CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MOLDOVENISMUL – Naştere şi teze


Convocate la Moscova, în zilele de 2-6 martie 1919, partidele comuniste şi social-democrate care aderau la experimentul sovietic au votat, în cadrul unei Conferinţe internaţionale, crearea Internaţionalei a III-a Comuniste (Komintern) având ca obiectiv destrămarea democraţiilor occidentale, dar şi a oricărei forme de stat autoritar, naţional sau teocratic şi instituirea, prin dezvoltarea revoluţiei socialiste a unei Noi Ordini, roşii, pe întreg mapamondul.

A unui singur stat, universal, al “muncitorilor şi ţăranilor”, cu centrul la Moscova, a unui prim “stat planetar” aşadar, ca expresie a unei globalizări forţate, avant la lettre.

Duşmanul declarat fiind formele de stat tradiţionale care perpetuau “exploatarea omului de către om”, inclusiv statul-naţiune, kominterniştii au declanşat lupta împotriva lui şi a “naţiunii burgheze”, propunându-şi întemeierea de naţiuni noi, în cadrul unei “revoluţii culturale” generalizate, ca bază pentru edificarea “internaţionalismului proletar”, deviza Kominternului fiind “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.
În ceea ce priveşte România, bolşevicii ruşi au continuat politica Rusiei ţariste. Nerecunoscând unirea “Basarabiei”, ei au proclamat-o “stat imperialist”, asupritor de “popoare”, militând pentru lupta de “eliberare” a acestor “popoare” până la destrămarea statului naţional, unitar, român, provocând, în această idee, dese incidente de frontieră sau pe teritoriul României (ex. Hotin, 1919, Tatar-Bunar, 1924).

Este motivul pentru care, susţinând aceste teze la congresele sale (1922, 1924, 1928, 1931), micul Partid Comunist Român, întemeiat, ca anexă a Kominternului, la 8 mai 1921, a fost scos în afara legii la 19 decembrie 1924 (“Legea Mârzescu”).

Pentru a demonstra veridicitatea acuzelor sale, Kominternul a inventat, în cadrul “revoluţiei culturale”, “naţiunea moldovenească”, asuprită, evident de România, prin “anexarea” “Basarabiei”.

O “naţiune” care trăia pe teritoriul României până la Carpaţii Orientali, semn că Rusia sovietică dorea continuarea “Planului Prozorovski”*, în numele noii “naţiuni” planetare pe care o construia, “naţiunea sovietică”.

În acest scop a trebuit să recunoască, pentru prima dată, existenţa a peste un milion de români pe teritoriul său, între Nistru şi Nipru.

Pentru a da consistenţă acestei “naţiuni” şi a crea baza de atac împotriva României, I.V. Stalin a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), făcând ca totul să pară drept o acţiune a “moldovenilor” oprimaţi.

Harta Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești

“Iniţiativa” a aparţinut unui grup de bolşevici “moldoveni”, originari din Basarabia, care au adoptat statutul de “refugiaţi” din acest teritoriu “anexat” de România Mare (Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, S. Tinkelman, A. Nicolau, I. Dic, A. Zalic, O. Diamandescu, T. Chioran, V. Popovici etc.).

Aceştia au cerut, la l februarie 1924, formarea RASS Moldovenești în componenţa “Ucrainei”, prin intermediul comisarului Apărării al Uniunii Sovietice, Mihail Frunze, descendent al unei familii din mica boierime “basarabeană”, Stalin “acceptând”, la data de 6 februarie.
La 23 iulie 1924, Biroul Politic al CC al Partidului Comunist (bolşevic) a adoptat hotărârea cu privire la înfiinţarea RASS Moldovenești, hotărâre pe care, la 12 octombrie 1924, în cea de-a III-a sesiune, Comitetul Executiv Central al PC (b) din RSS Ucraineană a adoptat-o la rândul său. Încă de la 12 septembrie, comuniştii fugiţi din “Basarabia” după Unirea cu România, constituiţi la Moscova în “Asociaţia Basarabenilor”, au proclamat însă, ca obiective ale viitoarei “republici:

1) unificarea teritorial statală a “poporului moldovenesc”, până la Carpaţi, în cadrul Uniunii Sovietice şi

2) “apărarea Basarabiei de români” ca prioritate. Ei afirmau că “moldovenii” şi “românii” sunt popoare diferite, cu limbi diferite, româna fiind “limba de salon a burgheziei”. Astfel experimentul german, reuşit în privinţa inventării naţiunii “ucrainţilor” sau “ucrainenilor” era preluat de fosta victimă, Rusia, în numele noii sale ideologii “proletare”!

În sprijinul moscoviţilor, “Partidul Comunist (bolşevic)” din Ucraina a creat la Balta, capitala RASSM până în 1929 (când a fost “detronată” de Tiraspol), un “Comitet moldovenesc” bolşevic ce a proclamat, prin vocea secretarului Ivan Badaev, că limba oficială în noua republică “nu este curat moldovenească, în ea mai sunt încă multe cuvinte româneşti, franţuzisme, dar noi, treptat, o vom curaţi şi o vom face accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”.

Iată aşadar cum discursul şi obiectivele recent declarate ale regimului Vladimir Voronin de la Chişinău, nu sunt, în fapt decât o reactualizare a ideilor fundamentalismului bolşevic al anilor ’20 şi cum, sprijinind această orientare, Leonid Kucima şi Vladimir Putin se identifică în zilele noastre , prin obiective şi metode cu defunctul “Tătuc al popoarelor”, I.V. Stalin!

Mai rămâne ca cei doi campioni ai dialogului Noii Rusii cu democraţiile occidentale să ceară, ca odinioară Stalin, prin Komintern, sprijinul tuturor partenerilor din Occident pentru susţinerea “prin toate mijloacele posibile”, a aspiraţiilor “naţionale” ale “moldovenilor” care ar fi altceva decât românii, având “o limbă de-sine-stătătoare faţă de cea română”.

Cu precizarea că, ieri ca şi azi, ocupantul a înţeles şi înţelege prin “moldoveni” nu pe băştinaşii români, ci pe toţi trăitorii din “Basarabia” şi “Ucraina”, în primul rând pe cei “implementaţi” pe post de colonişti în locul românilor deportaţi.
Din 1927, de când conferinţa “Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina” a prezentat (10 noiembrie) prin “moldoveanul” Vitali Holostenko, raportul “Despre rezultatele şi perspectivele politicii naţionale”, toţi românii trăitori în “Ucraina” dintre Nistru şi Nipru au devenit peste noapte “moldoveni”, chiar dacă, în aceste teritorii conaţionalii lor continuau să le spună aşa cum apucaseră, de la primele contacte slavo-române – “volohi” (“Români”).

Educativ Archives - Page 5 of 11 - Incorect Politic

Ca obiectiv prioritar, noua “construcţie naţional-culturală”, numită “naţiunea moldovenească”, trebuia să ia în calcul, potrivit lui Vitali Holostenko faptul că “graniţa noastră este nu Nistrul ci Prutul.

De aceea, lucrul nostru în acest domeniu trebuie să fie proiectat în aşa fel încât să nu ne izolăm în acest teritoriu pe care îl avem acum, dar să ţinem cont de faptul că, în viitor, lucrul în domeniul construcţiei naţionale va fi înfăptuit şi printre moldovenii din Basarabia”.

Pentru a-şi pune ideile în practică, Vitali Holostenko a fost impus de Komintern, la cel de-al IV-lea Congres al PCR, desfăşurat la… Harkov în RSS Ucraineană, secretar general al Partidului Comunist … Român.

El l-a înlocuit în funcţie pe “românul” Elek Kőbles care, culmea, deşi ungur se împotrivea ideii că România ar fi stat “imperialist” şi “multinaţional”, activând la Bucureşti, pe vremea copilăriei “revoluţionare” a lui Nicolae Ceauşescu şi a lui Saul Bruckner sub numele de împrumut “Barbu”.
Patru ani mai târziu, la 27 februarie 1932, acelaşi Birou al “Comitetului moldovenesc regional” al Partidului bolşevic din Ucraina a stabilit că, izbândind în RASSMoldovenească, noua “construcţie naţională moldovenească”, trebuie să se extindă, prin toate mijloacele asupra românilor dintre Nistru şi Prut şi, într-o a doua etapă, asupra celor dintre Prut şi Carpaţi.

Şi, preluând din arsenalul ţarului Alexandru I sloganul “independenţei”, pentru a facilita acest proces a decis ca “întru totul oportună şi raţională trecerea RASSM la alfabetul latin”.

Măsura fusese aplicată cu succes în perioada 1926-1928 în Orient, vizând, prin renunţarea la alfabetul arab, în care era scris Coranul, deznaţionalizarea popoarelor turce.

În Uzbekistan, Kirgistan, Turkmenistan, Daghestan şi Kazahstan, având la dispoziţie, în sprijinul şcolilor peste 100 de ziare şi reviste, circa 36 de minorităţi naţionale islamice subjugate, însumând 35 de milioane de “sovietici” în devenire, utilizau deja alfabetul latin, în locul celui chirilic pe care îl respingeau ca fiind al ocupantului.
În ceea ce-i privea pe români, măsura viza acceptarea, “în activitatea ulterioară (de pe teritoriul României – n.n.) de construcţie naţională şi culturală”, ideii necesităţii “îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte uzuale din mediul moldovenilor din vechea Moldovă şi Basarabia”.

Dar permiţând contactul direct cu presa şi literatura română, ea a favorizat declanşarea crizei de conştiinţă a “moldovenilor” din “Ucraina” şi afirmarea apartenenţei lor la poporul român, motiv pentru care “luând în seamă cererea organizaţiilor sovietice soţialiste Moldoveneşti, precum şi a cetăţenilor Republicii Sovietice Soţialiste Moldoveneşti despre treşerea scrierii moldoveneşti la alfavitu rus”, s-a decis, prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 “a treşe scrierea moldovenească de la alfavitu latin la alfavitu rus, pe teritoriul întregii RSSM, de la l mart anu 1941″.
În fapt, prin ultimatumurile din 26 iunie şi 27/28 iunie 1940, obiectivul prioritar fusese atins: 50.500 km2, însumând nu numai teritoriul “Basarabiei” dar şi al Herţei şi “Bucovinei” de Nord fuseseră smulşi României şi o masă de 3.700.000 de locuitori se cerea sovietizată şi deznaţionalizată, parte prin “ucrainizare”, parte prin “moldovenizare”.

Cum a fost dezmembrată Basarabia istorică, dupa anexarea ei la URSS | CER  SI PAMANT ROMANESC

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească îşi împlinise menirea, ne mai fiind necesară.

Drept urmare a fost desfiinţată prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940. Raioanele Ananiev, Balta, Birzula, Codîma şi Ocna Roşie cu o populaţie “moldovenească” au fost incluse în RSS Ucraineană fiind supuse “ucrainizării”, celelalte fiind lăsate la dispoziţia unei noi construcţii statale artificiale.

De asemenea, din teritoriul răpit, Herţa şi judeţele Ismail, Cetatea Albă, Hotin au fost abandonate ucrainizării, împreună cu porturile dunăreano-maritime, judeţele Bălţi, Bender (Tighina), Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca, împreună cu raioanele transnistrene Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol, fiind destinate “moldovenizării”, în cadrul noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, separată de RSS Ucraineană.
Devenită politică de stat în noua Republică (RSSM), moldovenizarea a trebuit însă amânată, până după război deoarece, armata română, intrând în luptă la 22 iunie 1941, a eliberat până la 26 iulie 1941 toate teritoriile răpite, trecând de a doua zi la eliberarea întregului spaţiu românesc de “la Margine”, până la Nipru, la 17 august 1941, Ion Antonescu fiind în măsură să-i comunice lui Adolf Hitler: “îmi asum, conform dorinţei Excelenţei Voastre, paza, ordinea şi siguranţa în teritoriul dintre Nistru şi Nipru”.

Transnistria în Al Doilea Război Mondial - Wikipedia

Fosta RASSM, Regiunea Odessa şi raioane din Viniţa şi Nicolaev, însumând, în cadrul a 13 judeţe şi 65 de raioane, 39.733 km2, între Nistru şi Bug, cu 2.316.266 locuitori au intrat sub administraţie românească directă.

5. Relansarea “ucrainizãrii” şi “moldovenizãrii” în anii postbelici
În urma actului de trădare de la 23 august 1944 (devansarea, prin anularea tratativelor cu Aliaţii, a momentului întoarcerii armelor, cu 3 zile) care a văduvit România de statutul de cobeligeranţă şi de posibilitatea negocierii frontierei cu URSS la tratativele de pace, s-a revenit la frontiera ruso-română de la 4 noiembrie 1940, teritoriile româneşti răpite redevenind vecine României în cadrul RSS Ucraina şi RSS Moldoveneşti.

Drumurile sării în regiunile istorice românești - Wikiwand

Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem din 14 noiembrie 1945, “ucrainenii” au trecut rapid la “ucrainizarea” (rusificarea) teritoriilor româneşti primite, numai în judeţele Ismail şi Cetatea Albă, numele a 90 de localităţi româneşti fiind schimbate. Astfel, Acmagit a devenit “Belolesie”, Bairamcea – “Nicolaevka”, Balta – “Plavni”, Gantemir -”Zelinoe”, Amara – “Krutoiarovka, Regina Măria – “Marianovka”, Sărăţica – “Jovneţvoe”, Frumuşica – “Staroselie” etc.
În RSSM, “remoldovenizarea” a debutat prin genocid, imediat după 23 august 1944, 18.000 de români fiind arestaţi şi duşi în Gulag, numai din judeţele Cahul, Tighina şi Chişinău.

Peste 200.000 de români au fost condamnaţi la moarte prin înfometare programată, în anii 1946-1947, la 17 aprilie 1947 perfectându-se şi programul de “răsculăcire” (“deschiaburire”), vizând arestarea şi deportarea a 101.544 familii ţărăneşti (21% din populaţie). Planul s-a tradus în practică în perioada 6 iulie 1949 – 10 aprilie 1954, prin operaţiunile “Zapad” (Vest) sau “iug” (Sud) şi, respectiv “Sever” (Nord) desfăşurate de forţe speciale ale KGB.

În paralel s-a produs distrugerea clerului (1949-1960) prin deportare sau desfiinţarea bisericilor (603) şi mănăstirilor (24). Evenimente similare aveau loc şi în România, OCUPATĂ DE ARMATA ROŞIE DE LA 23 AUGUST 1944, PÂNĂ ÎN IANUARIE 1958, invadată de agenţi KGB şi kominternişti care au preluat treptat conducerea administraţiei, armatei, poliţiei, serviciilor secrete şi politică a statului.

S-a încercat chiar îndeplinirea planului maximal al “ucrainţilor” prin mişcările de secesiune “ucrainene” din Maramureşul românesc şi introducerea administraţiei sovietice în Ardealul eliberat de sub ocupaţia horthystă (25 octombrie 1944 – 9 martie 1945).

“Revoluţia culturală” a însemnat în România distrugerea talentelor autentice, prohibirea a tot ceea ce înseamnă filon tradiţional, prin presă, literatură şi istoriografia proletcultiste, patronate de kominternişti şi activişti vigilenţi gen Mihai Roller. Operele marilor scriitori şi istorici au fost interzise. De asemenea orice referire la teritoriile răpite de ruşi altfel decât ca la o “retrocedare” sau reparaţie istorică.

Umplând Academia Română şi jenanta Uniune a Scriitorilor, proletcultiştii au proclamat prin “savanţii” cu care încă ne lăudăm şi mai tinerele lor odrasle, astăzi importante personaje “civice” şi “bureţi de democraţie” ai unei “elite” culturale căreia, evident, îi pute a “naţionalism” sau… “criptocomunism”, tot ceea ce este românesc, uriaşa contribuţie a tovarăşului Stalin la dezvoltarea cercetării istorice, chiar arheologice româneşti şi a adevăratei culturi a “poporului muncitor”.

Istoricii şi lingviştii au “demonstrat”, contribuţia decisivă a slavilor la formarea poporului român şi a limbii sale, aproape reuşind la începutul anilor ’60 în tentativa de proclamare a acesteia drept limbă slavă.

Pentru aceasta în istoriografie s-a strecurat extrem de periculoasa idee a rezistenţei “dace”, cu sprijinul “dacilor liberi” (gen Tarbos) împotriva “jefuitorului” “imperialist” roman şi a “eliberării” din anul 271. Diminuarea până la excludere a romanităţii noastre dădea noi perspective tezelor “moldovenismului”.
Procesul a fost însă atenuat treptat, datorită morţii Tătucului Stalin (5 martie 1953), eliminării principalilor agenţi kominternişti, în frunte cu Ana Pauker, de către grupul “naţionalist” al lui Gheorghiu Dej, din viaţa politică (Plenara CC al PCR din 26-27 mai 1952), îndepărtării treptate a lui Dej de linia Moscovei, până la dizidenţă (15-22 aprilie 1964, “Declaraţia din aprilie”) urmată de moartea provocată (prin iradiere) a acestuia (19 martie 1965) şi instaurarea regimului totalitar al lui Nicolae Ceauşescu (22 martie 1965).
Într-un război surd, care continuă până astăzi, cu vechii kominternişti, retraşi la catedre, în cercetare, presă, edituri, o nouă generaţie de intelectuali a încercat să pună în valoare trecutul şi tradiţiile populare ale culturii româneşti, limitând consecinţele “revoluţiei culturale” kominterniste.

Nepregătită pentru războiul imagologic, parte a celui “psihologic”, permanent boicotată de cadrele conservatoare, cu educaţie kominternistă ale PCR, ea a început să piardă teren însă la sfârşitul anilor ’70, ai declanşării procesului “revoluţionar” de schimbare la faţă, din nou, a Rusiei imperiale care avea nevoie, pentru a dăinui, de o masivă infuzie de capital şi tehnologie-Vest şi de un nou management economic şi social, clacând definitiv în deceniul al nouălea al veacului trecut când a pierdut iniţiativa trasării destinelor României, devenind obiect al regizorilor revoluţiilor “spontane”.
În planul deznaţionalizării românilor, această turnură s-a caracterizat prin manipularea patriotismului autentic al acestei generaţii, pe fondul lipsei grave de cunoştinţe în domeniu, în scopul argumentării inconştiente a tezelor “moldovenismului” care au revenit în forţă, pregătind spargerea postrevoluţionară a unităţii poporului român (şi nu numai a lui) în “naţiuni culturale”, aberaţie “implementată” de agenţii Rusiei imperiale în minţile “analiştilor” Europei democrate şi civilizate, pe criteriul apartenenţei religioase, prin sintagma “naţiuni spirituale”.

6. “Dacismul” în slujba “moldovenismului”
În calea “moldovenismului”, a demonstrării existenţei unui popor “moldovenesc”, s-au aflat de la început două impedimente:

1) numele de ROMÂN (dialectal RUMÂN, ARUMÂN, RĂMÂN, sau, sub influenţă germană, RUMER) de la ROMANUS – ROMAN, nume tradus de slavi prin VOLOH, VALAH, de turci prin Ulaq, Ulaghi, de unguri preluat ca Olah, de greci Blac, Vlah, de germani Wallah sau Bloch, de francezi Vlaqui, Blaqui, Blasi, Blazi etc. şi care atestă românilor calitatea de urmaşi ai cetăţenilor Imperiului, de oameni liberi şi de stăpâni ai pământului pe care vieţuiesc şi în care s-au instalat hoardele barbare, germano-slavo-asiatice;

şi 2) limba ROMANĂ, cea mai apropiată de limba latină, dintre limbile romanice sau neo-latine.
Pentru a-şi atinge scopul, ideologii “moldovenismului” au acreditat ideea că etnogeneza română nu a existat. Mai mult, că TRACII nu au fost un popor unitar, vorbind “aceeaşi limbă” între Nipru, Dunărea Mijlocie, Carpaţii Păduroşi şi nordul Greciei ci o sumedenie de popoare distincte, între care s-ar fi evidenţiat poporul “dac” şi poporul “get”, prin transformarea în “popoare” a fragmentelor trace locuind în Banat, Ţara Haţegului şi vestul Olteniei (“dacii”) şi în Valea Dunării inferioare şi maritime, inclusiv Dobrogea şi litoralul pontic până la Bug (geţii). Românii ar fi “dacii” care au preluat de la “romani” doar limba sau, în varianta finală, care i-ar fi învăţat pe “romani” limba latină.

Dar care sunt originari doar din Dacia mică a lui Decebal, teritorial redusă la “un milion de paşi”, urmând să “românizeze” prin “descălecare”, ulterior, Ardealul pustiu (locuit la venirea maghiarilor doar de puţini slavi), Maramureşul istoric, sudul Poloniei, Moldova, Dobrogea, estul Munteniei, nordul Peninsulei Balcanice unde s-au născut popoare slave (sârb, bulgar, “ucrainean”), poporul ungar sau, cu începere din veacul IV, din simbioza geto-slavă, poporul “slav”, “moldovenesc”, invadat de “români” în veacul XIV, prin Dragoş şi Bogdan care popor şi-a căutat permanent matca rusă, tratatele de alianţă încheiate de domnii Moldovei, Gheorghe Ştefan şi Dimitrie Cantemir în 1654 şi 1711, nereprezentând decât întoarcerea “moldovenilor” acasă. Parţial “eliberat” în 1812, reocupat în 1918, poporul “moldovenesc” s-ar fi regăsit în 1940, conştientizând că misiunea sa legitimă este reintegrarea până la Carpaţi. Adică ceea ce susţine astăzi, în spirit pur kominternist, tandemul de la Chişinău Starîi-Voronin.
În perspectiva noii “schimbări la faţă” a Rusiei imperiale, “moldovenismul” ca şi alte “isme” trebuia protejat, pentru ca românii să nu-şi împlinească idealul naţional, prin înlăturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov, în contextul revoluţiilor “spontane” anunţate de “Glasnost” şi “Perestroika”. Drept dovadă, angajate în procesul de “liberalizare”, forţele bolşevice de la Ghişinău, în slujba perpetuării regimului ocupaţiei ruse au emis, la 11 noiembrie 1988, în scop de cosmetizare şi control, celebrele “Teze” ale CC al PCM, sub titlul “să promovăm restructurarea prin fapte concrete” care recomandau să fie păstrate “limba moldovenească”, “grafia slavă”, “limba rusă ca mijloc de comunicare”, deci “un bilingvism real”, “prietenia popoarelor” etc. De aici obsesia patrioţilor din RSSM pentru afirmarea identităţii prin numele de “român”, prin proclamarea “limbii române”, a lor ca parte a poporului român şi a “istoriei românilor” etc.
Întrucât procesul de creare a “poporului sovietic”, prin topirea tuturor identităţilor etnice şi culturale în creuzetul rus, mascat de ideologia comunistă, nu se încheiase, declanşând “restructurarea”, ruşii riscau să deschidă “cutia Pandorei” şi să scape de sub control “naţionalismele” popoarelor subjugate parţial sau total. De aceea, “restructurarea” trebuia să lovească “revoluţionar” în primul rând statele vecine, transformate de Armata Roşie în “socialiste”, împiedicându-le pe ele să-şi clădească propriul destin şi pe eventualii interesaţi din Occident să nu poată profita de situaţie, datorită “centurii de foc” pe care aceste state o formau. În scopul gestionării viitoarei crize programate, serviciile speciale ruseşti, în acord cu cele aliate, occidentale, au pregătit în mod identic “revoluţia” în statele-satelit, sacrificând a priori trei dintre pionii Tratatului de la Varşovia, care interesau în mod deosebit Germania şi sateliţii acesteia: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România. Ca atare, în epoca pregătirii intensive a “revoluţiilor”, mai mult sau mai puţin “spontane” ori “de catifea”, în Europa central-răsăriteană, “revoluţii” de care Rusia avea atâta nevoie, ca “perdea de fum”, în contextul propriei restructurări, adică la sfârşitul anilor ’70 şi în întreg deceniul IX al veacului trecut, valul declinului programat a atins, în toate aceste ţări “socialiste” direct vizate, toate domeniile: economic, administrativ, social, politic, militar, biologic (sănătate), formativ (învăţământ), cultural şi spiritual (biserica), inclusiv sau apoteotic şi domeniul conştiinţei naţionale, bulversată prin agresarea Istoriei lor, coloana vertebrală a conştiinţei de sine pentru orice popor. Interesant este faptul că ultima “adunare generală” a agenţilor celor implicaţi în elaborarea Noii (a câta oare, Doamne?) Ordini europene şi mondiale, s-a desfăşurat, pentru punerea la punct a ultimelor detalii, la Bucureşti, în vara anului 1980, mascată fiind de lucrările unui Congres internaţional de… Istorie. Cu certitudine, în baza informaţiilor primite atunci de la colegi de breaslă occidentali, afirm că s-a găsit soluţie problemei: România va fi primul stat socialist bulversat (în 1985) “revoluţionar”, “a doua zi” după înlocuirea la Moscova a lui Leonid Brejnev cu (încă) necunoscutul Mihail Gorbaciov (al doilea pe listă se numea “Rumeanov”) şi declanşarea procesului în URSS pentru provocarea “exploziei” “lagărului socialist” periferic, european sau va fi lăsată ultima (1987 ori… 1989), pentru a servi, prin foc şi pară, drept “exemplu” pentru europenii care vor mai avea, în viitor, veleităţi de independenţă?

Ce “soluţii” s-au adoptat… cunoaştem, deoarece este deja istorie trăită şi este meritul forţelor patriotice naţionale româneşti, faptul că România nu a cunoscut (încă) soarta Cehoslovaciei şi Iugoslaviei! Este de reţinut însă, faptul că, reluându-se tentative kominterniste mai vechi, în primul rând în România, Bulgaria şi Ungaria, dar şi în Iugoslavia, Polonia şi “Ucraina” vestică (ultimul teritoriu “slavizat”) au apărut brusc, teorii identice, menite să le altereze tot ceea ce ştiau despre propria identitate şi, deşi aveau un interes comun (scăparea de sub tutela Moscovei şi evadarea din “lagărul roşu” în lumea democratică de tip occidental).să transforme popoarele acestor state în adversare de moarte, mergând până la acceptarea războiului ca metodă de “rezolvare” a falselor litigii create de foştii ocupanţi, între ele. Erau teorii protocroniste, în domeniul Istoriei, născute brusc şi identic (dovadă a existenţei unui centru unic de concepţie şi difuzare) în aceste ţări, în anii 1978-1980, pe coordonatele “naţionalismului” socialist, exacerbat dincolo de limitele bunului simţ, printr-o propagandă găunoasă şi total paralelă cu ştiinţa şi adevărul. Erau teorii despre primordialitatea şi puritatea popoarelor… “dac” (“adică român”), “magara” (adică “maghiar” sau “ungur”), “moes” sau “eneit” (adică “bulgar”), “rase” (adică “sârb”), ori a aşa-zisului popor “ucrainean” (“la mărginean”) etc., toate băştinaşe de la… Adam şi Eva în… spaţiul etnogenetic românesc, afirmându-şi actuala limbă, tradiţiile şi cultura actuale, cu sute de mii de ani, dacă nu cu milioane, înaintea apariţiei lui Homo Sapiens Sapiens.

Parcă vedeai, ascultându-i pe diverşii propovăduitori ai curentului, maimuţele antropoide, ţopăind printre saurieni, din cracă în cracă şi declamând cu patos revoluţionar poezii patriotice în limbile literare română, ungară, bulgară, sârbă, polonă sau… “ucraineană”. Şi toate aveau 3, 5, 15 sau 17,5 m înălţime, pentru că, “cel mai mare pitic” din lume nu mai era “piticul sovietic”, cinstea de a-1 avea printre strămoşi, fiind revendicată de români, unguri, bulgari, sârbi, polonezi, “ucraineni”.

Autogratulându-se cu titlul de “patrioţi”, mii de “intelectuali”, produse de serie ale partidelor comuniste, fără vreo legătură cu cercetarea de specialitate, în primul rând “activişti”, adică “revoluţionari de profesie” (astăzi … profesori universitari), fără vreo meserie precisă, adică vechea masă de manevră a Kominternului, au devenit peste noapte specialişti în Istorie şi lingvistică. Dar şi câţiva “istorici” de partid, specializaţi în “istoria mişcării muncitoreşti” şi a partidelor comuniste s-au reorientat spre comuna primitivă, pentru a căuta probabil izvoarele comunismului.

Bizar este faptul că cei care trecuseră de la “eroii” Vasile Roaită şi Filimon Sârbu, la întemeierea PCR de către… Horea, Cloşca şi Crişan, la “poporul geto-dac” cu indivizi de 17,5 m care i-au învăţat pe “romani”… latina, la descifrarea a mii de cuvinte “dace” (fără ca ei să posede cunoaşterea nu a limbilor clasice, ci măcar a vreunei limbi de circulaţie, în afara dialectului rutean ori unguresc pe care îl vorbeau acasă) din banala inscripţie “VÂNAICA DTRU” zgâriată, ca semnătură, de un ţăran oltean, contemporan cu noi (VASILE NAICĂ DUMITRU) pe o “ceaşcă dacică” (opaiţ) găsită în grădină etc., aparţineau mai toţi “naţionalităţilor conlocuitoare” (ungară, bulgară şi “ucraineană”) ceea ce ar duce cu gândul la ipoteza că nu numai excesul de zel neo-bolşevic “îi mâna în lupta” pentru negarea romanităţii românilor.
Ceea ce îi unea pe toţi aceşti “specialişti” într-ale istoriei românilor, bulgarilor, ungurilor, “ucrainenilor” etc. era faptul că puneau semnul egalităţii între populaţiile vechi europene şi popoarele noi, moderne, negând “etnogeneza” ca fenomen comun tuturor regiunilor Lumii Vechi şi Noi.
Susţinuţi de două institute create de emigraţia lor în Argentina, “specialiştii” unguri proclamau că, mult înaintea elamiţilor şi sumerienilor, “poporul magara”, adică unguresc a civilizat în patru valuri succesive Europa, ar fi inventat focul, roata, scrisul, într-un cuvânt civilizaţia, ba chiar şi creştinismul înainte de Iisus. Iar dacă Iisus nu a fost cumva “ungur” deşi toate “dovezile” converg în acest sens, Burebista şi Decebal au fost cu siguranţă. “ – Nu-i adevărat – ţipau “specialiştii” bulgari – poporul moes sau eneit”, într-un cuvânt “trac, adică bulgar” le-a făcut pe toate astea. “ – Ba nu, poporul “rase” adică sârb, “polon” sau “ucrainean”.

Până când veneau “specialiştii” de la Bucureşti grupaţi în “Cercul Deceneu”, adjudecând civilizaţia pentru “daci” sau (dacă erau sprijiniţi financiar de Iosif Constantin Drăgan) “traci”, adică “români”, care ar fi populat numai ei, nemaifiind loc pentru alţii Europa, de la Urali la Atlantic, fără să se întrebe cum de ne-am restrâns în halul ăsta şi cât de tare am decăzut, scăzând, de la 17,5 la 1,5 m înălţime. Ba mai puneau şi semnul egalităţii între “Zamolxis” ori “Deceneu” şi… Dumnezeu.
Cei care se lăsau (şi se lasă) seduşi de asemenea aberaţii erau (sunt), elevi, studenţi, în căutare de mister sau medici, avocaţi, ingineri, profesori, ofiţeri etc, având ca hobby Istoria, plafonaţi în propriile meserii ori trăind cenuşiu, fără satisfacţii, ca urmare a scăderii nivelului de trai şi lipsei posibilităţilor de afirmare.

Degeaba îi trimiteau la plimbare istoricii şi arheologii autentici pe cei care cereau catedre de “limbă dacă” la Cluj sau schimbarea numelor PCR şi RSR în PCD (“Partidul Comunist Dac”) şi RSD (Republica Socialistă Dacia”), pentru că agenţii kominternişti, pregătitori ai revoluţiilor “sociale” şi culturale le-au deschis “culoare” de manifestare.
Îmbrăcată în haina patriotismului exacerbat şi urmărind, prin manipularea “în orb” a propagandiştilor din teren, vulnerabilizarea neamului prin anihilarea conştiinţei naţionale româneşti, a mândriei de apartenent la civilizaţia primordială europeană, de expresie latină, în scopul spargerii unităţii statale româneşti, cultivată prin visători, în scopul creării pepinierei viitorilor executanţi, “isteria dacică”, deosebit de violentă în anii ’80, a activat în România pe două căi, încercând să lovească de “sus” în “jos”:

1) pe linia partidului unic, prin grupul de ţucălari ai “specialistului” Ion Popescu – Puţuri, cel care îi “legitima” lui Nicolae Ceauşescu (prin confuzia cu fratele său, Marin) trecutul de “revoluţionar”, grup concentrat la ISISP (“Institutul de Ştiinţe Istorice şi Social-Politice” de pe lângă CC PCR si

2) pe linie militară, prin conducerile CSCITM (Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară) creat în 1968 de generalul Eugen Bantea (Yakub Beer) şi Editurii Militare, prin grupul de “specialişti” gravitând în jurul “celui mai mare istoric în viaţă”, Ilie Ceauşescu, patriot fără cultură reală dar general, şef al Consiliului Politic Superior al Armatei şi frate al dictatorului.
Linia de partid, fundamentalistă, privindu-i pe romani ca pe nişte “jefuitori imperialişti” a exclus cu totul românizarea şi apartenenţa noastră la civilizaţia europeană veche, păgână, apoi creştină, creând premisele “invitării” noastre, după 1989, să ne “integrăm” în “casa comună” clădită de înaintaşii noştri “romani” – Europa şi care, de drept, ne aparţine prin moştenire etno-culturală.

Linia “militară”, unde s-a întâmpinat mai multă rezistenţă pentru că lucrurile au fost luate în serios de cercetătorii autentici, în ciuda zelului coloneilor politruci (astăzi fără excepţie, “europeni”, “democraţi”, ba chiar “creştin-democraţi” şi “regalişti”) de a fi pe placul Şefului s-a mulţumit doar să acrediteze ideea că românii ar fi “dacii” care au “preluat de la romani numai limba”, aberaţie strecurată sub semnătura lui Ilie Ceauşescu, în “capodopera” “Transilvania, străvechi pământ românesc”, şi în volumul I al Tratatului de “Istoria militară a poporului român” (1984).
La curent cu tot ceea ce apărea în domeniu în “ţările vecine şi prietene”, tinerii istorici militari de atunci au înţeles că nebunia se răspândea în forme identice, fiind clar dirijată şi favorizată, în primul rând în Bulgaria, România, Ungaria şi “Ucraina”. Şi punând întrebarea clasică a istoricului, “Cui foloseşte?”, au înţeles că dinspre Răsărit veneau “nori negri”. Drept care au încercat să reacţioneze, împotriva propriilor şefi, cum s-au priceput, intrând “în campanie”.

Au susţinut în Bucureşti şi în ţară sute de “expuneri” sau “comunicări” care începeau cu “clişeul”: “Tovarăşi! Nu a existat niciodată un popor dac! Poporul se chema TRAC, «dac» fiind o denumire locală, gen «bănăţean» sau «haţegan» pentru tracii din Banat, vestul Olteniei şi S-V Transilvaniei. Tot aşa nu a existat niciodată un popor roman în sensul etnic actual. «Roman» însemna cetăţean, om liber. «Civis romanus natus dacus» scrie pe pietrele funerare. Cine nu era «roman», conform Constituţiei Antoniniene era sclav! Numele de «roman» dobândeşte conotaţie etnică prin poporul român.”
Apoi au încercat să atragă pe diverse căi atenţia şi lui Ilie Ceauşescu şi “celor în drept” utilizând cu regularitate paginile publicaţiilor “Scânteia tineretului”, “Viaţa studenţească” şi “Amfiteatru”, că teoria conform căreia ROMÂNUL AR FI DACUL CARE A ÎNVĂŢAT LIMBA LATINĂ, creează următoarea “realitate” etnică a anului 275, după “retragerea” aureliană:

1) un popor dac în teritoriile zise libere;

2) unul roman la sud de Brazda lui Novac

şi 3) români în fosta Dacie romană nord-dunăreană.

Că se exclud astfel din aria etnogenezei şi, prin urmare din spaţiul românesc nu numai toate teritoriile româneşti rămase în afara fruntariilor actuale ci şi 3/4 din cele situate în interior. CĂ SE ALIMENTEAZĂ TEZA RUSEASCĂ A MOLDOVENISMULUI, din “dacii liberi”, încă atestaţi în veacul IV (deci alături de… români) şi slavi, ruşii urmând a declara că s-a născut UN NOU POPOR MOLDOVENESC, “românizat” prin “descălecat” în veacul XIV şi care, o dată proclamat ca atare, îşi va reclama “libertatea” şi “unitatea” între Nistru şi Carpaţii Orientali. Mai mult, că se alimentează vechile teze germane puse în circulaţie de ofiţeri imperiali şi preluate de unguri, în sensul că, dacă dacii vorbitori de latină sunt consideraţi “români”, înseamnă că în anul 275 s-au retras din Dacii NU ROMANII, cum susţin adversarii autohtoniei şi continuităţii noastre ci de-a dreptul ROMANII, AURELIAN ÎNSUŞI şi CEA MAI MARE PARTE A MILITARILOR DIN BAZINUL DUNĂRII INFERIOARE ŞI MARITIME DEVENIND, CA BĂŞTINAŞI VORBITORI DE LATINĂ… “ROMÂNI”.
Reacţia tinerilor istorici militari a fost motivată de… FRICĂ. In momentul în care, după scurtele intermezzo-uri numite “Andropov” şi “Cernenko”, la Kremlin a ajuns Gorbaciov şi şi-au adus aminte de datele furnizate de omologii occidentali la Congresul mondial din 1980, au înţeles că nu soarta “socialismului” care tocmai decedase ci soarta României era pecetluită. Făcând o selecţie valorică a analiştilor “bătrâni” ai armatei (ca grad şi experienţă), oameni de 40-50 de ani atunci, deci nefacând parte din generaţia “proletcultistă”, ei i-au pus la curent cu datele pe care le aveau şi împreună au redactat un material-sinteză al deteriorării vieţii în România în perioada 1980-1985, al prăbuşirii tuturor domeniilor de activitate şi al agresării conştiinţei naţionale prin Istorie, acuzându-i pe numiţii Ion Popescu Puţuri şi Ilie Ceauşescu de trădare inconştientă de ţară, indicând existenţa unor agenţi străini printre adulatorii lor şi prognozând “agresarea şi spargerea României în bucăţi” în 1987 sau… 1989, împrejurare în care Nicolae Ceauşescu avea să sfârşească de “moarte violentă”. Semnat în clar, cu nume, grad, funcţie şi înmânat direct ministrului de atunci al Apărării materialul s-a soldat cu îndepărtarea rând pe rând a semnatarilor, începând cu colonelul Al. Gh. Savu, autorul unei celebre cărţi despre “Dictatura regală”, vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară Comparată, considerat (pe nedrept) “creierul” “conspiraţiei” şi terminând cu cel mai mic în grad, funcţie şi vârstă atunci, semnatarul acestor rânduri, declarat “capul răutăţilor”, “trădător al istoriografiei naţionale” şi pus “în ancheta CI” de către Ilie Ceauşescu (care şi-a cerut personal iertare în 1992), abia la 21 noiembrie 1989.

Din cei 13 istorici şi analişti militari semnatari, mai trăiesc astăzi 5. Nici unul nu mai este însă cercetător ştiinţific în domeniul istoriei militare sau militar activ, pentru că în bătălie contează doar victoria!

Iar şansa victoriei, istoricii militari au irosit-o în 1987, când la Moscova a apărut, încununând tezele “moldovenismului”, lucrarea colectivă, destinată Occidentului – “Istoria modernă a Europei şi a celor două Americi”.

În ceea ce ne priveşte, aceasta identifică pe teritoriul actual al României “TREI POPOARE ÎNRUDITE, DAR, EVIDENT DISTINCTE:

1) un “popor român”, născut în Banat, Oltenia, provenit din “dacii” care “au învăţat latina” şi care s-ar fi extins ulterior, românizând Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Basarabia, Ardealul, Crişana, Maramureşul;

2) un “popor moldovean”, la est de Carpaţi, ca rezultat al coabitării geto-slave din veacurile IV-V, “descălecat” de români în veacul XIV, “deznaţionalizat” şi care trebuie să revină la matca… slavă şi

3) un “popor vlah”, venit, spre deliciul revizioniştilor unguri, nu se ştie când, din Balcani şi infiltrat în Germania.
Atenţionăm cititorii că ACEASTA ESTE IMAGINEA care ne-a fost făcută în Occident, în preajma declanşării “revoluţiei” lui… Lazlo Tokes şi că ACEASTĂ IMAGINE A PRIMIT CONSACRAREA prin eforturile, încă o dată reunite ale interesaţilor ruso-germani, investitori şi susţinători, între altele ai Proiectului Bâstroe, concretizate la 8 octombrie 2004, orele 10.00, prin deschiderea la Chişinău a Congresului I al poporului moldovenesc de către Vladimir Voronin, iar la Bucureşti, în Palatul Parlamentului, pe banii noştri şi în dispreţul guvernului al cărui mesaj (semnat de dl. Titus Corlăţean) a fost ignorat (dlui Viorel Badea, reprezentantul Departamentului pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni nu i s-a permis să-l citească), a Congresului I al poporului vlah, “altceva decât poporul român”, de către nonagenarul silvicultor Vasile Barba venit special de la Freiburg.
Toate aberaţiile apărute în lucrarea sovieticilor fiind argumentate în 1987 prin ample citate din “Operele” semnate de Ilie Ceauşescu şi confecţionate de grupul care îl manipula, istoricii militari au făcut un al doilea raport-sinteză, asupra cărţii, atenţionând şi asupra atacurilor conexe apărute în publicaţiile din toate statele “lagărului socialist” european, dar acesta nu a ajuns niciodată la destinatar.

Aflând pe căi oculte de existenţa lui, Ilie Ceauşescu i-a cerut insistent, neoficial, direct de la sursă, luni de zile, fără însă să îl poată obţine. Cu această ocazie a aflat că istoricilor militari li se ridicau până şi manuscrisele, pentru a nu rămâne vreo urmă din ceea ce produceau cu adevărat şi a se putea înainta conducerii armatei, doar ceea ce “trebuia”. Dar descoperirea nu a fost suficientă să-1 trezească la realitate!
Doi ani după “evenimente din decembrie 1989”, “îmbătrâniţi” prematur de eşecuri şi reluând disputa pe alte baze, supravieţuitorii grupului din 1985 i-au dat în presă o replică dură unui mare gazetar patriot, ctitor de revistă şi partid care deplângea soarta lui Ilie Ceauşescu, arătând cât de mult “s-au bucurat ungurii” când au aflat că acest “mare istoric” a fost arestat.

Răspunsul a fost că ungurii “s-au tăvălit de necaz” pentru că un mai mare susţinător, din necunoaştere, al teoriilor lor decât acest fiu de ţăran ajuns acolo unde nu îi era locul, nu va mai putea fi produs în viitor. Numai că viitorul avea să demonstreze prin apariţia… ghermanilor care s-au “săturat de România”; în această privinţă, istoricii militari s-au înşelat.

Marele gazetar n-a reţinut decât semnătura, “ANA CONDA” neînţelegând de unde şi de ce un astfel de “şarpe rău” se aruncă asupra oamenilor pe care el îi preţuia. Or mesajul “şarpelui” era că PATRIOTARDISMUL, monstruosul făt rezultat din încrucişarea PATRIOTISMULUI CU LIPSA DE CULTURĂ este cel mai periculos duşman al ADEVĂRULUI, al PATRIOTISMULUI şi al POPORULUI ÎNSUŞI!

7. “Dacismul” şi “moldovenismul” dupã… “Evenimente”
În deceniul “pregătitor al revoluţiilor «spontane»”, aşadar, în statele “lagărului socialist” european, pe fondul agravării progresive şi dirijate a calităţii vieţii şi al degradării programate a culturii generale, însuşite de tinerele generaţii, în procesul educaţional, absurdităţile protocroniste în Istorie au prins, omul de rând refugiindu-se cu frenezie, fără să-şi dea seama că face jocul “Marelui frate de la Răsărit”, din realitatea tot mai greu de suportat, într-un trecut himeric, în care ar fi fost… CINEVA. Eventual… “buricul Pământului”! Baza viitoarelor “isme”, adică “naţionalisme”, “fundamentalisme”, “regionalisme”, “sectarisme”, “patriotisme” locale, care aveau să devină operante în faza a doua, “postrevoluţionară” a procesului declanşat de Moscova şi partenerii săi strategici, era astfel creată. Pentru ca, o dată statele anihilate, să se declanşeze ofensiva împotriva unităţii popoarelor lor.
În ceea ce ne priveşte, nu numai că vechiul centru răsăritean şi-a intensificat eforturile de manipulare imagologică şi psihologică pe linia creării de “naţiuni culturale” din trupul nostru etnic, dar şi Occidentului i-a plăcut ideea pentru că ultimii ROMANI supravieţuitori prin secole – ROMÂNII, urmaşii şi moştenitorii direcţi ai celor ce au construit cândva Europa unită, nu puteau fi invitaţi să intre în casa comună numită Europa, care le aparţinea de drept şi asupra căreia puteau emite pretenţii, lăsându-i fără drept la replică pe urmaşii barbarilor, invadatori, erijaţi în stăpâni cu 1.500 de ani în urmă. Vorba prietenului nostru de la Bremen, istoricul Viorel Roman, “ia-i neamţului dreptul roman şi i-ai aruncat înapoi, în pădure”.

De asta sapă probabil nu numai la Bâstroe ci şi la temelia poporului român, inventând diverşi Vasile Barba care visează un popor vlah, mai vechi decât dacii şi mai latin decât românii. Ca şi la temelia poporului bulgar de altfel, bulgarii din Macedonia declarându-se “popor slav-macedonean”, băştinaş din vremea lui Alexandru Macedon care ar fi fost din stirpea sa sau la temelia “ucrainenilor” care înregistrează o crescândă întoarcere la statutul de “rutean”. Totul se face astăzi însă nu în interesul vreunui popor anume, fie el rus sau german, ci al unor grupuri industrial-financiare care au investit în “revoluţiile” mai mult sau mai puţin “spontane” şi în “schimbarea de sistem” în jumătatea estică a continentului, pe de o parte pentru a ieşi din criză pe spinarea fostelor state socialiste, pe de alta pentru a-şi relansa profitul prin accederea pe nimic la resursele clasice;rămase neexploatate şi la mâna de lucru ieftină din respectivele state. Abandonată fiind ideea statelor unite ale Europei, ca Europă a egalilor;lansată la 9 mai 1950, ismele şi orgoliile locale sunt utilizate astăzi, în faza a doua a procesului de preschimbare a Estului, în interesul unei Europe de expresie germană, aliată cu o Rusie de expresie, ca de obicei, imperială.

O Europă a “landurilor”, potrivit “principiului Kohr” (“Tot ce este mic este minunat”) a statelor care să nu depăşească 10 milioane de locuitori, incapabile să-şi protejeze resursele şi împiedicate să viseze la “naţiunea etnică”, având dreptul să aspire doar la “naţiunea spirituală”, bazată nu pe etnie, tradiţii, limbă, trecut, cultură şi interes comun sau teritoriu, ci pe apartenenţa religioasă, atât de “convingător” prezentată de Francois Mitterand la Congresul mondial de… Istorie de la Montreal, din 1995, ca putând exista “şi în absenţa frontierelor şi a statului.
Utilizându-se, pe post de berbece, “drepturile colective” ale minorităţilor etnice, cehii şi slavonii (iugoslavii) au fost sparţi în două, respectiv şase naţiuni spirituale, statele lor încetându-şi existenţa. Cu atât mai mult cu cât fabricatele teorii protocroniste şi-au făcut datoria lăsându-i pe locuitorii întregii Europe central-răsăritene fără identitate naţională reală. Cu excepţia specialiştilor autentici, unguri, cehi, sârbi, bulgari, polonezi, “ucraineni”, români, pe care, însă, nimeni nu-i ia în seamă, nici un european al acestei regiuni nu mai ştie exact cine este.

Dar fiecare este… nu liber, ci de-a dreptul stimulat să viseze şi să-şi exprime cu violenţă visul care-1 îndepărtează de realitatea cotidiană şi milenară. Până la totala măcinare reciprocă şi la dezintegrarea realităţii, în scopul construirii uneia noi, contrafăcute, exprimată prin topirea tuturor “ismelor” în cea finală, globalizantă, a tuturor etniilor într-o singură naţiune, cea “europeană” de “consumatori” şi a tuturor religiilor într-una singură, doar aparent creştină, de “ascultători”!

Vremuri prevestite de altfel, de Biblie! Până la venirea însă a “Apocalipsei” pentru toţi, s-a produs “Apocalipsa” pentru cehi şi sârbi imediat după 1989. Şi nici noi, ROMANII nu ne simţim prea bine! Ca să renunţăm la numele de ROMÂN şi ROMÂNIA, utilizat ca antidot la separabila “Moldo-Vlahie” de generaţia Cuza, ne-am confruntat deja cu diversiunea “rromă”.
Neştiind că rudele lor din Orient şi Nordul Africii nu cunosc nici numele de “atziganes” (de unde gitan, gitano, zigeuner, ţigan etc.) dat lor în Asia Mică după numele unei secte creştine locale, care avea cam acelaşi mod de viaţă, nici cel de “rom”, dat de sârbi după “România” astăzi “Rumelia”, adică după regiunea prin care au pătruns în Europa în urma oştilor otomane, în 1354, ţiganii au acceptat ideea “protocronistă” a venirii lor din India, pe la 1241, în urma tătarilor. “Rom” ar însemna, numai în limba celor europeni “om”, şi nu regiunea de apariţie.

Sunt însă tot atât de “romi”, adică “românii” sau “romaioi” adică greci, pe cât sunt de… “cehi” sau “egipteni”, întrucât, după ce au apărut la sârbi în 1356 şi s-au răspândit în teritoriile româneşti între 1378 (Muntenia) şi 1400 (Transilvania) au năpădit… Boemia, motiv pentru care, când s-au apropiat de Franţa, francezii le-au spus “boemieni”, de unde cuvântul romantic “boema”. Singulari, ca de obicei, englezii, luând în calcul portul lor oriental, le-au spus “egipteni”, adică “gipsyies”. Dintre toţi europenii însă, numai noi, românii am acceptat diversiunea “rromă”, pentru ca mankurţii noştri să poată renunţa mai uşor la propriul nume, spre a nu fi confundaţi în Europa.
Pe fond s-au reactivat patrioţii – “daci”, cetăţeni oneşti, cu vocaţia scrisului, dar fără cultură în domeniu, gen Pavel Coruţ şi Geo Stroe ex-ofiţeri, Ion Gheorghe, ex-poet, astăzi slăvind virtuţile armatei ruse, Pavel Lazăr Tonciulescu, ex-absolvent de liceu, astăzi decedat, Napoleon Săvescu, medic chirurg diplomat în Bahamas şi trăitor pe post de Mecena în SUA şi alţi domni şi doamne cu sau fără grade grupaţi în jurul unor reviste sau academii “geto-dace”, organizând apocaliptice “congrese” şi reuniuni-parastas pentru Neamul Românesc şi îndemnându-i pe cei mai slabi de înger să se declare “daci” la ultimul recensământ, din 2002.

Diversiunea “vlahă” a prins, pe barba lui Barba printre arumâni, românii sud-dunăreni declarându-se alt “popor” şi arogându-şi doar pentru ei numele străin, respins ca o insultă de înaintaşii lor, de “vlah”, de parcă nu ne-ar spune încă şi astăzi nouă, nord-dunărenilor, în propria noastră ţară, unii, “büdös olahok”. Ba şi la “vlahi” a apărut o dizidentă, un arumân mai cu moţ, Karaghiaur, declarându-se “prinţ cuman” şi începând să căftănească “baroni” şi “conţi” “cumani” printre “intelectualii subţiri” din Oltenia şi Moldova, fără să trezească totuşi simpatia istoricilor Dan şi Mihnea BERINDEI, Ştefan GOROVEI sau a generalului Ion COMAN care poartă autentice nume pecenego-cumane.

În plus, un oarecare … Sabin care s-a “săturat de România” s-a proclamat “ardelean” făcând o primă tentativă de înfiinţare a unui “partid al ardelenilor” în septembrie 2003 care va fi urmată (suntem convinşi de succes) probabil de vreun prim Congres al “poporului” “ardelean” sau “ardeleano-bănăţean”, de vreme ce individul a cerut la Bruxelles în septembrie 2002, sprijin internaţional pentru salvarea “limbii transilvane”.
Cel mai mult a progresat însă “moldovenismul”, relansat cu noi “argumente”, în chiar zilele când noi, culcându-ne pe ambele urechi, ne bucuram de “libertate” şi de “boom”-ul de imagine pe care-1 înregistram în Europa, de specialiştii Armatei Roşii, T.A. Laptev, T.V. Soloviov şi AA Nikiforov, în numerele 10 şi 12 din 1990, sau, sub semnătura lt. col. Volkodaev, în nr. 2/1991 ale revistei sovietice de istorie militară “Voenno-Istoriceskii Jurnal”, prin articole ca “Jurământul de supunere către Rusia” sau “Relaţiile ruso-române şi formarea graniţelor”.

“Moldovenismul” a fost preluat ca doctrină de către românii care nu mai simt româneşte, gen Chiţac, Mărăcuţă, Caraman, din Transnistria, folosit împotriva “fasciştilor români”, pentru apărarea pământurilor Maicii Rusii în “războiul nistrean” de secesiune din 1991-1992 şi abandonat după victorie, întrucât se impunea trecerea la o etapă calitativ-superioară a deznaţionalizării, aceea de “ucrainizare”.

A fost însă ridicat din noroaiele tranşeelor de la Coşniţa-Doroţkaia sau Tighina de către foştii “patrioţi” de la Chişinău şi transformat în doctrină de stat de clica lui Voronin, producătoare de dicţionare moldoveneşti şi congrese ale “moldovenilor”. Ba a trecut şi Prutul, un inconştient politic înregistrând un “partid al moldovenilor”, din fericire repede lichidat, prin absorbţie de către actualul PSD. “Moldoveni”, “transilvăneni”, “nistreni”, “vlahi”, “daci”, “cumani” etc… se pare că, la început de nou mileniu, nimeni nu mai este sau nu mai vrea să fie… ROMÂN în ROMÂNIA! “Tot ce este mic este minunat!” “Principiul Kohr” acţionează aşadar, apocaliptic, şi în România.

Cât de curând vom vorbi poate, dacă nu vom şti să resuscităm “mândria de a fi român” şi despre “popoarele” “gorjean”, “argeşean”, “ilfovean”, “bucureştean” sau, de ce nu “ferentarian” ori “calea-griviţean”. Iată de ce ne-am hotărât să încercăm să demontăm, câtă vreme nu e prea târziu, Marele Joc, explicând, prin cele ce urmează “ucrainenilor”, ”rutenilor”, “transnistrenilor”, “moldovenilor”, goralilor, huţanilor, lituanienilor, pentru moment, fiindcă tăvălugul vine, ca de obicei, dinspre Răsărit, cine sunt cu adevărat şi prin ce fire sunt legaţi de Noi, ROMANII. Şi o facem în interesul generaţiilor viitoare, al democraţiilor occidentale, dar şi al nostru.


Col(r)Dr. Mircea DOGARU – http://istorie-adevarata.blogspot.com .

  • În anul 1810, “Planul Prozorovski”, astfel numit după consilierul care l-a elaborat, prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, “Basarabia” şi “Moldova”, respectiv Muntenia şi Oltenia , ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii.

Planul împrumuta mult din strategia Austriei care, răpind Ţării Româneşti partea de vest în 1718, o transformase în provincia Oltenia. Pierdută din fericire în 1739, aceasta fusese solicitată otomanilor, prin tratative secrete în 1771, în schimbul ajutorului militar împotriva Rusiei, în războiul din anii 1768-1774. Cum însă, prin împărţirea Poloniei (1772) şi-au adjudecat Galiţia şi Lodomeria, Habsburgii au renunţat pe moment şi la Oltenia şi la alianţa cu Poarta, solicitând ruşilor şi obţinând acordul de a ocupa regiunea învecinată a Moldovei (1774), pe care, adjudecându-şi-o în 1775, aveau să o numească, mai întâi “Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, “Bucovina” (1786). Dezvoltând procedeul, Alexandru I a început să vorbească din 1807 despre “Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Răsărit, dintre Siret şi Nistru mai întâi, apoi, în faţa opoziţiei franceze, dintre Prut şi Nistru, presentând-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.

17/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Armele antiromânismului: Falsurile istorice și pseudoteoria națiunii civice moldovenești

Falsurile și primejdia pseudoteoriei națiunii civice moldovenești

Deși are sorginte mai veche, criza identitară în Republica Moldova (RM) s-a declanșat odată cu proclamarea Independenței de Stat a acesteia față de fosta URSS, nerevenirea ei la Patria istorică, România, și preluarea sau inventarea unor concepte false despre originea românilor basarabeni, limba și istoria acestora,scrie prof. Anatol Petrencu, reputat istoric din R.Moldova, în prestigioasa publicație https://www.limbaromana.md.

Moldova harti/harta politica | Harta Online

RM (ex-RSS Moldovenească) a fost constituită pe teritoriul românesc al Basarabiei, răpite de Rusia țaristă în 1812, apoi de URSS, în iunie 1940, reocupată în 1944.

Conducerea RM a realizat pași concreți în vederea despărțirii de „imperiul răului”, așa cum a fost numită URSS. La 31 august 1989 a fost aprobată Legea privind decretarea Limbii române (numită impropriu „moldovenească”) drept limbă de stat, expusă în grafia latină, a fost proclamată Suveranitatea RSS Moldova (iunie 1990), iar în august 1991 – Independența de Stat a RM. A fost aprobat Tricolorul Drapel de Stat, introdus Imnul de Stat „Deșteaptă-te, Române!”, identic celui din România etc., altfel spus, RM făcea pași concreți pentru revenirea sa la matcă, adică pentru unirea cu Patria-mamă, România, deși ar fi fost firească proclamarea Unirii RM cu România.

Dar procesul firesc de revenire la Patria-mamă România a fost oprit cu brutalitate de Federația Rusă, care a susținut deschis regimul separatist anticonstituțional de la Tiraspol și a declanșat un război agresiv împotriva tânărului stat RM.

Mai mult decât atât: Kremlinul a amenințat Chișinăul că dacă va continua procesul de reîntregire națională, atunci ne vom pomeni cu alte câteva „republici” separatiste. Kremlinul a susținut și Coloana a 5-a, care ba deschis, ba ascuns discredita eforturile de revenire la normalitate.

În așa context a început constituirea celui de-al doilea stat românesc în Europa. Dar în loc de progres pe plan național, RM a înregistrat un regres sistematic. A fost înlocuit Imnul tuturor românilor (Deșteaptă-te, Române!) cu alt Imn – Limba noastră, care a rămas a fi tot „moldovenească” și introdusă cu această denumire în Constituția RM (1994).

La 5 februarie 1994 președintele RM, Mircea Snegur, a convocat congresul „Casa noastră Republica Moldova”, la care a pus bazele ideologice ale statului ne-românesc (antiromânesc) RM. Între altele, primul președinte al RM a spus cum că „moldovenii posedă aspirații firești de a fi stăpâni în propria țară”, că acestea sunt „aspirații eterne”, exprimate de „aproape șapte secole” (1994 – 700 = 1294, adică din secolul al XIII-lea), năzuințe „luminate de candela mereu aprinsă a icoanei marelui Ștefan” și că, în cele din urmă, aceste aspirații „ne sunt caracteristice și nouă, urmașilor voievodului, celor ce vom purta cu demnitate și mândrie numele recâștigat al țării, vom apăra cu dragoste și credință în Dumnezeu Patria noastră, Republica Moldova”.

Ceva mai devreme am obiectat: „numele recâștigat al țării”, „recâștigat” de la cine? De la URSS? Dar în cadrul URSS, din iunie 1990, numele oficial al republicii era RSS Moldova. Este clar: făcând excurs în secolul al XIII-lea, vorbind de „recâștigarea” Moldovei, M. Snegur a avut în vedere România; doar cealaltă parte a Voievodatului Moldova, după Unirea din 1859, și-a pierdut denumirea oficială „Moldova”1.

Tot atunci președintele RM Mircea Snegur a menționat că „Republica Moldova este fermă în hotărârea sa de a înainta pe calea afirmării în lume ca țară, al cărei popor îi poartă legitim numele”, iar recunoașterea internațională a RM, considera M. Snegur, „confirmă cu prisosință și viabilitatea tradiției multiseculare a statalității noastre, a sacrei credințe a poporului în dreptul său inalienabil de a trăi liber în vatra strămoșească”2.

Astfel, primul președinte al RM Mircea Snegur a îmbrățișat tezele staliniste ale moldovenismului primitiv, considerând că țara pe care o conduce provizoriu este o formațiune statală cu totul deosebită de România.

Pe acest fundal românofob guvernarea agrariană a încercat să scoată din învățământ cursul de Istoria Românilor și să introducă altul, numit Istoria Moldovei. Decizia agrarienilor a fost anihilată de Greva generală a studenților, profesorilor, liceenilor, intelectualilor, altor categorii sociale. Nimeni altul decât însuși Mircea Snegur a intervenit cu un Decret prin care a instituit un Moratoriu privind obiectul de studiu Istoria Românilor în instituțiile de învățământ.

În 2001 la putere a venit Partidul Comuniștilor din RM. Ceva mai devreme, în 1997, comuniștii autohtoni, conduși de Vladimir Voronin, au adoptat Programul partidului, document interesant din multe puncte de vedere.

Comuniștii lui Voronin considerau cum că „continuă criza generală a capitalismului”, cum că Apusul a contribuit la „fărâmițarea URSS” în state separate etc. În plan național PCRM s-a pronunțat pentru „respectul față de limba și cultura moldovenească, de cea rusă și alte limbi vorbite în Republica Moldova…”, pentru „neadmiterea falsificării istoriei Statului Moldovenesc, întemeiat încă în anul 1359, a etnofobiei de orice natură”3.

Altfel spus, conducerea comunistă a îmbrățișat concepția falsă cum că RM își trage statalitatea din Principatul medieval, cum că există un popor „moldovenesc”, ce vorbește o limbă identică cu cea română (V. Voronin a recunoscut acest fapt), dar care (limbă) are dreptul să se numească „moldovenească”.

Comuniștii au depus eforturi să formeze o comunitate a „moldovenilor” în România4.

Infotag

Românofob notoriu, V. Voronin a promovat politica de înlocuire a Istoriei Românilor ca obiect de predare în instituțiile de învățământ din RM cu numita Istorie „integrată”, care, în timp, s-a dovedit un eșec total.

Un efort deosebit în promovarea moldovenismului primitiv l-a depus un alt președinte al RM, socialistul și simpatizantul lui V. Putin – Igor Dodon. Fiind în funcția de președinte al RM, la 24-25 martie 2017, I. Dodon a organizat o Conferință internațională cu tema „Statalitatea Moldovei: continuitatea istorică și perspectiva dezvoltării”, materialele fiind publicate în volum (pot fi accesate și pe Internet5).

În deschiderea Conferinței, Igor Dodon a spus cum că „identitatea și istoria moldovenească sunt în mod sistematic subminate”, că este nevoie de o mobilizare „nu doar socială, ci și intelectuală, pentru a apăra valorile unui popor care vrea să-și trăiască propriul destin, în mod independent și cu demnitate”6.

Igor Dodon: 1,5 miliarde de lei este preţul neprofesionalisumului  guvernării în problema gazului

Președintele RM I. Dodon a asigurat asistența că în persoana lui ea va „găsi mereu un susținător al identității și statalității moldovenești”, iar prima lui datorie politică și constituțională ca șef de stat este „să garanteze și să consolideze statalitatea Republicii Moldova”.

Apoi I. Dodon a trecut în revistă „mărețele” lui fapte privind întărirea statalității moldovenești și a moldovenismului primitiv, între care: a organizat conferințe, numite de el „științifice” (de fapt, de falsificare a istoriei și de promovare a ideologiei moldovenismului), a inițiat diverse proiecte patriotice, cum ar fi, de ex., „Iubesc Moldova”, a sponsorizat publicarea celor trei volume de Istoria Moldovei etc.

Amintind ascultătorilor că ocupă o funcție înaltă în stat, I. Dodon a promis să facă tot ce este în puterile lui ca să protejeze și să consolideze statalitatea moldovenească, iar ca dovezi că nu aruncă vorbele pe vânt, președintele putinist al RM a menționat că pe site-ul Președinției a înlocuit limba română cu limba numită de el „moldovenească”, iar lângă Drapelul de Stat al RM tot el a ridicat drapelul Moldovei medievale (bineînțeles, a fost o încălcare a Constituției și un abuz din partea acestui demnitar de stat).

I. Dodon a mai decretat data de 2 februarie ca zi de eliberare a Moldovei de sub ocupația maghiară (1365), zi a constituirii statalității moldovenești cu înmânarea ordinului „Bogdan Întemeietorul” etc.

Președintele socialist a dat indicații Guvernului ca acesta să înlocuiască obiectul de predare în instituțiile de învățământ  Istoria Românilor cu Istoria Moldovei. Președintele RM Igor Dodon a declarat: „Mai bine de douăzeci de ani de la obținerea independenței, noi, în loc să învățăm în mod firesc Istoria Moldovei, am învățat o Istorie a românilor, raportându-ne la miturile, viziunile și doctrina țării vecine…” Bineînțeles, I. Dodon a mințit cu nerușinare.

Asta pentru că Istoria Moldovei se încadrează în Istoria românilor, ca o istorie regională. Poporul nostru este nevoit să locuiască  în două state – România și RM –, și nu noi am ales acest destin; Rusia țaristă, apoi URSS au cucerit pe cale militară Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța și au croit pe aceste teritorii românești numita RSS Moldovenească. Și I. Dodon cunoaște acest lucru.

Igor Dodon consideră că Istoria Românilor seamănă confuzie și disensiuni în RM, că istoria „din lanternă călăuzitoare spre viitor” a devenit un măr al discordiei, un veșnic teren al polemicilor și certurilor, „care în loc să ne propulseze înainte ne ține pe loc, în stagnare și dezbinare…”7.

Ca să nu mai repetăm toate sofismele celui de-al cincilea președinte al RM, vom spune doar atât: pentru ca Istoria noastră să devină „lanternă călăuzitoare pentru viitor” ea, această istorie, trebuie prezentată corect, prezentată așa cum a fost în realitate: cotropirile trebuie numite cotropiri, și nu „eliberări”, agresiunea Federației Ruse împotriva RM (1992) trebuie numită agresiune, și nu „conflict intern” etc.

În noiembrie 2020, liderul socialiștilor pro-moscoviți Igor Dodon a pierdut postul de președinte al RM, fiind devansat de dna Maia Sandu. Iar în iulie anul curent (2021), în rezultatul alegerilor parlamentare, Partidul Socialiștilor în bloc cu Partidul Comuniștilor au acumulat 27% din voturi, comparativ cu 52,8% obținute de Partidul Acțiune și Solidaritate.

Altfel spus, Igor Dodon a pierdut susținerea electoratului din RM, iar odată ca aceasta s-au dus pe apa sâmbetei și „mărețele” lui planuri de formare a unui „stat moldovenesc”. Totul ce se bazează pe minciună nu este veșnic.

În RM personajele politice, promotoare fervente ale moldovenismului prorusesc, apărătoare ale „statalității” moldovenești, pleacă în istorie, însă tentativele de a găsi argumente ce ar justifica necesitatea păstrării statului RM ca formațiune distinctă de românism rămân.

Este vorba de promovarea conceptului de „națiune civică moldovenească”, expusă în anul 2012 în studiul întitulat Integrarea grupurilor etnice și consolidarea națiunii civice în Republica Moldova”, publicat de Institutul de Politici Publice din Chișinău cu susținerea financiară a Ambasadei Olandei, coordonatorii studiului fiind Arcadie Barbăroșie și Oazu Nantoi, iar autorii semnatari sunt Andrei Iovu, Igor Boțan, Vasile Cantarji, Veaceslav Reabcinschi și Anatol Gremalschi, fost ministru al Educației. Ideea constituirii și consolidării „națiunii civice moldovenești” a fost dezvoltată în lucrarea colectivă Consolidarea coeziunii sociale și a unei identități comune în Republica Moldova. Probleme-cheie și recomandări practice, apărute de sub tipar în decembrie 2017.

Autorii semnatari ai studiului sunt Iulian Groza, prof. dr. Mathias Jopp (Germania), deputatul Vadim Pistrimciuc, Andrei Popov, Vladislav Kulminski, Adrian Popescu și Iulian Rusu8. Aceste lucrări pseudoștiințifice, cu un pronunțat scop politic (a crea o „națiune civică moldovenească”) au fost analizate detaliat de către ziariștii George Damian și Alecu Reniță, de istoricul dr. Octavian Țâcu și alții.

Ne vom opri doar la câteva teze, expuse în lucrarea din decembrie 2017. Autorii textului prezintă o istorie ciudată a Basarabiei, o istorie neancorată în realități concrete. Astfel, autorii scriu ca după Revoluția rusă din 1917, Basarabia s-a unit cu Patria-mamă România, iar Transnistria „a rămas sub controlul sovietic după Revoluția din 1917 (fiind separată de restul Moldovei prin râul Nistru).

În 1924 acolo a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, mai cu seamă pentru a atrage Basarabia în sfera sovietică de influență. În 1940 Basarabia a devenit parte a Uniunii Sovietice”9, apoi devine parte a României, din 1944 – din nou a URSS (până în 1991).

Cronologic și formal este corect, însă lipsește esența lucrurilor de parcă ar fi vorba de teritorii fără populație băștinașă. În martie 1918, prin votul majoritar al Parlamentului de atunci, Sfatul Țării, provincia s-a unit cu Patria-mamă România, act salutat de majoritatea absolută a populației. Dincolo de Nistru era Ucraina, iar râul Nistru despărțea nu „Transnistria” de Moldova, ci Ucraina (iar din 1922 URSS) de ROMÂNIA! Autorii nu pot să nu știe că URSS dorea să extindă revoluția proletară (comunistă) în lume.

A încercat și în România, prin trimiterea unui comando militar sovietic la Tatar-Bunar, dar expediția a eșuat. Atunci, în pofida protestelor conducerii comuniste a Ucrainei și fără a întreba populația din regiunea respectivă dacă dorește să-ți întemeieze o „autonomie” sovieticii, au creat o formațiune statală – cap de pod pentru cucerirea Basarabiei, comunizarea României și a Balcanilor. Așa a făcut cu Belarus împotriva Poloniei și Karelia împotriva Finlandei.

În România nu a existat un partid politic, o mișcare, un grup cât de mic de persoane care ar fi dorit să creeze o republică sovietică socialistă moldovenească cu cedarea sudului și nordului Basarabiei și cu alipirea a șase raioane din stânga Nistrului. Toate acestea s-au întâmplat în iunie 1940, în urma cotropirii de către URSS a Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța (teritorii românești) de către URSS, împotriva voinței populație băștinașe. Istoria necesită explicare, altfel textele scrise devin sterile și lipsite de conținut. Așa cum este exemplul de mai sus.

Referindu-se la componența etnică a RM, autorii remarcă faptul că „aici, moldovenii, rușii, ucrainenii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii și reprezentanții altor grupuri etnice au conviețuit în mod pașnic”.

Observați că în percepția autorilor, în RM nu locuiesc ROMÂNI, asta în situația în care, conform datelor oficiale, diminuate, bineînțeles, ROMÂNII alcătuiesc 7% (192 800 persoane), iar moldovenii, care de asemenea sunt români, alcătuiesc 75,07%, ceea ce în sumă înseamnă 82,07%10, altfel spus – RM este un stat NAȚIONAL. Ca număr de populație, pe locul doi se plasează grupul etnic al ucrainenilor (6,57%), după care urmează găgăuzii (4,57%) și apoi rușii cu 4,06% (datele pentru 2014).

Urmează fraza: „Drept rezultat, Moldova a fost caracterizată la nivelul local de pace și înțelegere interetnică. (…) Totuși, tensiunile inter-etnice latente au erupt la instigarea elitelor (care elite?), cum a fost cazul pogromului din 1903 și războiul din regiunea Transnistriei în 1992”11.

Acesta este nivelul de cunoaștere a istoriei și interpretarea ei! Autorii se prefac că nu cunosc că pogromul anti-evreiesc din 1903 a fost declanșat de „Sutele negre” – grupări ale ultranaționaliștilor ruși. Admitem că acele evenimente tragice au avut loc demult. Dar războiul agresiv al Federației Ruse împotriva RM din 1992 este încă proaspăt în memoria oamenilor. Trăiesc veteranii acelui război, veterani care au apărat integritatea teritorială a RM. Este decizia CEDO Ilașcu versus Federația Rusă, în care este clar stabilit care a fost „elita” (cuvântul aparține autorilor acestui „studiu”) care a declanșat războiul agresiv împotriva RM. Și așa pagină după pagină. Dar să zăbovim un pic asupra următorului alineat. Autorii scriu: „În Republica Moldova de azi există o interpătrundere puternică a două limbi – limba de stat (română/moldovenească) și rusa. Aproape toți cetățenii a căror limbă maternă este română/moldovenească de asemenea vorbesc fluent sau cel puțin înțeleg limba rusă și sunt familiarizați cu cultura rusă. Deși proporția vorbitorilor de limbă rusă și minorităților etnice care vorbesc româna este mai mică decât numărul de români/moldoveni care vorbesc rusa, există o deschidere vastă față de învățarea limbii și culturii”12. Este clară pledoaria autorilor acestui studiu românofob, plătit de Oficiul Federal German pentru Afaceri Externe: limba și cultura cotropitorilor ruși și sovietici să rămână în continuare una de comunicare în RM (a doua limbă de stat, de ce nu?). Este clar: autorii materialului pledează pentru ca RM să rămână în continuare o gubernie rusească. Autorii se prefac că nu știu că pentru actuala conducere a Federației Ruse limba rusă este un instrument de expansiune teritorială. În 2014, sub pretextul fals cum că rușii sunt persecutați în Crimeea, Federația Rusă a anexat peninsula. Sub pretextul apărării „Lumii Ruse” (sau autorii studiului tocmai asta doresc să demonstreze, cum că RM este populată de oameni vorbitori de limba rusă) trupele militare ruse luptă în Donbass, aducând zilnic moarte ucrainenilor care-și apăra Patria.

Autorii consideră că „societatea Moldovei (care Moldovă? de ce nu Republica Moldova? – A.P.) este pregătită pentru un concept al identității civice”, că „toate comunitățile etnice partajează idei similare de bază despre ceea ce ar putea defini o identitate civică comună a Republicii Moldova – cultura și tradițiile, drepturile și libertățile civile…”13

Autorii își fac iluzii dacă cred că rușii, susținuți masiv, de multe ori, ilegal, de Federația Rusă tocmai pentru că să se mențină ca ruși; că bulgarii din RM care primesc ajutoare multiple de la Patria lor istorică Bulgaria tocmai că să nu se dezică de naționalitatea lor, că ucrainenii, că mândrii găgăuzi, că evreii etc., încântați că limba rusă este limba vorbită oficial în RM, aburiți de melodramele rusești și propaganda rusă etc., se vor dezice de naționalitățile lor și vor îmbrățișa un alt sentiment, legat de dragostea față de RM. Nimic mai fals!

Nu am fi abordat aceste subiecte dacă nu am observa că actuala conducerea a RM acceptă tacit această pseudoteorie, care pare a fi ademenitoare și care ne duce direct în brațele Federației Ruse.  Numirea dlui Vladislav Kulminski în funcția de viceprim ministru pentru reintegrarea RM este o dovada în acest sens. Raioanele RM din stânga Nistrului sunt ocupate de Kremlin; a reintegra RM înseamnă a transnistriza RM, înseamnă a trăda memoria bravilor noștri ostași care și-au dat viața pentru integritatea teritorială a RM. Dl V. Kulminski crede oare că va putea convinge Rusia să-și retragă contingentul armat din raioanele de est ale RM, că la Tiraspol va fâlfâi Tricolorul, că Krasnoselski se va dezice de rubla lor și va accepta Leul moldovenesc?

Nici „știința” moldovenismului primitiv nu bate pasul pe loc. Adepții moldovenismului camuflat consideră în mod greșit că societatea moldovenească ar fi „multietnică” și că ea ar trebui să se identifice cu Statul Moldovenesc. Într-un studiu în curs de apariție, unul din promotorii „națiunii civice moldovenești” ne propune să examinăm experiența Federației Ruse, în care se folosesc două noțiuni rossieane (cetățenii Federației Ruse, indiferent de etnie) și russkie – etnicii ruși. Prin analogie, autorul propune să acceptăm noțiunea moldavi (pentru toți locuitorii RM, indiferent de etnie) și moldoveni/români – cei care sunt etnici români. În limba rusă, scrie autorul citat, ne vom numi moldovțî (de ex., ca litovțî), respectiv – moldavane / rumânî.

Curios, nu vi se pare?

În concluzie: pseudoteoria „națiunii civice moldovenești” este o momeală rusească, menită să îndepărteze și mai mult RM de România și Uniunea Europeană, spre care tinde majoritatea absolută a populației. Pseudoteoria moldovenismului europenizat nu poate fi trecută cu vederea, pentru că este susținută de actuală guvernare prin plasarea în posturi-cheie a „ideologilor” „națiunii civice moldovenești”.

Așa cum am arătat, românii (o parte din ei continuă să se numească „moldoveni”) constituie peste 82% din populație. RM este un stat nu doar național, dar și independent de Lumea rusă. Indiferent de etnie, cetățenii RM sunt obligați să cunoască limba oficială a acestui stat – Limba Română –, așa cum în Germania cetățenii ei vorbesc Limba Germană, iar comunitățile turcă sau arabă nu pretind ca limbile lor să devină limbi de stat, alături de germană. Noi, românii basarabeni, avem obligațiunea sfântă să ne păstrăm limba noastră, română, tradițiile și obiceiurile noastre; noi suntem la noi acasă, iar atunci când mergem în turism sau vizite în Rusia, vorbim limba rusă.

Criza identitară va dura atât timp cât conducerea RM nu va promova o politică națională românească. Ar fi bine ca și România – Patria noastră mamă–, să susțină deschis și concret cauza românismului în RM.


Note:

1 Mai detaliat vezi: Anatol Petrencu, Cele mai proaste 25 decizii ale Republicii Moldova (RM). Decizia nr. 4: Convocarea Congresului „Casa noastră – Republica Moldova”, în http://anatolpetrencu.promemoria.md/?p=1945 (accesat 14 oct. 2021).

2 Ibidem.

3 Programul Partidului comuniștilor din Republica Moldova, în Republica Moldova: istoria politică (1989-2000). Documente și materiale, vol. II, Chișinău, USM, 2000, p. 144.

4 Voronin: „În România sunt 10 milioane de moldoveni”, în https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story /2007/02/070224_voronin_moldoveni.shtml (accesat 15 octombrie 2021)

5 Statalitatea Moldovei: continuitatea istorică și perspectiva dezvoltării. Materialele Conferinței științifice internaționale, 24-25 martie 2017, organizată sub patronajul Președintelui Republicii Moldova, Igor Dodon, Chișinău, IRIM, 2017, 851 p., în https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Conferinta-st_pract-intern_2017.pdf (accesat 14 octombrie 2021).

6 Ibidem, p. 27.

7 Ibidem.

8 Consolidarea coeziunii sociale și a unei identități comune în Republica Moldova. Probleme-cheie și recomandări practice, în http://iep-berlin.de/wp-content/uploads/2018/02/Social-Cohesion-and-Common-Identity-RO.pdf (accesat 15 octombrie 2021)

9 Ibidem, p. 9-10.

10 Republica Moldova în https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Moldova#Structura_etnolingvistic%C4%83 (accesat 15 octombrie 2021)

11 Ibidem.

12 Consolidarea coeziunii sociale și a unei identități comune în Republica Moldova…, p. 14.

13 Ibidem, p. 49.

12/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un element de bază al RĂZBOIULUI HIBRID dus de Rusia în spațiul românesc – Moldovenismul stalinist

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Avertismentul unui jurnalist privind  obiectivele agenților GRU și FSB din Basarabia.  

 

 

Jurnalistul basarabean Alecu Reniță explică pe larg, într-un editorial publicat recent de Timpul.md, adevăratele mize și chipuri hibride ale moldovenismului stalinist și antiromânesc – vechea marotă a Kremlinului susținută de agenții GRU și FSB  din Basarabia, laolaltă cu personaje politice direct interesate, promovate și impuse de Moscova, dar și de o liotă de idioți utili.

”Arhitecţii războiului hibrid de la Kremlin au experimentat (în Republica Moldova) diferite scenarii pentru spaţiul post-sovietic”, avertizează jurnalistul, tratând punctual cele mai importante etape ale acestora.

  Iată concluziile lui Alecu Reniță redate de https://www.podul.ro/moldovenismul-stalinist-element-al-razboiului-hibrid-in-spatiul-romanesc :

Istoricii cunosc foarte bine conceperea, naşterea şi evoluţia conceptelor moldovenism, homo moldovanus şi poporul moldovenesc.

Abordarea mea nu va fi strict istorică, ci mai degrabă una jurnalistică, adusă în actualitate și raportată la procesele complexe care se derulează în regiune şi în R. Moldova. 

Moldovenismul reprezintă esența confruntărilor dintre cetățenii de ieri și de azi din R. Moldova. În perioada de ocupație sovietică, moldovenismul, fabricat în laboratoarele staliniste și cominterniste, constituia un mijloc camuflat de a desprinde în mod accelerat peste trei milioane de români de la blocul unitar românesc, de la cultura și spiritualitatea românească și de a-i îmbrăca într-o haină locală, cu denumire geografică de moldoveni.

Condiția de bază a fost ruperea totală de România și de românism, precum și îmbrățișarea necondiționată a moldovenismului de tip stalinist, adică moldovenism antiromânesc.

Operele artistice și literare, lingvistica, istoria, cultura, învățământul, manualele școlare – toate erau îmbibate de ideologia comunistă, de contribuția marelui popor rus la ajutorarea republicilor unionale înapoiate și, în Basarabia, suplimentar, de îmbibarea cu moldovenism antiromânesc.

Practic, generațiile postbelice din Moldova Sovietică au cunoscut o otrăvire în masă cu moldovenism stalinist, fapt care împiedica enorm procesele de trezire a conștiinței și demnității naționale în perioada de deșteptare, 1986-1988. 

Din aceste motive, scriitorii, jurnaliștii, istoricii, oamenii de creație care se aflau în fruntea Mișcării de Eliberare Națională au înaintat, la începutul proceselor de transparență și recuperare a valorilor perene din trecut, revendicări pentru salvarea “naturii”, pentru revenirea la alfabetul latin și limba “moldovenească”.

Victoriile obținute – reîntoarcerea acasă a Limbii române, a Alfabetului latin, a Tricolorului, a Suveranității și a Independenței față de Rusia imperială – cuprindeau implicit și reîntoarcerea identității românești. Moldovenismul antiromânesc își pierduse dominația în anii de renaștere națională, iar masele deşteptate reveneau la varianta naturală, normală – la moldovenismul românesc.

Declaraţia de Independenţă faţă de Rusia constituie un document magistral de demascare atât a ideologiei ţariste bazate pe ocuparea teritoriilor străine şi pe rusificarea populaţiilor încorporate, cât, mai ales, a ideologiei sovietice de fabricare a unor naţiuni noi, bazate, în cazul românilor din Basarabia, pe un fals istoric – acela că moldovenii ar fi un popor total diferit de cel românesc şi ar vorbi o altă limbă decât cea română.

 Alineatul de bază din Declaraţia de Independenţă stabileşte clar, fără nici un echivoc, că „Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

Evident că „spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale” are un nume foarte concret – România. Războiul declanșat de Rusia împotriva Independenței Moldovei în 1992 a oprit procesele de Unire a Basarabiei cu România și a readus în prim-plan moldovenismul rusesc, de sorginte stalinistă.

În fond, guvernările care s-au succedat la Chișinău după Primul Parlament (1990-1994) au ajuns la putere prin transformarea moldovenismului antiromânesc în ideologia de stat a R. Moldova (a se vedea Concepţia naţională din 2003).

Toți președinții de stat și primii miniștri ai Republicii Moldova au fost fie moldovenişti înrăiţi, cu un program de guvernare prorusesc şi antiromânesc, fie moldovenişti camuflaţi, care își ascundeau ura faţă de propriul neam şi neputinţa de a da rezultate prin slogane false de tip „şi cu Estul şi cu Vestul” – dar, în realitate, tot cu Moscova. 

În consecință, după mai mult de un sfert de veac, R. Moldova a ajuns printre cele mai sărace țări din această parte a lumii, iar societatea ei este puternic divizată și nu are capacități semnificative de a coopera și de a se uni.

Aş mai atrage atenţia că, în această perioadă de pretinsă independenţă şi democraţie, arhitecţii războiului hibrid de la Kremlin au experimentat (în Republica Moldova) diferite scenarii pentru spaţiul post-sovietic, de sărăcire şi compromitere a intelectualităţii naţionale, de promovare a marionetelor, a clanurilor oligarhice şi corupte în conducerea instituţiilor de bază ale statului moldovenesc, de distrugere a oricăror forme de securizare a spaţiului informaţional şi de apariţie a unei mass-media independente, de parodiere şi caricaturizare a justiţiei şi statului de drept; se testează astfel, prin aceste scenarii, capacităţile de rezistenţă a coloanei a cincea, a „cârtiţelor” din vechile servicii speciale, a enclavelor separatiste de la Tiraspol şi Comrat, se încearcă promovarea unei Constituţii noi pentru federalizarea R. Moldova și a unor modele de conducere şi administrare hibridă tip „Alianţa Kozak”, a unor modele de creare a naţiunii civile “moldoveneşti”, de instalare a unor figurine de paie în fruntea Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului etc.

Mai trebuie menţionat de asemenea că, în cele câteva instituţii mass-media independente de la Chişinău, moldovenismul antiromânesc este prezentat în mod corect, obiectiv, ca un produs rusesc bazat pe falsuri istorice şi interese de dominaţie, însă impactul acestor mesaje asupra opiniei publice este unul foarte modest.

Propaganda moscovită care pretinde că moldovenii nu sunt români, că au limba şi istoria lor, diferită de cea a românilor, prinde la categoriile cele mai analfabete şi împarte românimea din R. Moldova în două tabere mari, aproximativ egale, care se confruntă deschis sau camuflat de la Independenţă (27 august 1991) încoace.

Agresivitatea şi intoleranţa la orice altă interpretare decât cea rusească privind etnogeneza şi originea moldovenilor vin din tabăra comunizată şi mai puţin cultă, care a rămas la stadiul manualelor şcolare din perioada sovietică, are nostalgia imperiului dispărut şi se alimentează non-stop din propaganda putinistă de la o sumedenie de posturi de radio şi televiziune din Federaţia Rusă, care sunt difuzate fără nici o restricţie din partea autorităţilor moldoveneşti. Cca jumătate din populaţia R. Moldova este informată, educată şi modelată de mass-media din Federaţia Rusă. 

Această jumătate, de regulă, este bine organizată, participă activ la alegeri şi furnizează conduceri servile, rusofile din patru în patru ani. Vocea intelectualilor şi a istoricilor oneşti de la Chişinău este bruiată de grupările gălăgioase plătite de serviciile ruseşti, precum și de partidele socialist şi comunist, care se schimbă la guvernare pentru a crea electoratului iluzia că ar reprezenta formaţiuni diferite. Orice analiză obiectivă a evoluţiei societăţii moldoveneşti după Declaraţia de Independenţă ar demonstra că frâna principală în democratizarea şi modernizarea R. Moldova o reprezintă Federaţia Rusă, care alimentează şi utilizează moldovenismul, sub toate formele antiromâneşti, ca instrument de bază în formarea, la Chişinău, a conducerilor servile Kremlinului.

Merită să acordăm o atenţie deosebită modelelor înşelătoare, de ultimă generaţie, lansate din laboratoarele războiului hibrid pentru a anticipa un şir de procese şi a slăbi vigilenţa opiniei publice.

Este deja evident că nu poţi înainta în mileniul trei cu cel mai odios criminal din istorie, cu Stalin şi teoriile sale aberante. În această ordine de idei, reprezentanţii moldovenismului antiromânesc anticipează procesele de înstrăinare a sute de mii de moldoveni de ideologia falsă, de românofobie şi propun ca această otravă stalinistă să-şi schimbe forma în secolul al XXI-lea şi să aibă acelaşi conţinut, dar cu un nume nou – naţiunea civică moldovenească.

În R. Moldova, ideologii şi reprezentanţii moldovenismului rusesc s-au dizolvat în toate partidele şi în diferite organizaţii neguvernamentale şi instituţii de expertiză. Bunăoară, în anul 2012, cu bani europeni, aceștia au lansat primul studiu – “Integrarea grupurilor etnice şi consolidarea naţiunii civice în RM”, iar în decembrie 2017 cam aceiaşi ideologi plătiţi de Germania au prezentat al doilea studio, “Consolidarea coeziunii sociale şi a unei identităţi comune în RM”.

Dincolo de pretinsele abordări moderne, din ambele studii se developează destul de clar stafia lui Stalin cu teoria sa despre cele două popoare diferite – român şi moldovenesc, cu etnogeneză diferită şi fără legătură genetică, istorică, lingvistică sau culturală între ele.

Ambele studii văd salvarea în renunţarea benevolă a băştinaşilor la identitatea lor românească şi în dizolvarea tuturor într-un cazan multietnic, din care va ieşi o societate nouă, plină de virtuţi şi fără nici o caracteristică etnică sau istorică.

Nu contează că românii constituie 85% din totalul populaţiei, iar ruşii nu ajung nici la 5%. Inclusiv pentru naivi a devenit clar că minoritatea rusă nu va renunţa niciodată la a-și menține caracteristicile etnice şi legăturile cu patria istorică.

Noua formulă ideologică (națiunea civică moldovenească) este o păcăleală uriaşă, o nouă capcană care li se întinde moldovenilor (similare celor din anii de ocupaţie rusească), cărora li se propune paşnic să se transforme în altă „specie”, mai evoluată, mai modernă, polietnică.

De fapt, ei, ideologii moldovenismului stalinist cu papion european la gât, ne arată direcţia şi viitorul luminos – “de la identitatea etnică la una civică” (extras esenţial din studiu). Pentru cei care şi-au trăit o parte din viaţă în Uniunea Sovietică şi au văzut cum se fabrică homo sovieticus, mutanţii şi mancurţii – cam nimic nou şi original.

Suntem departe de a formula concluzii sau sugestii. Evoluţia statului R. Moldova timp de aproape trei decenii reprezintă un studiu de caz pentru spaţiul post-sovietic şi pentru ţările Uniunii Europene, care fac aici investiţii mari, dar fără rezultate esenţiale. Nici Europa, nici România nu au înţeles ce reprezintă cu adevărat moştenirea rusească şi sovietică lăsată în R. Moldova.

 Transformările reale şi îmbrăţişarea valorilor democratice şi europene de către cetăţenii moldoveni nu sunt posibile atâta timp cât acest teritoriu va rămâne un poligon experimental al Federaţiei Ruse pentru diversele tehnici şi forme ale războiului hibrid.

Serviciile de intelligence ale lui Putin au făcut o mişcare cu bătaie lungă când au transferat în secolul al XXI-lea moldovenismul antiromânesc. Ei l-au cosmetizat, modernizat şi chiar „europenizat”, fără să-i schimbe esenţa. Dacă le reuşeşte, „politrucii” imperiali vor trece Prutul pentru a făuri “naţiunea civică ardeleană, bănăţeană, dobrogeană” etc. (să nu-şi facă nimeni iluzii că acest scenariu este lipsit de fundament).

Fără pic de ruşine, în stil ipocrit şi dezgustător, statul moldovenesc cere bani de la europeni, români şi americani, dar îşi coordonează politicile naţionale, regionale şi internaţionale cu Kremlinul. 

Propaganda rusească reprezintă elementul de bază în modelarea mentalităţilor colective ale moldovenilor și a deciziilor lor electorale.

Instituţiile statului nu au nici o strategie de a combate invazia nemilitară rusească sau de a rezista acesteia.

Nu există nici în interiorul societăţii civile şi academice a R. Moldova grupuri de experţi care ar cunoaşte sau ar studia în detaliu tehnicile războiului hibrid şi metodele paşnice prin care Moscova stăpâneşte instituţiile statului, minţile şi deciziile moldovenilor.

O analiză mai profundă a stării generale din R. Moldova ar demonstra că ea este foarte departe de suveranitatea statală, iar statutul ei real este de gubernie rusească întreţinută cu bani din România, UE şi SUA.

Această reușită a serviciilor ruseşti se datorează faptului că modelele lor de război hibrid sunt elaborate şi dezvoltate pe matricea moldovenismului antiromânesc, fiind totodată şi o dovadă că Moscova îşi va perfecţiona politicile pentru acest teritoriu, dar şi pentru întreg spaţiul românesc, schimbând, reinventând şi remodelând teoria stalinistă, care ţine până în prezent dezmembrată naţiunea română.

Doar demontarea moldovenismului antiromânesc ar deschide drumul spre “deşteptarea” R. Moldova şi integrarea ei definitivă şi ireversibilă în cadrul României europene.

 

 

 

 

 

 

09/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: