CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ÎNCEPUTURILE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza și începutul comunismului în România

La 6 martie 1945 se instalase la putere guvernul comunist al lui Petru Groza. Două zile mai târziu, Winston Churchill, prim-ministrul britanic, i se adresează, printr-o telegramă „personală şi strict secretă”, preşedintelui american Franklin D. Roosevelt.

Churchill prevedea „epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti”.

Răspunsul lui Roosevelt: „eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. Şi aşa a fost.

Cei care au cutezat să se împotrivească regimului comunist au fost ucişi sau, în cel mai ”bun” caz, „reeducaţi” în lagărele staliniste sau deportaţi la mii de kilometri de România.

Bineînţeles, nici Churchill, nici Roosevelt nu au făcut nimic în această privinţă, scrie publicația online Anonimus . De România nu i-a mai păsat nimănui.

Ne întrebăm dacă merită aceşti doi indivizi adulaţia de care se bucură în manualele de istorie sau în rândul anumitor redacţii, în timp ce adevăraţii eroi români nu se bucură de aceeaşi atenţie sau, mai grav, sunt puşi într-o lumină proastă.

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Petru Groza (1884-1958): avocat, deputat (1919-1927), ministru în guvernele conduse de mareşalul Averescu (1920-1921, 1926-1927).

În 1933 a înfiinţat Frontul Plugarilor (organizaţie ţărănească radicală). A fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1944-februarie 1945), prim-ministru (1945-1952), preşedinte al Prezidiului MAN (1952-1958).

Corneliu Coposu despre Petru Groza: Era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. Îl cunoșteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori; aș putea spune că în conversațiile lui și în viață era șarmant, dar nu avea linie de conduită; era capabil de orice compromis și marșa pe abilitatea lui de a face manevre, destul de iscusite, ca să-și păcălească interlocutorii.

Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui însă erau fluide, și cum a beneficiat și de încrederea rușilor (…) Groza era un om abil care-și supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o șmecherie care să înfrângă toate rezistențele și să depășească vigilența și atenția interlocutorilor” (Din Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014).

Rolul Partidului Comunist Român în sovietizarea Românie (23 august 1944 – 6 martie 1945)

Pornind de la ideea marelui cărturar al neamului românesc, Nicolae Iorga, aceea că fiecare din noi trebuie să fie un mărturisitor de adevăr istoric, dar respectând şi concepţia lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et studio”, am pornit la elaborarea acestui material.

Doresc să precizez de la început faptul că întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova şi a fost sincronizată cu situaţia politică internaţională. Comuniştii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre ca armată de ocupaţie, în timp ce opoziţia democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite.

Etapele cuceriri puterii politice de către comunişti au fost următoarele:

  1. intrarea comuniştilor în alianţa cu alte partide de stânga, în guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu;
  2. b) atragerea sprijinului populaţiei prin promiterea înfăptuirii unor reforme (democraţie populară, reformă agrară, etc);
  3. c) slăbirea coeziunii opoziţiei democratice prin racolarea în partid, sau în alte organizaţii politice patronate de acesta, a unor dezidenţe ale partidelor istorice sau a altor oameni politici.
  4. d) debarcarea „tovarăşilor de drum”sau absorbirea lor în partid; În contextul politic al vremii, opoziţia a comis unele greşeli de care au profitat comuniştii.

Acestea sunt:

  1. publicarea, de către ţărănişti, la 16 octombrie 1944, a programului partidului1 (ce viza naţionalizarea Băncii Naţionale a României şi a altor intreprinderi), va contribui la crearea de suspiciuni ale liberalilor faţă de ţărănişti şi la slăbirea coeziunii opoziţiei;
  2. neînţelegerile interne şi scindarea Partidului Naţional Liberal au condus la subminarea autorităţii acestui partid şi la apropierea lui Gheorghe Tătărăscu de comunişti şi de aliaţii lor.

În iunie 1944, Partidul Comunist Român număra 1150 de membrii, dintre care 90% erau străini, din rândul minorităţilor (evrei, unguri, bulgari). În plus, la acea dată, majoritatea conducătorilor comunişti erau închişi în lagăre sau închisori, iar mai mult de jumătate din numărul membrilor de partid erau agenţi ai Siguranţei.

Comuniştii crează pe 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democrat, din care făceau parte: Pardidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalul obiectiv politic al blocului era scoaterea ţării din războiul dus împotriva Naţiunilor Unite.

Era o mişcare tactică, dictată de foarte slaba audienţă a comuniştilor în rândul maselor populare şi de dorinţa de a-şi asocia în lupta antihitleristă partide cu mare autoritate politică şi morală. Era foarte clar că un astfel de partid nu va lua niciodată singur puterea, astfel că la Moscova se iau măsuri din timp pentru reorganizarea sa. Ştefan Foriş, secretar general al partidului este demis pe 4 aprilie 1944 şi înlocuit cu o troică formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.

La Conferinţa Partidului Comunist Român din octombrie 1944, conducerea este preluată de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (ultimii trei formând „grupul moscoviţilor”).

Emil Bodnăraş a fost ofiţer în armata română. El a dezertat în 1934, fugind în Uniunea Sovietică. Aici a activat în cadrul Comitetului. În 1944, revine în România odată cu Armata Roşie. Rolul său a fost foarte important, luând legătura cu conducătorii întemniţaţi ai partidului, reorganizându-l şi stabilind contacte cu şefii partidelor democratice.

Mareşalul Ion Antonescu (foto) şi principalii săi colaboratori sunt arestaţi pe 23 august.

Regele Mihai citeşte la radio «Proclamaţia către ţară», în care se decreta încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi începerea ofensivei armatei române împotriva Germaniei hitleriste.

În aceeaşi zi, regele încredinţează formarea noului guvern generalului Constantin Sănătescu.

Acesta formează un cabinet alcătuit din tehnicieni şi militari, în care intră ca miniştrii fără portofoliu Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), Constantin I. C. Brătianu (Partidul Naţional Liberal), Constantin TiteI Petrescu (Partidul Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist Român).

Acesta din urmă asigura interimatul şi la Ministerul Justiţiei. Prima măsură luată de Pătrăşcanu a fost aceea de a elibera din lagăre şi puşcării pe comuniştii ce „fuseră închişi de mareşalul Antonescu”.

La Moscova se semnează, pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu. Aceasta impune României plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică în valoare de 300 miI. dolari. Din acest moment, amestecul sovietic în treburile interne ale României se intensifică şi se realizează prin:

a) presiune economică continuă exercitată de sovietici (inflaţie, jafuri, rechiziţii);

b) politică duplicitară a comuniştilor români, care colaborau în guvern cu partidele democratice, dar luptau pentru distrugerea regimului politic burghezo-democratic;

c ) încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Anglia (ce semnase la 9 octombrie la Moscova „acordul de procentaje”) şi de Statele Unite (ce promovau „politica americană fără politică”).

La 12 octombrie 1944 se creează Frontul Naţional Democrat format din: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Confederaţia Generală a Muncii. Astfel, comuniştii au urmărit crearea unei organizaţii politice care să le netezească drumul spre acapararea puterii politice. În urma unor divergenţe cu membrii cabinetului, generalul Sănătescu îşi dă demisia. Tot el este însărcinat de rege cu formarea unui alt guvern.

Sănătescu, în urma consultării cu unii oameni politici, formează un nou cabinet la 4 noiembrie 1944. Acum este restabilită Constituţia din 1923 şi este deschisă şi mai mult calea comuniştilor spre guvernare. Sănătescu îl numeşte pe Petru Groza viceprim-ministru, pe Gheorghe Gheorghiu Dej ministru al Comunicaţiilor şi pe Teohari Georgescu sub secretar de stat al Ministerului de Interne.

Din acest moment, agitaţiile comuniste încep să ia amploare. Acum începe o puternică propagandă în răndul muncitorilor, În special. Se creează „comitetele muncitoreşti”, ce vizau subordonarea sindicatelor principalelor intreprinderi. La sate sunt organizate „comitete săteşti” ce urmăreau acapararea puterii în zonele rurale.

Teohari Georgescu iniţiază o amplă campanie de infiltrare în poliţie şi jandarmerie a multor comunişti din echipele de şoc conduse de Emil Bodnăraş, precum şi a consilierilor sovietici aparţinând N.K.V.D.

