CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SE CERE CÂT MAI URGENT STOPAREA FINANȚĂRII CELOR CARE DENIGREAZĂ ROMÂNIA ÎN R.MOLDOVA

 

Alecu Reniță, ziarist și om politic din Republica Moldova, fost deputat, relatează că de Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă — România, în centrul Chișinăului, la monumentul lui Ștefan cel Mare, a fost autorizată o expoziție antiromânească, în care o grupare extremistă emanată din incubatoarele serviciilor străine, a promovat tezele istoriografiei rusești că în 1918 Basarabia, chipurile, ar fi fost anexată de România.

Mulți dintre românofobii din R.Moldova dețin cetățenia română, au depus jurământ de credință României dar sunt organizați la Chișinău și în republică de a promova românofobia și ura față de tot ce este românesc.

A ascunde această realitate descurajează procesului de integrare a R.Moldova în spațiul românesc și european.

Dl. Reniță atenționează că acest fenomen crează probleme grave în societate și face apel către autoritățile românești:


1. Să regândească finanțarea R.Moldova de către statul român. Zeci, sute și mii de demnitari moldoveni, împreună cu instituțiile lor, sunt în esență antiromânești. Fariseismul și fățărnicia lor nu au margini. După ce ei scot bani din bugetul României și își fac nume în comunitatea lor, promovează din umbră românofobia.

Am văzut cu ochii mei microbuzele românești pentru elevii basarabeni cu drapelul Rusiei pe ele, nu mai zic că jumătate din ele în luna mai țin agățate simbolul agresiunii rusești — panglica colorado sau „Sf. Gheorghe”. În discuții particulare mulți dintre ei hulesc România și îi vorbesc de rău pe români;


Revin asupra propunerii mele ca moldovenii profitori, care beneficiază de cetățenia română, de studii gratuite pentru odraslele lor, de îndemnizații pentru copiii lor și continuă să defăimeze România, să promoveze indirect sau direct românofobia prin oamenii lor — să le fie retrasă cetățenia română;


2.Să fie organizată o cercetare sociologică în comunitățile în care primăriile din R.Moldova au primit ajutoare de milioane de lei din partea poporului român, iar comunitatea, nu vrea să audă de români și România. Ei îl privesc pe Putin ca pe un salvator și îl așteaptă să refacă „Soiuzul”.

În genere, până nu se face reforma teritorial-administrativă în RM, nu înțeleg de ce contribuabilul din România trebuie să întrețină cele 900 de primării din RM și să vină în satele lor să le repare acoperișul și să le vopsească gardurile. Pe moldovenii fățarnici, pe demnitarii farisei , care tratează Țara noastră — România, ca pe o sursă de stors bani și doar bani, iar ca recunoștință să promovezi ura sau disprețul față de români, chiar nu pot înțelege de ce li se dau zeci de mii de euro.
Fără o regândire de ansamblu a relațiilor dintre România și RM, a ajutorului oferit cu generozitate de poporul român cetățenilor din RM, rezultate în modernizarea, europenizarea și românizarea firească a societății din stânga Prutului, nu sunt posibile.

Ana Guțu

Alo, domnule pretor de Buiucani Vadim Brânzaniuc, cum e posibil să fi autorizat o astfel de „expoziție” în scuarul monumentului lui Ștefan cel Mare în plin centru al Chișinăului, expoziție ce denigrează memoria istorică a românilor din Basarabia?

Exact în ziua celebrării a 103 ani de la Unirea Basarabiei cu România, ONG-ul „Urmașii lui Ștefan” (o făcătură extremistă a stângii socialiste din Republica Moldova) a afișat panouri pe care scrie că România a ocupat Basarabia la 27 martie 1918.

Asta se întâpla exact în ziua în care veneau în Republica Moldova circa 51 000 doze de vaccin anti-Covid din România.
Domnule pretor, cum rămâne cu cei 800 000 Euro oferiți de primăria sectorului 1 București pentru reabilitarea parcului Alunelu din Chișinău? Interesant, sunteți cetățean al României?

Dar subalternii și colegii dumneavoastră care au autorizat „expoziția”?
Rușine celor lipsiți de memoriei și de coloană vertebrală!

Câți mai sunteți din această categorie, oploșiți prin instituțiile statului Republica Moldova?

Notă

Mișcarea de tineret „Urmașii lui Ștefan” este cunoscută pentru acțiuni anti-Unire și anti-România. Membrii acestei mișcări sunt susținători aprigi ai socialiștilor și ai fostului președinte Igor Dodon. Amintim că, anul acesta, pe 27 martie, s-au împlinit 103 ani de când Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, Basarabia fiind astfel prima dintre provinciile istorice care s-a unit cu România.

 Au urmat celelalte provincii românești – Ardealul, Crișana, Banatul, Maramureșul și Bucovina – spre sfârșitul anului 1918, fiind creată România Mare.

Propaganda antiromânească are o indelungată tradiție în Basarabia.

Încă din tinerețe, Alecu Reniță a cunoscut nemijlocit barbariile la care s-au dedat si se dedau ocupanții ruși ai acestei chinuite părți de pământ românesc.

Iată ce declaraacest patriot român basarabean într-un interviu acordat unei reviste bucureștene:

 ”S-a întâmplat în 1975. Eu aveam 20 de ani şi absolvisem patru ani de universitate. În acel an, la Chi­şi­nău, dar şi în toată republica, s-a pornit o febră pro­pa­gandistică de mari proporţii. Statul sovietic cele­bra, cum ziceau ei, „35 de ani de la eliberarea popo­rului mol­dovenesc de sub jugul ocupaţiei României regale”.

România era tratată ca ocupant în propriul ei teritoriu. Era o campanie murdară şi mincinoasă, de elogiere a zilei de 28 iunie 1940. Chişinăul era inundat de eve­ni­mente şi discursuri antiromâneşti. Ideologii roşii se între­ceau în a descrie cruzimea şi atrocităţile adminis­traţiei româneşti împotriva moldovenilor, iar istoricii şi savanţii îşi pierduseră orice respect pentru profesia lor şi inventau, şi ei, neadevăruri pe bandă rulantă.

În acea atmosferă otrăvită, mă aşteptam ca măcar Aca­demia de Ştiinţe să rostească adevărul. În loc de asta, ei şi-au pus pe clădirea lor o placă masivă în memoria lui Pavel Tkacenko, pe care scria că el ar fi fost marele luptător pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ocu­paţiei române şi unirea cu patria-mamă, Uni­unea So­vietică.

De fapt, între războaie, el făcuse export de re­voluţie bolşevică în România Mare. A fost şi în Trans­nistria, a organizat şi tulburările antiro­mâ­neşti din Ba­sa­rabia, dintre 1918 şi 1940. Dar nu acest Tkacenko m-a deranjat pe mine.

Pe mine m-a revoltat marea min­ciună a ocupaţiei româneşti a Basarabiei. Or, Ro­mânia nu putea să-şi ocupe propriul ei teritoriu. Şi atunci, la 20 de ani, m-am hotărât să înlătur, în semn de protest, plăcile cu inscripţii false din Chişinău.

Şi în noaptea de 15 aprilie 1975, am dat jos placa aceea ma­re de pe clădirea Academiei. A doua zi, am fost arestat şi exmatriculat din Universitate, pentru activitate anti­so­vietică şi naţionalistă. În acei ani ’70, dacă erai duşman al statului sovietic, aveai doar două destinaţii: fie la casa de nebuni, fie într-un gulag de muncă grea. KGB-ul a dezlănţuit asupra mea o anchetă lungă. Doi ofiţeri mă interogau sever şi strâns. Două zile le-am spus întruna: „Basarabia n-a fost ocupată de Ro­mânia, e românească”.

Şi ei îmi urlau: „Cum?! Ăsta-i teritoriu sovietic. Tu eşti nebun. Următorul intero­ga­toriu ţi-l vom lua după ce te va verifica un psihiatru”. De fapt, KGB-ul dorea ca fapta şi dosarul să nu fie cunoscute în mediul studenţimii şi intelectualităţii din Chişinău şi nici de cerberii de la Moscova.

Dar ceva îi împiedica să mă ducă, fără anchetă formală, direct la spitalul de psihiatrie. Eu, în gulag, ştiam că voi rezista. Eram foarte puternic, făcusem mult sport până atunci. Eram pregătit pentru orice situaţie. Singurul loc care m-ar fi distrus era casa de nebuni sovietică. Nimeni nu ieşise teafăr de acolo.

Aşa că, într-un sfârşit, pentru a mă salva fizic, am renunţat la declaraţiile politice. Fap­ta mea a fost trecută la accidente „întâmplătoare”. Şi mi s-a înscenat un proces-farsă. O mascaradă ase­mă­nătoare tribunalelor din 1937-1939, ale lui Stalin.

Am fost condamnat la trei ani de zile pentru încălcarea ordinii publice. Dar nu m-am simţit niciodată vinovat, singurul lucru pe care l-am spus a fost că doar Statul Român are dreptul să mă judece pe mine. Tribunalele ruseşti nu sunt valabile pe teritoriul Basarabiei, pentru că a fost luată prin rapt”.(http://arhiva.formula-as.ro/2013/1098/lumea-romaneasca-24/alecu-renita-jurnalist-foarte-curand-prutul-va-deveni-un-rau-interior-al-romaniei)

04/04/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR: Există cazuri similare cu cel al Tezaurului BNR evacuat la Moscova?

Imagini pentru mugur isărescu photos

Foto: Mugur Constantin Isărescu (n. 1 august 1949, Drăgășani, județul Vâlcea) este un economist român, care îndeplinește în prezent funcția de guvernator al Băncii Naționale a României. De asemenea, a îndeplinit funcția de prim-ministru al României în perioada 22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000. Este cel mai longeviv șef de bancă centrală din lume, el fiind guvernator al BNR din 1990.

Discursul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu – Simpozionul de istorie și civilizație bancară „Cristian Popișteanu”

Cuvânt de deschidere

Doamnelor şi domnilor, bună dimineaţa,

Suntem în cea de-a doua zi a lucrărilor celei de-a XXVII-a ediţii a Simpozionului de istorie şi civilizaţie „Cristian Popişteanu”. Ieri, alături de distinşii noştri invitaţi, am prezentat pe larg bilanţul istoriografic al tezaurului României evacuat la Moscova.

Astăzi mă voi opri asupra unei întrebări: Există cazuri similare cu cel al tezaurului BNR evacuat la Moscova? şi voi face referire la mai multe cazuri în care tezaure naţionale din diferite ţări europene au fost evacuate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Vom beneficia și de răspunsul participanților la dezbaterea intitulată Studiu de caz – Sárospatak, care va fi moderată de către domnul Cristian Păunescu. Avem alături de noi și doi oaspeți din Ungaria: pe domnul Áron Kovács și pe doamna Éva Kusnyir.

Domnul Áron Kovács este curatorul Colecției manuscrise a Colegiului Reformat Calvin din Sárospatak și este un om al celor două culturi, maghiară și română, deoarece a studiat istoria la Universitatea din Szeged, dar și-a susținut doctoratul în istorie conceptuală la Universitatea de Vest din Timișoara. În cadrul dezbaterii de astăzi ne va vorbi despre manuscrisele rare din Colecția Colegiului Reformat Calvin din Sárospatak după Al Doilea Război Mondial.

Doamna Éva Kusnyir este muzeograf la Muzeul Colegiului Reformat Calvin din Sárospatak. A studiat la Universitatea din Debrecen etnografia și muzeologia. În prezent, își elaborează în cadrul aceleiași universități teza de doctorat pe tema consecințelor Primului Război Mondial asupra Diocezei Sárospatok. Astăzi ne va vorbi despre piesele numismatice din Muzeul Colegiului Reformat din Sárospatak, transferate la Budapesta în 1938.

Pe lângă oaspeții din Ungaria, în cadrul dezbaterii vom avea prilejul să ascultăm și intervenția domnului prof. univ. dr. Alexandru Ghișa, precum și pe cea a domnului Dorin Matei, președintele Fundației culturale „Magazin Istoric”.

În jurul orei 12.45, vor fi decernate premiile anuale oferite de Fundaţia culturală „Magazin Istoric” pentru cele mai importante contribuţii ale cercetării istorice pe anul 2018. Vom încheia întâlnirea noastră cu un recital susținut de studenți de la Universitatea Națională de Muzică din București.

Aurul Imperiului ţarist

În 1915, rezerva de aur a Rusiei, de la Petrograd, a fost evacuată la Kazan, de teamă că oraşul ar fi putut fi ocupat de trupele Puterilor Centrale. Acolo a ajuns şi aurul păstrat în sucursalele băncii centrale a Rusiei din Moscova, Samara şi Tambov.

În vara lui 1918, mai mult de jumătate din rezerva de aur a Rusiei era în subsolurile Băncii de Stat din Kazan. Bolşevicii au reuşit să mute în zonele controlate de ei mai puţin de 2% din această rezervă, înainte de cucerirea oraşului de către „albi”.

La începutul lunii august 1918, oraşul Kazan a fost ocupat de unităţi ale Legiunii Cehoslovace, constituită din foştii prizonieri de origine cehă din armata austro-ungară, şi din unităţi ale „albilor“. Aurul a fost dus la Omsk şi apoi a ajuns să fie cunoscut drept „aurul lui Kolceak“, unul dintre generalii care luptau contra puterii bolşevice. Valoarea lui a fost evaluată la circa 630 milioane ruble.

După înfrângerea lui Kolceak, cea mai mare parte a rezervei de aur, în valoare de circa 400 milioane de ruble, a ajuns în mâinile bolşevicilor, fiind dus înapoi la Kazan. Soarta restului rezervei, în valoare de peste 230 milioane ruble, a rămas neclară. S-a afirmat fie că l-au furat cehoslovacii, fie japonezii care luptau contra trupelor bolşevice în Extremul Orient.

Pe acest subiect s-au scris romane şi s-au turnat filme. Unele informaţii indică faptul că aurul ar fi fost folosit pentru a garanta unele împrumuturi făcute de emigranţii alb-gardişti. Dar atunci când sovieticii au ocupat Praga, în 1945, şi au avut acces la documente ale emigraţiei ruse, nu au descoperit nimic concret.

Un cercetător rus, Oleg Budnitskii, a publicat în 2008, la Moscova, rezultatele cercetărilor sale în arhive occidentale. El preciza că soarta acestui aur este greu de reconstituit şi pentru că cei care au operat cu el nu au fost foarte dornici să lase evidenţe clare asupra operaţiunilor efectuate. Potrivit lui Budnitskii, emigraţia albă ar fi scos din Rusia o cantitate echivalentă cu 195 milioane, din aurul în valoare de peste 230 milioane de ruble. Cea mai mare parte a aurului scos din Rusia de către emigraţia albă ar fi fost depusă în bănci japoneze, britanice şi americane. Restul se pare că a fost folosit ca garanţie pentru împrumuturi. Tot din acest aur, s-ar fi garantat un credit pentru cumpărarea de armament din S.U.A. În final, o parte a aurului ar fi fost vândută pentru a acoperi împrumuturile.

Ultima tranzacţie cunoscută datează din primăvara anului 1921, când se pare că ceea ce mai rămăsese din aurul luat de emigraţia albă a fost vândut către o bancă japoneză, pentru 500.000 dolari. Banii erau destinaţi unui guvern care ar fi putut să vină la putere în Rusia după căderea bolşevicilor. Ca să ferească aceşti bani de creditorii care vânau orice sumă, au fost investiţi în acţiuni emise de o bancă engleză cu capital rusesc, capital provenit de la antreprenori ruşi, ajunşi în emigraţie după 1917.

Diplomaţii ruşi, care au format Consiliul foştilor ambasadori ai Rusiei ţariste de la Paris, s-au ocupat de administrarea a ceea ce rămăsese din „aurul lui Kolceak“. Resursele s-au diminuat treptat, dar au ajuns până în anii ’50. Oleg Budnitskii le-a putut trasa urmele până la moartea ultimului membru al Consiliului, Maklakov, în 1957. Cartea sa „demontează“ în bună măsură speculaţiile privind furtul aurului rusesc de către japonezi sau cehoslovaci, la finele Primului Război Mondial şi în vremea războiului civil ce i-a urmat.

Aurul belgian

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, rezerva de aur a Belgiei era de aproximativ 600 tone de aur. Chiar înainte de declanşarea luptelor, o treime a fost depozitată la Londra, altă treime trimisă în Statele Unite şi Canada. La începutul anului 1940, 198 tone de aur au fost trimise în sudul Franţei. În momentul invadării Belgiei, doar o mică parte din aur se mai găsea în subsolul Băncii Belgiei. Aurul trimis în Franţa a fost evacuat împreună cu cel polonez, spre acelaşi loc, fortul Kayes, din Dakar (Senegal).

După capitularea Franţei, germanii au impus noului guvern să le predea aurul belgian. Operaţiunea a durat până în mai 1942, când au ajuns la Marsilia ultimele lăzi. De acolo a fost mutat la Banca Reichului. Din dispoziţia lui Göring, a fost topit şi marcat din nou cu anii 1936 şi 1937, pentru a i se pierde urma. După război, Banca Franţei şi Banca Belgiei au ajuns la un acord şi francezii au plătit o compensaţie integrală.

Ulterior s-a constituit o rezervă atât din aurul descoperit de trupele americane în 1945, într-o mină de sare din Germania (inclusiv documente din care rezulta ce s-a întâmplat cu aurul belgian), cât şi din aurul furat de nazişti şi ajuns în bănci elveţiene.

Comisia Tripartită a Aurului – constituită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial pentru returnarea aurului monetar şi alcătuită din reprezentanţi ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei – urma să gestioneze repartizarea acestui aur celor care emiteau pretenţii. Banca Belgiei a înaintat o cerere în numele Băncii Franţei şi în final aceasta a recuperat 130 tone de aur, adică două treimi din compensaţia plătită Băncii Belgiei.

Aurul norvegian

În 1940, rezerva de aur a Norvegiei era de 50 tone. Autorităţile au luat din vreme măsuri pentru a-l putea evacua cât mai repede, ambalându-l în lăzi şi butoaie ce puteau fi mânuite uşor. La primele ore ale zilei de 9 aprilie 1941, când s-a aflat vestea că nave germane se apropiau de Oslo, aurul a fost expediat la Lillehammer. Încercarea paraşutiştilor germani de a ataca Lillehammer, unde se refugiase şi familia regală, s-a lovit de rezistenţa dârză a norvegienilor, care a permis evacuarea aurului mai departe, cu un tren, către o localitate de pe coasta Mării Nordului, unde debarcaseră deja trupe britanice.

Britanicii au acceptat să ajute la evacuarea aurului, care urma să fie încărcat pe trei nave de război. Prima, crucişătorul „Galatea“, a reuşit să plece înainte de sosirea germanilor. Restul aurului a fost transportat în alt port. O altă cantitate a fost încărcată la bordul crucişătorului „Glasgow“, dar căpitanul acestuia a decis să plece înainte ca întreaga cantitate să fie urcată la bord. Ce a rămas a pornit mai departe cu un vas de coastă, urmând ca în portul Tromsö să fie urcată la bordul lui „Glasgow“.

Nava costieră a fost atacată de aviaţia germană şi obligată să eşueze. Aurul a fost transferat la bordul a cinci vase de pescuit. După mai multe aventuri, a ajuns la bordul crucişătorului „Enterprise“ şi apoi în Marea Britanie.

S-au pierdut pe drum doar 297 de monede (adică mai puţin de 10 kg), din cele 50 tone de aur. Ulterior, aurul a fost plasat în Statele Unite şi din el s-au finanţat cheltuielile guvernului norvegian în exil. După război, rezerva de aur rămasă a fost repatriată treptat; ultimele 10 tone reîntorcându-se în Norvegia în 1987.

Aurul olandez

La izbucnirea războiului, rezerva de aur a Olandei se găsea împărţită la Amsterdam şi Rotterdam. Cantitatea de aur din Amsterdam a fost evacuată în Anglia fără probleme. La Rotterdam, comandoul englez a reuşit să preia aurul când germanii ajunseseră la 200 m de locul unde fusese depozitat. Dar nava pe care a fost încărcat a sărit în aer şi s-a scufundat. În 1942, nemţii au descoperit locul unde se găsea şi au recuperat o parte din aur. Altă parte a fost recuperată de scafandri olandezi după război.

Aurul balticilor

Ţările baltice au păstrat rezerva de aur în Marea Britanie. În iulie 1940, după ocuparea acestora de către U.R.S.S., Marea Britanie a blocat aurul. În ianuarie 1968, s-a încheiat un acord între Marea Britanie şi U.R.S.S., prin care sovieticii renunţau la aurul balticilor, iar englezii la pretenţiile legate de naţionalizarea bunurilor cetăţenilor britanici din Rusia sovietică.

În 1992 şi 1993 Marea Britanie a acordat Ţărilor Baltice compensaţii în valoare de 90 milioane lire sterline, în contul aurului pierdut.

Aurul Cehoslovaciei

După ocuparea Cehoslovaciei, germanii i-au obligat pe funcţionarii Băncii Centrale să emită două ordine de transfer. Unul era către Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) şi cerea transferul a 21 tone aur din contul Cehoslovaciei la BRI (aur care era păstrat la Banca Angliei) către contul Băncii Reichului de la BRI. Al doilea cerea transferul a 27 tone aur, deţinut de Banca Cehoslovaciei la Banca Angliei, către contul BRI aflat la Banca Angliei.

Primul ordin a fost pus în practică, însă cel de al doilea nu, căci guvernul britanic blocase depozitele Cehoslovaciei după ocuparea acestei țări de către Germania. Primul ordin a fost executat considerându-se că era o tranzacţie în interiorul BRI.

După război, Cehoslovacia a cerut restituirea acestui aur. A primit doar şase tone, restul aurului fiind blocat de Londra şi Washington motivându-se că Cehoslovacia nu rezolvase pretenţiile cetăţenilor britanici şi americani ale căror proprietăţi fuseseră confiscate de către regimul comunist. Au urmat ani lungi de negocieri, problema fiind rezolvată abia în 1981, când Cehoslovacia a achitat despăgubirile cerute şi a primit în schimb aurul rămas.

Aurul albanez

Începând cu anul 1925, Albania a păstrat un stoc de aur monetar la Roma. În 1943, după ce Italia a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, germanii au capturat acest stoc de aur. Comisia Tripartită constituită pentru returnarea aurului monetar a decis după război să blocheze restituirea stocului de aur către Albania, stoc evaluat la 6,5 milioane de lire sterline, în baza obiecţiilor formulate de către două state membre: S.U.A. şi Marea Britanie.

Americanii s-au opus pentru că Albania nu accepta să plătească despăgubiri pentru bunurile cetăţenilor americani confiscate de către regimul comunist. Marea Britanie acuza Albania că era vinovată de scufundarea, în octombrie 1946, a două nave britanice care loviseră mine în largul coastelor albaneze, incident care dusese la moartea a 44 de marinari englezi. După căderea regimului comunist din Albania, diferendul a fost rezolvat definitiv în 1996.

Aurul polonez

În urmă cu câţiva ani, tot în această sală, regretatul istoric polonez Wojciech Rojek, de la Universitatea Jagellonă din Cracovia, autor al unei monografii despre soarta aurului polonez în vremea celui de-al Doilea Război Mondial a prezentat pe larg odiseea tezaurului băncii centrale a Poloniei. La izbucnirea războiului, în mare grabă, rezerva de aur a Bank Polski, răspândită în mai multe locuri, a fost strânsă şi îndreptată către România. În ciuda presiunilor Germaniei, guvernul român a permis evacuarea celei mai mari părţi a acestei rezerve: un tren a preluat-o de la graniţa de nord româno-poloneză şi a transportat-o la Constanţa, unde a fost încărcată pe un vas, cu care a pornit spre Turcia. A călătorit mai departe cu trenul, până în Liban, unde a fost încărcată pe crucişătorul francez „Emile Bertin“ şi pe alte două contratorpiloare. Cu mult noroc, toate cele trei nave au ajuns în portul francez Toulon, iar de acolo la agenţia din Nevers a Băncii Franţei.

Înaintarea rapidă a trupelor germane pe teritoriul Franţei a impus o nouă evacuare. La 18 iunie, cu o altă navă, aurul polonez a fost transportat în Africa, la Dakar, de unde a ajuns în fortul Kayes. Cum acesta se afla sub autoritatea guvernului de la Vichy iar polonezii din exil erau aliaţii Londrei, sub presiunile Germaniei, polonezilor li s-a interzis accesul la acest aur. În plus, guvernul de la Vichy, „descoperind“ că datoria Poloniei faţă de Franţa (este vorba de împrumuturile acordate anterior) era mai mare decât valoarea aurului, le-a refuzat cererile. Polonezii au dat în judecată guvernul de la Vichy la Curtea Federală din New York, care a dat o sentinţă prin care aurul Franţei aflat în depozit în S.U.A. era pus sub sechestru.

După debarcarea Aliaţilor în Africa, aurul polonez a fost recuperat şi a plecat către Marea Britanie, Canada şi S.U.A. La sfârşitul războiului, deşi în Polonia se instaurase un guvern comunist, după negocieri care au durat câţiva ani (britanicii, de exemplu, cereau plata cheltuielilor făcute de ei pentru înzestrarea unităţilor militare poloneze), aurul polonez s-a întors acasă.

Tot în 1947 s-au întors de la Bucureşti şi cele trei tone de aur rămase în subsolurile Băncii Naţionale a României, deoarece au ajuns în România mai târziu, odată cu exilul polonez, şi nu au mai fost scoase din ţară din cauza presiunilor formidabile exercitate de Germania. Acest aur, împreună cu Tezaurul BNR, a fost adăpostit la Tismana, din 1944 până la începutul lui 1947. Trebuie să precizăm că Banca Naţională a României nu a cerut nicio sumă de bani pentru păstrarea acestui aur atâţia ani.

Aurul spaniol

Un caz aparte îl reprezintă aurul spaniol, despre care a vorbit în această sală profesorul Pablo Martin Aceňa. În 1936, timpul în războiului civil, fără să aibă acordul Parlamentului, ministrul spaniol de Finanţe a hotărât trimiterea rezervei de aur a ţarii la Moscova.

Operaţiunea a fost supervizată de generalul KGB Orlov. Acesta a arătat în cartea sa de memorii că la numărarea lăzilor, în momentul îmbarcării pentru a fi transportate în URSS, s-a consemnat în procesul-verbal un număr de 7.800 lăzi, când în realitate erau 7.900. Oricum, Stalin ordonase să nu se elibereze nici un fel de document privind preluarea tezaurului. Aurul a fost considerat plată pentru ajutorul internaţionalist acordat guvernului republican de stânga în lupta cu trupele lui Franco. Astăzi, Spania nu mai emite niciun fel de pretenţii asupra aurului respectiv.

Prezentarea istoriilor anterioare ne arată că în toate aceste cazuri, mai puţin în cazul aurului spaniol, a fost vorba de rezerve de aur capturate sau evacuate în vreme de război. Oricâte diferende ar fi existat între deţinătorul aurului la un moment dat şi cel căruia îi aparţinea de drept, ele au fost rezolvate prin negocieri şi măcar printr-o despăgubire.

Tezaurul BNR rămâne singurul caz în care o rezervă de aur monetar este încredinţată cu documente valide din punct de vedere internaţional (cum se spune de obicei, cu „acte în regulă”) şi cu toate garanţiile depozitarului că va fi returnată oricând la cererea proprietarului, pentru ca ulterior, aceste obligaţii asumate conform tuturor normelor şi cutumelor internaţionale să nu mai fie respectate.(https://www.bnr.ro/Exista-cazuri-similare-cu-cel-al-Tezaurului-BNR-evacuat-la-Moscova-19752-Mobile.aspx)

20/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RUSIA SE ÎNCĂPĂȚÂNEAZĂ SĂ NU RESTITUIE AURUL TRIMIS DE ROMÂNIA ÎN ANII 1916-1917 LA MOSCOVA PENTRU A FI PUS LA ADĂPOST DE RĂZBOI

Piese ale tezaurului de aur al României vor fi expuse în Ungaria la Szeged  - România - Radio România Actualităţi Online

AURUL BĂNCII NAŢIONALE ŞI NECAZURILE GUVERNATORILOR

Aflăm din revista Magazin istoric, nr. 9-10/1999, că primul act extern al lui Nicolae Ceaușescu după ce a luat puterea în anul 1965, a fost solicitarea ca URSS să înapoieze rezerva de aur a României depuse de B.N.R. în Rusia ţaristă în anii 1916-1917.

Prim-secretar al P.C.U.S. era atunci Leonid Brejnev, iar prim-ministru Kosîghin.

Ne-a chemat într-o zi guvernatorul Vasile Malinschi şi ne-a spus: în regim de strict secret de importanţă deosebită, cu trei zerouri, să întocmim un material pentru Nicolae Ceauşescu cu tezaurul de la Moscova.

În Banca Naţională problema fusese tabu până atunci.

Ceauşescu s-a dus la Moscova şi, în întâlnirea cu prim-secretarul P.C.U.S. Leonid Brejnev şi premierul Kosîghin, a abordat problema tezaurului.

Cei doi au spus că nu ştiu nimic, dar că ar fi mai bine ca problema să fie închisă, la care răspunsul lui Ceauşescu a fost: „Nu, problema nu se închide, rămâne deschisă“.

Brejnev minţea fără să clipească atunci când spunea că arhivele sovietice nu conţin date despre soarta aurului românesc după ce acesta a fost evacuat în Siberia.

Minciuna „aurul românesc a fost furat şi cheltuit de alb-gardişti” nu era nouă, încă din 1921, la o întâlnire de la Varşovia, diplomaţii sovietici le-au spus acelaşi lucru reprezentanţilor României. Doar că documentele sovietice, puţine şi ieşite greu la iveală, spun altă poveste.

În mod tradiţional, în toate discuţiile purtate de partea română cu cea sovietică sau rusă, în prima fază se invocă necunoaşterea problemei tezaurului Băncii Naţionale a României evacuat la Moscova în două tranşe: în 1916 şi 1917.

După un timp, se admite că lucrurile s-au petrecut astfel, dar se invocă lipsa informaţiilor despre acest subiect.

Când, şi dacă, aceste informaţii se adună de către partea rusă, rezultă că tezaurul a părăsit adăpostul de la Kremlin şi, în vâltoarea evenimentelor revoluţionare din acei ani (1918-1920), urma i s-a pierdut.

Valoarea calculată a părţii bancare din tezaur se apropie de ceea ce avem la acest moment (104 tone), la 100 de ani distanţa, ca rezervă de aur a ţării în Banca Angliei. Cinci ani i-au trebuit României întregite să ajungă, după primul război mondial, la rezerve comparabile cu cele transferate în Rusia.

Din articolul https://adevarul.ro/news/societate/cum-facut-closca-puii-aur-oua-rusia-sovietica, aflăm că:

La câteva luni după ajungerea la Kremlin a conţinutului celor două garnituri de tren care au transportat tezaurul, o comisie de la Bucureşti certifica, la faţa locului, pentru prima şi ultima dată, conţinutul acestuia. La stocul de aur, situaţia era aceasta:

„Cu ocaziunea deschiderii tezaurului statului rus de la Kremlin, pentru depozitarea ultimelor valori aduse din Iaşi aici, am procedat şi la verificarea stocului de aur depus în acel tezaur încă din luna ianuarie 1917 şi am constatat următoarele:

Lădiţele cu monetele de aur le-am găsit în perfectă stare purtând sigiliile cuvenite, iar numărul şi valoarea conţinutului sunt următoarele: Mărci germane 725 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 143.260.000 lei; Coroane austriece 548 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 92.064.000 lei; Napoleoni 288 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 46.080.000 lei; Caroli 6 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 960.000 lei; Lire sterline 110 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 22.193.600 lei; Lire otomane 47 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 8.535.200 lei; Diverse monezi 11 lădiţe în valoare de 1.150.409,04 lei; Lingouri aur 3 lădiţe în valoare de 337.247,80 lei. Total 314.580.456,84 lei.

S-a mai găsit asemenea 2 lăzi mari sigilate şi marcate cu literele P.R. în valoare declarată de 7.000.000 lei [este vorba despre bijuteriile reginei Maria – n.n.]. Dacă la lădiţele de mai sus conţinând monete de aur mai adăugăm şi cele 4 lădiţe: C 18; C 20, C 21, C 22 din ultimul transport, care conţin şi ele tot monete de aur în valoare de 574.523,57 lei, se constată că s-a[u] depozitat în total în tezaurul de la Kremlin până azi 1.742 lădiţe cuprinzând monete diferite de aur în valoare de 315.154.980, 41 lei“.

Era august 1917, exact în zilele în care soldaţii români luptau pe frontul de la Mărăşeşti pentru ca trupele germane să nu aibă cale deschisă către est.

După aceea, tăcere.

O serie de relatări, afirmaţii din documente oficiale ruse şi sovietice, documente diplomatice şi menţiuni din scrieri ale istoricilor ruşi dovedesc faptul că la începutul deceniului al treilea al secolului trecut, deci după înăbuşirea contrarevoluţiei alb-gardiste, aurul B.N.R. era, aproape în totalitate, în posesia guvernului bolşevic, se spune într-un articol apărut în revista Magazin istoric în numărul din iunie 2013 (555) cu titlul ”SOVIETICII DESPRE AURUL ROMÂNESC” .

Problemele pentru aurul B.N.R. evacuat la Moscova în vremea Primului Război Mondial au început odată cu Hotărârea Sovietului comisarilor poporului al R.S.F.S. Ruse, din 13/26 ianuarie 1918, privind ruperea relaţiilor diplomatice cu România, în care se spunea:

„Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român.“

Decizia era astfel motivată: „oligarhia română a deschis operaţiile militare împotriva Republicii Ruse“.

Despre ce era vorba: în Basarabia, la cererea Consiliului Directorilor generali, cu aprobarea Sfatului Ţării, se solicitase ajutor militar Guvernului României, care fusese aprobat de reprezentanţii Antantei la Iaşi şi de generalul Şcerbacev, pentru a face faţă trupelor bolşevice, care jefuiau fără a mai putea fi stăpânite de ofiţeri.

Documentele despre tezaurul României aflate în arhivele ruse și sovietice au fost accesibile istoricilor puţină vreme în 1993, după care acestea au fost din nou închise. 

 Deschiderea arhivelor ruse a scos la iveală faptul că în realitate sovieticii au cheltuit aurul românesc în primii ani de după instalarea la putere

Ion Bistreanu a publicat un articol în revista Magazin istoric cu mai mulți ani în urmă în care refăcea parțial modul în care Lenin urmărea modul de cheltuire a aurului românesc (detalii aici).

Ultima comunicare a istoricului Florin Constantiniu arăta pe baza unor documente de arhivă că liderul bolșevic Cristian Rakovski a primit bani din tezaurul românesc pentru a organiza declanșarea revoluției sovietice în România.

În septembrie 1921 Lenin i-a cerut ministrului de Finanţe să îi prezinte un inventar precis al rezervelor de aur deţinute, subliniind că vrea să ştie exact soarta aurului românesc. Lenin a primit rapid răspunsul în 1921: aur românesc în valoare de 117,5 milioane ruble aur.

La începutul anului 1922 un nou raport i-a fost transmis lui Lenin, iar aurul românesc era evaluat la 108 milioane ruble aur (semn că începuse cheltuirea lui). Tot în 1922, în luna august, un nou raport secret vorbeşte despre rezervele de aur din Sala Armelor de la Kremlin (fără să spună expres că este aur românesc, dar acolo fuseseră depozitate lăzile cu tezaurul BNR) – concluzia era că existau 1.357 de lăzi cu aur care nu fuseseră încă inventariate.

Există percepţia falsă că aurul românesc trimis la Moscova a fost sub formă de lingouri. În realitate, cele 1.738 de casete expediate la Moscova în decembrie 1916 conţineau monede de aur, germane şi austriece în mare parte, şi foarte puţine lingouri marcate de BNR (de aici apar tot felul de confuzii în ceea ce priveşte evaluarea valorii aurului, cert este că au fost trimise la Moscova 93,4 tone de aur).

În 1921 presa americană sesiza o adevărată avalanşă de aur pe piaţa SUA şi se întreba dacă nu cumva aurul provenea din Rusia bolşevică, aflată în acel moment sub embargo.

Ambasadorul american la Bucureşti a început în acelaşi an să se intereseze foarte insistent despre simbolurile româneşti de pe lingourile de aur şi soarta tezaurului de la Moscova.

Fără să existe dovezi clare, este foarte posibil ca aurul românesc de la Moscova să fi fost (cel puţin parţial) topit şi folosit pentru a finanţa programul bolşevic de reconstrucţie.

În numărul din noiembrie 2020 al revistei Magazin istoric , dr.Ilie Schipor publică prima parte a unei cercetări despre soarta aurului românesc, cercetare realizată în arhivele rusești.

De obicei ceea ce se publică în România despre tezaurul confiscat de ruși se bazează pe sursele de arhivă românești, articolul lui Ilie Schipor vine cu informații din arhivele ruse (o premieră în istoriografia română subliniază istoricul George damian în articolul https://historice.ro/ce-s-a-intamplat-cu-aurul-romanesc-de-la-moscova-mapa-secreta-a-lui-lenin/).

Articolul acesta aduce o serie de informații noi față de cel al lui Ion Bistreanu, într-un tabel care reface traseul „evaporării” aurului românesc de la Moscova. Conform arhivelor ruse aurul românesc era evaluat în 1917 la 118 milioane ruble aur – până în 1924 mai rămăseseră 35 milioane ruble aur.

Prin 1922 aurul românesc reprezenta 51,71% din rezerva de aur a Uniunii Sovietice – este momentul de apogeu al crizei economice, perioada în care Lenin lansase Noua Politică Economică, permițând inițiativa privată pentru a evita colapsul.

Pe foarte scurt: Uniunea Sovietică s-a salvat de la colapsul economic din primii ani de după preluarea puterii cu ajutorul aurului confiscat de la România. Iar chestia asta este dovedită cu documente de arhivă care stau la baza cercetărilor de arhivă realizate de Ilie Schipor.

04/12/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: