CINE VISEAZĂ LA reapariția dupa 500 de ani a Ungariei mari?

Foto: Momentul dispariției Regatul Ungariei: catastrofa armatei regale la Mohacs în 1526 !!

Se știe momentul de dispariție al Regatul Ungariei care a fost desființat după lupta cu turcii pierduta la Mohacs 1526, scrie dr.M.Man în https://www.infobrasov.net.
Au cazut în luptă atunci 2o.ooo de ostași unguri, inclusiv regele lor, Ludovic al II-lea.
Partea occidentala a Ungariei a revenit dinastiei Habsburg, Partea centrala a devenit pașalîc turcesc cu centru la Buda. Separat, Transilvania a devenit principat autonom vasal politic – ca și Moldova si Muntenia Imperiului Otoman.
De atunci incepând,  “Ungaria”a devenit un mit național, centrul de gravitație al hungarismului.  Iar iredentismul a devenit și este expresia lui modernă, cu atat mai mult cu cât Ungaria a pierdut 70 % din teritoriile coroanei, devenind ce este acum, un stat normal, organizat pe criteriu etnic.

Dealungul istoriei, cu un scurt episod austro-ungar din 1867 in 1918, Principatul Transilvania a fost totdeauna un “regn” distinct al Ungariei, ”regnum nostrum”, nu.
Regatul Ungariei a fost multietnic, ungurii fiind covârșitor minoritari… Incepând cu regele Andrei al II-lea(1222), în Ungaria a fost instituit “regimul nobiliar”, prin care puterea efectivă trecea asupra marilor nobili în detrimentul puterii centrale.

Regele Mathias Corvin …care avea rădăcini românești , a reusit o recentralizare a puterii pe durata domniei sale și o maximă extensie a regatului.

 Regimul nobiliar a fost cauza ramânerii in urmă a Ungariei sub raport economic si civilizațional. E greu de imaginat cum una din cele 4o de familii de magnați ai coroanei, puteau stăpâni personal 3.ooo de km pătrați de teritoriu.

Locuitorii Ungariei moderne au fost îndoctrinați să creadă că fac parte din istorica “Natio Hungarica”, care însă cuprindea EXCLUSIV nobilii si clerul inalt. Oamenii de rând nu faceau parte din Natio Hungarica.

Razboiul țărănesc condus de Gheorghe Doja în 1514, a fost reacția oamenilor de rând, unguri, secui, sași, români, țărani și orășeni, la regimul nobiliar.

 Rezultatul a fost „Unirea”  celor trei “Națiuni” privilegiate, a nobililor unguri, sașilor și secuilor din Transilvania, împotriva “plebei rebele” de români si decretarea veșnicei dependențe feudale a țăranilor, desființată de împăratul austriac Iosif al II-lea, după Răscoala lui Horia. 

Țaranii unguri și secuii nu faceau parte nici ei din nobila națiune ungară, mitologic descendentă a triburilor cuceritoare originare, restul fiind diverși, (germani, slavi, români) ungarizați. 

Secuii, o federație cabară*, lingvistic asimilați, au avut statut de… foederați ai ungurilor și s-au conservat ca entitate aparte.

Secuii au fost teritorializați unde se află acum, dupa infrângerea ungurilor  la Lechfeld de catre regele german OTTO cel Mare.

Nobilii români cei mari au fost asimilați nobilimii ungare, începând cu vremea lui Ludovic Anjou. Nobilii de rând, ca nobili, nu faceau parte din Natio Hungarica, fiind români.

 Aroganța nobiliară anacronică a ungurilor de azi, este un produs al naționalismului maghiar modern, cultivat după secolul al XIX-lea, când s-a schimbat paradigma privind legitimitatea politică în stat și au fost promovate statele-națiune, începând să conteze numărul etnicilor concentrați într-un anume areal. 

Pentru a legitima statul ungar, guvernele moderne au procedat la maghiarizarea forțată a nemaghiarilor, care continuă și în prezent în Ungaria.

În Transilvania, ungurilor le-a fost insuflată “etica” fostei “Natio Hungarica”, mentalitatea de stăpânitori a unor învinși în razboi, culeși de pe drumuri pentru a-i servi pe ei, ”rasa superioară”.

Ajungând la tema  visului utopic al refacerii Ungariei Mari, (cosubstanțial conceptului de sine al oricarui ungur) și la politicile iredentiste care asociază faptul ca ungurii sunt o rasă superioară care în minoritate fiind în visata Ungarie, ar trebui sa-și asigure cumva statutul politic de “clasă dominantă”, asupra celor care ar redeveni împreuna cu teritoriile revendicate, cetațeni ai Ungariei. 

O minoritate etnică poate domina un conglomerat de etnici alogeni NUMAI IN CONDIȚII NEDEMOCRATICE. 

Ungaria visată este o utopie, imposibila de facto si de iure, dar urmarita cu tenacitate.Visul poate fi apropiat de realitate (?) pas cu pas, spun sefii UDMR, pe cale politica, adaptat conditziilor politice din UE, incepind cu autonomiile ungurești dorite in toate statele limitrofe Ungariei.

Evident toate statele în cauză refuzăpretențiile minoritarilor unguri. In termenii dreptului international si principiilor ONU, exista un drept la autodeterminare al POPOARELOR, nu al minorităților naționale. 
Secuii sunt “popor”, drept pentru care au fost reinventatzi ca secui, si au o istorie de autonomie in Transilvania, fatza de statul nobiliar. Secuii, ca popor, urmand sa devina stat autonom. Rezultatul ar fi un stat neviabil in mijlocul altui stat, cu perspectiva fuzionarii cu acest stat a diferitelor autonomii fanteziste cerute in zona in care minoritari unguri exista dispersatzi (Partium, Maramures si Banat) dupa care s-ar invoca unitatea istorica a Transilvaniei… ceruta a redeveni stat “sub protectoratul Ungariei” etc.

Autonomia în cauză este clamată pe coridoarele de la Bruxelles și in SUA, sub pretextul ca ungurii in România sunt discriminați si asupriți, (a fost inventat și conceptul de “genocid cultural”). 

Statul român, slab în momentul de față, nu raspunde provocarilor pentru a nu da apă la moară, dar exagereaza cu prudența.

Pentru a face credibila revendicarea poporului secuiesc ca popor, de a avea un stat, asemenea Bascilor din Spania sau Scotzienilor din UK, acest grup populatzional este deliberat izolat, enclavizat, făcut incompatibil cu restul tzarii, tzinut in izolare si saracie pentru a avea de ce sa se plângă. Deci nu este consult sa ne inflamam foarte ca raspuns la provocari, facute cit mai obraznic si fantezist, dar continuu, ca doar doar ne sare țandăra, la nivel de stat sau de populație civilă.

 Realmente, statul a cam pierdut controlul in Secuime. Grav este ca se doreste extins medievalismul și în Mureș, unde majoritatea locuitorilor sunt români.Paramilitarii din Ungaria există, urmau să pătrundă în România in 1989, au și pătruns. Acestea sunt “forțe” bune pentru diversiuni și acte teroriste. Nu este posibil un atac armat asupra României. Suntem in UE si NATO.

O posibila REORGANIZARE A ADMINISTRATIV TERITORIALA  A ROMANIEI NU TREBUIE SA FRAGMENTEZE TRANSILVANIA. Proiectul in discuției este periculos. O EROARE de neiertat este aceea că BOR a fragmentat Mitropolia Transilvaniei, exact pe linia de fractura din 1940. Implicit “recunoaștem” ca avem două părți diferite în Transilvania. 

Organizarea bisericească, existența marilor unități bisericești, este argument istoric ăi politic atunci când se gândesc reconfigurări.
Sa nu uitam, daca se realizeaza federalizarea UE, atunci aceste regiuni devin Landuri, daca sunt mai mari, cu alta pondere, demografica, economica si politica. Exista perspectiva ca Guvernul de la Bucuresti nu va mai fi un guvern suveran, si nu vom mai avea presedinte, ca rege am facut tot posibilul sa nu avem. Suveran va fi guvernul de la Bruxelles…(Dr.M.Man)

INTODEAUNA UNGURII ȘI-AU PLĂTIT BINE LĂUDATORII …

Câțiva dintre vechii cronicari maghiari, bine platiți la Curte, au avansat ipoteza unei descendenţe a ungurilor din triburile hunice. Cei „arondați” la curtea RegeluiArpad şi războinicii săi, au fost văzuţi drept urmaşi ai luptătorilor lui Attila. Confuzia a fost perpetuată de-a lungul secolelor.

De fapt , Hunii au dispărut până în secolul al VI lea d Hr. de pe harta Europei. 
La aproximativ 5 veacuri apar alte hoarde nomade  era vorba despre unguri.  grupaţi în triburi şi urmaţi de căruţele încărcate cu familii s-au stabilit, asemeni lui Attila, în Pannonia, loc în care ş-au stabilit pe tot parcursul evului mediu
S-a propagat ideea că de fapt ungurii, erau urmaşii hunilor ,ca invazia lor a fost o a doua venire a
războinicilor din hăurile Asiei conduşi de căpetenia tribală Arpad, un nou Attila…Aiurea!
  Modul de acţiune militară era asemănător, atacuri rapide din goana calului, săgeţi aruncate din şa şi retrageri supriză, nomadism şi aceeaşi sălbăticie . Ideea că ungurii erau urmaşii hunilor a fost perpetuată timp de secole, chiar şi în perioada interbelică, aproape de mijlocul secolului XX.
Cercetările ştiinţifice au demonstrat însă că de fapt este o uriaşă confuzie şi un mit perpetuat de cronicarii „atsati”, tocmai pentru a oferi ungurilor o descendenţă strălucită şi totodată terifiantă: ARPAD urmaşul lui Attila…  Acest mit începe odată cu vestita cronică a lui Anonymus, secretarul regelui  Bella al III lea din secolul al XII lea.

Acest secretar anonim, altfel un cărturar deosebit, cu vaste cunoştinţe şi legături inclusiv în Franţa şi Roma, este autorul lucrării ”Faptele ungurilor„ în care vorbeşte despre originea maghiarilor şi venirea acestora în Pannonia, inclusiv cuceriea Transilvaniei.

De fapt un cronicar de Curte, platit ca atare !!

INTODEAUNA UNGURII SI-AU PLATIT BINE LĂUDĂTORII …

Cativa dintre vechii cronicari maghiari, bine platiti la Curte, au avansat ipoteza unei descendenţe a ungurilor din triburile hunice. Cei „arondați” la curtea regeluiArpad, şi războinicii săi au fost văzuţi drept urmaşi ai luptătorilor lui Attila . Confuzia a fost perpetuată de-a lungul secolelor.

De fapt, Hunii au dispărut până în secolul al VI lea d Hr de pe harta Europei. 
La aproximativ 5 veacuri apar alte hoarde nomade  era vorba despre unguri.  Grupaţi în triburi şi urmaţi de căruţele încărcate cu familii s-au stabilit, asemeni lui Attila, în Pannonia, loc în care s-au stabilit pe tot parcursul evului mediu
S-a propagat ideea că de fapt ungurii, erau urmaşii hunilor și că invazia lor a fost o a doua venire a războinicilor din hăurile Asiei conduşi de căpetenia tribală Arpad, un nou Attila…Aiurea!
  Modul de acţiune militară era asemănător, atacuri rapide din goana calului, săgeţi aruncate din şa şi retrageri supriză, nomadism şi aceeaşi sălbăticie.

Ideea că ungurii erau urmaşii hunilor a fost perpetuată timp de secole, chiar şi în perioada interbelică, aproape de mijlocul secolului XX.
Cercetările ştiinţifice au demonstrat însă că de fapt este o uriaşă confuzie şi un mit perpetuat de cronicarii „atșați”, tocmai pentru a oferi ungurilor o ascendenţă strălucită şi totodată terifiantă: ARPAD urmaşul lui Attila… 

Acest mit începe odată cu vestita cronică a lui Anonymus, secretarul regelui  Bella al III lea din secolul al XII lea, de fapt un cronicar de Curte, platit ca atare !!.

Acest secretar anonim, altfel un cărturar deosebit, cu vaste cunoştinţe şi legături inclusiv în Franţa şi Roma, este autorul lucrării ”Faptele ungurilor” (Gesta Hungarorum), în care vorbeşte despre originea maghiarilor şi venirea acestora în Pannonia, inclusiv despre cuceriea Transilvaniei.

*Kabarii sau Khavarii (maghiară: Kabar) sunt un grup etnic al Khazarilor, un popor turcic a cărui origine e legată de istoria maghiarilor. Aceștia provin din trei triburi care s-au revoltat împotriva kaganatului Khazar din secolul al IX- lea de la Marea caspică și care s-au alăturat Confederației celor șapte triburi maghiare cu puțin timp înainte de cucerirea maghiară a bazinului carpatic și de întemeierea regatului Ungariei. Kabarii s-au asimilat pe deplin maghiarilor, contribuind la geneza națiunii maghiare. Unii istorici fac din Kabari strămoșii secuii . Alții îi transformă în strămoșii askenaziilor din Ungaria, religia evreiască fiind deosebit de răspândită în rândul khazarilor.

Publicitate

Rusia trăiește în minciună şi negare, refuzând să admită că mega-eşecurile strategice şi umane cu care se confruntă se datoreză propriei sale politici agresive

„Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului” a spus-o genial filozoful polonez Leszek Kołakowski, cunoscut pe plan internațional ca un critic al marxismului dar și ca istoric al filosofiei).

Încă de la apariția sa în Rusia, regimul comunist a continuat să trăiască în minciună şi negare, refuzând să admită că că mega-eşecul strategic şi uman s-a datorat propriei sale naturi şi politicii lui Stalin de a se alia cu Hitler în 1939, pentru a facilita începerea „marelui război imperialist”.

Vina pentru eşecul „revoluţiei mondiale” conduse de la Moscova a fost pusă – foarte convenabil pentru liderii sovietici – pe seama SUA, fostul aliat decisiv (halal recunoştinţă, s-ar putea spune). URSS n-a dus niciodată lipsă de experţi în dezinformare.

Aşa cum „marele război imperialist” cântat de propaganda comunistă sovietică a anilor 1920 şi 1930 fusese rapid rebotezat după 22 iunie 1941 „marele război pentru apărarea patriei„.

Câţiva ani mai târziu „doctrina Truman”, care prevedea îndiguirea expansionismului sovietic prin metode prioritar politice, a fost prezentată populaţiei URSS ca „politică agresivă a SUA de încercuire a URSS„. Anti-americanismul a devenit în 1945 ingredientul defensiv principal al teoriei auto-justificative a regimului comunist de la Moscova, substituindu-se treptat ingredientului ofensiv mesianic din vremurile „romantice” ale revoluţiei comuniste cu aspiraţii mondiale.

SUA şi URSS – „cel mai bun inamic pe care banii îl pot cumpăra„ 

(Antony Sutton, istoric britanic)

„Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.”

(Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941.

Așadar, Stalin, care nu poate fi învinuit că nu cunoștea situația, spunea imediat după declanșarea marelui măcel mondial că :

„1. Nu Germania a atacat Franța și Anglia, ci Franța și Anglia au atacat Germania, asumându-și astfel responsabilitatea pentru acest război.

2. După izbucnirea ostilităților, Germania le-a făcut Franței și Angliei propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a susținut public inițiativele germane, pentru că ea considera, și mai consideră și acum, că un sfârșit rapid ar ușura radical situația tuturor țărilor și popoarelor.

3. Cercurile dominatoare ale Franței și Angliei au respins categoric propunerile de pace ale Germaniei și strădaniile Uniunii Sovietice sosite după imediatul sfârșit al războiului. Acestea sunt faptele.”

Dacă începem analiza la 1939, nu vom înţelege mare lucru. De aceea sunt foarte importante următoarele declarații:

„Uniunea este deschisă pentru toate republicile sovietice socialiste, existente sau viitoare, (…) şi va acţiona ca bastion împotriva capitalismului mondial, şi ca nou pas, decisiv, către unirea oamenilor muncii din toate ţările în Republica Sovietică Socialistă Mondială.”

(Declaraţia de constituire a URSS, 29 decembrie 1922)

„Lenin a fost trimis în Rusia de către germani în acelaşi mod în care cineva ar pune o fiolă cu bacili de febră tifoidă sau holeră în rezervorul de apă al unui mare oraş, şi a lucrat acolo cu o precizie uluitoare”

(Winston Churchill, discurs în Camera Comunelor, 5 noiembrie 1919).

Sintetizând, aceste reflecții care nu pot fi combătute în lumina faptelor trăite ale istoriei trecute, arată că esența politicii ruse a rămas neschimbată:

„Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.”

(Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941.

Cine a început Al Doilea Război Mondial?

Foto: Moscova, 23 august 1939, ziua în care Germania s-a sinucis trăgând Europa după ea. Un lider (Stalin, evident satisfăcut), un strateg (generalul Boris Şapoşnikov, al 2-lea din stânga, în uniformă), şi doi executanţi (Molotov, la masă; Ribbentrop, „constipat”, al 4-lea din stânga). Şapoşnikov a fost autorul strategiei ofensive a Armatei Roşii, şi singurul din anturajul apropiat căruia Stalin i se adresa fără „tovarăşe”, folosind numele de botez Boris Mihailovici.

Succesul relativ al Moscovei, nu doar în a promova cu insolenţă o istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial plină de falsuri interpretative epice, dar şi în a „expedia” foarte repede peste o treime a ei (perioada 23 august 1939 – 22 iunie 1941), este facilitat inclusiv de prudenţa şcolilor de istorie mainstream din Occident în a spune lucrurilor pe nume, dublată de o prudenţă încă şi mai mare a politicienilor occidentali în a reacţiona la astfel de enormităţi propagandistice.

Abilitatea Rusiei, după 1999, de a se erija în principala, dacă nu chiar singura, învingătoare a lui Hitler, dar fără a explica cum a ajuns Hitler la putere, şi cine l-a ajutat să pună inţial (1939-1941) Europa pe butuci, plus agresivitatea cu care acest slogan este promovat, acţionează ca inhibitor puternic la nivelul elitelor intelectuale occidentale, unde oricum simpatizanţii liderului de la Kremlin sunt tot mai numeroşi.

Moscova ar vrea să şteargă din memoria universală istoria primilor doi ani de război. După ce îndelungata poziţie oficială de negare a existenţei anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov a devenit nesustenabilă odată cu dizolvarea URSS, discursul oficial rus s-a retras pe o linie de „argumentaţie” mai facilă, admiţând existenţa trocului cu Germania nazistă, pe care îl „justifică” însă prin „necesitatea URSS de a câştiga timp pentru a-şi pregătiri apărarea„. Este un „argument” care ultragiază logica elementară: dacă URSS se „temea” într-adevăr de o agresiune germană, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să lase Polonia (aflată în relaţii ostile cu Germania din martie 1939) exact acolo unde se afla, nu s-o împartă cu Hitler în august 1939, oferind astfel armatei germane o frontieră terestră directă cu URSS. Fără o frontieră comună germano-sovietică, atacarea URSS de către Germania ar fi fost excepţional de dificilă (atât militar, dar şi politic), iar atacarea URSS „prin surprindere” ar fi fost imposibilă.

Istoria Europei în secolul 20 nu se poate înţelege fără acceptarea faptului evident că pactul sovieto-german semnat la Moscova, la 23 august 1939, a fost actul politic fondator al celui de-Al Doilea Război Mondial. Actul militar fondator al celui de-Al Doilea Război Mondal a fost atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, dar Berlinul şi Moscova au intrat ca aliate în acel război.

Stalin a fost (mult) mai inteligent decât Hitler, l-a lăsat pe acesta să atace primul şi să „încaseze”, două zile mai târziu, declaraţiile de război ale Marii Britanii şi Franţei. La 3 septembrie 1939 „marele război imperialist” a început, iar URSS şi-a atins apogeul geopolitic al istoriei sale, rămânând „neutră”, pe margine, pentru a urmări cum „puterile capitaliste se sfâşie între ele„.

La 17 septembrie 1939, URSS a comis exact aceeaşi infracţiune gravă la dreptul internaţional ca şi Germania nazistă la 1 septembrie 1939: o agresiune militară neprovocată contra Poloniei.

Aflate deja în război cu Germania, Marea Britanie şi Franţa n-au judecat cu aceeaşi măsură şi nu au declarat război şi URSS, care până în vara lui 1940, deşi intrată făţiş într-un tratat de „neagresiune şi prietenie” cu Germania nazistă, a anexat nederanjată de Occident mai mult de jumătate din Polonia, o cincime din România, cele 3 state baltice şi părţi din Finlanda. Raportarea radical diferită a democraţiilor occidentale faţă de cele două totalitarisme sanglante ale secolului 20 are ca zi oficială de naştere 17 septembrie 1939, şi este cheia înţelegerii modului timorat şi defensiv în care Occidentul răspunde, astăzi, ofensivei propagandistice a Moscovei pe subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În cele din urmă, adevărul istoric se va impune, indiferent de eforturile disperate ale Moscovei de a-l oculta şi răstălmăci, iar acest adevăr este că URSS, stat internaţionalist-socialist (comunist), a intrat în Al Doilea Război Mondial, ca stat totalitar, agresor şi revizionist, cot la cot şi în strânsă „prietenie oficială” cu Al Treilea Reich german, stat naţional-socialist (nazist), de asemenea totalitar, agresor şi revizionist.

Până la 22 iunie 1941, URSS a sprijint Germania prin livrări masive: 1,6 milioane de tone de cereale, 900.000 de tone de petrol, 500.000 de tone de minereu de fier, 300.000 de tone de fontă şi oţel, 200.000 de tone de bumbac, 200.000 de tone de fosfaţi, 140.000 de tone de magneziu, 100.000 de tone de soia, 20.000 de tone de crom, 18.000 de tone de cauciuc, 2 tone de platină. 

Stalin a contribuit, într-o foarte mare măsură, la succesul asaltului lui Hitler asupra democraţiilor europene în perioada 1939 – 1941. Soldaţii Wermacht-ului au fost parţial îmbrăcaţi, echipaţi şi hrăniţi de livrările din URSS, iar industria militară germană a beneficiat din plin de livrările de minereuri strategice din aceeaşi URSS. Blocada economică totală impusă de flota britanică Germaniei la 3 septembrie 1939 nu a avut vreun efect notabil în primii 2 ani de război pentru că Stalin i-a livrat „camaradului său” Hitler tot ce acesta nu mai era capabil să importe de peste mări.

Propaganda rusă actuală are ca obiectiv şi ascunderea unui enorm „schelet” din dulapul istoriei recente: majoritatea celor 27 de milioane de victime sovietice din al Doilea Război Mondial au fost provocate de conflictul URSS cu cel mai apropiat „stat prieten” al său din Europa dinainte de 22 iunie 1941. Stalin şi acoliţii lui s-au jucat cu focul („revoluţia mondială” şi alianţa cu Hitler), iar naţiunile captive în URSS, începând cu cea rusă, au plătit un preţ teribil din acest motiv.

„Rusia istorică” invocată astăzi la Moscova la fiecare 9 mai nu putea obţine nicio victorie la 9 mai 1945, dintr-un motiv foarte simplu: nu mai exista la data respectivă, fiind deja lichidată de satârul CEKA/NKVD/NKGB, cu ani înainte. 

Bătălia propagandistică şi ideologică pentru câştigarea controlului asupra interpretării istoriei războiului şi a „zilei victoriei – 9 mai 1945” se poată strict pe agenda politică post-sovietică. Faptul că azi, cei mai mulţi dintre ruşi – expuşi unor metode de dezinformare fără egal – cred altceva, nu schimbă această evidenţă.

Toată lumea este de acord azi că profilul de lider al lui Hitler a fost unul de tip criminal, cu dominante obsesiv-compulsive. Nu toată lumea îşi aminteşte însă că una dintre obsesiile sale era evitarea de către Germania a unui război pe două fronturi. Documentele sunt edificatoare: pe cât de mult îşi dorea un nou război „de revanşă” (faţă de Primul Război Mondial), pe atât de obsedat era de riscul de a-l purta pe două fronturi, conştient că Germania nu ar avea nicio şansă într-un astfel de scenariu şi ar sfârşi învinsă, ca în 1918. 

Manevrând strategic pe un plan mult superior, Stalin l-a eliberat pe Hitler de această obsesie la 23 august 1939, după ce pe tot parcursul verii îl perpelise la foc mic mimând, la Moscova, „negocieri militare” cu Franţa şi Marea Britanie pe care nu avea oricum intenţia să le finalizeze, dar care şi-au atins obiectivul de a speria Berlinul.

Fără pactul Ribbentrop – Molotov (de fapt, un pact Hitler – Stalin care, foarte ciudat, nu este desemnat de istorici ca „Pactul de la Moscova”, după locul semnării, ca toate celelelte înţelegeri internaţionale) deznodământul din 1 septembrie 1939 nu ar fi fost inevitabil. Istoricul britanic A.J.P. Taylor, unul dintre cei mai mari experţi în originile războiului, scria despre situaţia politică din noaptea de 30/31 august 1939: „În 24 de ore, ruptura ar fi devenit completă (n.n. – între Londra şi Varşovia, ca urmare a refuzului guvernului polonez de a discuta cu Berlinul). Dar Hitler nu a acordat aceste 24 de ore. El era prizonierul propriei programări„. Ar fi rămas el oare în „prizonieratul” propriului calendar, şi a propriei fanfaronade, dacă n-ar fi avut garanţia lui Stalin că nu riscă un război pe două fronturi din cauza atacării Poloniei?

Stalin, prin ochii propagandei Moscovei din 2019: şi erou triumfător, şi nătâng. Simultan?

„TASS este împuternicită să declare că (…) în baza informaţiilor de care URSS dispune, Germania respectă în mod neabătut condiţiile Pactului de agresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind intenţia Germaniei de a încălca pactul şi de comite un atac împotriva URSS sunt neîntemeiate. (…) URSS, în cadrul politicii sale de pace, a respectat, şi intenţionează să respecte, Pactul de neagresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind faptul că URSS se pregăteşte de război cu Germania sunt false şi provocatoare.”

(Comunicat oficial TASS, 13 iunie 1941)

Propaganda rusă resuscitată, după 1999, din cea sovietică, de regimul Putin, vrea să convingă lumea întreagă că URSS, stat „iubitor de pace”, dar „speriat” de agresivitatea lui Hitler, a recurs la semnarea pactului Ribbentrop – Molotov pentru „a câştiga timpul necesar” pregătirii apărării ţării. Asta nu explică însă de ce, atunci, „inocenta şi pacifista” URSS a comis agresiuni directe, brutale şi neprovocate la adresa Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Litaniei şi României, ţări care nu o ameninţau în vreun fel, călcând în picioare dreptul internaţional.

URSS putea încheia pactul de neagresiune cu Germania fără să ceară nimic la schimb, dacă tot era „animată de politica de pace„. Chiar dacă pactul din 23 august 1939 poate fi denumit ca unul „de neagresiune temporară” între URSS şi Germania, el a fost un pact de agresiune făţişă la adresa Poloniei, României, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi – implicit – a Finlandei.

Naraţiunea oficială de la Moscova continuă prin a „explica” cum Hitler a „surprins” cu atacul său Armata Roşie „nepregătită”, inclusiv ca urmare a „ignorării” de către Stalin a rapoartelor spionajului sovietic – probabil cel mai eficient din lume, în acel timp – privind iminentul atac german. A urmat apoi „marele război pentru apărarea patriei„, în care URSS a făcut cele mai mari sacrificii dintre toţi participanţii la coaliţia Naţiunilor Unite, şi la care a avut cea mai mare contribuţie (dacă nu chiar aproape singura contribuţie) la obţinerea victoriei finale, a cărei apoteoză a reprezentat-o cucerirea Berlinului de către Armata Roşie, în mai 1945.

Singurul element integral autentic din această proză istorică fantastică este cel referitor la sacrificiile umane colosale (amintite mai sus) ale popoarelor din fosta URSS. Exact pe acest element liderii de la Kremlin au poziţia cea mai crispată şi ofensivă, şi nu întâmplător: fiind ultra-emoţional, dar şi real, poate fi folosit pentru a închide gura celor care nu acceptă „la pachet” toată istoria oficială actuală a Moscovei despre război, cu acuzaţia de „lipsă de respect faţă de memoria victimelor„.

În fapt, nici la nivelul foştilor aliaţi, nici la nivelul foştilor adversari ai URSS din război, nu s-au consemnat vreodată (cel puţin nu la nivel oficial) gesturi de lipsă de respect faţă de victimele sovietice, sau încercări de negare a nivelului colosal al sacrificiilor umane din fosta URSS. Ar trebui văzut, mai degrabă, unde este „respectul” atunci când memoria a 27 de milioane de victime este instrumentată pentru finalităţi pur politice, cum este cazul istoriei „oficiale” a conflictului pe care Rusia o „rostogoleşte” tot mai insistent în ultimii ani.

Acceptarea naraţiunii oficiale a Moscovei despre război, se izbeşte, inevitabil, de două inconveniente majore. Primul este de ordin intern (relativ la Rusia) şi presupune preluarea întregului „pasiv” sovietic, ca o piatră de moară agăţată de gâtul naţiunii ruse.

Cum s-ar putea imagina desprinderea Rusiei de moştenirea regimului comunist, sau măcar a celui stalinist, şi vindecarea societăţii ruse de efectele înspăimântătoarelor crime împotriva umanităţii comise de acel regim, dacă Moscova oficială îl transformă pe Stalin în „eroul de la 9 mai 1945” şi „părinte vitreg fondator” al „noii Rusii”?

Cum vrea să convingă propaganda actuală de la Kremlin restul lumii că nu­-şi găseşte liniştea pentru că memoria celor 27 de milioane de victime din război „nu ar fi onorată corespunzător”, când ea însăşi nu varsă o lacrimă pentru cele 15-20 milioane de victime ale aceluiaşi regim, care nu sunt legate de războiul Germania nazistă? Nu sunt vieţile oamenilor, în sine, egale ca valoare? Sau are Moscova cunoştinţă de vreo „grilă” de ierarhizare a valorii vieţii umane, în funcţie de cine au fost criminalii?

Al doilea inconvenient este de ordin extern, în sensul că priveşte alte state, cărora actuala naraţiune fantastică a Moscovei despre Al Doilea Război Mondial le impune obligatoriu şi acceptarea capitolului „eliberării Europei Centrale şi de Est de către Armata Roşie„. Evident, nu surpinde pe nimeni faptul că naţiunile care au experimentat timp de 45 de ani, pe propria lor piele, „beneficiile eliberării” de către URSS în 1944-1945, nu acceptă o astfel de interpretare a istoriei recente.

Ceea ce poate, cu adevărat, surprinde, este aroganţa Moscovei în a insista cu o „poveste” care este nu numai falsă, dar şi profund jignitoare pentru cei cărora le este destinată. În definitiv, ceea ce Moscova solicită astăzi statelor foste satelite ale URSS din Europa Centrală şi de Est, este echivalent cu a cere unei familii care şi-a pierdut un membru ca urmare a unei crime să stea cu portretul criminalului pe peretele din sufragerie.

Dacă tot insistă continuu cu „suveranitatea” în discursul său anti-occidental, Rusia ar putea să înceapă prin a înţelege că şi alte state şi naţiuni sunt suverane, şi au dreptul la propria interpretare a istoriei recente. Dacă nu-şi doresc statui ale „ostaşului sovietic eliberator” în pieţele publice din oraşele lor, asta nu înseamnă „lipsă de respect”, ci dimpotrivă, respect pentru propria istorie şi pentru memoria două generaţii distruse fără vina lor, într-un război decis peste capetele lor, şi prin consecinţele acelui război.

Vindecarea rănilor încă incomplet închise ale războiului nu este şi nu va fi posibilă fără asumarea integrală a adevărului istoric, de către toţi participanţii, inclusiv a părţilor acestui adevăr neplăcute politic sau care nu se înscriu în categoria „motivelor retrospective de mândrie naţională”.

Dacă Germania şi-a asumat integral responsabilitate pentru crimele abominabile împotriva umanităţii comise de Al Treilea Reich german între 1933 şi 1945, în schimb Rusia nu numai că nu a făcut vreun pas spre asumarea istoriei sale recente, dar persistă, cu tendinţă evidentă de agravare în ultimii ani, în manipularea istoriei prin glorificarea unui regim criminal, cu scopuri evident (geo)politice.

Un criminal în masă (viclean şi calculat) care ucide un alt criminal în masă (psihopat şi isteric), fost complice întru crimă, nu devine prin asta, automat, „model şi stâlp de bază al societăţii”, chiar dacă nimeni nu-l plânge pe criminalul ucis. Moscova ar trebui să se străduiască mai mult în a pătrunde acest adevăr elementar, cât mai este timp.

Sunt multe alte elemente insuficient lămurite în legătură cu „marele război patriotic” transformat în mit politic (re)fondator de regimul Putin.

Foto: Vladimir Putin

În 1812, armata lui Napoleon care a invadat Rusia a mărşăluit 2 luni şi jumătate până a reuşit să angajeze prima bătălie cu armata rusă. Ţarul Alexandru I, care dispunea de informaţii mult mai sumare despre inamic decât cele pe care Stalin le-a avut în 1941, a adoptat o strategie defensivă, retrăgându-şi forţele mult în interior pentru a-i epuiza pe francezi, reuşind astfel să câştige războiul cu pierderi rezonabile.

În ce priveşte situaţia din 1941, propagandiştii de la Kremlin nu au nicio explicaţie logică pentru faptul că 14 armate sovietice (primul eşalon strategic al Armatei Roşii, cu 171 de divizii şi 3 milioane de soldaţi) erau „lipite” de frontierele de vest ale URSS la 22 iunie 1941, iar alte 3 armate (al doilea eşalon strategic, cu 57 de divizii şi aproximativ 1 milion de soldaţi, aflat în faza de completare a efectivelor) se aflau în faza finală de mobilizare la circa 100-200 de kilometri spre est.

„Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX” (descrisă de Alexandr Soljeniţîn în cartea omonimă), conţine o concluzie valabilă şi pentru înţelegerea celui de-Al Doilea Război Mondial: sursa principală a relelor abătute asupra Rusiei este politica externă tradiţional eronată a Moscovei, bazată pe mesianisme iluzorii şi fără speranţă (în trecut „a 3-a Romă” şi „revoluţia comunistă mondială”, astăzi „eurasianismul”). Rusia nu a avut însă niciodată soft power-ul necesar pentru a inspira şi, mai ales, susţine asemenea mesianisme.

Dacă ar fi ca Rusia să extragă o concluzie din istoria (reală a) războiului, ar fi aceea că singura sa opţiune reală constă în acceptarea originilor europene şi occidentale ale ţării, în lichidarea cultului mumiei lui Lenin şi regimului fondat de acesta (cu excepţia lui Gingis Han, nimeni n-a făcut ruşilor mai mult rău decât Lenin, dar Moscova oficială îl onorează în continuare, ceea ce spune multe), şi în alăturarea sinceră la concertul naţiunilor democratice europene – ca stat mare şi important, fără îndoială, dar nu „special”, nici „mesianic”, şi nicidecum privilegiat.

Singura ieşire a Rusiei din dezastrul comunist, este spre Vest, prin – şi cu – Europa.

Iluziile „eurasiatice”, adică „joaca de-a Asia” antrenează riscuri cu potenţial grav în primul rând pentru Rusia.

Cel târziu la orizontul anului 2050 Asia va fi în măsură să „înghită” (fără probleme de digestie) o Rusie auto-izolată de Europa şi Occident.

Decidenţii ruşi ar trebui să ştie asta…dar şi Stalin ştia multe, înainte de 22 iunie 1941.

Surse:

https://www.timpul.md/articol/analiza–dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie

http://in-cuiul-catarii.info/2013/07/18/istoria-asa-cum-nu-o-stim-cum-incep-razboaiele-mondiale-4590

MINCIUNILE SFRUNTATE despre 23 August 1944, PARTE A FALSURILOR DIN ISTORIA CONTRAFĂCUTĂ a ROMÂNIEI

ISTORIA CONTRAFĂCUTĂ a ROMÂNIEI! | 10 MINCIUNI SFRUNTATE despre 23 August 1944

Minciuna 1: „România a trădat Germania.” Răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, este perfect actual: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”. Fără terorismul de stat nazist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est (în afară poate de Ungaria). De la bun început, „alianţa” noastră cu Hitler nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru România. Chiar în aceste condiţii, când a decis să iasă din Axă, România a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de români, Gerstenberg l-a arestat pe aghiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi funcţionarea normală a instituţiilor statului arată că românii aveau mult mai multă încredere în Rege şi în Iuliu Maniu decât în Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi.

Minciuna 2: „Lovitura de stat nu a fost pregătită.” Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca România să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea „norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute au fost legate de devansarea datei, când s-a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Minciuna 3: „Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.” Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera „să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau „că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice„ care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

În august 1944, când ruşii pătruseseră bine pe teritoriul nostru, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din România şi era clar că războiul e pierdut, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sunt destule indicii care arată că nu aprecia realist urgenţa momentului. Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întărziase câteva luni să-i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, când a decis în sfârşit să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr-un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie. De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stângace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu ataşatul militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dând impresia greşită că România doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite până atunci.

Martorii evenimentelor au considerat că după ultima vizită la Hitler fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care România s-ar fi gândit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că nu îşi pierduse speranţa într-o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan. Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării „armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Mareşalul înţelegea greşit exigenţele morale când insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvântul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvânt „nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”. Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră.Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Ion Antonescu însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler „a stat de vorbă cu un nebun” .

Minciuna 4: „Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s-au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc. Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s-au implicat în ruperea „alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al României nu era în Axă şi că era foarte important ca românii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler. După 23 August, tot ei i-au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Când a fost negată această evidenţă, au ales să rămână alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului român. Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s-au dezis de preşedintele PNŢ. Istoria rezistenţei anticomuniste din România nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: „Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.” Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara: „a scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 August s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”. Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit România. Fragilizarea a fost începută de politica lui Carol II şi a lui Tătărăscu şi de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvârşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: „Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.” Este o pură speculaţie. Cei care o susţin nu înţeleg că finlandizarea este o vasalitate şi nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria. Sau poate şi-ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945.

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită. „Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii .” E de bun simţ să ne gândim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante sau chiar transformarea statului într-o republică sovietică.

Minciuna 7: „23 August e o invenţie comunistă.” Actul de la 23 August a fost un moment hotărâtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui. Românii şi-au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu. La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultima fază a negocierilor. Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

Minciuna 8: „23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al României fascismul a fost mai bun decât comunismul.” Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoşatere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sunt religii politice. Amândouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decât dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic. Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii politice, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor părţi mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind o dictatură (care a continuat dictatura lui Carol al II-lea). Regimul Antonescu e responsabil de moartea soldaţilor români care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Minciuna 9: „Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.” Se puteau face face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS). Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s-au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu dădeau doi bani. Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au văzut lucrurile mai clar, dat fiind că au ajus în vârf şi s-au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii români nu au intrat în această logică. În condiţiile date, datoria lor, pe care şi-au îndeplinit-o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întârzia sovietizarea.

Minciuna 10: „23 August ţine de trecut.” Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că românii, atunci când au putut să aleagă liber, s-au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii. Hitler şi Stalin au urât Europa. La 23 August 1944, România a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării până la al Doilea Război Mondial. Românii nu s-au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi „venirea americanilor”, li s-au părut fireşti. Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul României nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într-un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii şi germanofilii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important politican român din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le-a avut niciodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care se exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din România. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl „elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor. Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le-au suferit ei, trecând cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s-a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decât de cele nu mai puţin reale ale românilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămâne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decât acum) şi se insistă în mod isteric că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de fascişti.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, românii par să aibă fascismul înscris în ADN. Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi târât în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: românii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – când se stabilesc cotele de refugiaţi, când Germania, Franţa şi Italia relansează UE, când se negociază interesele ruse în Est etc.

Surse: inliniedreapta.net și https://www.nasul.tv/istoria-contrafacuta-a-romaniei