Comuniştii reuşesc să-i impună primului ministru Sănătescu adoptarea, la 24 noiembrie, a unei legi privind epurarea aparatului administrativ al statului.

Sub masca demiterii „fasciştilor, criminalilor şi vinovaţilor de dezastrul ţării” (formule des folosite de propaganda comunistă) se urmărea, de fapt, înlăturarea elementelor democratice şi acapararea de către comunişti a unor funcţii de decizie. Acum partidul iniţiază o amplă şi abilă campanie de propagandă în rândul muncitorilor şi ţăranilor săraci.

Prin promisiuni demagogice, comuniştii au reuşit să atragă în partid numeroşi membri. Ana Pauker a stabilit contracte cu reprezentanţii legionarilor şi revizioniştilor unguri din Transilvania, mulţi dintre aceştia devenind membri de partid, Aşa se explică creşterea spectaculosă a numărului membrilor de partid de la 1150 in iunie 1944 la 35000 în martie 1945.

Echipe de şoc comuniste atacă la sfârştul lunii noiembrie numeroase sedii ale primăriilor şi prefecturilor din ţară (Constanţa, Craiova, Turnu Măgurele). Atacurile au fost cu greu respinse de un guvern incapabil de a stăpâni dezordine le comuniste. Generalul Sănătescu îşi dă pe 2 decembrie demisia, acceptată de rege. Mihai I îl însărcinează în aceeaşi zi cu formarea guvernului pe generalul Nicolae Rădescu.

Situaţia din ţară era critică, Moldova şi Ardealul de Nord erau ocupate şi administrate de Armata Roşie, iar comuniştii români duceau ample acţiuni de dezorganizare a administraţiei româneşti şi de preluare de către ei a unor posturi importante în administraţia centrală şi locală. Trebuia adus deci la guvernare un om energic, care să fie capabil să păstreze ordinea în ţară. Generalul Rădescu avea reputaţia unui om intransigent şi energic, dar ataşat idealuri lor democratice.

Considerat de rege „omul momentului”, generalul Rădescu reuşeşte să formeze pe 6 decembrie un guvern din generali şi tehnicieni. El gira şi postul de ministru de interne, sub secretar de stat rămânând Teohari Georgescu, la insistenţele corn uniştilor. În ianuarie 1945 Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, aici stabilindu-se obiectivele tactice ce vizau cucerirea puterii de către comunişti.

Stalin le promitea acestora că venirea lor la putere ar conduce la cedarea Transilvaniei către România, fapt ce trebuia să treacă în ochii opiniei publice din ţară ca fiind rezultatul eforturilor comuniştilor români şi o dovadă materială a patriotismului lor. Conform indicaţiilor primite, comuniştii organizează pe 27 ianuarie 1945 un miting de protest în Piaţa Palatului Regal.

Primul ministru e calificat drept „reacţionar”, se cere demisia sa şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Guvernul Rădescu ordonă trupelor Ministerului de Interne să împrăştie pe manifestanţi, iar seara îl anunţă pe rege că el va menţine ordinea existentă cu orice preţ. Atitudinea primului ministru îi nemulţumeşte profund pe comunişti, care dezlănţuie o furibundă campanie de discreditare a primului ministru.

În perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii con sfinţi seră ca Europa de Est să devină sferă de influenţă sovietică.

Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii capitalei să participe pe 24 februarie la un miting organizat de partidul Comunist din România împotriva guvernului. Participanţii ocupau partea de sud a Pieţei Palatului Regal (azi Piaţa Revoluţiei), cuprinsă între clădirile Bibliotecii Centrale Universitare, Ministerul de Interne, Palatului Regal şi Calea Victorei. Primul ministru se afla la Ministerul de Interne şi a ordonat trupelor să nu tragă în mulţime, ordinul fiind respectat întocmai.

Dinspre clădirile Ilfov, Wilson şi Boteanu se trag rafale scurte de arme automate în mulţime. În urma împuşcăturilor, mor doi oameni, iar şaisprezece sunt răniţi. Ulterior s-a stabilit de către Parchetul General că în cele trei clădiri, în acel moment, s-au aflat agitatori comunişti, membrii ai echipelor de şoc, care au tras în manifestanţi cu arme ruseşti.

Liderii comunişti, profitând de panica ce s-a produs în urma împuşcăturilor, în acuză de la tibună pe primul ministru că a dat ordin trupelor guvernamentale să tragă în mulţime, iar Ana Pauker îl acuză pe generalul Rădescu că ar fi „fascist”.

Primul ministru remite presei un «Mesaj catre ţară» ce urma să fie plubicat, urmând să apară în ziarele de a doua zi. Comuniştii însă ocupaseră tipografiile principalelor ziare şi au refuzat publicarea mesajului. În aceste condiţii, primul ministru se adresează naţiunii prin radio.

El asigură populaţia că va păstra ordinea, iar pe Ana Pauker şi pe Teohari Georgescu îi numeşte „hiene” şi „străini fără ţară şi fără Dumnezeu”. Teohari Georgescu este demis. El sprijinise o aprigă campanie de persecutare a partidelor politice democrate, manifestată prin arestări ilegale, bătaia şi intimidarea acestor partide, ocuparea şi devastarea redacţilor ziarelor Dreptatea şi Viitorul etc.

La Bucureşti vine pe 27 februarie Andrei Ianuarevici Vîşinski, vice-Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Uniuni Sovietice. În contextul hotărâri lor Conferinţei de la Yalta, el îi cere regelui pe un ton imperativ (răstindu-se şi bătând cu pumnul în masă) să-l demită pe generalul Rădescu şi să-l numească în fruntea guvernului pe Petre Groza, care „se bucura de încrederea Moscovei”.

La remarca regelui că la Conferinţa de la Yalta se specifica, în «Declaraţia asupra Europei», numirea unui guvern reprezentativ, Vîşinski îi răspunde arogant regelui: „Yalta sunt eu”. Palatul Regal este înconjurat de un batalion de tancuri sovietice, astfel că regele este obligat să-l demită pe generalul Rădescu pe 2 martie. Este însărcinat cu formarea unui nou guvern prinţul Barbu Ştirbey, dar acesta eşuează în misiunea sa.

În acest context, regele încredinţează formarea noului guvern lui Petru Groza. După consultări cu membrii Frontului Naţional Democrat, acesta anunţă, pe 6 martie 1945, lista noului guvern.

Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri era numit Gheorghe Tătărăscu, ce era şi Ministru de Externe, însă posturile cheie erau deţinute de comunişti.

Numirea noului guvern este întâmpinată cu mare bucurie de comunişti, care organizează în ţară numeroase marşuri şi mitinguri În favoarea acestuia.

Data de 6 martie 1945 marchează o importantă victorie a comuniştilor în acţiunea lor de preluare a puterii politice în România. Aceasta se va realiza pe deplin la 30 decembrie 1947, moment ce coincide cu sfârşitul regimului democrat din România.

În încheiere, se observă cu claritate faptul că Partidul Comunist Român nu ar fi luat niciodată puterea în România dacă nu ar fi fost sprijinit activ de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de Armata Roşie.

Chiar şi în aceste condiţii, el nu a putut prelua imediat şi total puterea. Situaţia internaţională (terminarea războiului, negocieri pentru semnarea tratatelor de pace etc.) şi cu atât mai puţin condiţiile interne nu permiteau trecerea totală a puterii în mâinile comuniştilor pe 6 martie 1945.

De aici apare şi necesitatea creării, de către Partidul Comunist, a unor coaliţii şi fronturi politice de luptă împotriva partidelor democratice.

Ideal ar fi dacă din această tristă lecţie pe care ne-a dat-o nouă, românilor, istoria contemporană, factorii de decizie şi generaţiile viitoare vor putea trage concluzii şi vor acţiona pentru a nu se mai permite niciodată repetarea unei aşa de triste experienţe istorice.

Daniel Diaconescu, Universitatea «Valahia» Târgovişte

13/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Câtă încredere mai pot avea partenerii din NATO și UE în Budapesta?

Foto: Viktor Orban și Vladimir Putin

Istoricul și jurnalistul GEORGE DAMIAN scrie în http://moldnova.eu că războiul din Ucraina a scos la iveală un joc dublu al premierului Viktor Orban, semnalat ca atare din mai multe capitale europene, dar care în același timp a provocat mai multe reacții dure ale Kievului.

De la bun început a fost extrem de vizibilă atitudinea ostilă a guvernului de la Budapesta față de refugiații din Ucraina. Oamenii care fugeau din calea războiului au fost întâmpinați la granița Ungariei cu cererea de a prezenta pașapoarte biometrice – de parcă ar fi fost vorba de turiști, nu de oameni care încercau să scape cu viață.

Corectitudinea birocratică împinsă la extrem a fost o invenție de moment, după ce primelor valuri de refugiați nu li s-au cerut pașapoarte biometrice.

Ulterior guvernul de la Budapesta a anunțat că nu susține inițiativa Comisiei Europene de acordare a unei forme de protecție temporară refugiaților ucraineni.

În fața valului de simpatie populară – organizațiile neguvernamentale maghiare și cetățenii nu au avut reținerile guvernului Orban – până la urmă Budapesta a renunțat să caute nod în papură refugiaților ucraineni.

Foto: Refugiaţi ucraineni traversează graniţa cu Ungaria

Altă problemă a fost reprezentată de afirmația lui Orban că nu vor fi permise transferurile de arme și muniții către Ucraina direct de pe teritoriul Ungariei – în contrast direct cu poziția restului țărilor membre UE și NATO.

Pe de altă parte Ungaria s-a străduit să blocheze sancțiunile economice ale UE împotriva Rusiei, deși până la urmă a cedat și s-a alăturat poziției celorlalte state membre.

Loialitatea lui Orban este pusă la îndoială scrie https://www.dw.com/ro.

Aceasta este una din puţinele chestiuni în care există în Ungaria un consens în plan intern. Dincolo de ea, opoziţia unită din Ungaria a şi transformat în temă de campanie atitudinea pro-Putin a lui Orban.

Candidatul ei principal, Peter Marki-Zay, l-a calificat pe premierul ungar drept „principal locţiitor al lui Putin în UE şi cel mai mare trădător al vestului”.

Politologul Peter Kreko crede că Ungaria a ajuns într-o fundătură ca urmare a politicii sale externe favorabile lui Putin şi a aşa-numitei „deschideri spre est”, cu motivaţie economică, din ultimul deceniu.

„În urma celei mai recente vizite a sa la Moscova, în alianţele vestice au apărut numeroase semne de întrebare privind loialitatea sa”, afirmă Kreko.

„Dacă Ungaria va dori să sprijine credibil noile sancţiuni ale UE împotriva Rusiei, ea va trebui să renunţe la o serie de proiecte de cooperare economică, cum ar fi extinderea, cu ajutor rusesc, a centralei nucleare de la Paks.”

Balansul lui Viktor Orban și al Ungariei în aceste chestiuni pare bizar la o primă vedere: pe de o parte declarațiile inițiale servesc intereselor rusești în războiul din Ucraina, dar până la urmă Budapesta își dă seama că nu poate risca o ruptură totală cu statele occidentale.

Cumva Viktor Orban încearcă să strige cât mai tare să se audă până la Moscova că el nu este de acord cu ceea ce face în interiorul NATO și UE.

Spargerea unității NATO și UE nu este însă cel mai bun mod de a păstra încrederea partenerilor.

Viktor Orban joacă de mai multă vreme acest joc dublu în cadrul UE și NATO, iar ambiguitățile sale ideologice și apropierea în acest sens de Moscova datează deja de mulți ani.

Inițial a fost o bizarerie în cadrul UE, în contextul războiului din Ucraina pozițiile ambigue ale lui Viktor Orban devin o slăbiciune.

Regimul de autoritate instituit în Ungaria de îndelungata domnie a lui Viktor Orban are din ce în ce mai multe elemente în comun cu cel instituit de Vladimir Putin în Federația Rusă. Concentrarea mediului de afaceri sub protecția partidului de guvernare, dominația totală asupra mass-media, cumpărarea intelectualilor cu favoruri și fonduri guvernamentale, respectiv pedepsirea lor prin restrângerea accesului la resurse, circuitul banilor publici pe trasee strict controlate de grupuri de interese strâns îngemănate din partid, administrație publică și mediul de afaceri – toate acestea fac ca Ungaria să semene din ce în ce mai mult cu Federația Rusă.

Aceeași obsesie a controlului se manifestă și asupra maghiarilor din afara granițelor țării, controlați prin intermediul fondurilor care vin de la Budapesta în funcție de loialitatea arătată față de partidul lui Viktor Orban – ceea ce a dus la adevărate omagii de fidelitate în spațiul public și blocarea campaniei electorale a opoziției de la Budapesta.

Una dintre cele mai îngrijorătoare declarații a lui Viktor Orban din zilele acestea a fost aceea că NATO nu va apăra Ungaria.

Un observator mai slobod de gură ar putea întreba ce mai caută Ungaria în NATO dacă liderul țării nu crede că alianța îi va proteja țara?

Viktor Orban caută cu orice preț o cale care să împace și capra și varza, încearcă să mențină o relație specială cu Moscova, chiar dacă Rusia a devenit un pericol evident pentru securitatea țărilor din regiunea Europei de est.

Dar și reciproca este valabilă: dacă Orban nu mai are încredere în NATO și UE este din ce în ce mai probabil ca nici NATO și nici UE să nu mai aibă încredere în Orban.

Alegerile din 3 martie ne vor arăta dacă Viktor Orban mai rămâne la guvernare la Budapesta și încotro va merge capitalul de încredere al partenerilor Ungariei.

Dubiile asupra Ungariei le-a exprimat direct președintele Ucrainei, Vladimir Zelensky când l-a întrebat direct pe Viktor Orban de partea cui este în războiul declanșat de Rusia în Ucraina.

De fapt de mai multă vreme se întreabă tot mai multă lume de partea cui este cu adevărat Viktor Orban.

18/04/2022 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Proiect rusesc: neutralitatea permanentă a R.Moldova dar cu armata RUSIEI pe teritoriul acestei țări

Agenția de presă TASS informează că luni 7 martie a.c., deputații Blocului Comuniștilor și Socialiștilor au înregistrat în Parlamentul Republicii Moldova un proiect de lege privind neutralitatea Republicii Moldova.

În timpul unui briefing de presă, secretarul executiv al Partidului Socialiștilor din Republica Moldova, Vlad Batrîncea, a explicat necesitatea adoptării legii prin faptul că „Legile organice nu dau răspunsuri clare cu privire la punerea în aplicare a prevederilor privind neutralitatea din Constituția Republicii Moldova, nu sunt conturate cadrul cooperării militare, rolul și locul în misiunile umanitare, posibilitatea primirii și trimiterii de ajutor militar”.

În continuare, el a cerut partidului de guvernământ PAS să susțină această inițiativă sau să ia parte la definitivarea acesteia.

Constantin Starîș, secretarul pentru ideologie al Partidului Com unist din R.Moldova, prezent și el la briefingul de presă amintit, a declarat că proiectul de lege propus ”este menit să consolideze statutul neutru al țării, să scape de încercările de interpretare a constituției”.

”În aceste zile, a mai adăugat filosofic comunistul, ne-am dat seama cu toții cât de important este să menținem un statut neutru pentru o țară atât de mică ca a noastră”.

Foto: Slugile Rusiei, Voronin și Dodon

Ne amintim că includerea articolului despre neutralitatea permanentă a Republicii Moldova a fost introdus în Constituție cu speranța că neutralitatea va determina Rusia să-și retragă trupele de ocupație din Republica Moldova.

Acest lucru însă nu s-a întâmplat, pentru că Rusia nu dă doi bani pe Constituția și neutralitatea Moldovei.

E adevărat că Rusia a flatat deseori Moldova pentru statutul ei de neutralitate, dar doar pentru a o descuraja să coopereze cu NATO.

În ultimele zile s-au înmulțit opiniile conform cărora următoarea victimă a agresiunii Rusiei, după Ucraina, va fi R. Moldova.

De exemplu, chiar în ziua când Bătrâncea delira în Parlament despre importanța neutralității Moldovei, ministrul bulgar al apărării, Dragomir Zakov, declara pentru un post de televiziune bulgar ( bTV), că „dacă urmăm logica, Moldova ar putea fi următoarea victimă a Rusiei”.

În contextul actual, îmbrățișând ”neutralitatea”, conducerea Moldovei pare să ignore realitatea din jur și amenințarea rusă. Maia Sandu ne spune că, ”deși lipsa controlului asupra raioanelor din stânga Nistrului reprezintă o vulnerabilitate și un focar de instabilitate, deocamdată nu există pericole militare la adresa Republicii Moldova”. Aș vrea să o cred pe cuvânt, dar nu pot.

Scoaterea de la naftalină a proiectului de lege ce vizează neutralitatea permanentă a R.Moldova, trădează dorința acerbă a socialiștilor și comuniștilor de la Chișinău de a intra din nou în grațiile Kremlinului după înfrângerea rușinoasă al lui Dodon la prezidențiale și a PSRM-ului la parlamentare, dar și profunda lor disperare după lamentabilul eșec al blitzkrieg-ului putinist în Ucraina, scrie analistul  Iurie Reniță în publicația online www. podul.ro.

Acest proiect a fost elaborat la Moscova, inițial fiind prezentat de comuniștii lui Vorinin, apoi actualizat de socialiștii lui Dodon, iar în prezent propus de ambele partide.

Mentalitatea de sclavi (ca reprezentanți consacrați ai sindromului Stockholm) îi fac pe comuniști și socialiști să ignore o realitate internațională indubitabilă: chiar și cele mai neutre țări din lume – Elveția, Austria, Irlanda, Suedia și Finlanda – alocă sume financiare considerabile pentru a-și „apăra” neutralitatea, procentele din PIB-ul lor în scopturi militare fiind de 4-5 ori mai mari decât în Republica Moldova.

Insistența cu care comuniștii și socialiștii promovează proiectul acesta în parlament denotă repulsia lor totală vis-a-vis de existența Republicii Moldova ca stat democratic și european, mai degrabă aceștia văzând-o ca o gubernie a Rusiei.

Făcătura rusească cu neutralitatea permanentă este o tentativă mai veche a Kremlinului de a obține recunoașterea internațională a „know-how”-ului pentru Republica Moldova: neutralitate permanentă, dar cu armata lor pe teritoriul nostru.

E ceva similar cu așa-numitele „forțe rusești de menținere a păcii” în spațiul ex-sovietic (inclusiv în Transnistria), când părțile care s-au aflat în conflict armat sunt, în prezent, și „părți pacificatoare”.

Atâta timp cât armata rusă de ocupație se află ilegal pe teritoriul nostru, nu poate fi vorba de vreo lege care să contravină prevederilor constituționale. Ca să-i parafrazăm pe Ilf și Petrov, urmează ca ”dimineața” armata rusă de ocupație să plece definitiv și necondiționat din Republica Moldova, iar ”seara” vom putea vorbi și despre neutralitate.

Zvârcolelile disperate ale conservelor rusești (în frunte cu kuliokarul Dodon, junele kominternist Vladik Bătrâncea și matusalemicul senil Voronin) trebuiesc combătute și respinse cu fermitate, deopotrivă cu alte proiecte „frățești” (dar în „pălărie moldovenească”) privind „statute speciale extinse”, elaborate la Moscova și prezentate la Chișinău atât de reprezentanții sindromului Stockholm de la noi, cât și de emisarii unor state și organizații internaționale.

În contextul actual, îmbrățișând ”neutralitatea”, conducerea Moldovei pare să ignore realitatea din jur și amenințarea rusă. Presedintele R.Moldova,Maia Sandu ne spune că, ”deși lipsa controlului asupra raioanelor din stânga Nistrului reprezintă o vulnerabilitate și un focar de instabilitate, deocamdată nu există pericole militare la adresa Republicii Moldova”. Aș vrea să o cred pe cuvânt, dar nu pot, scrie doctorul în istorie și diplomatul de carieră, MIHAI GRIBINCEA în https://www.activenews.ro.

Mă întreb dacă nu ar fi mai judicios să solicităm SUA garanții de securitate decât să fluturăm deasupra capului drapelul neutralității?

Este oare această idee chiar atât de naivă, încât nici nu merită să fie discutată?

31/03/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: