CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Reţetele rusificãrii și ucrainizării. Drama românilor de la margine

Istoria RASS Moldovenească (1924-1940) (IV): Între „proiect național” și  imperialism sovietic (1)

Foto: Harta răspândirii românilor la est de Nistru

Ucraina – drama românilor de la margine

1. Reţetele rusificãrii


Beneficiind de experienţa acumulată de înaintaşii săi, în deznaţionalizarea românilor refugiaţi, înrobiţi, deportaţi în teritoriile controlate de ţar prin acţiunea directă asupra elitelor lor socio-economice şi politico-militare, sau prin acţiunea de manipulare a elitelor din Principatele Române cu promisiuni de redobândire a libertăţii, “constituţii liberale” şi chiar Unire , ţarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a românilor, potrivit principiului – “Cumpără păstorul, că turma îl va urma”.

Predecesorii săi visaseră, ca formă intermediară, constituirea unui “Regat dac” sau “daco-român”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege.

El însuşi crezuse (1801-1810) că poate acţiona direct, ocupând Principatele şi adjudecându-le în contextual unui război cu Poarta (1806-1812).

Dar concurenţa germană pe de o parte, iar pe de alta interesele franceze l-au lămurit, în cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I că nu poate să se înstăpânească asupra restului teritoriilor româneşti, neocupate de romano-germani, decât făcând risipă de inteligenţă diplomatică şi pe etape.

Aşa s-a născut, în anul 1810, “Planul Prozorovski”, astfel numit după consilierul care l-a elaborat şi care prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, “Basarabia” şi “Moldova”, respective Muntenia şi Oltenia şi ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii.

Planul împrumuta mult din strategia germană care, răpind Ţării Româneşti partea de vest în 1718, o transformase în provincia Oltenia, scrie istoricul Mircea Dogaru în http://istorie-adevarata.blogspot.com.

Pierdută în 1739, acest teritoriu fusese solicitat otomanilor, prin tratative secrete în 1771, în schimbul ajutorului militar împotriva Rusiei, în războiul din anii 1768-1774.

Cum însă, prin împărţirea Poloniei (1772) şi-au adjudecat Galiţia şi Lodomeria, Habsburgii au renunţat pe moment şi la Oltenia şi la alianţa cu Poarta, solicitând ruşilor şi obţinând acordul de a ocupa regiunea învecinată a Moldovei (1774), pe care, adjudecându-şi-o în 1775, aveau să o numească, mai întâi “Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, “Bucovina” (1786).

Dezvoltând procedeul, Alexandru I a început să vorbească din 1807 despre “Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Răsărit, dintre Siret şi Nistru mai întâi, apoi, în faţa opoziţiei franceze, dintre Prut şi Nistru, presentând-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.

Din 1810, în baza “Planului Prozorovski”, pentru a atrage populaţia românească, dar şi pe bulgari, sârbi, greci, el a trimis comandanţilor trupelor pe moment “eliberatoare”, care acţionau pe teritoriul Principatelor, împotriva Porţii (1806-1812), dar, în viitorul apropiat, trupe de ocupaţie, pentru a preveni excesele, următorul caz: “Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se aşeze fundamentele unui edificiu mai întins.

Poporul acestei provincii trebuie să primească beneficiile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.Bulgarii, moldovenii, muntenii şi sârbii caută o Patrie, să le uşurăm calea să o afle.

Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţiuni spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi (subl. ns.)”.

Strategia ţarului viza, aşadar, după anexarea Moldovei de Răsărit, botezată “Basarabia”, cucerirea, rând, pe rând a celorlalte teritorii româneşti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunărene, dependente de Poartă, dar şi ale sârbilor şi bulgarilor aflaţi sub ocupaţie otomană efectivă, ţelul final fiind transformarea lor în “patrie… slavă”.

Bun cunoscător al psihologiei colective, Alexandru I îşi începea opera de desfiinţare a popoarelor din sud-estul Europei şi de rusificare a lor promitându-le “independenţa” (faţă de otomani, fireşte).

Mai mult decât “independenţa”, existând precedentul – solicitarea de către “Partida Naţională” românească, la tratativele de pace de la Focşani – Bucureţti (1772-1773), în locul protecţiei ruse, a Unirii Principatelor sub garanţia marilor puteri, el le promitea chiar… Unirea.

O unire, însă, în cadrul unei Federaţii ruso-slave, dominată de Rusia, în care să intre, în viitor, următoarele entităţi statale autonome:

1) Un regat al României; cu Moldova, “Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar “Basarabia”, fără Delta Dunării, Bugeac şi Dobrogea (Dunărea maritimeă urma să devină exclusiv rusească în mod direct, fără ajutorul vreunui artificiu gen “Canalul Bâstroe” de care este nevoie astăzi pentru atingerea aceluiaşi scop;

2) Un regat Ungar;

3) Un regat sârbo-croato-sloven, cu Banatul;

4) Un regat bulgar cu Rumelia şi Macedonia;

5) Grecia;

6) Constantinopolul cu Strâmtorile.

Pentru ca visul să devină realitate, trebuia mai întâi însă constituită “Basarabia” – colonie rusească în teritoriile de răsărit ale Moldovei. Cu investiţii de imagine maxime, ea avea să devină “vitrina” sau hârtia de prins muşte a ţarului.

În timp ce întreaga Rusie era, sub puterea despotică a autocratului ei conducător, un imens lagăr, aici urmau să se exercite “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale”, pentru a atrage viitoarele ţinte.

Complici aveau să devină “păstorii” românilor, “elitele”, ţarul mizând pe lăcomia şi ambiţiile lor. “Bărbaţii influenţi”, adică boierilor deveniţi supuşi ruşi le-a dat 377.445 deseatine de pământ în zona Bugului, obţinând pe lângă fidelitatea lor o primă dispersie a populaţiei româneşti, iar ambiţioşilor – grade în armată şi ranguri în administraţie sau titluri nobiliare.

Pentru schimbarea componenţei entice, dând mână liberă trădătorului Manuc Bey, stabilit la Hânceşti, şi luând drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 şi 20 februarie 1802, Alexandru şi urmaşii săi au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 şi 8 aprilie 1843, privind colonizarea în “Basarabia”, pe lângă găgăuzi şi bulgari aduşi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (ruşi şi cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tătari rusificaţi) dar şi de germani, unguri, chiar italieni şi francezi, împroprietăriţi şi scutii de taxe pe 10-20 de ani. Devenit mitropolit şi, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Bănulescu – Bodoni (Vidineanul) şi boierul Scarlat Sturdza au sprijinit această politică.

De asemenea deportările, numai în gubernia Herson, locuită masiv de români transnistreni, fiind duşi, în 1812, pentru a face loc coloniştilor, 25.000 de ţărani români “basarabeni”.

În pofida colaborării unei mari părţi a “elitei” româneşti însă, a colonizărilor şi deportărilor, rusificarea s-a produs lent şi incomplet, marea majoritate a populaţiei, ancorată în tradiţiile de obşte ale lumii satelor, păstorită de preoţi luminaţi şi patrioţi, rămânând românească şi conservatoare, în ciuda introducerii serviciului divin şi a învăţământului exclusiv în limba rusă, după 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului şi a raporturilor milenare dintre ţăranul român şi pământ, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale – cea sovietică.

Mai mult, românii rusificaţi şi dispersaţi în afara “oblastiei Basarabia”, simţindu-se, ca şi urmaşi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificaţi, altceva decât ruşii de la Petesburg şi Moscova, aveau să cadă, în căutarea propriei lor identităţi, pradă unei strategii antiruse de proporţii, vizând constituirea unei “naţiuni culturale” adverse şi extrem de violente în manifestarea “naţionalismului” său, rod al experimentelor “de cabinet” germane şi pe care am putea-o numi “diversiunea ucraineană”.


 2. „Ucrainizarea”

Cele trei împărţiri ale Poloniei, din 1792, 1793 şi 1795 aduseseră Imperiului Romano-German, importante zone din Padolia, Pocuţia, Volhynia etc. regiuni cândva populate de români (volohi) şi, alături de polonezi şi malo-ruşi, populaţii şi popoare supuse rusificării, dar nemijlocit legate de istoria românilor, ca huţanii (huţulii), lituanienii şi primii români rusificaţi, aşa cum vom vedea, “rutenii”.

Excepţie fac “goralii” din jurul Cracoviei şi lituanienii, toţi aceştia se considerau “ruşi mici sau russini”.

În pericol să graviteze spre Moscova, îndeosebi în condiţiile în care Imperiul Romano-German a dispărut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale născându-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanentă pentru germanii austrieci sau şi, în preajma revoluţiei de la 1848, pentru unguri, gata oricând să-şi înmulţească efectivele prin “unguri făcuţi, nu născuţi”.

Habsburgii au avut ideea, la care vârfurile ungurimii liberale au aderat în interes propriu, transformării acestei mase de ruşi şi rusificaţi într-o pârghie a destabilizării Imperiului rus şi extinderii teritoriale habsburgo-ungare spre Nipru.

Sub protecţia serviciilor speciale şi a poliţiei austriece, agenţi ai Habsburgilor au început să desfăşoare o vie activitate printre tinerii “ruteni” din Galiţia austriacă, propagând, împotriva bătrânilor care se considerau ruşi, ideea că “rutenii” sunt totuna cu malo-ruşii sau “rossinii” şi altceva decât poporul rus.

Că ar trebui să-şi obţină independenţa şi să constituie o “republică” a lor, până la Nipru, cu centrul la Lvov în Galiţia. Cum procentul “rutenilor”, prin colonizare aproape că îl egala la data aceea în “Bucovina” pe al românilor băştinaşi, aceştia au cerut în 1848 Vienei, separarea Bucovinei de “Galiţia” şi de focarul de conflict “rutean”.

După revoluţie, dovada că în politică nu există sentimente ci doar interese, deşi Habsburgii fusseră salvaţi de la dezintegrarea statului lor de intervenţia salvatoare a armatelor ţariste şi de rezistenţa românilor împotriva armatei “internaţionaliste” ungare care urmărea crearea, în dauna tuturor vecinilor, a “Ungariei Coroanei Sfântului Ştefan”, ei au sprijinit intens, ca şi ungurii mişcarea “ruteană” înmugurită la Lvov, iniţial ca o banală luare de poziţie a tinerilor intelectuali “ruteni”, faţă de bătrânii conservatori şi faţă de “monştrii sacri” ai culturii ruse, dovadă că, liderul paşoptist al huţanilor din Câmpulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit după 1849 a fi fost spion al lui Lajos Kossuth!

Din nenorocire îl chema Lukian Kobiliţa, adică Lucian Cobiliță, calitatea lui de român rusificat dând destule indicii asupra greşelii făcute de huţani “ruteni” în căutatea identităţii lor.

După 1867, anul creării monstrului dualist (un stat “chezaro-crăiesc”, adică şi “imperiu” şi “regat” în acelaşi timp), ungurii şi germanii austrieci, având aceleaşi interese, mişcarea de emanicipare “ruteană” s-a transformat într-o mişcare de secesiune, nu faţă de ocupantul austro-ungar ci faţă de Rusia.

Aşa cum astăzi, aromânii, zicându-şi “vlahi”, solicită statutul de minoritate nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o şi resping) ci… României! Centrul spiritual al mişcării gravita în jurul catedralei Greco-catolice Sfântul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punând semnul egalităţii între “rus” şi “ortodox” ca adversar.

Ideologi ca Markim Şaskievici, Iacob Holovaţki, Ivan Varghilovici, nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor, au lansat conceptul de “naţiune ruteană”, chemată la ruperea legăturilor cu polonezii şi boicotarea mişcării lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat “rutenesc” în Galiţia de Est, Rusia Subcarpatica (devenită, în secolul XX “Ucraina” subcarpatică) şi Bucovina, dar şi la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, şi cuprinderea în “Rutenia” a “5 milioane de suflete”.

În 1868 “rutenii” tineri au creat la Lvov asocialţia “Provita” (Deşteptarea), obligând serviciilor speciale ţariste, în scopul militării pentru unicitatea poporului rus să creeze la Kiev, societatea “ruteană” “Hromada”. Franz Joseph (1848-1916), l-a delegat în această situaţie pe contele Franz Stadion să se ocupe personal de mişcarea “ruteană” din Lvov, axând-o strict împotriva mişcărilor de eliberare polonă şi română dar şi pe propaganda pentru secesiunea faţă de Rusia a pământurilor “rutene”.

Mutarea dovedea clar atât ruşilor cât şi românilor că temuta primă organizaţia politică “ruteană” “Holovna Rada Ruska” (“Înaltul Sfat Rusesc”) sau “Rada Swietojurka” (“Statul Sf. Gheorghe”) şi ziarul acesteia “Zorja Halycka” (“Zorile Galiţiei”) fusseră create pe banii Habsburgilor.

De altfel, lovind direct în Rusia, Habsburgii au admis existenţa şi studierea la Universitatea din Lvov a “limbii rutene” declarată a fi altceva decât “limba rusă”.

Anul 1877 al proclamării independenţei României şi al unei efervescenţe patriotice româneşti fără precedent şi printre românii din “Bucovina”, a deturnat însă mişcarea “ruteană” împotriva… românilor.

La Lvov, unde se erija, împotriva curentului secessionist, în lider al mişcării panslaviste (deci şi antiromâneşti) Mihail Dragomanov, secesioniştii au tipărit sute de broşuri antiromâneşti, prin care autorii, elevi şi studentţii, revendicau “Bucovina” ca fiind “ruteană”.

Pentru românii nedeznaţionalizaţi, ambele curente “rutene” erau la fel de periculoase – bătrânii “ruteni” revendicau nu numai “Bucovina” şi nordul Maramureşului istoric, ci Maramureşul întreg, Nordul Transilvaniei şi întreaga Moldovă ca parte a unei Rusii Mari în timp ce “tinerii” le vedeau părţi integrante ale statului şi poporului “rutean”, între Carpaţi şi Caucaz.

Scandalul “broşurilor”, declanşat în urma arestării de către poliţie a unui curier, a scos la lumină câteva din numele tinerilor “ruteni” militanţi: alături de un “Popovici” şi un “Brândzan” (Brânzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)!

Din păcate pentru bieţii “ruteni” aflaţi în căutarea propriei identităţi, ideologii noştrii, prea preocupaţi de mulţimea de probleme imediate, legate de consolidarea României, nu le-au dat nici un sprijin, fie şi, măcar, îndemnându-i să-şi întrebe propriile nume.

Răspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost cândva românească, fiind, în timp, rusificaţi, motiv pentru care, nefind ruşi “de la mama lor”, “rusa” pe care o vorbeau ei, între Lvov şi Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg şi Moscova.

Nu erau nici ruşi, “mari” sau “mici”, nici “ruteni” ci, pur şi simplu nişte foşti români.

De aceea se simţeau (şi se simt) strâns legaţi de toate teritoriile în care mai supravieţuiesc sau încă trăiesc, românii ca băştinaşi, de la zidirea popoarelor moderne.

Mentalul nostru fiind însă unul de “supravieţuitori” şi nu de “cuceritori”, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fraţii risipiţi şi dezorientaţi la matcă.

N-au ratat ocazia însă serviciile de diversiune germane care au dat “rutenilor” o “identitate”.

Adus în grabă de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hruşevski a pus în circulaţie, în 1894, termenul de “ucrainţi”, cum suna iniţial, în graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau aceşti foşti români, apoi “ucraineni”.

Numele acestora venea de la “u Craina”, teritoriile situate în veacul XVI “La Marginea”, regatului polon, formând o bandă litorală Mării Negre, ocolind posesiunile tătăreşti din Crimeea, între vărsarea Nistrului şi pragul “Voloski” (“Românesc”) al Niprului, locuit de vechii români (“Ulaghi”) peste care s-au aşezat fugarii din Ţările Române, organizându-se pe temeiul obştilor săteşti de la începuturile istoriei românilor. Istoria lor o vom reînvia însă la momentul oportun.

Să ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de “Ucraina” şi “ucraineni” care, în traducere, în toate limbile pământului, înseamnă “la Margine” şi “la mărgineni”.

Ei au fost lipiţi, ca etichete, de specialişti germani în confecţionarea de “naţiuni culturale”, pe o mişcare, iniţial de frondă literară, apoi spirituală şi, în final, politic secessionistă faţă de Rusia imperială, dar şi faţă de mişcările pentru independenţă şi unitate naţională ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. şi, în special românilor.

Pentru că, în “naţiunea culturală” ucraineană intrau de-a valma, prin tactica “FAUSTRECHT” (“Dreptul pumnului”) ruşi (mici), români rusificaţi (“ruteni”) şi nerusificaţi, traci slavizaţi (huţani) şi neslavizaţi (lituanieni) dar nici romanizaţi, polonezi, letoni, estonieni, finlandazi, slovaci, tătari etc. Şi intrau împreună cu teritoriile lor.
 3) Naşterea “Ucrainei”
Dotată cu mental de “cuceritor”, marea “naţiune culturală” revendica nu numai teritoriile româneşti în care rusificarea se produsese dar şi pe cele devenite ţintă a imperialismului rus. Potrivit ideologului Miron Korduba “ucrainţilor” li se cuvenea, la începutul secolului trecut, tot Maramureşul de la nord de Vişeu, întreg teritoriul românesc dintre Munţii Gutin şi Apa Turului, Bucovina întreagă, nordul “Basarabiei” dar şi Ardealul de Nord.

Efervescenţa revoluţionară de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca să nu spunem concepţia lojelor musonice privind retrasarea frontierelor statelor pe planetă, având ca primă consecinţă Constituţia din 1905, a permis, în pofida rezistenţei majorităţii intelectualităţii ruse care milita pentru unicitatea poporului rus şi a limbii sale, extinderea mişcării “ucrainiţilor” şi în Rusia.

Iar în momentul în care, apropiindu-se declanşarea programată a primei conflagraţii mondiale, ideea “Ucrainei independente”, între Galiţia şi Caucaz, lansată de serviciile austro-ungare prin vocea lui Mihail Hruşevski, a fost îmbrăţişată şi de Germania reunificată de prusaci, ea a încetat să mai fie o utopie, devenind un coşmar, în primul rând pentru români şi polonezi, mai puţin pentru Rusia imperială care era în măsură să gestioneze criza.

În anul 1914, la Berlin, pe banii Kaiserului, lua fiinţă “Asociaţia pentru eliberarea Ucrainei”, având drept obiectiv crearea unui imperiu “ucrainean” între Carpaţi şi Caucaz.

Între blocul germano-austro-ungar şi Rusia aliată cu Franţa şi Marea Britanie, cel puţin teoretic, armele trebuiau să decidă! În ceea ce priveşte Rusia imperială, soluţia avea să fie găsită în chiar mecanismul monstruos creat, pus în funcţiune şi scăpat din mână de serviciile germane, Lenin şi partidul bolşevicilor.

Deschizând “cutia Pandorei”, germanii au fost pe punctul de a ceda Moscovei nu numai cuceririle lor de secole ci însăşi teritoriul german şi al popoarelor din Europa Central-Răsăriteană, pe punctual de a se integra, prin revoluţia proletară mondială, într-un “stat al muncitorilor şi ţăranilor” proiectat de Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).

În primii trei ani de război (1914-1917), adversarii, trupele germano-austro-ungare şi ruse s-au confruntat în Galiţia şi pe teritoriul României.

La 27 februarie (12 martie) 1917 însă a izbucnit revoluţia în Rusia, soldată cu abdicarea (15 martie) ţarului Nicolae II şi proclamarea Republicii (14 septembrie).

La Kiev s-a organizat imediat Rada Centrală, în frunte cu profesorul Mihail Hruşevski, pionul germanilor, militând pe moment pentru o autonomie lărgită în cadrul Rusiei.

Aducerea clandestină, de către serviciile secrete germane, a lui V.I.Lenin din Finlanda la Petrograd (7/20 octombrie) a schimbat însă cursul Istoriei. La 25 octombrie /7 noiembrie 1917 se declanşa la Moscova insurecţia bolşevică, sovietele instaurându-se în două zile la Minsk, Ivanovo Voznesensk, Lugansk, Kazan, Rostov – pe Don, Ekaterinburg, Revel, Samara, Saratov etc. La 2/15 noiembrie 1917, noul guvern sovietic adopra “Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”, recunoscând acestor popoare dreptul la autodeterminare până la despărţirea de statul rus.

Profit maxim pentru Germania care a demarat la Brest Litovsk (20 noiembrie / 3 decembrie) tratativele cu noua putere, pentru încheierea armistiţiului, fapt realizat la 2/15 decembrie. Pe frontul din umbră, serviciile germane tratau, cu Rada de la Kiev, proclamarea independenţei “Ucrainei” şi construirea anumitei “Ucraine Mari” care “Ucraină” să aprovizioneze Germania şi Austro-Ungaria cu alimente, garantându-i-se în schimb teritoriile “Transcarpatice”, “Bucovinei”, “Galiţiei” şi “Basarabiei”.

Numai că V.I. Lenin i-a încredinţat lui V.I. Stalin misiunea de Comisar al guvernului însărcinat cu traducerea în practiceă a amintitei “Declaraţia drepturilor popoarelor”, iar acesta a hotărât să declare “contrarevoluţiune” toate guvernele ce doreau accesul la separare de Rusia sovietică.

Mai mult, la Harkov, în timp ce la Kiev se pregătea proclamarea “Republicii Populare Ucrainene”, Congresul I al sovietelor din “Ucraina” a proclamat “Republica Sovietică Ucraineană” (11/24 decembrie 1917).

Iar la 10/23 – 18/31 ianuarie 1918, prin fuzionarea Congresului III general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor cu Congresul III al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor s-a constituit Congresul general unit al Sovietelor din Rusia care, prin “Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat” a consfinţit instaurarea orânduirii sovietice pe întreg teritoriul fostei Rusii Ţariste şi organizarea (15/28 ianuarie) Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti.

În mare grabă, Germania şi Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev (9 februarie 1918) recunoaşterea unirii Galiţiei şi Bucovinei într-un regat autonom în cadrul Austro-Ungariei şi promisiunea că va furniza Vienei un million de puduri de grâu, în schimbul sprijinului militar.

La 18 februarie trupele lor au invadat “Ucraina”, ocupând Kievul şi restaurând autoritatea Radei (1 martie) în ciuda victorilor de “prestigiu” ale Armatei Roşii de la Pokov, Revel (Tallin) şi Narva.

Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) părea să dea câştig de cauză planurilor germane, în condiţiile în care Rusia Sovietică avea de făcut faţă ofensivei Antantei, declanşată prin debarcarea trupelor britanice de desant la Murmansk (3 martie).

Sub tutela germană, generalul Skoropadski avea să fie proclamat hatman al “Ucrainei” la 30 aprilie. Dar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea “Basarabiei” cu România, la 12 aprilie, la Roma, “Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria” a decis dreptul fiecărei naţiuni asuprite la independenţă sau unirea cu Patria-mamă, la 25 iunie s-a declanşat ofensiva de pe Marna a forţelor franceze, la 12 septembrie ofensiva americană de la Saint-Michel, iar la 26 septembrie ofensiva generalizată a aliaţilor.

Drept urmare, în condiţiile în care , între 23 octombrie şi 10 noiembrie 1918, data reintrării României în război, Austro-Ungaria s-a destrămat, deşi trupele sale staţionau neînvinse pe toate fronturile, inclusiv pe teritoriul rus până în Caucaz, Germania a capitulat, la 11 noiembrie.

Două săptămâni mai târziu, la 29 noiembrie 1918, puterea sovietică era restaurată la Kiev, “Ucraina”, invenţie germană urmând să servească interesele noii Rusii, ca Republică Sovietică, alături de replica rusă – “Republica Sovietică Socialistă Bielorusă”, proclamată la 1 ianuarie 1919.

În ceea ce ne priveşte, nu putem adopta asupra acestui spinos subiect, “u Craina”, decât concluzia unuia dintre puţini istorici români care au avut curajul să se aplece asupra sa şi care nu a ajuns “mare” pentru că, tocmai din această cauză, nu i s-a permis: 

“La margine = “Ucraina”, acest nume a rămas legat de ţinuturile de stepă din sud-estul european, spaţiul ţării aşa denumite variind între o fâşie de pământ – hotar al slavilor şi tendiţele imperialiste ale unui stat de largă concepţie a istoricului galiţian Hrusevski” (G. Bezviconi).

18/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Națiunea și poporul – două noțiuni convergente

Paradă populară la Cernăuți. Românii din Ucraina își vorbesc limba și își  cer drepturile | Romania Libera

Poporul si națiunea: doua noțiuni convergente sau divergente

       Cine suntem?

Popoarele și națiunile încearcă să răspundă la întrebarea fundamentală cu care se confruntă oamenii: cine suntem?

Ele răspund la această întrebare în modul tradițional în care ființele umane i-au dat răspuns, prin referință la lucrurile care, pentru aceste popoare și națiuni, au cea mai mare însemnătate.

Popoarele se definesc pe ele însele în termeni de vechime, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri și instituții fiind superioare tribului și anterioare națiunii, citim în http://2016.criste.net/index.php/arhiva/11-poporul-si-natiunea-doua-notiuni-convergente-sau-divergente

Ele se identifică cu grupurile culturale: triburi, grupuri entice, comunități religioase, și la nivelul cel mai general, cu civilizații.

Oamenii foloseau politica nu doar pentru a-și promova interesele, dar și pentru a-și defini identitatea. Știm ceea ce suntem numai atunci când știm unde suntem și nu atunci când știm împotriva cui suntem.

Furtul unei națiuni

Poporul și națiunea sunt două noțiuni convergente. Ambele reprezintă o comunitate umană, a căror membri locuiesc pe același teritoriu. Și totuși , ce ar fi mai ușor de distrus un popor care nu-și cunoaște trecutul ori un popor care de-a lungul anilor a devenit o Națiune?

Odată ce nu îți cunoști rădăcinile, strămoșii care au luptat pentru țara care aparține după cum a rostit celebra frază Ștefan cel Mare „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor”. Această frază este valabilă pentru toți. Poate însă fi furată o națiune? Să cercetăm exemplul României.

O entitate autoguvernantă cunoscută sub numele de România a existat din 1866, iar mărimea teritoriului avea să se dubleze după primul război mondial. De-a lungul aproape a întregii sale istorii, țara a cunoscut sisteme de guvernare care au concentrat puterea în relativ puține mâini. Uneori cetățenii români au plătit un preț pentru natura nereprezentativă a guvernării lor.

Rata eșecurilor în încercările de a cerceta practicile abuzive și de a promova reforme care să sporească legitimitatea sistemului politic a fost ridicată. Revoltele unor grupuri care s-au simțit opresate mai mult decât puteau îndura au eșuat de obicei când au încercat să înlăture sau să modifice un sistem nedrept. Muntenia și Moldova au fost principatele care alcătuiau statul român inițial cunoscut sub denumirea de Vechiul Regat, care a ființat între 1866 și 1918.

După numeroasele influențe ale altor state și dorinței de a pune stăpânire pe teritoriul românesc, conceptul de națiune nu a fost distrus . Și chiar dacă au încercat să fure această națiune, astăzi, cu zi ce trece este mai aproape Unirea cu dragii noștri frați Basarabeni.

Doar acel ce nu se respectă va renega că avem același sânge, același trecut și aceeași limbă. Suntem o națiune, însă mulți ne privesc ca două popoare diferite.

Națiunea- dimensiunea demografică și psihologică a statului

Populația constituie una dintre dimensiunile inerente statului. Un teritoriu fără populație nu poate constitui un stat. Numărul membrilor respectivei populații nu este însă decisiv pentru constituirea unui stat, dar nici nu poate fi indiferent. Esențial totuși este aspectul calitativ sau psihologic al dimensiunii demografice, exprimat concis și dens prin conceptul de Națiune.

Într-adevăr , mai întâi este de observat că termenul “populație” nu este riguros definit, el putând fi o sursă de ambiguități, întrucât, cum se știe, fac parte din populația țării și cetățenii străini sau apatrizii. Apoi, deși modificările intervenite în componența populației, prin imigrare, prin transfer de persoane sau într-un alt mod, nu afectează identitatea și continuitatea statului , totuși, ceea ce-i asigură distinctibilitatea și permanența este Națiunea.

În sensul dreptului, scria M.Djuvara, națiunea nu trebuie să se confunde cu ceea ce în mod superficial se numește poporul, <adică cu generația prezentă>. Statul nu este numai reprezentantul generației prezente, <el este reprezentantul în același timp al tuturor tradițiilor trecutului și al spiritualității viitoare>.

“De aceea se și înțelege că întocmai după cum o persoană nu poate să renunțe la anumite drepturi la anumite drepturi esențiale pe care le are, cum este cel la libertate, tot asemenea nici chiar o generație întreagă, la un moment dat, nu poate să facă anumite acte contra intereselor supreme ale statului, adică ale întregului patrimoniu moral lăsat de generațiile trecute și a aspirațiilor viitoare”  

În ultima vreme, deși cu totul izolat și insignificant, se resimte ciudata resurecție a unor atitudini refractare față de conceptul “Națiune”. Din acest motiv, readucem în atenție numai două repere.

Fostul proiect constituțional privind Constituția Europeană a evocat în cuprinsul art.I-5 pct.1 “identitatea națională ” a statelor membre ale Uniunii Europene, pe care Uniunea se obliga să o respecte. Preambulul tratatului constituțional evoca aceeași valoare, atunci când se referea la identitatea și istoria națională a popoarelor Europei.

Ce stă la baza statului ?

De mult timp s-a considerat că la baza statului stă națiunea, că statul este națiunea juridic organizată. Cum conceptul de “națiune” este unul sociologic și nu juridic, fapt care a dus la un rezultat surprinzător: din acest, din urmă, punct de vedere ea s-a confundat cu statul. Conceptul de națiune este unul ambiguu.

S-a spus chiar că “ acest concept modern are cu uzajul tradițional (…) aproape tot atâtea legaturi ca și constelația câinelui animal lătrător” (O.Duhamel, 1992,pag.20). Pentru explicarea luii au fost vehiculate două concepții: una subiectvă, de sorginte franceză, și una obiectivă de sorginte germană și adusă la paroxism de doctrina național-socialistă.  

Câteva curiozități ale limbii române | CER SI PAMANT ROMANESC

Când un popor devine națiune ?

Marea Revoluție Franceză, descrierea ei și exprimarea personalăa istoricului au avut mare pondere în formularea conceptului. E vorba mai ales de simbolistica pusă de istoric în seama conceptului. Le Peuple a lui Michelet face corp comun cu Nation. Mai mult, el este fondatorul acesteia.

Devine națiune acel popor care combină într-o manieră originală hazardul eridității și geografia. În consecință, Națiunea este rezultatul efortului făcut de Popor. Prima condiție ca poporul să simbolizeze națiunea este ca oamenii care se asociază sa primească o protecție legală în orice moment .

A doua condiție este protecția fiecărui locuitor și asigurarea dreptului său de a se dezvolta.

“O națiune este un popor care se cunoaște pe sine”. Paul Viallaneix spune că de aici rezultă o consecință care privește toată istoria Europei. Chiar dacă există o mulțime de asemănări, consider că e exagerat să credem în similaritatea problemelor și a societăților din Europa în secolul al XIX-lea.

Michelet era de părere că popoarele vor încerca să scape de tirani pe măsură ce se vor cunoaște pe sine. Acesta ar fi fost motivul pentru care unele grupuri și-au afirmat cu tărie sentimentul național, unul care va ieși în evidență o dată cu revoluțiile sângeroase. Era o formă prin care masele ajungeau la nivelul supremei credințe. Într-un asemenea context , Michelet justifica naționalismul.

“Originalitatea lumii moderne constă în motivarea solidarității maselor care fortifică și care afirmă caracterul fiecărui popor, precizând naționalitatea sa până când fiecare obține unitatea sa completă, figurând ca o persoană, ca un suflet consacrat în fața lui Dumnezeu”1

“Fără îndoială, poporul reflectă adesea mai mult decât noi. Este de netăgăduit că ceea ce îl caracterizează sânt puterile sale instinctuale care contaminează în mod egal gândirea și activitatea. Dincolo de orice, omul care reprezintă Poporul, este omul instinctului și al acținuii..”2

Teorie despre națiune și popor

Există oare posibilitatea ca aceste două noțiuni să se configureze în una singură? Prezintă un risc modernizarea pentru existența națiunii? Ernest Gellner a anticipat aceste critici, valorificând etnicitatea și conflictele interetnice legate de modernizare.

Primul aspect al modelului propus de el se înscrie în contextul tranziției societăților tradiționale la societăți industriale.

La cele dintâi autorul observă o diferențiere culturală pronunțată mai ales în mediile țărănești, datorită modului autarhic al comunităților, eterogenitatea culturală constituind principalul obstacol în calea formării națiunii.

Apariția societății industriale duce la omogenizare culturală. W. Connor s-a ridicat împotriva interpretării naționalismelor în termenii conflictelor sociale, arătând că pot apărea mișcări naționaliste independent de orice discriminare de ordin economic, atunci când populația se bucură de o oarecare prosperitate (exemplul catalanilor, slovenilor ).

Inconsistența lucrărilor lui W. Connor vine din faptul că autorul nu face nici o deosebire între “epoca popoarelor” și cea a națiunilor.

Or,între cele două există un fel de ruptură, reflectată într-o anumită îndepărtare de identitate și în explozia ideologiilor.

         Neam, Etnie, Popor

Sub titlul Qu’est-ce qu’une Nation? ( Ce este o națiune?), Ernest Renan a sustinut o conferință la Sorbona în 1882 în care a încercat pentru întîia oară să lămurească sensul conceptului de Națiune din diverse perspective. Socotit astăzi un text major al istoriei ideii naționale în Franța, el este deopotrivă un reper pentru interpretarea diferitelor accepțiuni ale conceptului de Națiune în culturile europene.

Care este observația care stă la baza analizei lui Renan? Națiunea este o “idee clară în aparență, dar care poate deveni periculoasă prin greșita înțelegere”. Formele de existență umană au fost foarte variate în istorie, ele neputând fi confundate unele cu altele fără a crea serioase inconveniențe în înțelegerea trecutului și a prezentului.

“Deci, Națiunea modernă este rezultatul istoric al unei serii de fapte convergente. Uneori, unitatea a fost realizată de o dinastie, cum este cazul Franței; alteori de voluntarismul provinciilor, cum este cazul Olandei, Elveției, Belgiei, câteodată printr-un spirit care târziu a învins capriciile feudalității , așa cum s-a întâmplat în Italia și Germania. Întotdeauna a fost o profundă rațiune de a fi prezidat la apariția acestor formațiuni. Noi am avut surprize dintre cele mai mari, ca de pildă unificarea Italiei prin înfrângeri și dispariția Turciei prin victorii. Aceasta pentru că Italia este o națiune și Turcia nu este”

În cultura română de pildă, folosirea termenilor Neam, Etnie și Popor arată preferința pentru figuri simbolice, nu și pentru ideea de organizare a convețuirii umane. Așa se explică de ce conceptul de Națiune primește o înțelegere din care concretul social- individul – dispare sau este falsificat. De aici până la experimentele totalitare nu e decât un pas.

Exemplul românesc al termenilor de Neam, Etnie, Popor, Naționalitate arată preocuparea culturală pentru dezvoltarea unor accepțiuni restrictive în privința definirii propriei colectivități.

Acest fel de a concepe identitatea- multiplicat prin mijloace culturale, politice și de informare în masă- a fost și este unul dintre factorii importanți ce a creat încă din secolul al XIX-lea o problemă a minorităților.

       3 minute de filosofie.

     Începusem să mă simt inutil, ca principiu masculin, „o simplă coadă de mătură”, cum spunea un profesor de-al meu despre masculinitate. Dar Noica lămurește lucrurile. Ca principiu germinal, masculinitatea asigură, în principiu, unitatea omului”: „Făpturile au o unitate: sămânța ori principiul lor germinal.”

Dar să nu ne umflăm în pene: istoria nu lucrează doar cu principii. Pentru că fără femeie, societatea devine o imposibilitate: populațiile nu se transformă în popoare, nu devin. Iar principiul devenirii este tot atât de definitoriu pentru ființă, ca și cel germinal.

Fără devenire, nu ne adeverim ca oameni: ”Istoricește, s-a spus: o trecere de la stadiul de populație la cel de popor nu era de obținut, cu hoarde umane în sânul cărora femeia nu era creatoare de familie stabilă, nici comunitatea creatoare de societate. … Și astfel, determinațiile populațiilor mongolice n-au putut fi regăsite întemeiat; adeverirea lor nu s-a produs.” Germinație, devenire ca adeverire. Iată trei cuvinte cheie pe care putem reîntemeia, pozitiv și fundamental, gândirea asupra noastră și a societății.

    Întotdeauna vor exista păreri diferite dacă poporul și națiunea sunt noțiuni convergente sau divergente.

Cel mai important este ca oamenii să asigure un curs frumos al poporului din care fac parte, iar statul să se implice în organizarea acestuia.

Sunt din Republica Moldova. Cu toții știm că  suntem popor român, însă din păcate s-a uitat că aparținem aceleiași națiuni, că am fost cândva un singur stat. S-a uitat istoria, a fost murdărită de alții.

Îmi doresc oamenii să țină minte ce națiune sunt, și indiferent din ce popor fac parte, să respecte necondiționat atât trecutul său, cât și a celor din jur.

         1Jules Michelet, Histoire de la Revolution, apud Paul Viallaneix,p.270

2) Jules Michelet, Le Peuple, p.147

             Bibliografie

  • Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și comparat , 2001
  • Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, V.I.Teoria generală
  • Victor Neumann, Neam, popor sau națiune?, București, 2003
  • Cristian Preda, Tranziție,liberalism și națiune, București, 2001
  • Tom Gallagher, Furtul unei națiuni , București, 2004
  • Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizațiilor , 1996
  • Jules Michelet, Histoire de la Revolution, apud Paul Viallaneix
  • Jules Michelet, Le Peuple
  • Serge Cordellier, Elisabeth Poisson ,Națiuni și Naționalisme,București,2002
  • Noica, Devenirea întru ființă, Humanitas 1998

25/03/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

Limba română – izvorul nemuririi neamului românesc

 

 

 

 

Câștigătorii concursului „Limba română este patria mea” au fost ...

 

 

 

 

Unde este patria?

 

 

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal.

Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate, scrie Victor RAVINI în  .Nr. 2-3, anul XXX, 2020 al Revistei Limba Română md.

 Dicționarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiții pentru patrie, dintre care selectez doar una:

„Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.”.


Același dicționar dă 44 de definiții pentru națiune, din care selectez:

„Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”.

Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum.

Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare.

Se știe prea bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechii culturi Cucuteni-Tripolie, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina.

Mai sunt români și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică.

Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia.

Aceștia și-au pierdut limba.

Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești.

Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok.

Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară”. Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”.

Desigur că și dumneavoastră și eu ne gândim la Republica Moldova. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”.

Așadar, aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune. Conform definițiilor din DEX, românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”.

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni care trăiește în două țări?

Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita.

Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804-1872), materialist și ateist.

Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează.

Feuerbach subliniază funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate.

Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor.

Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă.

Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa”1.

Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni e arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii”2.

El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, e religia”3.

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan în alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa4. Temelia stă în religie.

În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă.

El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale”5.

El spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat.

Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii.

Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă”6.

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni, iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului.

El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată.

Legătura cu ideea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Feuerbach are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi, românii, știm un lucru pe care Feuerbach nu l-a spus.

Probabil că nu s-a gândit mai departe de lungul nasului: cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa.

Fără limbă nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația. Limba română ne unește mai mult decât religia.

Unii români cred în ortodoxie, alți cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaționistă, iar alții nu cred în nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach.

A trecut pe planul doi. Acum, forța care ne unește este limba română.

La Feuerbach găsim și cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai românilor, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre frații noștri de sânge, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. De aceea ei atacă religia noastră. Ei atacă și limba noastră, dar asta nu au învățat-o de la Feuerbach. O știau de acasă.

Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița.

Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române.

Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau mail. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii.

Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale.

În primul rând, credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești.

Regretatul scriitor Nicolae-Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor:

„E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi.

Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi”.

Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

Note:

1 Die Religion ist… der festeste Zusammenhang, das unverletzlichste Band des Volkes. (…) Die Religion ist die innigste Vereinigung, ja Einheit des Volkes, sie ist die Zusammenschmelzung, Zusammendrängung, Sammlung, Auflösung und Vereinigung aller Wesen und Individuen in Ein Wesen. (…) Die Kraft eines Volkes ist allein darum seine Religion, die Kraft ist ein Ideelles, sie besteht nicht in der Anzahl der Heere und in der Festligkeit der Wälle und Mauern, und diese Kraft hat ein Volk nur in dem Bewußtsein seiner eignen Unendlichkeit, das ist seiner Religion (Feuerbach, Ludwig, Einleitung in die Logik und Metaphysik, p. 24-25, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1975).

2 Die höchste Form der Kunst ist aber dem Begriff nach die Tragödie. (…) Die Tragödie ist … die erhabenste Form der Poesie (Idem, p. 22).

3 Die zweite vornehmste Gestalt des Volksgeistes, in der er seine Wirklichkeit hat, ist die Religion (Idem, p. 24).

4 Bei der Religion ist es noch auffallender und sichtbarerer, daß sie aufs innigste mit dem Volksgeiste zusammenhängt, als bei der Poesie, wiewohl auch kein Volk ohne Poesie ist (…) Die eigentliche Geist und die Vernunft eines Volkes ist seine Religion (Ibidem, p. 24).

5 Die Religion ist also die Anschauung des besondern Wesens im Unendlichen oder des Allgemeinen im besondern Wesen; in der Religion erhebt sich daher das Volk in das­Bewußtsein des Wesens überhaupt… (Idem, p. 27).

6 … in der Religion sucht der Mensch zugleich die Mittel gegen Das, wovon er sich abhängig fühlt. So ist das Mittel gegen den Tod der Unsterblichkeitsglaube. (…) es ist jetzt allgemein anerkannt, dass die älteste oder erste Religion des Menschen die Naturreligion, dass selbst die späteren geistigen und politischen Götter der Völker, wie der Griechen und Germanen, zuerst, ursprünglich nur Naturwesen waren. (…) Die Natur war daher und ist noch heute bei den Naturvölkern nicht etwa als Symbol oder Werkzeug eines hinter der Natur versteckten Wesens oder Gottes, sondern als solche, als Natur, Gegenstand religiöser Verehrung (Feuerbach, Ludwig, Vorlesungen über das Wesen der Religion, în Sämtliche Werke, Band 8, p. 42-43, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart-Bad Cannstatt, 1960).

04/08/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: