

6 Pentru rezoluțiile celui de-al V-lea Congres Mondial al Cominternului, din iulie 1924, vezi Documentele 22 și 24 în Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul și originile „Moldovenismului”, Chișinău, Editura Civitas, 2009, pp. 124-136. Vezi și Ghiță Ionescu, Communism in Rumania 1944-1962, Oxford, Oxford University Press, 1964, pp. 24-25.

7 Bucureștiul a apelat mai întâi pentru ajutor la Marea Britanie și la SUA, dar nici una dintre aceste țări nu a putut să-i ofere altceva decât compasiune. Deja la momentul invaziei sovietice din iunie-iulie 1940, Franța, prima opțiune a României, fusese ocupată.

8 Stefano Bottoni, „The Creation of the Hungarian Autonomous Region in Romania (1952): Premises and Consequences,” Regio- Minorities, Politics, Society, no. 1 (2003), Teleki László Intezet, pp. 71, 73, 75; și Documentele 530-532 în Tofik M. Islamov și Tatiana V. Volokitina, editori, Vostochnaia Evropa v dokumentakh rossiiskikh arkhivov1944-1953 gg. Tom 2, 1949-1953 [Europa de Est în Documentele Arhivelor Ruse 1944-1953, Vol. 2, 1949-1953], Moskva-Novosibirsk: Sibirskii Khronograf, 1998, 185. Vezi și Documentul 213 în T. V. Voloktina, editor, Sovietskii faktor v Vostochnoi Evropa 1944-1953. T. 2. 1949-1953 [Factorul sovietic în Europa de Est 1944-1953, vol. 2, 1949-1953] Moskva, Rosspen, 2002.

9 Un studiu, cel din capitolul cinci, are la bază o versiune publicată în 2013, suplimentată cu materiale din Culegerea de Documente ale Pactului de la Varșovia, pusă la dispoziția publicului de Arhivele naționale ale României în 2015.

https://31d1ace23541704bbbdd075a82a9fb82.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Oaia albă-n turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece, Editura Rao, Bucharest

01/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

STATUL POLIȚIENESC RUS ȘI ISTORIA DESPRE CARE SE VORBEȘTE PREA PUȚIN

Rusia este o tara cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil.

– Proverb sovietic

O Istorie Secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice

„Rusia este o țară fara granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevarata identitate centrala. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se intinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeana Kaliningrad pana la Stramtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska.

Daca ne mai gândim si ca multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populatia este izolata, toate acestea ne ajuta sa explicam de ce mentinerea controlului central a fost o adevarata provocare si de ce pierderea acestui control asupra tarii i-a obsedat pe conducatorii ei.

Am intâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: „Am crezut intotdeauna ca e vorba despre totul sau nimic: fie tinem tara cu pumn de fier, fie se va destrăma”.

Presupun ca predecesorii lui, de la ofiterii taristi la primii cneji medivali, aveau cam aceleasi ingrijorari – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicatiilor moderne, le au cu siguranta in ziua de azi.”

– MARK GALEOTTI

Istoria ne dezvaluie povestea complexa a felului în care cruzimea, cooperarea și compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra înca se intinde peste o parte din lume si de ai carui demoni inca nu ne-am exorcizat.

Publicului i s-a spus o poveste simplificată a felului in care cruzimea, cooperarea si compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra inca se intinde peste o parte din lume si de ai cărui demoni inca nu ne-am exorcizat…

De fapt, regimul sovietic n-a fost menținut la putere doar de poliția secretă și prin teroare; unii l-au susținut din toata inima și au tras foloasele de pe urma lui.

Se dezvaluie din ce în ce mai mult rolul si activitatile politiei secrete în menținerea URSS, dincolo de discursul oficial al propagandei oficiale și în privința realitatilor complexe din spatele unui sistem represiv de lunga durata.

Băile de sânge organizate de CEKA, sub directa îndrumare a lui Lenin, încă din perioda puciului prezentat drept ”revoluție” și apoi de-a lungul Războiului Civil și a terorii leniniste, moment în care dictatura proletariatului și-a arătat adevărata față genocidară.

O mare parte a informatiilor vine din arhivele sovietice desecretizate abia la sfârșitul anilor ’80 și în anii ’90.

Sa nu uitam ca multe alte informații rămân secrete din cauza dorinței actualului regim rus de a trage cortina peste dovezile referitoare la crimele din trecut.

Sunt încă multe lucruri ascunse populatiei ruse, legate de foametea din Ucraina din anii 1932-1933, considerata de unii istorici similar unui „genocid secret”.

Urgia foametei crâncene care lovit Ucraina înainte de războiul mondial a fost o incercare de a zdrobi, odată pentru totdeauna, incercările poporului ucrainean de obtinere a independenței naționale, o perspectivă care „irita” autoritatile sovietice.

In Ucraina, perioada de infometare in masa este cunoscută sub numele de Holodomor (exterminare prin infometare)… Este greu de stiut exact câti oameni au murit in Holodomor, dar estimarile mai noi sugerează ca numarul victimelor a fost de aproximativ 3,3 milioane, dintre care aproximativ 3 milioane erau ucraineni, iar restul alte grupuri etnice care locuiau in Ucraina. Numarul ucrainenilor care au murit în timpul colectivizarii a fost mai mare decat al oricarei alte nationalitati din URSS.” (Martyn Whittock).

 Crimele în masă pe care poliția secretă a Kremlinului le-a săvârșit de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial, psihopatul Beria numărându-se printre principalii satrapi – abominabila hecatombă consumată la Katyn sunt acum în mare parte cunoscute și întoarse pe toate fațetele, laolaltă cu masacrele pe care securiștii sovietici le comiteau printre combatanții Armatei Roșii suspectați de colaboraționism, spionaj, lașitate ș.a.m.d..

Pentru a ințelege modul foarte complicat si ascuns in care a funcționat puterea sovietica în tot acest timp destul de indelungat, 1917-1991, trebuie să avem în vedere că istoria omenirii a trecut prin catastrofe, momente de ruptura si reconfigurare care au dus la lumea de astazi. Fără intelegerea contextului în care s-au desfășurat evenimentele secolului trecut, nu avem nicio sansa sa pricepem acest secol din care, iata, au trecut deja primele decenii.

Efectele tragediilor ce au marcat omenirea, urmările a două războaie mondiale, ale revoluției bolșevice, ale regimurilor totalitare naziste si comuniste, sfârsitul Razboiului Rece, revenirea la democrație în statele eliberate de comunism din Europa Centrala si de Est – toate si-au lasat amprenta asupra prezentului extrem de complex in care intreaga lume evolueaza.

Cu toate că KGB-ul a luptat cu toate armele pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice, el nu i-a putut controla implozia din 1989. Singura variantă a fost asigurarea propriei supraviețuiri. Denumirile s-au schimbat, însă metehnele nu. Puterea a fost transferată de la sovietici la oligarhi, iar șef al statului a devenit un fost locotenent-colonel KGB. „Cekiștii” sunt (încă) eroi, ba chiar 20 decembrie, data înființării CEKA în 1917, este „Ziua membrilor serviciilor de securitate”:

„În 2017, la centenarul de la înființarea CEKA, Putin a lăudat public organele de securitate pentru «demnitatea și onestitatea» lor, membrii ei «fiind întotdeauna adevărați slujitori ai statului și patrioți». Cuvântul «întotdeauna» subliniază continuitatea din timpurile sovietice. Făcând aceasta, «paravanul de protecție» între imagine și realitate a primit o şi mai mare validare oficială și încă un strat de izolație”.  

Secreta sau nu, istoria este singurul nostru reper! Viitorul putem sa-l prefiguram, dar nicidata nu vom sti dinainte ce se va intampla. ”Cine ar fi bănuit, la sfarsitul anului 2019, ca in numai cateva luni lumea se va trezi intr-o criza pandemica al carei precedent il gasim in gripa spaniola de acum o suta de ani, de la sfarsitul Primului Razboi Mondial? Ne-am intors, dupa un veac, intr-o situatie similara, dar in alte circumstante, evident. Nu inseamna ca istoria se repeta, dar nici ca nu trebuie sa fim atenti la lecțiile ei!” , a spus Ion M Ionita, redactor-sef al revistei Historia

Pătrunzând în hățișul Rusiei contemporane, care oscilează între statutul privilegiat în politica mondială și poziția sa profund amenințătoare, se cer analizate atent previziunile diferite privind obiectivele lui Putin: „Unii sugerează că președintele rus și-a propus să reconstruiască Rusia imperială ca un stat autoritar, cvasisovietic, care nu se va lăsa până când nu va deveni puterea dominantă în Europa și dincolo de aceasta. Pentru alții, Putin, cu atitudinea lui belicoasă și agresivă, este doar personajul negativ, născocit de elitele occidentale dintr-o pantomimă. Regimul Putin continuă tradiția de legături strânse între organele de securitate (ai căror membri domină acum multe zone ale statului), elita politică și mafia rusă.

Asemeni lui Stalin, înaintaşul venerat,  Preşedintele Federaţiei Ruse de azi  îmbracă mantia unui ales al destinului.  Invazia din Ucraina este doar un capitol din marea luptă de veacuri a ruşilor pentru reunirea pământurilor lor. Contemplat în oglinda istoriei ruse, putinismul apare drept succesorul natural al  expansionismului autocratic. Despotismul intern este  acompaniat de agresivitatea externă : nimic nou în această strategie ce tinde să sufoce libertatea, în numele consolidării puterii. Imperiul este raţiunea de a fi a statului rus, iată ceea ce  reafirmă  comentariile lui Putin cel Mare. Agresivitatea criminală deschide calea spre triumful  Rusiei eterne .

„Rusia este o ghicitoare învelită într-un mister, înăuntrul unei enigme”, spunea celebrul lider britanic din cel de-al doilea război mondial, Winston Churchill.

17/07/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: