CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Reţetele rusificãrii și ucrainizării. Drama românilor de la margine

Istoria RASS Moldovenească (1924-1940) (IV): Între „proiect național” și  imperialism sovietic (1)

Foto: Harta răspândirii românilor la est de Nistru

Ucraina – drama românilor de la margine

1. Reţetele rusificãrii


Beneficiind de experienţa acumulată de înaintaşii săi, în deznaţionalizarea românilor refugiaţi, înrobiţi, deportaţi în teritoriile controlate de ţar prin acţiunea directă asupra elitelor lor socio-economice şi politico-militare, sau prin acţiunea de manipulare a elitelor din Principatele Române cu promisiuni de redobândire a libertăţii, “constituţii liberale” şi chiar Unire , ţarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a românilor, potrivit principiului – “Cumpără păstorul, că turma îl va urma”.

Predecesorii săi visaseră, ca formă intermediară, constituirea unui “Regat dac” sau “daco-român”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege.

El însuşi crezuse (1801-1810) că poate acţiona direct, ocupând Principatele şi adjudecându-le în contextual unui război cu Poarta (1806-1812).

Dar concurenţa germană pe de o parte, iar pe de alta interesele franceze l-au lămurit, în cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I că nu poate să se înstăpânească asupra restului teritoriilor româneşti, neocupate de romano-germani, decât făcând risipă de inteligenţă diplomatică şi pe etape.

Aşa s-a născut, în anul 1810, “Planul Prozorovski”, astfel numit după consilierul care l-a elaborat şi care prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, “Basarabia” şi “Moldova”, respective Muntenia şi Oltenia şi ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii.

Planul împrumuta mult din strategia germană care, răpind Ţării Româneşti partea de vest în 1718, o transformase în provincia Oltenia, scrie istoricul Mircea Dogaru în http://istorie-adevarata.blogspot.com.

Pierdută în 1739, acest teritoriu fusese solicitat otomanilor, prin tratative secrete în 1771, în schimbul ajutorului militar împotriva Rusiei, în războiul din anii 1768-1774.

Cum însă, prin împărţirea Poloniei (1772) şi-au adjudecat Galiţia şi Lodomeria, Habsburgii au renunţat pe moment şi la Oltenia şi la alianţa cu Poarta, solicitând ruşilor şi obţinând acordul de a ocupa regiunea învecinată a Moldovei (1774), pe care, adjudecându-şi-o în 1775, aveau să o numească, mai întâi “Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, “Bucovina” (1786).

Dezvoltând procedeul, Alexandru I a început să vorbească din 1807 despre “Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Răsărit, dintre Siret şi Nistru mai întâi, apoi, în faţa opoziţiei franceze, dintre Prut şi Nistru, presentând-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.

Din 1810, în baza “Planului Prozorovski”, pentru a atrage populaţia românească, dar şi pe bulgari, sârbi, greci, el a trimis comandanţilor trupelor pe moment “eliberatoare”, care acţionau pe teritoriul Principatelor, împotriva Porţii (1806-1812), dar, în viitorul apropiat, trupe de ocupaţie, pentru a preveni excesele, următorul caz: “Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se aşeze fundamentele unui edificiu mai întins.

Poporul acestei provincii trebuie să primească beneficiile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.Bulgarii, moldovenii, muntenii şi sârbii caută o Patrie, să le uşurăm calea să o afle.

Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţiuni spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi (subl. ns.)”.

Strategia ţarului viza, aşadar, după anexarea Moldovei de Răsărit, botezată “Basarabia”, cucerirea, rând, pe rând a celorlalte teritorii româneşti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunărene, dependente de Poartă, dar şi ale sârbilor şi bulgarilor aflaţi sub ocupaţie otomană efectivă, ţelul final fiind transformarea lor în “patrie… slavă”.

Bun cunoscător al psihologiei colective, Alexandru I îşi începea opera de desfiinţare a popoarelor din sud-estul Europei şi de rusificare a lor promitându-le “independenţa” (faţă de otomani, fireşte).

Mai mult decât “independenţa”, existând precedentul – solicitarea de către “Partida Naţională” românească, la tratativele de pace de la Focşani – Bucureţti (1772-1773), în locul protecţiei ruse, a Unirii Principatelor sub garanţia marilor puteri, el le promitea chiar… Unirea.

O unire, însă, în cadrul unei Federaţii ruso-slave, dominată de Rusia, în care să intre, în viitor, următoarele entităţi statale autonome:

1) Un regat al României; cu Moldova, “Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar “Basarabia”, fără Delta Dunării, Bugeac şi Dobrogea (Dunărea maritimeă urma să devină exclusiv rusească în mod direct, fără ajutorul vreunui artificiu gen “Canalul Bâstroe” de care este nevoie astăzi pentru atingerea aceluiaşi scop;

2) Un regat Ungar;

3) Un regat sârbo-croato-sloven, cu Banatul;

4) Un regat bulgar cu Rumelia şi Macedonia;

5) Grecia;

6) Constantinopolul cu Strâmtorile.

Pentru ca visul să devină realitate, trebuia mai întâi însă constituită “Basarabia” – colonie rusească în teritoriile de răsărit ale Moldovei. Cu investiţii de imagine maxime, ea avea să devină “vitrina” sau hârtia de prins muşte a ţarului.

În timp ce întreaga Rusie era, sub puterea despotică a autocratului ei conducător, un imens lagăr, aici urmau să se exercite “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale”, pentru a atrage viitoarele ţinte.

Complici aveau să devină “păstorii” românilor, “elitele”, ţarul mizând pe lăcomia şi ambiţiile lor. “Bărbaţii influenţi”, adică boierilor deveniţi supuşi ruşi le-a dat 377.445 deseatine de pământ în zona Bugului, obţinând pe lângă fidelitatea lor o primă dispersie a populaţiei româneşti, iar ambiţioşilor – grade în armată şi ranguri în administraţie sau titluri nobiliare.

Pentru schimbarea componenţei entice, dând mână liberă trădătorului Manuc Bey, stabilit la Hânceşti, şi luând drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 şi 20 februarie 1802, Alexandru şi urmaşii săi au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 şi 8 aprilie 1843, privind colonizarea în “Basarabia”, pe lângă găgăuzi şi bulgari aduşi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (ruşi şi cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tătari rusificaţi) dar şi de germani, unguri, chiar italieni şi francezi, împroprietăriţi şi scutii de taxe pe 10-20 de ani. Devenit mitropolit şi, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Bănulescu – Bodoni (Vidineanul) şi boierul Scarlat Sturdza au sprijinit această politică.

De asemenea deportările, numai în gubernia Herson, locuită masiv de români transnistreni, fiind duşi, în 1812, pentru a face loc coloniştilor, 25.000 de ţărani români “basarabeni”.

În pofida colaborării unei mari părţi a “elitei” româneşti însă, a colonizărilor şi deportărilor, rusificarea s-a produs lent şi incomplet, marea majoritate a populaţiei, ancorată în tradiţiile de obşte ale lumii satelor, păstorită de preoţi luminaţi şi patrioţi, rămânând românească şi conservatoare, în ciuda introducerii serviciului divin şi a învăţământului exclusiv în limba rusă, după 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului şi a raporturilor milenare dintre ţăranul român şi pământ, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale – cea sovietică.

Mai mult, românii rusificaţi şi dispersaţi în afara “oblastiei Basarabia”, simţindu-se, ca şi urmaşi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificaţi, altceva decât ruşii de la Petesburg şi Moscova, aveau să cadă, în căutarea propriei lor identităţi, pradă unei strategii antiruse de proporţii, vizând constituirea unei “naţiuni culturale” adverse şi extrem de violente în manifestarea “naţionalismului” său, rod al experimentelor “de cabinet” germane şi pe care am putea-o numi “diversiunea ucraineană”.


 2. „Ucrainizarea”

Cele trei împărţiri ale Poloniei, din 1792, 1793 şi 1795 aduseseră Imperiului Romano-German, importante zone din Padolia, Pocuţia, Volhynia etc. regiuni cândva populate de români (volohi) şi, alături de polonezi şi malo-ruşi, populaţii şi popoare supuse rusificării, dar nemijlocit legate de istoria românilor, ca huţanii (huţulii), lituanienii şi primii români rusificaţi, aşa cum vom vedea, “rutenii”.

Excepţie fac “goralii” din jurul Cracoviei şi lituanienii, toţi aceştia se considerau “ruşi mici sau russini”.

În pericol să graviteze spre Moscova, îndeosebi în condiţiile în care Imperiul Romano-German a dispărut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale născându-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanentă pentru germanii austrieci sau şi, în preajma revoluţiei de la 1848, pentru unguri, gata oricând să-şi înmulţească efectivele prin “unguri făcuţi, nu născuţi”.

Habsburgii au avut ideea, la care vârfurile ungurimii liberale au aderat în interes propriu, transformării acestei mase de ruşi şi rusificaţi într-o pârghie a destabilizării Imperiului rus şi extinderii teritoriale habsburgo-ungare spre Nipru.

Sub protecţia serviciilor speciale şi a poliţiei austriece, agenţi ai Habsburgilor au început să desfăşoare o vie activitate printre tinerii “ruteni” din Galiţia austriacă, propagând, împotriva bătrânilor care se considerau ruşi, ideea că “rutenii” sunt totuna cu malo-ruşii sau “rossinii” şi altceva decât poporul rus.

Că ar trebui să-şi obţină independenţa şi să constituie o “republică” a lor, până la Nipru, cu centrul la Lvov în Galiţia. Cum procentul “rutenilor”, prin colonizare aproape că îl egala la data aceea în “Bucovina” pe al românilor băştinaşi, aceştia au cerut în 1848 Vienei, separarea Bucovinei de “Galiţia” şi de focarul de conflict “rutean”.

După revoluţie, dovada că în politică nu există sentimente ci doar interese, deşi Habsburgii fusseră salvaţi de la dezintegrarea statului lor de intervenţia salvatoare a armatelor ţariste şi de rezistenţa românilor împotriva armatei “internaţionaliste” ungare care urmărea crearea, în dauna tuturor vecinilor, a “Ungariei Coroanei Sfântului Ştefan”, ei au sprijinit intens, ca şi ungurii mişcarea “ruteană” înmugurită la Lvov, iniţial ca o banală luare de poziţie a tinerilor intelectuali “ruteni”, faţă de bătrânii conservatori şi faţă de “monştrii sacri” ai culturii ruse, dovadă că, liderul paşoptist al huţanilor din Câmpulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit după 1849 a fi fost spion al lui Lajos Kossuth!

Din nenorocire îl chema Lukian Kobiliţa, adică Lucian Cobiliță, calitatea lui de român rusificat dând destule indicii asupra greşelii făcute de huţani “ruteni” în căutatea identităţii lor.

După 1867, anul creării monstrului dualist (un stat “chezaro-crăiesc”, adică şi “imperiu” şi “regat” în acelaşi timp), ungurii şi germanii austrieci, având aceleaşi interese, mişcarea de emanicipare “ruteană” s-a transformat într-o mişcare de secesiune, nu faţă de ocupantul austro-ungar ci faţă de Rusia.

Aşa cum astăzi, aromânii, zicându-şi “vlahi”, solicită statutul de minoritate nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o şi resping) ci… României! Centrul spiritual al mişcării gravita în jurul catedralei Greco-catolice Sfântul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punând semnul egalităţii între “rus” şi “ortodox” ca adversar.

Ideologi ca Markim Şaskievici, Iacob Holovaţki, Ivan Varghilovici, nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor, au lansat conceptul de “naţiune ruteană”, chemată la ruperea legăturilor cu polonezii şi boicotarea mişcării lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat “rutenesc” în Galiţia de Est, Rusia Subcarpatica (devenită, în secolul XX “Ucraina” subcarpatică) şi Bucovina, dar şi la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, şi cuprinderea în “Rutenia” a “5 milioane de suflete”.

În 1868 “rutenii” tineri au creat la Lvov asocialţia “Provita” (Deşteptarea), obligând serviciilor speciale ţariste, în scopul militării pentru unicitatea poporului rus să creeze la Kiev, societatea “ruteană” “Hromada”. Franz Joseph (1848-1916), l-a delegat în această situaţie pe contele Franz Stadion să se ocupe personal de mişcarea “ruteană” din Lvov, axând-o strict împotriva mişcărilor de eliberare polonă şi română dar şi pe propaganda pentru secesiunea faţă de Rusia a pământurilor “rutene”.

Mutarea dovedea clar atât ruşilor cât şi românilor că temuta primă organizaţia politică “ruteană” “Holovna Rada Ruska” (“Înaltul Sfat Rusesc”) sau “Rada Swietojurka” (“Statul Sf. Gheorghe”) şi ziarul acesteia “Zorja Halycka” (“Zorile Galiţiei”) fusseră create pe banii Habsburgilor.

De altfel, lovind direct în Rusia, Habsburgii au admis existenţa şi studierea la Universitatea din Lvov a “limbii rutene” declarată a fi altceva decât “limba rusă”.

Anul 1877 al proclamării independenţei României şi al unei efervescenţe patriotice româneşti fără precedent şi printre românii din “Bucovina”, a deturnat însă mişcarea “ruteană” împotriva… românilor.

La Lvov, unde se erija, împotriva curentului secessionist, în lider al mişcării panslaviste (deci şi antiromâneşti) Mihail Dragomanov, secesioniştii au tipărit sute de broşuri antiromâneşti, prin care autorii, elevi şi studentţii, revendicau “Bucovina” ca fiind “ruteană”.

Pentru românii nedeznaţionalizaţi, ambele curente “rutene” erau la fel de periculoase – bătrânii “ruteni” revendicau nu numai “Bucovina” şi nordul Maramureşului istoric, ci Maramureşul întreg, Nordul Transilvaniei şi întreaga Moldovă ca parte a unei Rusii Mari în timp ce “tinerii” le vedeau părţi integrante ale statului şi poporului “rutean”, între Carpaţi şi Caucaz.

Scandalul “broşurilor”, declanşat în urma arestării de către poliţie a unui curier, a scos la lumină câteva din numele tinerilor “ruteni” militanţi: alături de un “Popovici” şi un “Brândzan” (Brânzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)!

Din păcate pentru bieţii “ruteni” aflaţi în căutarea propriei identităţi, ideologii noştrii, prea preocupaţi de mulţimea de probleme imediate, legate de consolidarea României, nu le-au dat nici un sprijin, fie şi, măcar, îndemnându-i să-şi întrebe propriile nume.

Răspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost cândva românească, fiind, în timp, rusificaţi, motiv pentru care, nefind ruşi “de la mama lor”, “rusa” pe care o vorbeau ei, între Lvov şi Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg şi Moscova.

Nu erau nici ruşi, “mari” sau “mici”, nici “ruteni” ci, pur şi simplu nişte foşti români.

De aceea se simţeau (şi se simt) strâns legaţi de toate teritoriile în care mai supravieţuiesc sau încă trăiesc, românii ca băştinaşi, de la zidirea popoarelor moderne.

Mentalul nostru fiind însă unul de “supravieţuitori” şi nu de “cuceritori”, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fraţii risipiţi şi dezorientaţi la matcă.

N-au ratat ocazia însă serviciile de diversiune germane care au dat “rutenilor” o “identitate”.

Adus în grabă de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hruşevski a pus în circulaţie, în 1894, termenul de “ucrainţi”, cum suna iniţial, în graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau aceşti foşti români, apoi “ucraineni”.

Numele acestora venea de la “u Craina”, teritoriile situate în veacul XVI “La Marginea”, regatului polon, formând o bandă litorală Mării Negre, ocolind posesiunile tătăreşti din Crimeea, între vărsarea Nistrului şi pragul “Voloski” (“Românesc”) al Niprului, locuit de vechii români (“Ulaghi”) peste care s-au aşezat fugarii din Ţările Române, organizându-se pe temeiul obştilor săteşti de la începuturile istoriei românilor. Istoria lor o vom reînvia însă la momentul oportun.

Să ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de “Ucraina” şi “ucraineni” care, în traducere, în toate limbile pământului, înseamnă “la Margine” şi “la mărgineni”.

Ei au fost lipiţi, ca etichete, de specialişti germani în confecţionarea de “naţiuni culturale”, pe o mişcare, iniţial de frondă literară, apoi spirituală şi, în final, politic secessionistă faţă de Rusia imperială, dar şi faţă de mişcările pentru independenţă şi unitate naţională ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. şi, în special românilor.

Pentru că, în “naţiunea culturală” ucraineană intrau de-a valma, prin tactica “FAUSTRECHT” (“Dreptul pumnului”) ruşi (mici), români rusificaţi (“ruteni”) şi nerusificaţi, traci slavizaţi (huţani) şi neslavizaţi (lituanieni) dar nici romanizaţi, polonezi, letoni, estonieni, finlandazi, slovaci, tătari etc. Şi intrau împreună cu teritoriile lor.
 3) Naşterea “Ucrainei”
Dotată cu mental de “cuceritor”, marea “naţiune culturală” revendica nu numai teritoriile româneşti în care rusificarea se produsese dar şi pe cele devenite ţintă a imperialismului rus. Potrivit ideologului Miron Korduba “ucrainţilor” li se cuvenea, la începutul secolului trecut, tot Maramureşul de la nord de Vişeu, întreg teritoriul românesc dintre Munţii Gutin şi Apa Turului, Bucovina întreagă, nordul “Basarabiei” dar şi Ardealul de Nord.

Efervescenţa revoluţionară de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca să nu spunem concepţia lojelor musonice privind retrasarea frontierelor statelor pe planetă, având ca primă consecinţă Constituţia din 1905, a permis, în pofida rezistenţei majorităţii intelectualităţii ruse care milita pentru unicitatea poporului rus şi a limbii sale, extinderea mişcării “ucrainiţilor” şi în Rusia.

Iar în momentul în care, apropiindu-se declanşarea programată a primei conflagraţii mondiale, ideea “Ucrainei independente”, între Galiţia şi Caucaz, lansată de serviciile austro-ungare prin vocea lui Mihail Hruşevski, a fost îmbrăţişată şi de Germania reunificată de prusaci, ea a încetat să mai fie o utopie, devenind un coşmar, în primul rând pentru români şi polonezi, mai puţin pentru Rusia imperială care era în măsură să gestioneze criza.

În anul 1914, la Berlin, pe banii Kaiserului, lua fiinţă “Asociaţia pentru eliberarea Ucrainei”, având drept obiectiv crearea unui imperiu “ucrainean” între Carpaţi şi Caucaz.

Între blocul germano-austro-ungar şi Rusia aliată cu Franţa şi Marea Britanie, cel puţin teoretic, armele trebuiau să decidă! În ceea ce priveşte Rusia imperială, soluţia avea să fie găsită în chiar mecanismul monstruos creat, pus în funcţiune şi scăpat din mână de serviciile germane, Lenin şi partidul bolşevicilor.

Deschizând “cutia Pandorei”, germanii au fost pe punctul de a ceda Moscovei nu numai cuceririle lor de secole ci însăşi teritoriul german şi al popoarelor din Europa Central-Răsăriteană, pe punctual de a se integra, prin revoluţia proletară mondială, într-un “stat al muncitorilor şi ţăranilor” proiectat de Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).

În primii trei ani de război (1914-1917), adversarii, trupele germano-austro-ungare şi ruse s-au confruntat în Galiţia şi pe teritoriul României.

La 27 februarie (12 martie) 1917 însă a izbucnit revoluţia în Rusia, soldată cu abdicarea (15 martie) ţarului Nicolae II şi proclamarea Republicii (14 septembrie).

La Kiev s-a organizat imediat Rada Centrală, în frunte cu profesorul Mihail Hruşevski, pionul germanilor, militând pe moment pentru o autonomie lărgită în cadrul Rusiei.

Aducerea clandestină, de către serviciile secrete germane, a lui V.I.Lenin din Finlanda la Petrograd (7/20 octombrie) a schimbat însă cursul Istoriei. La 25 octombrie /7 noiembrie 1917 se declanşa la Moscova insurecţia bolşevică, sovietele instaurându-se în două zile la Minsk, Ivanovo Voznesensk, Lugansk, Kazan, Rostov – pe Don, Ekaterinburg, Revel, Samara, Saratov etc. La 2/15 noiembrie 1917, noul guvern sovietic adopra “Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”, recunoscând acestor popoare dreptul la autodeterminare până la despărţirea de statul rus.

Profit maxim pentru Germania care a demarat la Brest Litovsk (20 noiembrie / 3 decembrie) tratativele cu noua putere, pentru încheierea armistiţiului, fapt realizat la 2/15 decembrie. Pe frontul din umbră, serviciile germane tratau, cu Rada de la Kiev, proclamarea independenţei “Ucrainei” şi construirea anumitei “Ucraine Mari” care “Ucraină” să aprovizioneze Germania şi Austro-Ungaria cu alimente, garantându-i-se în schimb teritoriile “Transcarpatice”, “Bucovinei”, “Galiţiei” şi “Basarabiei”.

Numai că V.I. Lenin i-a încredinţat lui V.I. Stalin misiunea de Comisar al guvernului însărcinat cu traducerea în practiceă a amintitei “Declaraţia drepturilor popoarelor”, iar acesta a hotărât să declare “contrarevoluţiune” toate guvernele ce doreau accesul la separare de Rusia sovietică.

Mai mult, la Harkov, în timp ce la Kiev se pregătea proclamarea “Republicii Populare Ucrainene”, Congresul I al sovietelor din “Ucraina” a proclamat “Republica Sovietică Ucraineană” (11/24 decembrie 1917).

Iar la 10/23 – 18/31 ianuarie 1918, prin fuzionarea Congresului III general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor cu Congresul III al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor s-a constituit Congresul general unit al Sovietelor din Rusia care, prin “Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat” a consfinţit instaurarea orânduirii sovietice pe întreg teritoriul fostei Rusii Ţariste şi organizarea (15/28 ianuarie) Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti.

În mare grabă, Germania şi Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev (9 februarie 1918) recunoaşterea unirii Galiţiei şi Bucovinei într-un regat autonom în cadrul Austro-Ungariei şi promisiunea că va furniza Vienei un million de puduri de grâu, în schimbul sprijinului militar.

La 18 februarie trupele lor au invadat “Ucraina”, ocupând Kievul şi restaurând autoritatea Radei (1 martie) în ciuda victorilor de “prestigiu” ale Armatei Roşii de la Pokov, Revel (Tallin) şi Narva.

Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) părea să dea câştig de cauză planurilor germane, în condiţiile în care Rusia Sovietică avea de făcut faţă ofensivei Antantei, declanşată prin debarcarea trupelor britanice de desant la Murmansk (3 martie).

Sub tutela germană, generalul Skoropadski avea să fie proclamat hatman al “Ucrainei” la 30 aprilie. Dar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea “Basarabiei” cu România, la 12 aprilie, la Roma, “Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria” a decis dreptul fiecărei naţiuni asuprite la independenţă sau unirea cu Patria-mamă, la 25 iunie s-a declanşat ofensiva de pe Marna a forţelor franceze, la 12 septembrie ofensiva americană de la Saint-Michel, iar la 26 septembrie ofensiva generalizată a aliaţilor.

Drept urmare, în condiţiile în care , între 23 octombrie şi 10 noiembrie 1918, data reintrării României în război, Austro-Ungaria s-a destrămat, deşi trupele sale staţionau neînvinse pe toate fronturile, inclusiv pe teritoriul rus până în Caucaz, Germania a capitulat, la 11 noiembrie.

Două săptămâni mai târziu, la 29 noiembrie 1918, puterea sovietică era restaurată la Kiev, “Ucraina”, invenţie germană urmând să servească interesele noii Rusii, ca Republică Sovietică, alături de replica rusă – “Republica Sovietică Socialistă Bielorusă”, proclamată la 1 ianuarie 1919.

În ceea ce ne priveşte, nu putem adopta asupra acestui spinos subiect, “u Craina”, decât concluzia unuia dintre puţini istorici români care au avut curajul să se aplece asupra sa şi care nu a ajuns “mare” pentru că, tocmai din această cauză, nu i s-a permis: 

“La margine = “Ucraina”, acest nume a rămas legat de ţinuturile de stepă din sud-estul european, spaţiul ţării aşa denumite variind între o fâşie de pământ – hotar al slavilor şi tendiţele imperialiste ale unui stat de largă concepţie a istoricului galiţian Hrusevski” (G. Bezviconi).

18/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Revenirea la cultura națională în Basarabia constă în revenirea la tradițiile autentice ale acestui popor, trăirea acelor tradiții,educarea viitoarelor generații în spiritul lor

INTERVIU cu cercetătorul Petre Guran: „În Occident basarabenii au hotărât definitiv că sunt români!”

Fiecare popor reprezintă o valoare unică în lume, prin cultura sa irepetabilă, spunea poetul Lucian Blaga. Cultura include în sine nu numai literatura, filosofia, ci întreaga zestre de tradiții, obiceiuri, gesturi, ce se referă și la viața de zi cu zi a reprezentanților unei națiuni. Un specific aparte al culturii românești îl imprimă creștinismul răsăritean, numit ortodox. Limba română se naște anume ca un vehicul de propagare a textelor acestui cult, reprezentativ pentru poporul român, susține istoricul Petre Guran.

Cunoașterea și protejarea acestor valori este dreptul fiecărui reprezentant al acestei culturi, nu numai poeți, scriitor, dar și oameni simpli și se realizează prin trăirea acestor valori. Omul premodern avea o cultură specifică, care era integrată și cuprindea într-un tot întreg toate sferele vieții – cea religioasă, juridică, privată, etc. Și acea cultură, precum stabilește știința de azi, nu era mai prejos de cultura omului modern.

De multe ori se constată că civilizațiile care nu aveau nici scris, dețineau  o cultură orală foarte bogată, explică Petre Guran:

„Dacă ne întoarcem puțin în trecut și vedem cum s-au născut culturile naționale, culturile locale, vom observa că omul din epocile premoderne trăiește într-un univers integrat. Noi trăim într-un univers mental scindat, sau împărțit pe sfere.

Noi, modernii – adică omul european modern, de la Renaștere încoace – am inventat o sferă privată și o sferă publică, norme ale unei comunități mai mari, versus norme familiale, ale unei comunități mai mici. Aici este imensa eroare, pe care a făcut-o omul modern de la Renaștere încoace – să disprețuiască culturile vechi, orale.

Or, noi astăzi constatăm – constatăm științific, cercetând – că ele pot să fie foarte sofisticate și că reprezentanții acestor culturi pot să știe pe dinafară lucruri pe care noi astăzi nici nu ni le putem închipui. Dau exemplul lui Julien Sorel, din „Roșu și Negru”, a lui Stendhal, care învățase pe dinafară Biblia. Or, noi, majoritatea românilor, nu știm „Luceafărul” pe dinafară! Deci, descoperim astăzi, că o cultură premodernă orală, poate să fie un sistem foarte complex. Ceea ce istoricul de azi arată, este că ideea marxistă, hegeliană, a progresului este din punct de vedere al analizei istorice falsă.  

Sistemul ăsta integrat al omului, în care normele pătrund în fiecare gest al nostru, l-a descris Mircea Eliade prin conceptul de Homo religiosus. Omul, care dă un sens mai înalt fiecărui aspect al vieții sale cotidiene, a ceea ce ni se pare în viața noastră fără importanță – trezitul, mâncatul relațiile amoroase, procreația”a menționat Petre Guran.

Culturile naționale din Europa, inclusiv cea românească, au păstrat ceva din acele vechi culturi integrate, specifice omului premodern, având o bază filosofico-literară comună – cea greco-latină. Cei trei factori care au fost hotărâtori în crearea culturilor naționale europene, ce apar după Renaștere,  sunt, pe lângă acel element comun, greco-latin, elementele locale ce vin din lumea germanică, celtică, etruscă, dacică și creștinismul – de limbă latină, greacă și slavă.  Acesta din urmă este factorul determinant al diferențelor culturale, constată P. Guran:

„Culturile naționale au preluat ceva din cultura satului premodern, le-au transformat, le-au dat cumva prin făina unei culturi mai înalte. De aici apare paradoxul ăsta, mai ales în Europa, unde avem o bază filosofico-literară, care este comună tuturor culturilor naționale din Europa. Toți gândim, scriem, într-un anumit fel. Fiindcă la un moment dat, toți oamenii învățau din Aristotel, îl citeau pe Platon, citeau tragicii greci. Și lucrurile astea s-au transmis. Chiar dacă astăzi, din păcate, nu mai citim, nici la școală, puțini dintre noi le mai citesc după aceea, operele tragicilor greci, sau ale filosofilor antici. Totuși, modul lor de gândire, limbajul lor, marile idei pe care le-au pus în circulație, continuă să funcționeze în culturile noastre. Deci, dintr-un anumit punct de vedere, culturile naționale europene, au toate aceeași bază.

Acolo unde ele s-au diferențiat, este unde local, ele au introdus în platforma asta culturală comună, greco-latină a antichității, diverse elemente locale. Fie din lumea germanică, în nordul Europei, din lumea celtică, în vestul Europei, din lumea etruscă și pre-romană, în Italia, din lumea slavă, în Estul Europei. Și după aceea, un factor foarte important, în diferențierile locale l-a jucat evoluția creștinismului, în primul rând cu cele două variante ale sale majore – creștinismul de limbă latină și creștinismul de limbă greacă, la care la un moment dat s-a adăugat, creștinismul de limbă slavă. Aceste trei limbi, au fost un factor de diferențiere culturală”, explică istoricul.

Cultura română  în sens modern apare în sec. XVI, când se creează limba română oficială – deoarece mai devreme drept limbă oficială era folosită latina. Și apare ca modalitate de promovare a textelor sacre, în contextul influenței religiilor reformatoare ce veneau din Occident.

 „Prima imagine a constituirii culturii române o avem în secolul 16 – când limba română se naște ca vehicul de propagare în limbile vernaculare în contextul reformelor, sub influenta reformei occidentale – a luteranismului, calvinismului, etc., care fac ca în mod special în Transilvania să avem acest fenomen al traducerilor textelor sacre – în primul rând Psaltirea, Evangheliile, cărți de rugăciuni din latină, sau din greacă. Și au început să creeze limba română în felul acesta.

Prin cercetare, ne dăm seama că limba protoromână a existat și înainte de aceasta în spațiile locuite de români. Eu sunt de părerea că a existat și o Liturghie în limba protoromână încă în sec. 12-13. Aceasta a dispărut și a fost înlocuită de o liturghie în limba slavă, dintr-un motiv că pe care, ca și istoric îl identific de opțiune geo-politică, între Occident și Orient.

Secolul 17 este o poză determinantă, de fapt creatoare a culturii naționale române. Atunci constatăm un efort conjugat al societăților din Țara Românească și din Țara Moldovei, de a traduce din literatura religioasă și juridică de expresie slavonă în limba română, folosind deja limba creată în Transilvania, prin traducerile anterioare.

Acest efort se face la curtea lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Două figuri politice și culturale, care sunt determinante în nașterea limbii românești. Fără ei nu ne putem închipui limba română.”spune P. Guran.

Secolul 20, perioada de totalitarism, a marcat în mare măsură cultura românească, prin distrugerea elitelor culturale, a tradițiilor și a acelui homo religiosus, caracteristic culturii românești. Are loc, în perioada comunistă, printr-o violență fără precedent în istoria omenirii, crearea unei mentalități noi, a omului fără rădăcini.

În mare parte, trăim astăzi sub influența acelei ideologii, iar perioada ce a urmat, a secularizării, este caracterizată de Petre Guran ca un comunism mai blând. În mare parte astăzi suntem guvernați de urmașii acelei elite, consideră istoricul.

Eu cunoscusem, încă aflându-mă la Chișinău, pe un domn din familia Cantacuzino (o veche viță românească), care de la 15 ani a tot stat prin lagăre, în Siberia. Abia prin anii 80 i s-a dat voie să se reîntoarcă la Chișinău. Era o branșă a familiei Cantacuzino, se numea Pavel Cantacuzin. De altfel soția lui, Irina Cantacuzin, cred că a trăit până recent și a donat arhiva pe care o aveau Muzeului de Istorie de la Chișinău. Ei sunt singurii reprezentanți ai elitelor pe care îi știu că au supraviețuit. Într-un sens doar biologic, căci au trăit ca proletari în lagăr, apoi ca proletari într-un bloc sovietic din Chișinău. Revoluția bolșevică este singurul caz din istorie, când se schimbă radical elita conducătoare, în toate celelalte cazuri elita se adaptează la noile cerințe ideologice. Și ceea ce constatăm în postcomunist, este acest fenomen de adaptare”, menționează P. Guran.

Revenirea la cultura națională, care constă în revenirea la tradițiile autentice ale acestui popor, înseamnă trăirea acelor tradiții, înseamnă educarea copiilor, a viitoarelor generații în spiritul lor, iar menținerea culturii naționale în diaspore înseamnă în primul rând solidaritate, menționează Petre Guran, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române, fost director al ICR Chișinău în perioada 2010-2012.

Sursa: Cum se naște și cum piere o cultură națională – un interviu cu bizantinologul Petre Guran, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române, fost director al ICR Chișinău în perioada 2010-2012, difuzat de https://radiochisinau.md/interviu-petre-guran

25/04/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: