Viaceslav Volodin, președintele Dumei de Stat a Rusiei, pretinde că Polonia ar trebui să plătească Rusiei 750 de miliarde de dolari pentru „eliberarea” din cel de-al Doilea Război Mondial

Publicația https://notesfrompoland.com relatează că Viaceslav Volodin, președintele Dumei de Stat, camera inferioară a parlamentului Rusiei, a cerut Poloniei să plătească Moscovei 750 de miliarde de dolari pentru „eliberarea” acesteia la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și apoi ajutarea acesteia la reconstrucție.

Volodin, care este o figură principală a partidului Rusia Unită a lui Vladimir Putin, a mai spus că „Polonia trebuie să returneze” teritoriile pe care le-a primit ca parte a reglementării postbelice și a cerut interzicerea intrării camioanelor poloneze în Rusia.

Remarcile oficialului fac parte dintr-o interpretare revizionistă a istoriei prezentată de personalități importante din politica rusă, în special de Putin însuși.

În timp ce sosirea Armatei Roșii a pus capăt ocupației germane a Poloniei din timpul războiului mondial, aceasta a inaugurat decenii de guvernare comunistă impusă de sovietici, care a durat până în 1989.

Harta Poloniei 1918-1939 și împărțirea ei între Hitler și Stalin în 1939

Harta Poloniei în prezent

Mai mult, înaltul oficial rus se face că uită faptul că războiul a început în septembrie 1939, când Stalin și Hitler s-au înțeles să invadeze Polonia și să o împartă între ei.

Ca parte a reașezării postbelice, Polonia a primit teritorii de la Germania în vest, însă în același timp, a pierdut o suprafață și mai mare de pământ în est, care a fost anexată de Uniunea Sovietică.

În recentele sale declarații – făcute într-o postare Telegram care a fost vizualizată de peste 1,5 milioane de ori – Volodin a susținut că „Polonia a uitat că eliberarea sa de invadatorii fasciști” a venit „la un preț mare pentru poporul sovietic”.

„O treime din teritoriile poloneze actuale… au devenit parte din [Polonia] după cel de-al Doilea Război Mondial numai datorită țării noastre”, a susținut Volodin, care nu a menționat că o parte și mai mare a teritoriului Poloniei de dinainte de război a mers către Uniunea Sovietică.

Apoi a susținut de asemenea, că sovieticii au cheltuit echivalentul a peste 750 de miliarde de dolari în termenii actuali, pentru reconstruirea și dezvoltarea Poloniei după război. În timp ce sovieticii au contribuit la redresarea Poloniei după război, și-au folosit și controlul asupra țării, pentru a o împiedica să primească ajutor conform Planului Marshall al SUA.

Deceniile de guvernare comunistă impusă de sovietici au obligat Polonia și alte țări din blocul estic să rămână în urma Occidentului din punct de vedere economic, un decalaj pe care Polonia a reușit să-l lichideze abia după recâștigarea independenței sale față de Rusia în 1989.

Volodin a continuat acuzând autoritățile actuale ale Poloniei că au demolat monumente ale Armatei Roșii, au închis școli rusești și de „furtul proprietăților rusești”.

Ce nu a spus el, a fost faptul că Polonia a confiscat recent proprietăți utilizate anterior de ambasada Rusiei, dar a făcut acest lucru pe baza unor ordine judecătorești anterioare ignorate de Moscova.

Având în vedere că Polonia „a abandonat istoria comună și a profanat memoria soldaților noștri”, ea „trebuie să returneze teritoriile dobândite ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial și să ramburseze țării noastre fondurile cheltuite pentru ea în anii de război și postbelici”, a scris Volodin.

În plus, președintele Dumei a propus ca Rusia să interzică intrarea camioanelor poloneze pe teritoriul său.

A face acest lucru, a spus el, ar costa Polonia 8,5 miliarde de euro și ar forța 2.000 de firme poloneze care angajează 20.000 de șoferi să dea faliment. El spune că problema va fi discutată luni de Duma.

Premierul Poloniei, Mateusz Morawiecki, a descris luni planurile Rusiei de a impune sancțiuni Poloniei drept „un truc propagandistic tipic” și a subliniat că, din punct de vedere istoric, de fapt Rusia trebuie să plătească despăgubiri Poloniei. 

„Acesta este un truc propagandistic tipic rusesc. Rusia este responsabilă pentru pagube mari aduse substanței materiale a Poloniei”, a spus Morawiecki în timpul unei vizite în orașul de coastă Gdynia.

El a adăugat că Rusia va trebui să plătească pe fondul războiului pe care îl duce la scară largă împotriva Ucrainei.

„Rusia va trebui, cu siguranță, să plătească despăgubiri uriașe Ucrainei, unde se face vinovată de crime de război și provoacă pagube economice uriașe”, a spus premierul polonez. (sursa: The First News)

Până acum nu a existat niciun răspuns oficial din partea guvernului polonez la declarația lui Volodin.

În 2020, liderul partidului de guvernământ al Poloniei, Jarosław Kaczyński, a cerut Rusiei să plătească Poloniei despăgubiri pentru invazia și ocupația sovietică din cel de-al Doilea Război Mondial. Ambasadorul Rusiei a răspuns sugerând că, de fapt, Polonia ar trebui să plătească Rusiei pentru eliberarea ei de sub ocupația germană nazistă.

Polonia a fost unul dintre cei mai apropiați aliați ai Ucrainei de la invazia Rusiei de anul trecut. Pe lângă faptul că oferă Kievului ajutor militar și umanitar, Varșovia a făcut și presiuni pentru comunitatea internațională să impună sancțiuni mai dure Moscovei.

Publicitate

CUM S-AU FOLOSIT de-a lungul istoriei conducătorii moscoviți de numele statului medieval Kyivan Rus, pentru a justifica politica lor expansionistă

De-a lungul istoriei, criminalii de la Kremlin au folosit ilegitim denumirea statului medieval al rusinilor, Rusia Kieveană, pentru a justifica expansionismul rusesc.

Verdictul istoricului Christoph Mick

Specialist în istoria Ucrainei, a Rusiei și a Poloniei, cercetătorul Christoph Mick profesor de istorie europeană modernă la Universitatea din Warwick, Marea Britanie, explică faptul că, pe parcursul a mai multor secole, conducătorii ruși au abuzat de denumirea statului medieval Rusia Kieveană al rusinilor, pentru a-și justifica expansionismul și anexările de teritorii străine din estul Europei. 

WWW.podul.ro evidențiază că pentru a-și justifica planurile criminale vizând anexarea întregii Ucraine, Vladimir Putin s-a referit în mod repetat la ceea ce rușii numesc ”Rusia Kieveană”, considerând că acest stat medieval ortodox, centrat în jurul capitalei ucrainene contemporane, Kiev, este punctul comun de origine atât pentru ucraineni, cât și pentru ruși.

În opinia sa, acest lucru înseamnă că poporul ucrainean ar fi rus. Și mai crede că misiunea sa este de a restabili unitatea teritoriilor rusești, ca o condiție prealabilă pentru ca Rusia să fie o mare putere, scrie publicația online https://amp.scroll.in, citând The Conversation.

În același timp, ucrainenii se referă la Rusia Kyiviană ca fiind leagănul propriei lor națiuni. Acestea nu sunt pământuri rusești, ci „pământurile Rusi ( ь – de la rusini)”.

Cuvântul „rus” provine din vechiul cuvânt slav răsăritean Роусь (care se citește „Rous'” atunci când îl convertești din chirilică în litere romane). Cuvântul se referă la ținutul unui popor numit Rusi: strămoșii comuni ai rușilor, ucrainenilor și bielorușilor de astăzi.

De-a lungul istoriei, au existat conducători ruși care au crezut în misiunea lor de a „aduna pământurile rusești”, pământul Rusiei.

Alții s-au folosit pur și simplu de această idee pentru a justifica ambițiile hegemonice ale Rusiei.

Rusi(ь) kieveană

Principatul Kievului a fost fondat pe locul unde se află Kievul contemporan în secolul al IX-lea de către războinicii-trădători vikingi veniți din Scandinavia (numiți și Varangi sau Rus) care s-au amestecat cu populația locală slavă de est.

În anul 988, prințul Volodymyr de Kiev a adoptat creștinismul de la Bizanț, nu de la Roma, iar Rus – termen care se aplică acum și ținutului – a devenit parte a lumii creștine ortodoxe.

Putin se referă la acest eveniment ca la o „alegere civilizațională” care a modelat viitorul rușilor, ucrainenilor și bielorușilor.

A creat ceea ce el numește ”un spațiu spiritual comun”, un spațiu rus ortodox, distinct de lumea latină, romano-catolică. În schimb, popoarele vecine – polonezii și lituanienii – și-au preluat creștinismul de la Roma.

Odată cu sosirea trupelor mongole la mijlocul secolului al XIII-lea, teritoriul Rusiei kievene a fost dezmembrat. Părțile de vest și sud-vest, care constituie cea mai mare parte a teritoriului Ucrainei și Belarusului de astăzi, au fost împărțite între Marele Ducat al Lituaniei și Regatul Poloniei. Între timp, părțile nordice și nord-estice au fost izolate de evoluțiile din Europa timp de 200 de ani.

Culegători de pământ

Prima mențiune istorică a Moscovei apare într-o cronică din 1147. Mai târziu, prințul Ivan I al Moscovei (circa 1288-1340), cunoscut sub numele de Kalita (sacul cu bani), a fost colector de taxe pentru sultanul Ozbeg, han al Hoardei de Aur. Ozbeg i-a acordat lui Ivan titlul de mare prinț, așa cum erau cunoscuți în mod tradițional conducătorii Kievului.

Iar Ivan și succesorii săi au folosit ulterior acest titlu pentru a revendica toate pământurile rusine, inclusiv cele aflate sub stăpânire lituaniană și poloneză, ca fiind patrimoniul lor.

Ivan al III-lea (1440-1505), fiul său Vasili al III-lea (1478-1533) și nepotul său Ivan al IV-lea, cunoscut sub numele de Ivan cel Groaznic (1530-1584) au fost cei mai de succes culegători de pământuri ale Rusiei în faza inițială, cotropind și anexând pământurile prinților Rusini rivali din nord și nord-est.

După cucerirea Constantinopolului de către armata otomană în 1453, liderii religioși ai Moscovei au susținut că a avut loc un transfer al imperiului bizantin: Moscova se credea a treia Romă și capitala creștinătății. Din acel moment, Ivan al III-lea nu numai că s-a autointitulat mare prinț, ci și țar, derivând de la „Caesar”, titlul folosit de împărații romani și mai târziu de împărații bizantini.

Țarii de la Moscova se prezentau ca protectori ai credinței ortodoxe. Aceștia au justificat intervențiile în afacerile interne ale țărilor vecine sub pretextul că i-ar fi protejat pe credincioșii ortodocși.

În mod similar, guvernul rus de astăzi justifică invadarea Ucrainei prin invocarea necesității de a proteja milioanele de vorbitori de limbă rusă care trăiesc acolo.

Marele duce al Lituaniei era principalul rival al țarului și pretindea, de asemenea, că este conducătorul întregii Rusii. Începând cu secolul al XIV-lea, Polonia și Lituania au început să se unească. Uniunea polono-lituaniană a fost înființată în cele din urmă în 1569.

Un adversar formidabil, până la mijlocul secolului al XVII-lea, Polonia-Lituania se afla în război cu majoritatea vecinilor săi. Și pe plan intern, Commonwealth-ul s-a luptat cu rebeliunile.

Cazacii ucraineni, conduși de hatmanul (lider militar și conducător) Bohdan Khmelnitsky, au încercat să se separe, în parte din cauza discriminării cu care se confruntau în calitate de creștini ortodocși sub un conducător catolic.

Foto: Jurământ – ceremonial de credință al cazacilor ucraineni față de țarul Rusiei. | Boris Chorikov/ Wikimedia Commons (domeniu public).

După câteva eșecuri, Hmelnițki a cerut sprijinul țarului ortodox al Moscovei, Alexis.

În 1654, cazacii și emisarii lui Alexis au semnat tratatul de la Pereyaslav, supunând astfel Ucraina stăpânirii rusești în contextul luptei lor împotriva comunității polono-lituaniene.

Istoricii au păreri diferite în ceea ce privește scopul pe care acest pact l-a avut în cele din urmă.

Din punctul de vedere al căpeteniilor cazacilor de atunci, precum și al istoricilor ucraineni de astăzi, a fost o alianță temporară, îndreptată împotriva Poloniei-Lituaniei.

Pentru țar, între timp, și pentru generațiile de istorici ruși care au urmat, a fost o recunoaștere a unei „suzeranități a Moscovei pentru eternitate”.

Rusia și Polonia au fost apoi în război până în 1667, când cele două părți au semnat armistițiul de la Andrusovo. Prin acest acord, Moscova a primit Ucraina la vest de râul Nipru/Dnieper, precum și partea estică a actualului Belarus.

În secolul al XVIII-lea, Polonia-Lituania a fost forțată să intre în sfera de influență rusă și, în 1772, a fost împărțită între Prusia, Austria și Rusia.

Imperativul istoric de a aduna ”pământul Rusiei” nu a fost scopul principal al acestui expansionism din partea Moscovei.

Mai degrabă, a fost justificarea ideologică dată de conducătorii săi pentru a consolida și extinde mai întâi statul moscovit în nordul Rusiei și apoi pentru avansurile imperiale în Ucraina și Belarus.

În perioada sovietică, încorporarea celei mai mari părți a Ucrainei în Uniunea Sovietică sub conducerea lui Lenin nu a fost determinată de ideea de a aduna pământul Rusiei, ci de dorința de a face din Ucraina un stat socialist.

Conceptul este însă conținut implicit în justificarea lui Stalin pentru invadarea estului Poloniei în 1939.

Propaganda sovietică susținea că aceasta nu era doar o „eliberare socială”, ci și o „eliberare națională” a „fraților și surorilor” belaruși și ucraineni.

Putin vorbește, de asemenea, despre „frații și surorile” ucraineni.

Dar el duce un război împotriva lor pentru că aceștia i-au arătat foarte clar dictatorului că nu doresc să fie din nou „adunați” – mai multe detalii AICI. 

Deși Kremlinul minte că ucrainenii ar vorbi ”rusa”, filologii spun că dintre toate limbile slave, limba rusă este cea mai depărtată de limba ucraineană

Verdictul filologilor: dintre toate limbile slave, limba rusă este cea mai depărtată de limba ucraineană. Asta deși Kremlinul minte că ucrainenii ar vorbi ”rusa”

Citându-l pe Konstantin Tișcenko, doctor în filologie, Gheorghiță Ciocioi – etnolog, publicist și traducător – explică faptul că, dintre toate limbile slave, limba rusă este cea mai depărtată de limba ucraineană. Aceasta în condițiile în care propaganda Kremlinului insistă, la cel mai dement mod, că limba ucraineană ar fi ”rusă”, ceea ce reprezintă o minciună de proporții. 

Iată citatul din Konstantin Tișcenko pe care domnul Georghiță Ciocioi îl prezintă pe Facebook, redat de publicația online https://podul.ro : 

”Pe scurt, despre limba ucraineană

Kostiantin Tișcenko, doctor în filologie:

‹Limba ucraineană, în fonetică și gramatică, are mai multe în comun cu limbile sorabă superioară și belarusă (29 trăsături comune), limba sorabă inferioară (27 trăsături comune), limbile cehă și slovacă (23 trăsături comune), limba polonă (22 trăsături comune), croată și bulgară (21 trăsături comune), sârbă și macedoneană (20 trăsături comune), polabă – limbă moartă astăzi (19 trăsături comune), slovenă (18 trăsături comune), rusă (doar 11 trăsături comune).

Din punct de vedere lexical, cea mai apropiată de ucraineană este belarusa (84% din vocabularul comun), urmată de poloneză (70% din vocabularul comun), slovacă (68% din vocabularul comun) și rusă (62% din vocabularul comun)›”.