CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Națiunea și poporul – două noțiuni convergente

Paradă populară la Cernăuți. Românii din Ucraina își vorbesc limba și își  cer drepturile | Romania Libera

Poporul si națiunea: doua noțiuni convergente sau divergente

       Cine suntem?

Popoarele și națiunile încearcă să răspundă la întrebarea fundamentală cu care se confruntă oamenii: cine suntem?

Ele răspund la această întrebare în modul tradițional în care ființele umane i-au dat răspuns, prin referință la lucrurile care, pentru aceste popoare și națiuni, au cea mai mare însemnătate.

Popoarele se definesc pe ele însele în termeni de vechime, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri și instituții fiind superioare tribului și anterioare națiunii, citim în http://2016.criste.net/index.php/arhiva/11-poporul-si-natiunea-doua-notiuni-convergente-sau-divergente

Ele se identifică cu grupurile culturale: triburi, grupuri entice, comunități religioase, și la nivelul cel mai general, cu civilizații.

Oamenii foloseau politica nu doar pentru a-și promova interesele, dar și pentru a-și defini identitatea. Știm ceea ce suntem numai atunci când știm unde suntem și nu atunci când știm împotriva cui suntem.

Furtul unei națiuni

Poporul și națiunea sunt două noțiuni convergente. Ambele reprezintă o comunitate umană, a căror membri locuiesc pe același teritoriu. Și totuși , ce ar fi mai ușor de distrus un popor care nu-și cunoaște trecutul ori un popor care de-a lungul anilor a devenit o Națiune?

Odată ce nu îți cunoști rădăcinile, strămoșii care au luptat pentru țara care aparține după cum a rostit celebra frază Ștefan cel Mare „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor”. Această frază este valabilă pentru toți. Poate însă fi furată o națiune? Să cercetăm exemplul României.

O entitate autoguvernantă cunoscută sub numele de România a existat din 1866, iar mărimea teritoriului avea să se dubleze după primul război mondial. De-a lungul aproape a întregii sale istorii, țara a cunoscut sisteme de guvernare care au concentrat puterea în relativ puține mâini. Uneori cetățenii români au plătit un preț pentru natura nereprezentativă a guvernării lor.

Rata eșecurilor în încercările de a cerceta practicile abuzive și de a promova reforme care să sporească legitimitatea sistemului politic a fost ridicată. Revoltele unor grupuri care s-au simțit opresate mai mult decât puteau îndura au eșuat de obicei când au încercat să înlăture sau să modifice un sistem nedrept. Muntenia și Moldova au fost principatele care alcătuiau statul român inițial cunoscut sub denumirea de Vechiul Regat, care a ființat între 1866 și 1918.

După numeroasele influențe ale altor state și dorinței de a pune stăpânire pe teritoriul românesc, conceptul de națiune nu a fost distrus . Și chiar dacă au încercat să fure această națiune, astăzi, cu zi ce trece este mai aproape Unirea cu dragii noștri frați Basarabeni.

Doar acel ce nu se respectă va renega că avem același sânge, același trecut și aceeași limbă. Suntem o națiune, însă mulți ne privesc ca două popoare diferite.

Națiunea- dimensiunea demografică și psihologică a statului

Populația constituie una dintre dimensiunile inerente statului. Un teritoriu fără populație nu poate constitui un stat. Numărul membrilor respectivei populații nu este însă decisiv pentru constituirea unui stat, dar nici nu poate fi indiferent. Esențial totuși este aspectul calitativ sau psihologic al dimensiunii demografice, exprimat concis și dens prin conceptul de Națiune.

Într-adevăr , mai întâi este de observat că termenul “populație” nu este riguros definit, el putând fi o sursă de ambiguități, întrucât, cum se știe, fac parte din populația țării și cetățenii străini sau apatrizii. Apoi, deși modificările intervenite în componența populației, prin imigrare, prin transfer de persoane sau într-un alt mod, nu afectează identitatea și continuitatea statului , totuși, ceea ce-i asigură distinctibilitatea și permanența este Națiunea.

În sensul dreptului, scria M.Djuvara, națiunea nu trebuie să se confunde cu ceea ce în mod superficial se numește poporul, <adică cu generația prezentă>. Statul nu este numai reprezentantul generației prezente, <el este reprezentantul în același timp al tuturor tradițiilor trecutului și al spiritualității viitoare>.

“De aceea se și înțelege că întocmai după cum o persoană nu poate să renunțe la anumite drepturi la anumite drepturi esențiale pe care le are, cum este cel la libertate, tot asemenea nici chiar o generație întreagă, la un moment dat, nu poate să facă anumite acte contra intereselor supreme ale statului, adică ale întregului patrimoniu moral lăsat de generațiile trecute și a aspirațiilor viitoare”  

În ultima vreme, deși cu totul izolat și insignificant, se resimte ciudata resurecție a unor atitudini refractare față de conceptul “Națiune”. Din acest motiv, readucem în atenție numai două repere.

Fostul proiect constituțional privind Constituția Europeană a evocat în cuprinsul art.I-5 pct.1 “identitatea națională ” a statelor membre ale Uniunii Europene, pe care Uniunea se obliga să o respecte. Preambulul tratatului constituțional evoca aceeași valoare, atunci când se referea la identitatea și istoria națională a popoarelor Europei.

Ce stă la baza statului ?

De mult timp s-a considerat că la baza statului stă națiunea, că statul este națiunea juridic organizată. Cum conceptul de “națiune” este unul sociologic și nu juridic, fapt care a dus la un rezultat surprinzător: din acest, din urmă, punct de vedere ea s-a confundat cu statul. Conceptul de națiune este unul ambiguu.

S-a spus chiar că “ acest concept modern are cu uzajul tradițional (…) aproape tot atâtea legaturi ca și constelația câinelui animal lătrător” (O.Duhamel, 1992,pag.20). Pentru explicarea luii au fost vehiculate două concepții: una subiectvă, de sorginte franceză, și una obiectivă de sorginte germană și adusă la paroxism de doctrina național-socialistă.  

Câteva curiozități ale limbii române | CER SI PAMANT ROMANESC

Când un popor devine națiune ?

Marea Revoluție Franceză, descrierea ei și exprimarea personalăa istoricului au avut mare pondere în formularea conceptului. E vorba mai ales de simbolistica pusă de istoric în seama conceptului. Le Peuple a lui Michelet face corp comun cu Nation. Mai mult, el este fondatorul acesteia.

Devine națiune acel popor care combină într-o manieră originală hazardul eridității și geografia. În consecință, Națiunea este rezultatul efortului făcut de Popor. Prima condiție ca poporul să simbolizeze națiunea este ca oamenii care se asociază sa primească o protecție legală în orice moment .

A doua condiție este protecția fiecărui locuitor și asigurarea dreptului său de a se dezvolta.

“O națiune este un popor care se cunoaște pe sine”. Paul Viallaneix spune că de aici rezultă o consecință care privește toată istoria Europei. Chiar dacă există o mulțime de asemănări, consider că e exagerat să credem în similaritatea problemelor și a societăților din Europa în secolul al XIX-lea.

Michelet era de părere că popoarele vor încerca să scape de tirani pe măsură ce se vor cunoaște pe sine. Acesta ar fi fost motivul pentru care unele grupuri și-au afirmat cu tărie sentimentul național, unul care va ieși în evidență o dată cu revoluțiile sângeroase. Era o formă prin care masele ajungeau la nivelul supremei credințe. Într-un asemenea context , Michelet justifica naționalismul.

“Originalitatea lumii moderne constă în motivarea solidarității maselor care fortifică și care afirmă caracterul fiecărui popor, precizând naționalitatea sa până când fiecare obține unitatea sa completă, figurând ca o persoană, ca un suflet consacrat în fața lui Dumnezeu”1

“Fără îndoială, poporul reflectă adesea mai mult decât noi. Este de netăgăduit că ceea ce îl caracterizează sânt puterile sale instinctuale care contaminează în mod egal gândirea și activitatea. Dincolo de orice, omul care reprezintă Poporul, este omul instinctului și al acținuii..”2

Teorie despre națiune și popor

Există oare posibilitatea ca aceste două noțiuni să se configureze în una singură? Prezintă un risc modernizarea pentru existența națiunii? Ernest Gellner a anticipat aceste critici, valorificând etnicitatea și conflictele interetnice legate de modernizare.

Primul aspect al modelului propus de el se înscrie în contextul tranziției societăților tradiționale la societăți industriale.

La cele dintâi autorul observă o diferențiere culturală pronunțată mai ales în mediile țărănești, datorită modului autarhic al comunităților, eterogenitatea culturală constituind principalul obstacol în calea formării națiunii.

Apariția societății industriale duce la omogenizare culturală. W. Connor s-a ridicat împotriva interpretării naționalismelor în termenii conflictelor sociale, arătând că pot apărea mișcări naționaliste independent de orice discriminare de ordin economic, atunci când populația se bucură de o oarecare prosperitate (exemplul catalanilor, slovenilor ).

Inconsistența lucrărilor lui W. Connor vine din faptul că autorul nu face nici o deosebire între “epoca popoarelor” și cea a națiunilor.

Or,între cele două există un fel de ruptură, reflectată într-o anumită îndepărtare de identitate și în explozia ideologiilor.

         Neam, Etnie, Popor

Sub titlul Qu’est-ce qu’une Nation? ( Ce este o națiune?), Ernest Renan a sustinut o conferință la Sorbona în 1882 în care a încercat pentru întîia oară să lămurească sensul conceptului de Națiune din diverse perspective. Socotit astăzi un text major al istoriei ideii naționale în Franța, el este deopotrivă un reper pentru interpretarea diferitelor accepțiuni ale conceptului de Națiune în culturile europene.

Care este observația care stă la baza analizei lui Renan? Națiunea este o “idee clară în aparență, dar care poate deveni periculoasă prin greșita înțelegere”. Formele de existență umană au fost foarte variate în istorie, ele neputând fi confundate unele cu altele fără a crea serioase inconveniențe în înțelegerea trecutului și a prezentului.

“Deci, Națiunea modernă este rezultatul istoric al unei serii de fapte convergente. Uneori, unitatea a fost realizată de o dinastie, cum este cazul Franței; alteori de voluntarismul provinciilor, cum este cazul Olandei, Elveției, Belgiei, câteodată printr-un spirit care târziu a învins capriciile feudalității , așa cum s-a întâmplat în Italia și Germania. Întotdeauna a fost o profundă rațiune de a fi prezidat la apariția acestor formațiuni. Noi am avut surprize dintre cele mai mari, ca de pildă unificarea Italiei prin înfrângeri și dispariția Turciei prin victorii. Aceasta pentru că Italia este o națiune și Turcia nu este”

În cultura română de pildă, folosirea termenilor Neam, Etnie și Popor arată preferința pentru figuri simbolice, nu și pentru ideea de organizare a convețuirii umane. Așa se explică de ce conceptul de Națiune primește o înțelegere din care concretul social- individul – dispare sau este falsificat. De aici până la experimentele totalitare nu e decât un pas.

Exemplul românesc al termenilor de Neam, Etnie, Popor, Naționalitate arată preocuparea culturală pentru dezvoltarea unor accepțiuni restrictive în privința definirii propriei colectivități.

Acest fel de a concepe identitatea- multiplicat prin mijloace culturale, politice și de informare în masă- a fost și este unul dintre factorii importanți ce a creat încă din secolul al XIX-lea o problemă a minorităților.

       3 minute de filosofie.

     Începusem să mă simt inutil, ca principiu masculin, „o simplă coadă de mătură”, cum spunea un profesor de-al meu despre masculinitate. Dar Noica lămurește lucrurile. Ca principiu germinal, masculinitatea asigură, în principiu, unitatea omului”: „Făpturile au o unitate: sămânța ori principiul lor germinal.”

Dar să nu ne umflăm în pene: istoria nu lucrează doar cu principii. Pentru că fără femeie, societatea devine o imposibilitate: populațiile nu se transformă în popoare, nu devin. Iar principiul devenirii este tot atât de definitoriu pentru ființă, ca și cel germinal.

Fără devenire, nu ne adeverim ca oameni: ”Istoricește, s-a spus: o trecere de la stadiul de populație la cel de popor nu era de obținut, cu hoarde umane în sânul cărora femeia nu era creatoare de familie stabilă, nici comunitatea creatoare de societate. … Și astfel, determinațiile populațiilor mongolice n-au putut fi regăsite întemeiat; adeverirea lor nu s-a produs.” Germinație, devenire ca adeverire. Iată trei cuvinte cheie pe care putem reîntemeia, pozitiv și fundamental, gândirea asupra noastră și a societății.

    Întotdeauna vor exista păreri diferite dacă poporul și națiunea sunt noțiuni convergente sau divergente.

Cel mai important este ca oamenii să asigure un curs frumos al poporului din care fac parte, iar statul să se implice în organizarea acestuia.

Sunt din Republica Moldova. Cu toții știm că  suntem popor român, însă din păcate s-a uitat că aparținem aceleiași națiuni, că am fost cândva un singur stat. S-a uitat istoria, a fost murdărită de alții.

Îmi doresc oamenii să țină minte ce națiune sunt, și indiferent din ce popor fac parte, să respecte necondiționat atât trecutul său, cât și a celor din jur.

         1Jules Michelet, Histoire de la Revolution, apud Paul Viallaneix,p.270

2) Jules Michelet, Le Peuple, p.147

             Bibliografie

  • Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și comparat , 2001
  • Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, V.I.Teoria generală
  • Victor Neumann, Neam, popor sau națiune?, București, 2003
  • Cristian Preda, Tranziție,liberalism și națiune, București, 2001
  • Tom Gallagher, Furtul unei națiuni , București, 2004
  • Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizațiilor , 1996
  • Jules Michelet, Histoire de la Revolution, apud Paul Viallaneix
  • Jules Michelet, Le Peuple
  • Serge Cordellier, Elisabeth Poisson ,Națiuni și Naționalisme,București,2002
  • Noica, Devenirea întru ființă, Humanitas 1998

25/03/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

Limba română – izvorul nemuririi neamului românesc

 

 

 

 

Câștigătorii concursului „Limba română este patria mea” au fost ...

 

 

 

 

Unde este patria?

 

 

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal.

Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate, scrie Victor RAVINI în  .Nr. 2-3, anul XXX, 2020 al Revistei Limba Română md.

 Dicționarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiții pentru patrie, dintre care selectez doar una:

„Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.”.


Același dicționar dă 44 de definiții pentru națiune, din care selectez:

„Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”.

Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum.

Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare.

Se știe prea bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechii culturi Cucuteni-Tripolie, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina.

Mai sunt români și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică.

Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia.

Aceștia și-au pierdut limba.

Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești.

Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok.

Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară”. Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”.

Desigur că și dumneavoastră și eu ne gândim la Republica Moldova. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”.

Așadar, aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune. Conform definițiilor din DEX, românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”.

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni care trăiește în două țări?

Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita.

Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804-1872), materialist și ateist.

Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează.

Feuerbach subliniază funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate.

Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor.

Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă.

Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa”1.

Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni e arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii”2.

El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, e religia”3.

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan în alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa4. Temelia stă în religie.

În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă.

El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale”5.

El spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat.

Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii.

Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă”6.

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni, iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului.

El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată.

Legătura cu ideea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Feuerbach are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi, românii, știm un lucru pe care Feuerbach nu l-a spus.

Probabil că nu s-a gândit mai departe de lungul nasului: cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa.

Fără limbă nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația. Limba română ne unește mai mult decât religia.

Unii români cred în ortodoxie, alți cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaționistă, iar alții nu cred în nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach.

A trecut pe planul doi. Acum, forța care ne unește este limba română.

La Feuerbach găsim și cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai românilor, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre frații noștri de sânge, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. De aceea ei atacă religia noastră. Ei atacă și limba noastră, dar asta nu au învățat-o de la Feuerbach. O știau de acasă.

Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița.

Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române.

Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau mail. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii.

Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale.

În primul rând, credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești.

Regretatul scriitor Nicolae-Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor:

„E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi.

Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi”.

Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

Note:

1 Die Religion ist… der festeste Zusammenhang, das unverletzlichste Band des Volkes. (…) Die Religion ist die innigste Vereinigung, ja Einheit des Volkes, sie ist die Zusammenschmelzung, Zusammendrängung, Sammlung, Auflösung und Vereinigung aller Wesen und Individuen in Ein Wesen. (…) Die Kraft eines Volkes ist allein darum seine Religion, die Kraft ist ein Ideelles, sie besteht nicht in der Anzahl der Heere und in der Festligkeit der Wälle und Mauern, und diese Kraft hat ein Volk nur in dem Bewußtsein seiner eignen Unendlichkeit, das ist seiner Religion (Feuerbach, Ludwig, Einleitung in die Logik und Metaphysik, p. 24-25, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1975).

2 Die höchste Form der Kunst ist aber dem Begriff nach die Tragödie. (…) Die Tragödie ist … die erhabenste Form der Poesie (Idem, p. 22).

3 Die zweite vornehmste Gestalt des Volksgeistes, in der er seine Wirklichkeit hat, ist die Religion (Idem, p. 24).

4 Bei der Religion ist es noch auffallender und sichtbarerer, daß sie aufs innigste mit dem Volksgeiste zusammenhängt, als bei der Poesie, wiewohl auch kein Volk ohne Poesie ist (…) Die eigentliche Geist und die Vernunft eines Volkes ist seine Religion (Ibidem, p. 24).

5 Die Religion ist also die Anschauung des besondern Wesens im Unendlichen oder des Allgemeinen im besondern Wesen; in der Religion erhebt sich daher das Volk in das­Bewußtsein des Wesens überhaupt… (Idem, p. 27).

6 … in der Religion sucht der Mensch zugleich die Mittel gegen Das, wovon er sich abhängig fühlt. So ist das Mittel gegen den Tod der Unsterblichkeitsglaube. (…) es ist jetzt allgemein anerkannt, dass die älteste oder erste Religion des Menschen die Naturreligion, dass selbst die späteren geistigen und politischen Götter der Völker, wie der Griechen und Germanen, zuerst, ursprünglich nur Naturwesen waren. (…) Die Natur war daher und ist noch heute bei den Naturvölkern nicht etwa als Symbol oder Werkzeug eines hinter der Natur versteckten Wesens oder Gottes, sondern als solche, als Natur, Gegenstand religiöser Verehrung (Feuerbach, Ludwig, Vorlesungen über das Wesen der Religion, în Sämtliche Werke, Band 8, p. 42-43, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart-Bad Cannstatt, 1960).

04/08/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ţările românilor brodnici și bolohoveni

 

 

 

 

 

 

 

Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII  

Ţara Bolohovenilor

 

 

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să-l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice, scrie http://cristiannegrea.blogspot.com.

Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.

 

 

  

 

 

 

 

 

 

 

Românii bolohoveni  şi brodnici nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii  de dincolo de Nistru. În acea perioadă (secolele XI – XIV) mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii.

Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor.

La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur.

Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri. Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă.

Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri.

Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars-o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei.

Despre intenţia lui Daniil de a ocupa ţara bolohovenilor este menţionat într-un document anterior în care se spune că Daniil l-a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi.

În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.

Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut-o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.

Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală.

Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr-o mână în alta.

Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat-o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.

Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama.

Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu-le un tribut în natură.

Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s-a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut-o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.

S-a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să-i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.

De unde provine această denumire s-au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit-o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale. E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate.

Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.

Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.

Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi „volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt. Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.

Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.

În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători).

Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari). În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic (alt valah, conducătorul berladnicilor). Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.

În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu-le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a taurosciţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.

La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.

Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea.

De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

 

 

 

 

 

 

Brodnicii, berladnicii si bolohovenii, razboinicii misteriosi de ...

 

 

 

Brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându-se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară.

Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.

Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi-au făcut cerectările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică. Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.

Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:

„S-au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta.

Vorbind despre valul acesta, Barsov notează: Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.

Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia dela Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov.

În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri. În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie: Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani. Marczinski de asemenea crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.

Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei.

Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări.

Era firesc ca brodnicii să-l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.” Cred că este suficient de sugestiv .

03/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: