CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Represiunile la care s-au dedat autorităţile ungare împotriva românilor din Transilvania

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic-1024x794

 

 

 

Maghiarizarea este termenul care reunește toate politicile de asimilare etnică implementate de autoritățile din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Aceste politici au fost folosite pentru a ajuta menținerea dominației limbii și culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria prin încurajarea şi adeseori prin forțarea persoanelor din alte grupuri etnice să adopte limba și cultura maghiară și să își dezvolte o identitate maghiară.

De-a lungul timpului, Ungaria a pus în practică o sumedenie de metode menite să deznaţionalizeze popoarele pe care le anexase.

Printre cele mai opresive măsuri luate de conducătorii acestei ţări s-au evidenţiat : 

  

  • 1897 – Este promulgată Legea Banffy a satelor, conform căreia, toate denumirile oficiale de sate din Regatul Ungariei trebuie să fie în limba maghiară.

  • 1907 – Legea educaţiei Apponyi făcea limba maghiară subiect obligatoriu de studiu în şcoli. Se extindea şi asupra şcolilor confesionale şi comunale, care aveau dreptul de a oferi instruire şi într-o limbă minoritară.

  • Toţi copii, indiferent de limba lor nativă, trebuie să se poată exprima în maghiară în scris şi vorbit până la sfârşitul clasei a patra (~ la vârsta de 10-11 ani)„.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare.

În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal.

În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

În 1898, Simon Telkes a publicat cartea „Cum se maghiarizează numele de familie„.

Acest„Manual de maghiarizare” a românilor, conţinea planurile strategice pentru desfiinţarea neamului românesc şi era destinat exclusiv unor înalţi funcţionari ai Guvernului de la Budapesta.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat.

Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndârjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania.

După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) fuseseră închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti au fost închise.

Planurile Ungariei de maghiarizare a cetăţenilor săi de alte etnii au fost cel mai bine ilustrate în lucrarea secretă intitulată „Românii din Ungaria. Pentru întrebuinţare confidenţială. Scris, cu concursul mai multor colaboratori, de Huszár Antal, translator în Ministerul de Interne, Budapesta, 1907. Tiparul tipografiei regale maghiare de stat”. (A Magyarországi Románok – Bizalmas Használatara – Munkatársak közreműködésével, írta Huszár Antal, M. Kir. Belügyminiszteri Fordító, Budapest, 1907. 963+XXIV p).

Această lucrare  confidenţială, pregătită în Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, s-a tipărit în numai 25 de exemplare, la scurt timp după ce Partidul Naţional Român a decis reluarea activismului politic în Transilvania, moment care a coincis şi cu deschiderea Muzeului Etnografic al Asociaţiei Transilvane, care – împreună cu Marea expoziţie jubiliară de la Bucureşti din 1906, prilejuită de aniversarea a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani – s-au constituit într-o manifestare de mare succes a unităţii româneşti.

În 1890 lordul Fitzmaurice îi susţinea într-o serie de articole pe românii transilvăneni, spunând între altele:

” Eu insist mai ales asupra pericolelor care amenință Europa, în urma luptelor înverșunate și neîncetate dintre naționalitățile Monarhiei austro-ungare… Ungurii mai ales, urmăresc o politică violentă și oarbă față de naționalitățile supuse coroanei ungare și în special contra românilor… În Transilvania atitudinea provocatoare a minorităților maghiare contra românilor poate provoca dintr-o zi pe alta tulburări sângeroase, cu urmări incalculabile.”

Şi în Parlamentul Italian, însuși fiul marelui Giuseppe Garibaldi, Menotti Garibaldi și-a ridicat glasul de protest împotriva faptului că ungurii ”asupresc în modul cel mai barbar trei milioane de frați ai italienilor”.

În 1892 ziarul ”L’ Independence Belge ” scria că românii din Transilvania ”sunt tratați ca paria de rasa stăpânitoare a maghiarilor”, apoi continua:

”vechile privilegii ce le aveau românii au fost desfințate, bunurile le-au fost confiscate, ziarele suprimate, ziariști lor băgați la închisoare, iar învățătorilor și preoților li s-a făcut viața cum nu se poate mai mizerabilă.”

Marele om politic francez, G. Clemenceau , în ziarul său ”La Justice”, a demascat în articole incendiare asuprirea românilor din Transilvania :

” Independența naționalității maghiare va fi mai bine garantată prin pacea și libertatea celorlalte neamuri vecine, decât prin oprimarea violentă, cu consecințele ei inevitabile: războiul totdeauna hazardat ”.

Iată şi un mănunchi de exemple ale represiunilor  la care s-au dedat autorităţile ungureşti în perioada 1897-1913, împotriva românilor din Transilvania care purtau culorile naţionale roşu-galben-albastru -tricolorul românesc.

l     24 flăcăi (ţărani) din Sălişte (Sibiu) sunt pedepsiţi cu câte 12 zile, laolaltă 288 zile temniţă pentru că au purtat brâie tricolore (10 februarie 1900)

l     Studenţii G. Novacovici şi I. Scurtu sunt osândiţi la câte 10 zile temniţă şi câte 10 coroane amendă, pentru că au pus o coroană de flori pe mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea. Curtea de apel a ridicat pedeapsa la câte 2 luni temniţă (26 septembrie1901)

l     Ministrul Iuliu Wlassics, deschide anchetă împotriva profesorilor de la Blaj, pentru că la „maial” în păduricea de la Veza, studenţii de la facultatea teologică şi elevii de liceu au îndrăznit  să cânte „Deşteaptă-te, române!”. Totodată sunt daţi pe mâna judecătoriei, trei elevi din clasa VII, fiindcă au purtat la butonieră steguleţe tricolore (28 mai 1902)

l     În Balinţ (Caraş Severin) întru întâmpinarea protopopului care venea să sfinţească biserica cea nouă au ieşit călăreţii, având vreo câteva steguleţe tricolore. Jandarmii i-au arestat aproape pe toţi. Au început apoi o goană nebună după tricolor printre oameni. Fără pic de sfială au intrat în biserică înarmaţi şi cu pălăriile pe cap, apoi pe uşa împărătească chiar şi în altar, scotocind şi răsturnând totul (iulie 1902)

l     Preotul Iosif Stupineanu, din Bârcea Mare (Hunedoara) e osândit în Deva la 3 luni temniţă şi 100 coroane amendă, pentru că a spus copiilor din satul său românesc să-l salute numai româneşte, şi astfel a făcut „agitaţie împotriva limbii maghiare” (15 mai 1903)

l     În localitatea Sf. Nicolae Mare (Torontal) sunt osândiţi la câte 2 zile închisoare şi câte 100 coroane amendă. Dr. N. Oprean, preoţii T. Oprean şi Ioan Petrovici şi învăţătorul T. Lipovan, laolaltă, 8 zile temniţă şi 400 coroane amendă, pentru tricolor la chiotoare (12 octombrie 1903)

l     În Lăpuşnic (Hunedoara) faurul Ion Gavrilă a dus la biserică o lumânare cu panglicuţă tricoloră, care a fost confiscată. Îndată, după liturghie, au sosit la casa lui jandarmii şi notarul, care îi răscoliră toată casa căutând după vreo altă pănglicuţă tricoloră, îl bătură şi îl deteră pe mâna judecătoriei (aprilie 1904)

l     Opt „căluşari” din Batiz (Hunedoara) anume: Petre Munteanu, vătaf, N. Ardeleanu, Mihai Petroiescu, Ion Predone, N. Bucşa, M. Frentoniu, Aron Munteanu şi Mihai Cîrlea, obţinură voie să joace în oraşul Hunedoara „Căluşerul” şi „Bătuta”. Cu toate acestea pe stradă fură arestaţi, descinşi de brâiele tricolore şi duşi la poliţie. Peste 8 zile fură pedepsiţi pentru „agitaţie” la câte 2 coroane amendă şi 6 ore închisoare (a doua zi de Paşti 1904)

l     Pretorul (solgăbirăul) din Ilia Mureşană, pedepseşte cu câte 1 zi închisoare şi 10 coroane amendă pe Ana Moisescu, Savia Poliac, Neta Poliac, Savia Poliac, a lui Mihai şi pe Damaschin Crişan, toţi din Ilia, pentru că au avut tricolor românesc la cămeşi (8 august 1906)

l     Surorile Maria şi Simina Boboc din Ilia Mureşană sunt pedepsite de pretorul din Ilia cu câte 5 zile temniţă pentru că au avut panglică tricoloră la păr (17 septembrie 1906)

l     Fetiţa Marta Colibaş din Ilia, e pedepsită de pretor cu 10 zile temniţă şi 50 coroane amendă, pentru că a avut o panglicuţă tricoloră în păr (27 octombrie 1906)

l     Avocatul dr. Şt. Rozvan din Ilia, e osândit la 15 zile temniţă şi 200 coroane amendă, pentru că florile cu care îşi decorase poarta erau în cele trei culori din tricolorul românesc (30 octombrie 1906)

l     Andrei Ghidiu, protopop, e osândit în Caransebeş la 15 zile închisoare şi 200 coroane

Dr. Petru Barbu profesor la 10 zile şi 200 coroane

Dr. M. Brediceanu, avocat, la 8 zile şi 200 coroane

D-ra Emilia Brodatschi, la 8 zile şi 200 coroane

  1. Sârbu, la 8 zile şi 200 coroane

  2. Săbăila, la 1 zi şi 25 coroane

toţi aceştia sunt osândiţi fiindcă au spus „Românul cu românul trebuie să ştie”, fiindcă au avut câte o panglică tricoloră, fiind considerat „agitaţie împotriva statului maghiar” (5 martie 1907)

l     D-na Anuţa Vlad, soţia d-lui dr. Aurel Vlad (Orăştie) e osândită la 1 lună temniţă şi 200 coroane amendă, pentru că la examenul unei şcoli primare româneşti a îndemnat elevii să vorbească şi să citească româneşti (12 iunie 1907)

l     În Făget (Caraş Severin) la „Maialul” elevilor, doi copii au fost arestaţi şi bătuţi de jandarmi, pentru că aveau tricolor în pălărie (1 iulie 1907)

l     În Brad se bate toba în zi de târg, aducându-se la cunoştinţa tuturor că „purtarea tricolorului românesc va fi pedepsită cu cea mai mare asprime”. O femeie din satul Vaca, purtând tricolor în păr, a fost arestată şi pedepsită cu 10 coroane (9 iulie 1907)

l     În Petruman (Timiş) jandarmii a sfârtecat haina d-nei Sofia Cercel pentru că în cusătura ei erau şi cele trei culori româneşti, arestează şi descing de brâie pe Octavia Micu şi Viorica Gera. Solgăbirăul le pedepseşte apoi pe tustrele cu temniţa cu câte 1 zi temniţă şi câte 5 coroane amendă (12 iulie 1907)

l     Protopopul G. Iernea din cercul Sătmarului, e osândit la 100 coroane amendă pentru că a îndemnat poporul să ţie la limba sa românească (20 august 1907)

l     4 ţărani din Micălaca sunt pedepsiţi de solgăbirăul din Arad cu câte 15 zile şi câte 20 coroane, pentru că au cântat „Deşteaptă-te, române!” şi „Hora Unirii” (18 noiembrie 1907)

l     Eugen Nyeki candidat de avocat în Beiuş, e pedepsit cu 25 coroane pentru că în pălărie sub bandă purta o panglicuţă tricoloră (23 noiembrie 1907)

l     Solgăbirăul din Bărăşineau (Arad) pedepseşte pe preotul Ion Popovici din Buteni cu 5 zile temniţă şi 100 coroane amendă, pentru că hainele copiilor cu şfeşnice la procesiune aveau chiotorii din panglicuţă tricoloră (5 august 1908)

l     În Orăştie, 30 de inşi sunt citaţi la poliţie şi sunt pedepsiţi cu câte 30 coroane şi 2 zile închisoare pentru că la costumul naţional au purtat culorile tricolorului românesc (18 decembrie 1908)

l     Sunt pedepsiţi de poliţia din Orăştie cu câte 2 zile închisoare şi 30 coroane Dr. Aurel Oprea şi Ioan Mihali, fiindcă copilaşii lor aveau tricolor la costumele româneşti (18 decembrie 1908)

l     Ion Iancu din Bucium Poeni (Alba) e pedepsit de solgăbirăul din Roşia cu 200 coroane pentru că: pe fruntea calului de la trăsură atârna panglică roşie, iar sub ureche era o placă de nichel, care – precum spunea ancheta – „deşi privită de aproape e de culoarea nichelului intinat, de departe însă pare galbenă”, iar sub această placă era prinsă o panglică vânătă. Ion Iancu a fost pedepsit pentru „agitaţie” şi purtarea culorilor unui stat străin (3 iulie 1910)

l     În Orăştie era multă lume la târg în 9 iulie 1910. jandarmii pornesc o goană după tricolor. Jandarmii smulg nu numai cingătorile, ci până şi băierile de la trăiştii, bătând şi arestând o mulţime de ţărani, pe care apoi poliţia oraşului îi pedepseşte pentru „agitaţie” în contra statului maghiar (9 iulie 1910)

l     În Lupşa (Alba) jandarmii în goana după tricolor năvăleau la petreceri şi nunţi şi le sfârteca ţăranilor hainele şi steagul de năfrămi de mătase, care erau legate de prăjină cu pănglicuţe tricolore, bătându-i şi arestându-i (14 iulie 1910)

l     La Blaj, jandarmii descing de brâie tricolore, peste 20 feciori şi fete şi le fac proces de contravenţie şi agitaţie (22 iulie 1910)

l     La târg în Cîmpeni – (28 august 1910) jandarmii au pornit o goană turbată după tricolor; arestează, bat, sfâşie hainele etc. Pe o femeie a lăsat-o în pielea goală în mijlocul străzii, după ce i-au sfârtecat ia cusută cu roşu, galben şi albastru. Au fost o mulţime de răniţi iar unii au fost străpunşi cu baioneta

l     La Ţelna, lângă Ighiu – Alba când ieşeau oamenii de la biserică, jandarmii îi descing de brâiele tricolore. În continuare se năpustesc asupra feciorilor.

Aceştia nu vor să dea brâiele, ci o iau la fugă. Jandarmii împuşcă de la 200 de paşi pe Ion Bârz care cade mort; aleargă apoi după Lazăr Tatu, care se refugiază într-o casă, îl ajung, îl străpung cu baioneta, îi zdrobesc capul cu patul puştii, apoi îl târăsc la curtea erarială unde acesta moare în cele mai groaznice chinuri (28 august 1910)

l     La Năsăud, la o nuntă, jandarmii năvălesc asupra oamenilor fiindcă steagul vorniceilor era făcut din năfrămi roşii, galbene şi albastre; smulg steagul şi îl sfâşie, smulg apoi tuturora tricolorul de pe haine şi le fac proces de contravenţiune (31 ianuarie 1911)

l     4 femei din Hodac (Mureş) sunt pedepsite cu câte 4 zile temniţă şi câte 10 coroane amendă, pentru că au purtat brâie tricolore (12 mai 1911)

l     În Ocna Sibiului, jandarmii arestează şi descing de brâul tricolor pe copiliţa Paraschiva T. Brateş, care venea de la câmp cu maică-sa; o dau apoi pe seama poliţiei unde copila a fost pedepsită cu 1 zi închisoare şi 5 coroane amendă (15 mai 1911)

l     În Câmpeni (Alba), iarăşi goană după tricolor. Fete şi neveste bătute, haine sfâşiate şi percheziţii jandarmereşti prin case (14-16 iunie 1911)

l     La Moneasa (Arad) la o petrecere, neputând smulge tricolorul de pe hainele unei domnişoare, fiindcă era cusut i-au sfâşiat haina

l     În Aiud (Alba) la târg, preoteasa Handrea din Mănărade (Alba) a fost pedepsită cu 3 zile închisoare şi 40 coroane amendă, pentru că a oferit d-lui Iuliu Maniu un buchet de flori legate cu tricolor (1911)

l     În Tisa (Arad) jandarmi descing pe ţărani de brâie tricolore, tocmai când aceştia ieşiră întru întâmpinarea episcopului ortodox I. Pap din Arad (1913)

 

Exemplele au fost culese în revista  dacoromania-alba.ro/din cartea „Suferinţe din Ardeal” de Vasile Stoica, Editura Vicovia, Bacău de  ec. Ioan STRĂJAN 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/02/05/un-manual-de-maghiarizare-a-numelor-romanesti-din-1898/

 

 

ADDENDA

Pentru aceia dintre români care încă nu ştiu cum gândeau conducătorii maghiarimii în acele vremuri, ar fi  interesant să afle ce intenţii încălzeau inimile acestora, cu numai câteva luni înainte de  firescul deznodământ al prăbuşirii imperiului lor milenar, pe care nu se arătau capabili să-l întrezărească nici măcar în ceasul al doisprezecelea…

Iată un citat din ziarul “Ujság”:

“Trebuie să luăm de la români şi Delta Dunării, căci lipsită de mare, îngrădită între ruşi, bulgari şi maghiari, România va fi silită să apeleze la mila noastră. Nu numai politiceşte, şi ci şi economiceşte. Iar, după ce se va încheia pacea, Franţa şi Anglia îi vor da naibii pe valahi. Nu e destul să încheiem pacea cu duşmanul nostru, ci trebuie să ne şi răfuim” (dr. Antal Kalmár, la 13 martie 1918).

“Vrem graniţă comună cu Bulgaria. Domnii care pregătesc pacea, să aibă grijă. Nu avem de-a face cu un duşman învins, ci cu un pungaş prins în flagrant delict. Cerem judecarea lui. Nu poate fi vorba de tratative de pace, ci doar de aplicarea unei sentinţe judecătoreşti, unui răufăcător” (Nandor Urmánczy, la 32 martie 1918).

“Nu ne gândim să oprim pe cel mai murdar dintre duşmanii noştri din Carpaţi, ci voim să ştergem pentru totdeauna România de pe harta lumii.” (Eugen Cholnoky, la 5 septembrie 1916).

Remarcabil reuşeşte să fie în acest context prelatul Iosef Meisel din Cluj, cu textul publicat la 29 ianuarie 1918, în acelaşi ziar: “Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. (Vorba lui Ghica: si jeune et déja valach?  n. n. …) La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară. În curs de 50 de ani, valahii au deznaţionalizat 70.000 de unguri. Fără zgomot, fără reclamă. Însă cu atât mai mare reuşită.

Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi:

  1. Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.

  2. Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.

  3. Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.

  4. Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.

  5. Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.

  6. Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.

      Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.” [77]

Nota bene: acest Iosef Meisel, care făcea asemenea planuri pentru viitorul Ardealului, era totuşi un prelat, slujitor al Evangheliei, al iubirii între oameni…

 

Iată totuşi în încheiere  o părere autorizată şi lucidă, cea a primului ministru ungar Ştefan Bethlen :

“Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal, Astfel, masele româneşte reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un puhoi” (s. n.) Asta în 1912!…

Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din Transilvania şi Banat, precizează: 

“În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9 la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava Mare, unde domină germanii (saşii)”.

Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”.

Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920…

Sursa: http://ioncoja.ro/ne-rusinarea-ungureasca-maghiara/

Anunțuri

06/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – Un eveniment astral al istoriei poporului nostru

 

 

 

 

 

1 decembrie 1918 reprezintă un eveniment central al istoriei poporului nostru, data la care Marea Adunare de la Alba-Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, încheind procesul de unire a provinciilor istorice româneşti într-un singur stat naţional – România.

Primul pas a fost făcut atunci când la 2 decembrie 1917 gubernia rusească Basarabia, parte a principatului Moldova anexată de Imperiul Rus, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, după care la 24 ianuarie 1918  a fost adoptată la Chişinău, Declaraţia de Independenţă faţă de Rusia imperială, iar la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă, a votat Unirea Basarabiei cu Țara Mamă – România. 

La rândul sau, în data de 15/28 noiembrie 1918 — Congresul Bucovinei a hotărât în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

În data de 1 decembrie 1918  în sala Casinei din Alba Iulia,  a avut loc Adunarea Națională, convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei, pentru a vota Rezoluția prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Atunci, Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, a declarat Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”, iar militantul unionist Vasile Goldiș a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție în care se spunea :

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Proiectul de rezoluție a fost  adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională a procedat  la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membri; acesta la rândul său va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent.

Image result for unirea de la 1918 photos

Ziua de 1 decembrie, devenită din 1990 sărbătoare națională a României, este un eveniment nespus de însemnat al istoriei noastre, o dată cu o însemnătate aparte şi anume aceea a realizării scopului suprem al întregii națiuni române – MAREAUNIRE.

Istoria este un proces vital şi o temelie de rezistență pe care se poate sprijini o societate, un popor, o țară, astfel că semnificația zilei naționale reprezintă unul dintre pilonii pe care se reazămă şi  identitatea națiunii române.

Perfect integrat  valului revoluţionar  de renaştere naţională a popoarelor asuprite din Europa din statele Europei centrale şi răsăritene inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute  pe plan internaţional.

Guvernul Ungariei, crezând că va putea salva, în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, a lansat ideea unei federalizări.

Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Ungariei urma tradiţia sa binecunoscută, aceea de a căuta prin formule seducătoare să evite destrămarea statului artificial multinaţional, pe care nu-l mai puteau guverna şi în care ungurii erau net minoritari.

Ei credeau că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a  continua sistemul lor  anacronic de guvernare. 

Noua Europă nu se putea manifesta decât democratic. Soluţia pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internaţional vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate, iar popoarele au decis cu rapiditate:

Adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia;

  • La 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte;

  • la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb – Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie);

  • la 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie) Unirea devenind fapt împlinit la 1 decembrie;

  • la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate, Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de Stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Renne;

  • la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-1 în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context,uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

 

Respingând propunerile ungare, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite din fostul Imperiu Austro-Ungar, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta.

Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii naţionale” locale.

În Bucovina, care fusese anexată de Austria în 1774, a fost ales Consiliul Naţional Român care la 14- 27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/ 28 noiembrie 1918.

În mod identic, în Transilvania, Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale constituite pentru apărărarea localităţilor româneşti de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ, şi implicit, de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de l decembrie 1918 la Alba Iulia.

În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau al organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, „CONSTITUANTĂ Şl DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie de Unire cu Ţara”.

În lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT SI TARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali – n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / l DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA ŞI DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţiilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti:

„ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGARIEI (Partium – n. n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ… ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”

 

Adunarea Naţională, a avut caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., astfel că hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic.

Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi.

Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din l ianuarie 1920.

Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost un act legiferat, legalizat cu 1 an şi şase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar.

A fost aşadar un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea.

Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, iar saşii, şvabii, evreii, ţiganii etc.; în totalitate) care, fiind consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit, întru-cât acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române.

Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi Asociate”, pe de-o parte, şi Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor care a stat atunci la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naţionalităţilor.

Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De aici, seria textelor prin care Ungaria „renunţă la toate drepturite şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a 11-a, Art. 27), şi stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei,… ca făcând parte din România”.

Iredentiştii unguri au făcut să curgă  valuri de cerneală după extirparea  cangrenei dualiste de pe trupul Europei central-răsăritene din 1918, sperând ca prin repetatele acţiuni  de măsluire neruşinate a trecutului vor putea să fundamenteze refacerea imperiului lor „milenar”.

După un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească „negrul” în „alb” şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică şi anacronică – monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţie viabilă chiar şi pentru Europa Mileniului III .

Au fost prezentate potrivit  dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, încercându-se să se şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare „alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi „un dat” şi „un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile… nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere.

Uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei! Aşa a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii  – „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic perfectat în august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniţă comună, ungaro-sovietică, pe Carpaţii Orientali.

Astfel au fost posibile şi destrămarea în secolul  XX, a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr” – „Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

O Europă pragmatică şi lucidă atunci, spre deosebire de actuala Europă a himerelor, s-a exprimat hotărât prin vocea preşedintelui Conferinţei de pace, Alexande Millerand:

„Nu încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi sud.

Or, aceasta ar însemna revenirea Ia stările de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreaga nu-şi pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci nici o ţară nu va admite atingerea frontierelor sale”. 

Dacă Europa de azi pare să fi uitat ce primejdii pasc continentul nostru, este cazul ca măcar noi, în numele drepturilor noastre imprescriptibile, să-i mai aducem din când în când aminte!

România nu poate fi apărată decât de unirea în cuget şi simţire a tuturor românilor !

 

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor, TRĂIASCĂ  ROMÂNIA  !

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Na%C8%9Bional%C4%83_de_la_Alba_Iulia

http://www.dacoromania-alba.ro/

https://identitatea.ro/semnificatia-istorica-a-zilei-de-1-decembrie-ziua-nationala-a-romaniei/

01/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

DECLARAŢIA Clubului Istoricilor din Republica Moldova privitoare la decizia preşedintelui Dodon de a celebra în data de 24 august „eliberarea Moldovei de fascism”

 

 

Preşedintele Republicii Moldova (RM) Igor Dodon a decis să celebreze pe data de 24 august 2017 numita de el „eliberare a Moldovei de fascism”.

Aducem la cunoştinţa opiniei publice următoarele:

Pentru populaţia interfluviului Pruto-nistrean, anul 1944 a fost unul deosebit de dramatic.

În primăvara acelui an trupele Frontului II Ucrainean au cucerit partea de nord a RM şi au impus cu forţa armelor populaţia băştinaşă să întreţină cu hrană militarii sovietici, fără ca aceştia să plătească produsele alimentare, ceea ce făceau trupele române și germane în ajun. 

Să presteze gratis diverse sericii, să restabilească căile ferate Râbniţa-Floreşti şi Bălţi-Edineţ, să curețe Prutul de „munţi de cadavre, ce împiedicau curgerea apei”. Cunoaştem modul barbar al sovieticilor de purtare a războiului împotriva Germaniei hitleriste şi aliaţilor acesteia.

Acest mod de luptă nu ne-a ocolit pe noi: în conformitate cu decizia Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Moldoveneşti (CCP al RSSM) din 29 aprilie 1944, bărbaţi, femei şi copii din raioanele Orhei, Susleni, Criuleni, Bravicea au fost mânaţi la anihilarea minelor, puse în pământ de forţele militare germane şi române la retragere.

Numai în raioanele Corneşti şi Ungheni au fost curăţate 105 ha de terenuri minate, pe care şi-au găsit moartea sau au fost rănite 377 de persoane civile, basarabeni.

Oamenii erau impuşi să se ia la braţ unul cu altul şi să meargă pe câmpul minat. Nenorociţii care călcau pe mine erau sau ucişi, sau grav răniţi. Ultimii au fost împuşcaţi de trupele NKVD, altfel spus – au fost „eliberaţi” de chinuri.

Linia frontului s-a stabilizat pe segmentul Ungheni-Orhei şi la est spre Nistru. Pentru a se pregăti de ofensivă (viitoarea operaţiune militară, numită de sovietici „Operaţiunea Iaşi-Chişinău”), Înaltul Comandament sovietic a decis la 5 mai 1944 să evacueze populaţia din zona frontului înspre nordul RSSM.

Conform deciziei CCP al RSSM din 8 mai 1944, toată populaţia din raioanele Ungheni, Corneşti, Bravicea, Orhei, Susleni, Dubăsari, Slobozia şi Criuleni urma fi evacuată, iar din raioanele Făleşti, Sângerei, Chiperceni, Grigoriopol şi Tiraspol – evacuată parţial. Conform surselor arhivistice, au fost evacuate cu forţa 71 461 familii, care numărau 263 777 persoane.

Autorităţile comuniste nu au creat condiţii pentru evacuarea oamenilor şi nu era nici o siguranţă că proprietăţile lăsate vor fi ocrotite.

Între altele, remarcăm lipsa condiţiilor sanitare şi de igienă, ceea ce a dus la o explozie a tifosului exantematic (în iunie 1944 de această maladie erau afectaţi 4 351 persoane, în rezultat câteva mii au murit).

La 20 august 1944 trupele sovietice au trecut în ofensivă, iar la sfârşitul lunii oamenii, supuşi evacuării, s-au întors la casele lor. Ei nu puteau crede ochilor.

,,Bravii,, militari sovietici nu doar au curăţat depozitele şi beciurile oamenilor de provizii şi băuturi, dar au şi scos uşi, ferestre, au rupt garduri etc., toate acestea sub pretextul  „necesităţilor de război”. 

Întorşi din numita „evacuare”, slăbiţi de foamete şi boli, „oamenii şi-au găsit casele distruse, iar averea prădată.

Într-o stare deplorabilă erau şcolile, clădirile administrative, bisericile”.

Cităm din memoriile dlui Efim Şalin:

„Pe la sfârşitul lui august [1944] am primit o veste nespus de îmbucurătoare. S-a anunţat ca fiecare să se întoarcă la casele lor. Îmi amintesc cât de înviorată era ziua aceea. Drumul se îndesea cu căruţe, unii o luau de-a dreptul pe jos, că ar fi mai aproape.

Iar când am ajuns în sat ne apucase o mare jale. Satul [Ocniţa-Răzeţi, comuna Cucuruzeni, raionul Orhei] era de nerecunoscut: ogoarele nefiind semănate, erau îmburuienate de nu se vedea omul… Îmi amintesc că în acea zi mama nu se mai putea opri din plâns, de cum arăta casa şi ograda noastră: buruiană toată ograda ca la tot satul, toate uşile de la casă, sarai şi de la beci erau luate, iar ferestrele erau stricate.

În beci rămăseseră numai butoaiele goale cu fundurile găurite de gloanţe, care pluteau în vinul vărsat şi amestecat cu apă de ploaie. Multe lucruri din casă nu s-au mai găsit…”.

Peisajul era apocaliptic: case transformate în grajduri pentru cai, biserici vandalizate, cu icoane găurite de gloanţe şi călcate cu picioarele. Făptaşii dezastrului sunt cunoscuţi: militarii brigăzii motorizate nr. 56 a Armatei 52.

La 23 august 1944, la Bucureşti, regele Mihai I a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu, a numit un alt prim-ministru, a anunţat ieşirea României din războiul împotriva statelor şi popoarelor Coaliţiei antihitleriste şi a declarat război Germaniei.

La 24 august 1944 trupele sovietice au cucerit oraşul Chişinău – capitala RSSM. Acea zi a fost considerată de sovietici ca „ziua eliberării Moldovei de sub cotropitorii fascişti germano-români”.

Operaţiunea militară „Iaşi-Chişinău”, numită „cea de-a şaptea lovitură stalinistă”, între altele, s-a încheiat cu restabilirea regimului comunist în întreaga RSSM.

Reprezentanţii regimului totalitar sovietic (militari, activişti ai PC (b) din URSS, administratori) s-au comportat deosebit de brutal cu populaţia băştinaşă.

Ei îşi dădeau aere de „eliberatori” şi „victorioşi”, mulţi din ei, în stare de ebrietate, arestau şi maltratau populaţia civilă, violau sau încercau să violeze tinere sau femei etc., etc.

Revenită în Basarabia (RSSM), puterea sovietică a realizat mobilizarea totală a bărbaţilor pe Frontul de Est.

Dacă până la venirea Armatei Roşii pe teritoriul numitei RSSM, în localităţile rurale erau 343 000 bărbaţi, în decembrie 1944 rămăsese doar 77 719.

Restul – 265 281 – au fost mobilizaţi în felul următor: în Armata Roşie (Fronturile 2 şi 3 Ucrainene) – 123 776 persoane,  în districtele militare Harkov, Odesa şi Kiev –  91 978 persoane, în NKVD – 378 persoane, în unităţile militare dislocate la frontiera cu România – 966 persoane. 

Restul bărbaţilor, de regulă – de alte etnii decât români (găgăuzi, cehi, unguri etc.), dar şi români, au fost trimişi la întreprinderile industriei grele din Federaţia Rusă sau la scos cărbune în minele din Donbas.

A treia parte din cei mobilizaţi au fost trimişi forțat la şcoli de meserii (de ucenici) –  FZO – şcoli din cadrul uzinelor şi fabricilor.

Bărbaţii moldoveni, mobilizaţi la front, de multe ori – tata cu feciorii, sau fraţi, rude – necunoscând limba rusă, neinstruiţi, au fost trimişi pe cele mai primejdioase sectoare ale Frontului – la Balaton (Ungaria), la Königsberg sau Berlin (Germania) -, unde au fost folosiţi în calitate de carne de tun.

Circa 50 000 de moldoveni nu s-au întors de pe câmpurile de luptă. Dar pentru basarabeni războiul nu s-a încheiat la 9 mai 1945, odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei.

Ei au fost urcaţi în trenuri şi duşi să lupte împotriva Armatei japoneze în Manciuria şi nordul Coreii, pentru satisfacerea ambiţiilor politice ale regimului stalinist.

În memoriile fiului lui Stalin Vasiliy, „De tata nu mă dezic”, publicate postum,  în 1964, în ziarul Jeminjibao (China) și editate în premieră recent la Moscova, autorul regreta că unele popoare sunt dezbinate.

Drept exemplu, generalul Vasiliy Stalin a adus Ucraina, Bielorus, Coreea și… Moldova.

Urmările acestei politici au avut efecte dezastruoase pentru noi.

Apăruse problema demografică: depopularea forţată a satelor de bărbaţi – principala forţă de muncă din agricultură, a apărut decalajul bărbaţi-femei, natalitatea a scăzut dramatic etc.

Tinerii plecaţi pe şantierele Federaţiei Ruse sau Ucrainei au fost folosiţi ca forţă de muncă ieftină, necalificată, prost îmbrăcată, hrănită, salarizată.

În consecinţă – am avut familii distruse, populaţie înfricoşată, supusă rusificării şi altor abuzuri din partea autorităţilor comuniste. 

Aşadar, ceea ce a urmat actului din 24 august 1944 a însemnat un dezastru  pentru basarabeni.  Am avut mii de tineri şi mai în vârstă care nu s-au mai întors de pe fronturi, tineri  trimişi la munci  grele, în condiţii vitrege, peste frontierele RSSM, mulţi din ei nu s-au întors, rămânând cu traiul, la locurile de muncă, întemeindu-şi acolo familii.

Pe teritoriul RSSM s-a instaurat administraţia sovietică  îngâmfată, mereu  în stare de ebrietate (cu excepţii, bineînţeles), adusă cu tot cu familii, stabilită în apartamentele, confiscate de la proprietarii de drept şi de fapt.

Să nu se lase impresia cum că moldovenii au fost entuziasmaţi de „eliberatorii” care „uitaseră” să plece.

Basarabenii au opus rezistenţă  armată ocupantului sovietic: au fost cazuri de revolte armate; bărbaţii s-au ascuns în faţa mobilizării totale, promovate de ocupantul bolşevic etc.

Igor Dodon doreşte să sărbătorească începutul marii tragedii a basarabenilor – 24 august 1944 – punctul de pornire a re-comunizării României dintre Prut şi Nistru, a celei de-a două ocupaţii sovietice, numită de Dodon „eliberare”.

Basarabenii au mai fost „eliberaţi” în anii 1946-1947: datorită politicilor, promovate de sovietici, a FOAMETEI, organizate de Kremlin şi subalternii acestuia de la Chişinău, 200 000 de concetăţeni de-ai noştri, umflaţi de foame, au „eliberat” spaţiul terestru, trecând la cele veşnice.

În 1949, apoi 1951, alte mii de basarabeni au „eliberat” pământul natal, fiind trimişi, pentru vecie, în Siberia sau nordul Kazahstanului.

Aflăm din comunicatul pentru presă al preşedintelui RM Igor Dodon că la grandiosul concert din Piaţa Marii Adunări Naţionale, alături de Orchestra prezidenţială, va evolua corul arhieresc de la Mănăstirea Curchi.

Nu este pentru prima dată când Biserica ortodoxă proKremln  se implică în manifestări politice: în loc să aprindă lumânări în biserici şi să ţină slujbe de pomenire pentru cei morţi într-un război blestemat de toată lumea (afară de miile de morţi ale băştinaşilor, în 10 zile, Armata roşie a pierdut 67 130 de militari, morţi şi răniţi), iată că cinstitele feţe bisericeşti vor interpreta melodia „Smugleanka, moldavanca” – un cântec cu îndemnuri expansioniste din 1940 (cuvintele aparţin poetului Iakov Şvedov, muzica –compozitorului Anatolii Novikov), care a anticipat raptul sovietic al Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa.

În plus – pe scena din Chişinău vă apărea Grigorii Leps, un susţinător fervent al preşedintelui Vladimir Putin, declarat persona non grata în SUA pentru legăturile acestuia cu lumea criminală  din Rusia.

Din 2015  Gr. Leps este declarat persona non grata şi în Ucraina.

Având în vedere cele expuse mai sus, membrii CIRM se pronunţă categoric împotriva unor astfel de manifestări respingătoare („dansuri pe morminte”), organizate de preşedintele Igor Dodon. Cerem partidelor politice din RM să protesteze împotriva dezmăţului socialist.

Rugăm cetăţenii RM să conştientizeze sensul acestor „evenimente” dodoniste şi să acţioneze conform îndemnului inimilor şi conştiinţei lor.

Adoptată la 21 august 2017, Chişinău    

SURSA:  

 http://anatolpetrencu.promemoria.md/?p=2338#more-2338  

 

 

 

NOTĂ :

      Ziua de 28 iunie 1940 fusese declarată, printr-un decret semnat de președintele interimar al R.Moldova, Mihai Ghimpu, „Ziua ocupației sovietice” în Republica Moldova şi a comemorarii victimelor regimului totalitar comunist şi cerea Rusiei sa-si retraga urgent trupele de pe teritoriul Republicii Moldova.

Curtea Constituţională de la Chisinau a declarat neconstituţional decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu privind declararea zilei de 28 iunie 1940 drept Zi a ocupaţiei sovietice. Curtea şi-a motivat decizia prin faptul că, prin acest decret, s-a incercat să se dea o interpretare juridică unui eveniment istoric.

Decretul fusese atacat de un grup de comunişti care considera că Ghimpu a încălcat articolul 15 din Constituţie si că scindează societatea şi unitatea poporului.

La rândul ei, Duma de Stat a Rusiei a condamnat decretul, într-o declaraţie votată în unanimitate, în care se spunea că „este nu numai un act al unei campanii politice planificate, indreptată împotriva relaţiilor ruso-moldovene, ci şi o încercare directă de a denatura faptele istorice, de a revizui istoria mondială şi totodată de a justifica eşecul politicii duse de puterea din Moldova”.

 

 

28/09/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: