Cine a născocit teoria că moldovenii nu sunt români ?

Moldovenii nu sunt români ?

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza „teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei „poporului moldovenesc“ şi a „limbii moldoveneşti”, scrie prestigioasa revistă http://www.historia.ro.

Această ”teorie”este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă serioși. În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, asemănătoare cu cea a lui Roesler.

Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi , care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriului (și primii săi băștinași !).

Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică, ar fi rezultat “norodul moldovenesc”.

Acesta era punctul de vedere oficial al sovieticilor despre formarea poporului român, iar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei – să susţină această teorie.

Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia, a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS și a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta Unirea Basarabiei cu România.

În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice.

Noua ”republică” s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”.

Practic, crearea RASS Moldovenești a fost gândită ca o modalitate de subminare a României Mari.

Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldovenești, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română.

Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii. Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare.

În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final era proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev, la sfârşitul lunii august în 1924.

Raportul acesta a fost primul document oficial sovietic care vorbea despre “limba moldovenească”, ca rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Când a luat naştere Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.”

Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RASS Moldovenești şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

„Limba moldovenească” a fost cheia de boltă în „inventarea” moldovenilor sovietici, iar sarcina elaborării sale în RASS Moldovenească a fost pusă în seama Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), creat în decembrie 1926, care s-a dorit a fi un fel de organ de stat al cercetării științifice.

Figurile-cheie în acest Comitet erau Pavel Chior, Comisar pentru educație, Leonid Madan, șeful secției lingvistice din Comitet și lingvistul I. Malai, dar o contribuție importantă la elaborarea noii limbi l-a avut și Gavril Buciușcanu, fost deputat în Sfatul Țării, devenit între 1924-1928 Comisar pentru educație în RASSM.

Preocupările acestora pentru edificarea noii limbi erau conforme unor experiențe similare din alte părți ale URSS, care, după cum am văzut anterior în reflecțiile asupra „imperiului acțiunii afirmative”, era angrenată într-un proces amplu de „inventare” a națiunilor și a limbilor.

Procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic era identificarea unui dialect sau grai, formalizarea sa, preluarea unor rădăcini din limba rusă și construirea unor noi cuvinte, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică.

După cum arătau Skrîpnik și Badeev, graiul țăranilor moldoveni din stânga Nistrului este un „aluat” suficient din care putea fi pregătită noua limbă, iar constructorii naționali din RASS Moldovenească au pornit tocmai de la această premisă în edificarea noului proiect lingvistic.

„Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, redactat la 1930, cuprinde un șir de cuvinte inventate ad-hoc pentru justificarea „limbii moldovenești”: oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era numită… „mâncătorie”.

Foto: Articol din revista ”Plugarul roș” intitulat ”Dișteptaria culturii moldovenești îi pornitî pi drumu nădejnic”

Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca, ucraineana și rusa. Deși autoritățile sovietice au efectuat campania de „moldovenizare”, propunând (dar nepunând în practică) sancțiuni pentru activiștii de partid care nu vorbeau moldovenește sau stimulente financiare pentru cei care cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASS Moldovenești adevărata limbă oficială a fost rusa.

Limbajul de lemn în varianta transnistreană apare cel mai bine reflectat la Petru Chior, Comisar al poporului pentru învățământ în RASS Moldovenească, care în broșura „Despre ortografia moldovenească” din 1929 scria: „De-amu v-o două luni di zâli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî”.

„Moldovenistul” înfocat, Leonid Madan, constata că între români și moldoveni existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând tipul brun, iar cei din urmă având o structură craniană alungită, fiind în mare parte șateni.

În anii 1923-1924 în regiunile destinate a fi parte a RASSM existau 11 școli moldovenești, dar ca urmare a politicii de „moldovenizare” , în 1925-1927 numărul acestora a ajuns la 69, iar în anul 1926-1927 la 99. Potrivit oficialilor din republică opera de „moldovenizare” era îngreunată de „divergențele în chestiunea limbii și liniei moldovenizării”.

Chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”, raportul constată că în interiorul republicii nu exista consens din acest punct de vedere, „o parte a tovarășilor, în frunte cu Președintele Consiliului Comisarilor Poporului, Gr. Starîi, vor să se ia ca bază limba română și, prin urmare, moldovenizarea să se orienteze după românizare.

O altă parte spune că nu se poate urma un asemenea curs, ținând cont de condițiile istorice în care s-au dezvoltat moldovenii. Moldovenii au creat o limbă a lor aparte care a suportat influența limbilor slave, deosebită de cea română, pe care naționalitatea moldovenească n-o înțelege”.

Cuprinsă între aceste dispute între „moldovenizare” și „românizare”, limba moldovenilor sovietici, oricum s-ar fi numit, cu greu își făcea loc în instituțiile și organizațiile RASSM. În memoriu se constată că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”.

Trecerea secretariatelor la limba „moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. Doar unele judecătorii pledau în „limba moldovenească, ceea ce s-a reușit cu multă dificultate”, iar parțial s-a trecut la limba „moldovenească” în doar două comisariate (de Educație și Justiție).

Memoriul conchidea că „trecerea către 1 ianuarie 1928 a aparatului sovietic la limba moldovenească de lucru”, așa cum ceruse BP al PCU, nu se va putea realiza. Pe de altă parte, se arată că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”. Exista un singur raion „pur” ucrainesc (Balta) și acolo toată activitatea se desfășura în limba ucraineană.

În raioanele mixte moldo-ucrainene „munca în limba ucraineană e satisfăcătoare, iar în moldovenește – șchioapătă”; (Octavian Țîcu-https://moldova.europalibera.org/istoria-rass-moldovenească)

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei, a fost organizată la est de Prut, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense.

În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria României la Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx.Însemnări despre români, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

In plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine.

Numeroase documente evidențiază existenţa unei corespondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă.

Autorităţile de la Chişinău arătau faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”.

Astfel, în 1967 se decidea realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”.

De asemenea, din 1966 se interzicea studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc.

Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele.

Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale. În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”.

În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSS Moldovenească devenea vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

Surse:

  https://cersipamantromanesc.wordpress.com/mai-intai-romani-pe-urma-moldoveni;

 hwww.historia.ro;

natiadinurma.wordpress.com.

Publicitate

Reţetele rusificãrii și ucrainizării. Drama românilor de la margine

Foto: Harta răspândirii românilor la est de Nistru

Ucraina – drama românilor de la margine

1. Reţetele rusificãrii

Beneficiind de experienţa acumulată de înaintaşii săi, în deznaţionalizarea românilor refugiaţi, înrobiţi, deportaţi în teritoriile controlate de ţar prin acţiunea directă asupra elitelor lor socio-economice şi politico-militare, sau prin acţiunea de manipulare a elitelor din Principatele Române cu promisiuni de redobândire a libertăţii, “constituţii liberale” şi chiar Unire , ţarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a românilor, potrivit principiului – “Cumpără păstorul, că turma îl va urma”.

Predecesorii săi visaseră, ca formă intermediară, constituirea unui “Regat dac” sau “daco-român”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege.

El însuşi crezuse (1801-1810) că poate acţiona direct, ocupând Principatele şi adjudecându-le în contextual unui război cu Poarta (1806-1812).

Dar concurenţa germană pe de o parte, iar pe de alta interesele franceze l-au lămurit, în cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I că nu poate să se înstăpânească asupra restului teritoriilor româneşti, neocupate de romano-germani, decât făcând risipă de inteligenţă diplomatică şi pe etape.

Aşa s-a născut, în anul 1810, “Planul Prozorovski”, astfel numit după consilierul care l-a elaborat şi care prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, “Basarabia” şi “Moldova”, respective Muntenia şi Oltenia şi ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii.

Planul împrumuta mult din strategia germană care, răpind Ţării Româneşti partea de vest în 1718, o transformase în provincia Oltenia, scrie istoricul Mircea Dogaru în http://istorie-adevarata.blogspot.com.

Pierdută în 1739, acest teritoriu fusese solicitat otomanilor, prin tratative secrete în 1771, în schimbul ajutorului militar împotriva Rusiei, în războiul din anii 1768-1774.

Cum însă, prin împărţirea Poloniei (1772) şi-au adjudecat Galiţia şi Lodomeria, Habsburgii au renunţat pe moment şi la Oltenia şi la alianţa cu Poarta, solicitând ruşilor şi obţinând acordul de a ocupa regiunea învecinată a Moldovei (1774), pe care, adjudecându-şi-o în 1775, aveau să o numească, mai întâi “Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, “Bucovina” (1786).

Dezvoltând procedeul, Alexandru I a început să vorbească din 1807 despre “Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Răsărit, dintre Siret şi Nistru mai întâi, apoi, în faţa opoziţiei franceze, dintre Prut şi Nistru, presentând-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.

Din 1810, în baza “Planului Prozorovski”, pentru a atrage populaţia românească, dar şi pe bulgari, sârbi, greci, el a trimis comandanţilor trupelor pe moment “eliberatoare”, care acţionau pe teritoriul Principatelor, împotriva Porţii (1806-1812), dar, în viitorul apropiat, trupe de ocupaţie, pentru a preveni excesele, următorul caz: “Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se aşeze fundamentele unui edificiu mai întins.

Poporul acestei provincii trebuie să primească beneficiile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.Bulgarii, moldovenii, muntenii şi sârbii caută o Patrie, să le uşurăm calea să o afle.

Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţiuni spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi (subl. ns.)”.

Strategia ţarului viza, aşadar, după anexarea Moldovei de Răsărit, botezată “Basarabia”, cucerirea, rând, pe rând a celorlalte teritorii româneşti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunărene, dependente de Poartă, dar şi ale sârbilor şi bulgarilor aflaţi sub ocupaţie otomană efectivă, ţelul final fiind transformarea lor în “patrie… slavă”.

Bun cunoscător al psihologiei colective, Alexandru I îşi începea opera de desfiinţare a popoarelor din sud-estul Europei şi de rusificare a lor promitându-le “independenţa” (faţă de otomani, fireşte).

Mai mult decât “independenţa”, existând precedentul – solicitarea de către “Partida Naţională” românească, la tratativele de pace de la Focşani – Bucureţti (1772-1773), în locul protecţiei ruse, a Unirii Principatelor sub garanţia marilor puteri, el le promitea chiar… Unirea.

O unire, însă, în cadrul unei Federaţii ruso-slave, dominată de Rusia, în care să intre, în viitor, următoarele entităţi statale autonome:

1) Un regat al României; cu Moldova, “Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar “Basarabia”, fără Delta Dunării, Bugeac şi Dobrogea (Dunărea maritimeă urma să devină exclusiv rusească în mod direct, fără ajutorul vreunui artificiu gen “Canalul Bâstroe” de care este nevoie astăzi pentru atingerea aceluiaşi scop;

2) Un regat Ungar;

3) Un regat sârbo-croato-sloven, cu Banatul;

4) Un regat bulgar cu Rumelia şi Macedonia;

5) Grecia;

6) Constantinopolul cu Strâmtorile.

Pentru ca visul să devină realitate, trebuia mai întâi însă constituită “Basarabia” – colonie rusească în teritoriile de răsărit ale Moldovei. Cu investiţii de imagine maxime, ea avea să devină “vitrina” sau hârtia de prins muşte a ţarului.

În timp ce întreaga Rusie era, sub puterea despotică a autocratului ei conducător, un imens lagăr, aici urmau să se exercite “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale”, pentru a atrage viitoarele ţinte.

Complici aveau să devină “păstorii” românilor, “elitele”, ţarul mizând pe lăcomia şi ambiţiile lor. “Bărbaţii influenţi”, adică boierilor deveniţi supuşi ruşi le-a dat 377.445 deseatine de pământ în zona Bugului, obţinând pe lângă fidelitatea lor o primă dispersie a populaţiei româneşti, iar ambiţioşilor – grade în armată şi ranguri în administraţie sau titluri nobiliare.

Pentru schimbarea componenţei entice, dând mână liberă trădătorului Manuc Bey, stabilit la Hânceşti, şi luând drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 şi 20 februarie 1802, Alexandru şi urmaşii săi au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 şi 8 aprilie 1843, privind colonizarea în “Basarabia”, pe lângă găgăuzi şi bulgari aduşi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (ruşi şi cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tătari rusificaţi) dar şi de germani, unguri, chiar italieni şi francezi, împroprietăriţi şi scutii de taxe pe 10-20 de ani. Devenit mitropolit şi, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Bănulescu – Bodoni (Vidineanul) şi boierul Scarlat Sturdza au sprijinit această politică.

De asemenea deportările, numai în gubernia Herson, locuită masiv de români transnistreni, fiind duşi, în 1812, pentru a face loc coloniştilor, 25.000 de ţărani români “basarabeni”.

În pofida colaborării unei mari părţi a “elitei” româneşti însă, a colonizărilor şi deportărilor, rusificarea s-a produs lent şi incomplet, marea majoritate a populaţiei, ancorată în tradiţiile de obşte ale lumii satelor, păstorită de preoţi luminaţi şi patrioţi, rămânând românească şi conservatoare, în ciuda introducerii serviciului divin şi a învăţământului exclusiv în limba rusă, după 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului şi a raporturilor milenare dintre ţăranul român şi pământ, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale – cea sovietică.

Mai mult, românii rusificaţi şi dispersaţi în afara “oblastiei Basarabia”, simţindu-se, ca şi urmaşi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificaţi, altceva decât ruşii de la Petesburg şi Moscova, aveau să cadă, în căutarea propriei lor identităţi, pradă unei strategii antiruse de proporţii, vizând constituirea unei “naţiuni culturale” adverse şi extrem de violente în manifestarea “naţionalismului” său, rod al experimentelor “de cabinet” germane şi pe care am putea-o numi “diversiunea ucraineană”.

 2. „Ucrainizarea”

Cele trei împărţiri ale Poloniei, din 1792, 1793 şi 1795 aduseseră Imperiului Romano-German, importante zone din Padolia, Pocuţia, Volhynia etc. regiuni cândva populate de români (volohi) şi, alături de polonezi şi malo-ruşi, populaţii şi popoare supuse rusificării, dar nemijlocit legate de istoria românilor, ca huţanii (huţulii), lituanienii şi primii români rusificaţi, aşa cum vom vedea, “rutenii”.

Excepţie fac “goralii” din jurul Cracoviei şi lituanienii, toţi aceştia se considerau “ruşi mici sau russini”.

În pericol să graviteze spre Moscova, îndeosebi în condiţiile în care Imperiul Romano-German a dispărut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale născându-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanentă pentru germanii austrieci sau şi, în preajma revoluţiei de la 1848, pentru unguri, gata oricând să-şi înmulţească efectivele prin “unguri făcuţi, nu născuţi”.

Habsburgii au avut ideea, la care vârfurile ungurimii liberale au aderat în interes propriu, transformării acestei mase de ruşi şi rusificaţi într-o pârghie a destabilizării Imperiului rus şi extinderii teritoriale habsburgo-ungare spre Nipru.

Sub protecţia serviciilor speciale şi a poliţiei austriece, agenţi ai Habsburgilor au început să desfăşoare o vie activitate printre tinerii “ruteni” din Galiţia austriacă, propagând, împotriva bătrânilor care se considerau ruşi, ideea că “rutenii” sunt totuna cu malo-ruşii sau “rossinii” şi altceva decât poporul rus.

Că ar trebui să-şi obţină independenţa şi să constituie o “republică” a lor, până la Nipru, cu centrul la Lvov în Galiţia. Cum procentul “rutenilor”, prin colonizare aproape că îl egala la data aceea în “Bucovina” pe al românilor băştinaşi, aceştia au cerut în 1848 Vienei, separarea Bucovinei de “Galiţia” şi de focarul de conflict “rutean”.

După revoluţie, dovada că în politică nu există sentimente ci doar interese, deşi Habsburgii fusseră salvaţi de la dezintegrarea statului lor de intervenţia salvatoare a armatelor ţariste şi de rezistenţa românilor împotriva armatei “internaţionaliste” ungare care urmărea crearea, în dauna tuturor vecinilor, a “Ungariei Coroanei Sfântului Ştefan”, ei au sprijinit intens, ca şi ungurii mişcarea “ruteană” înmugurită la Lvov, iniţial ca o banală luare de poziţie a tinerilor intelectuali “ruteni”, faţă de bătrânii conservatori şi faţă de “monştrii sacri” ai culturii ruse, dovadă că, liderul paşoptist al huţanilor din Câmpulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit după 1849 a fi fost spion al lui Lajos Kossuth!

Din nenorocire îl chema Lukian Kobiliţa, adică Lucian Cobiliță, calitatea lui de român rusificat dând destule indicii asupra greşelii făcute de huţani “ruteni” în căutatea identităţii lor.

După 1867, anul creării monstrului dualist (un stat “chezaro-crăiesc”, adică şi “imperiu” şi “regat” în acelaşi timp), ungurii şi germanii austrieci, având aceleaşi interese, mişcarea de emanicipare “ruteană” s-a transformat într-o mişcare de secesiune, nu faţă de ocupantul austro-ungar ci faţă de Rusia.

Aşa cum astăzi, aromânii, zicându-şi “vlahi”, solicită statutul de minoritate nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o şi resping) ci… României! Centrul spiritual al mişcării gravita în jurul catedralei Greco-catolice Sfântul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punând semnul egalităţii între “rus” şi “ortodox” ca adversar.

Ideologi ca Markim Şaskievici, Iacob Holovaţki, Ivan Varghilovici, nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor, au lansat conceptul de “naţiune ruteană”, chemată la ruperea legăturilor cu polonezii şi boicotarea mişcării lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat “rutenesc” în Galiţia de Est, Rusia Subcarpatica (devenită, în secolul XX “Ucraina” subcarpatică) şi Bucovina, dar şi la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, şi cuprinderea în “Rutenia” a “5 milioane de suflete”.

În 1868 “rutenii” tineri au creat la Lvov asocialţia “Provita” (Deşteptarea), obligând serviciilor speciale ţariste, în scopul militării pentru unicitatea poporului rus să creeze la Kiev, societatea “ruteană” “Hromada”. Franz Joseph (1848-1916), l-a delegat în această situaţie pe contele Franz Stadion să se ocupe personal de mişcarea “ruteană” din Lvov, axând-o strict împotriva mişcărilor de eliberare polonă şi română dar şi pe propaganda pentru secesiunea faţă de Rusia a pământurilor “rutene”.

Mutarea dovedea clar atât ruşilor cât şi românilor că temuta primă organizaţia politică “ruteană” “Holovna Rada Ruska” (“Înaltul Sfat Rusesc”) sau “Rada Swietojurka” (“Statul Sf. Gheorghe”) şi ziarul acesteia “Zorja Halycka” (“Zorile Galiţiei”) fusseră create pe banii Habsburgilor.

De altfel, lovind direct în Rusia, Habsburgii au admis existenţa şi studierea la Universitatea din Lvov a “limbii rutene” declarată a fi altceva decât “limba rusă”.

Anul 1877 al proclamării independenţei României şi al unei efervescenţe patriotice româneşti fără precedent şi printre românii din “Bucovina”, a deturnat însă mişcarea “ruteană” împotriva… românilor.

La Lvov, unde se erija, împotriva curentului secessionist, în lider al mişcării panslaviste (deci şi antiromâneşti) Mihail Dragomanov, secesioniştii au tipărit sute de broşuri antiromâneşti, prin care autorii, elevi şi studentţii, revendicau “Bucovina” ca fiind “ruteană”.

Pentru românii nedeznaţionalizaţi, ambele curente “rutene” erau la fel de periculoase – bătrânii “ruteni” revendicau nu numai “Bucovina” şi nordul Maramureşului istoric, ci Maramureşul întreg, Nordul Transilvaniei şi întreaga Moldovă ca parte a unei Rusii Mari în timp ce “tinerii” le vedeau părţi integrante ale statului şi poporului “rutean”, între Carpaţi şi Caucaz.

Scandalul “broşurilor”, declanşat în urma arestării de către poliţie a unui curier, a scos la lumină câteva din numele tinerilor “ruteni” militanţi: alături de un “Popovici” şi un “Brândzan” (Brânzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)!

Din păcate pentru bieţii “ruteni” aflaţi în căutarea propriei identităţi, ideologii noştrii, prea preocupaţi de mulţimea de probleme imediate, legate de consolidarea României, nu le-au dat nici un sprijin, fie şi, măcar, îndemnându-i să-şi întrebe propriile nume.

Răspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost cândva românească, fiind, în timp, rusificaţi, motiv pentru care, nefind ruşi “de la mama lor”, “rusa” pe care o vorbeau ei, între Lvov şi Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg şi Moscova.

Nu erau nici ruşi, “mari” sau “mici”, nici “ruteni” ci, pur şi simplu nişte foşti români.

De aceea se simţeau (şi se simt) strâns legaţi de toate teritoriile în care mai supravieţuiesc sau încă trăiesc, românii ca băştinaşi, de la zidirea popoarelor moderne.

Mentalul nostru fiind însă unul de “supravieţuitori” şi nu de “cuceritori”, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fraţii risipiţi şi dezorientaţi la matcă.

N-au ratat ocazia însă serviciile de diversiune germane care au dat “rutenilor” o “identitate”.

Adus în grabă de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hruşevski a pus în circulaţie, în 1894, termenul de “ucrainţi”, cum suna iniţial, în graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau aceşti foşti români, apoi “ucraineni”.

Numele acestora venea de la “u Craina”, teritoriile situate în veacul XVI “La Marginea”, regatului polon, formând o bandă litorală Mării Negre, ocolind posesiunile tătăreşti din Crimeea, între vărsarea Nistrului şi pragul “Voloski” (“Românesc”) al Niprului, locuit de vechii români (“Ulaghi”) peste care s-au aşezat fugarii din Ţările Române, organizându-se pe temeiul obştilor săteşti de la începuturile istoriei românilor. Istoria lor o vom reînvia însă la momentul oportun.

Să ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de “Ucraina” şi “ucraineni” care, în traducere, în toate limbile pământului, înseamnă “la Margine” şi “la mărgineni”.

Ei au fost lipiţi, ca etichete, de specialişti germani în confecţionarea de “naţiuni culturale”, pe o mişcare, iniţial de frondă literară, apoi spirituală şi, în final, politic secessionistă faţă de Rusia imperială, dar şi faţă de mişcările pentru independenţă şi unitate naţională ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. şi, în special românilor.

Pentru că, în “naţiunea culturală” ucraineană intrau de-a valma, prin tactica “FAUSTRECHT” (“Dreptul pumnului”) ruşi (mici), români rusificaţi (“ruteni”) şi nerusificaţi, traci slavizaţi (huţani) şi neslavizaţi (lituanieni) dar nici romanizaţi, polonezi, letoni, estonieni, finlandazi, slovaci, tătari etc. Şi intrau împreună cu teritoriile lor.
 3) Naşterea “Ucrainei”
Dotată cu mental de “cuceritor”, marea “naţiune culturală” revendica nu numai teritoriile româneşti în care rusificarea se produsese dar şi pe cele devenite ţintă a imperialismului rus. Potrivit ideologului Miron Korduba “ucrainţilor” li se cuvenea, la începutul secolului trecut, tot Maramureşul de la nord de Vişeu, întreg teritoriul românesc dintre Munţii Gutin şi Apa Turului, Bucovina întreagă, nordul “Basarabiei” dar şi Ardealul de Nord.

Efervescenţa revoluţionară de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca să nu spunem concepţia lojelor musonice privind retrasarea frontierelor statelor pe planetă, având ca primă consecinţă Constituţia din 1905, a permis, în pofida rezistenţei majorităţii intelectualităţii ruse care milita pentru unicitatea poporului rus şi a limbii sale, extinderea mişcării “ucrainiţilor” şi în Rusia.

Iar în momentul în care, apropiindu-se declanşarea programată a primei conflagraţii mondiale, ideea “Ucrainei independente”, între Galiţia şi Caucaz, lansată de serviciile austro-ungare prin vocea lui Mihail Hruşevski, a fost îmbrăţişată şi de Germania reunificată de prusaci, ea a încetat să mai fie o utopie, devenind un coşmar, în primul rând pentru români şi polonezi, mai puţin pentru Rusia imperială care era în măsură să gestioneze criza.

În anul 1914, la Berlin, pe banii Kaiserului, lua fiinţă “Asociaţia pentru eliberarea Ucrainei”, având drept obiectiv crearea unui imperiu “ucrainean” între Carpaţi şi Caucaz.

Între blocul germano-austro-ungar şi Rusia aliată cu Franţa şi Marea Britanie, cel puţin teoretic, armele trebuiau să decidă! În ceea ce priveşte Rusia imperială, soluţia avea să fie găsită în chiar mecanismul monstruos creat, pus în funcţiune şi scăpat din mână de serviciile germane, Lenin şi partidul bolşevicilor.

Deschizând “cutia Pandorei”, germanii au fost pe punctul de a ceda Moscovei nu numai cuceririle lor de secole ci însăşi teritoriul german şi al popoarelor din Europa Central-Răsăriteană, pe punctual de a se integra, prin revoluţia proletară mondială, într-un “stat al muncitorilor şi ţăranilor” proiectat de Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).

În primii trei ani de război (1914-1917), adversarii, trupele germano-austro-ungare şi ruse s-au confruntat în Galiţia şi pe teritoriul României.

La 27 februarie (12 martie) 1917 însă a izbucnit revoluţia în Rusia, soldată cu abdicarea (15 martie) ţarului Nicolae II şi proclamarea Republicii (14 septembrie).

La Kiev s-a organizat imediat Rada Centrală, în frunte cu profesorul Mihail Hruşevski, pionul germanilor, militând pe moment pentru o autonomie lărgită în cadrul Rusiei.

Aducerea clandestină, de către serviciile secrete germane, a lui V.I.Lenin din Finlanda la Petrograd (7/20 octombrie) a schimbat însă cursul Istoriei. La 25 octombrie /7 noiembrie 1917 se declanşa la Moscova insurecţia bolşevică, sovietele instaurându-se în două zile la Minsk, Ivanovo Voznesensk, Lugansk, Kazan, Rostov – pe Don, Ekaterinburg, Revel, Samara, Saratov etc. La 2/15 noiembrie 1917, noul guvern sovietic adopra “Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”, recunoscând acestor popoare dreptul la autodeterminare până la despărţirea de statul rus.

Profit maxim pentru Germania care a demarat la Brest Litovsk (20 noiembrie / 3 decembrie) tratativele cu noua putere, pentru încheierea armistiţiului, fapt realizat la 2/15 decembrie. Pe frontul din umbră, serviciile germane tratau, cu Rada de la Kiev, proclamarea independenţei “Ucrainei” şi construirea anumitei “Ucraine Mari” care “Ucraină” să aprovizioneze Germania şi Austro-Ungaria cu alimente, garantându-i-se în schimb teritoriile “Transcarpatice”, “Bucovinei”, “Galiţiei” şi “Basarabiei”.

Numai că V.I. Lenin i-a încredinţat lui V.I. Stalin misiunea de Comisar al guvernului însărcinat cu traducerea în practiceă a amintitei “Declaraţia drepturilor popoarelor”, iar acesta a hotărât să declare “contrarevoluţiune” toate guvernele ce doreau accesul la separare de Rusia sovietică.

Mai mult, la Harkov, în timp ce la Kiev se pregătea proclamarea “Republicii Populare Ucrainene”, Congresul I al sovietelor din “Ucraina” a proclamat “Republica Sovietică Ucraineană” (11/24 decembrie 1917).

Iar la 10/23 – 18/31 ianuarie 1918, prin fuzionarea Congresului III general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor cu Congresul III al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor s-a constituit Congresul general unit al Sovietelor din Rusia care, prin “Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat” a consfinţit instaurarea orânduirii sovietice pe întreg teritoriul fostei Rusii Ţariste şi organizarea (15/28 ianuarie) Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti.

În mare grabă, Germania şi Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev (9 februarie 1918) recunoaşterea unirii Galiţiei şi Bucovinei într-un regat autonom în cadrul Austro-Ungariei şi promisiunea că va furniza Vienei un million de puduri de grâu, în schimbul sprijinului militar.

La 18 februarie trupele lor au invadat “Ucraina”, ocupând Kievul şi restaurând autoritatea Radei (1 martie) în ciuda victorilor de “prestigiu” ale Armatei Roşii de la Pokov, Revel (Tallin) şi Narva.

Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) părea să dea câştig de cauză planurilor germane, în condiţiile în care Rusia Sovietică avea de făcut faţă ofensivei Antantei, declanşată prin debarcarea trupelor britanice de desant la Murmansk (3 martie).

Sub tutela germană, generalul Skoropadski avea să fie proclamat hatman al “Ucrainei” la 30 aprilie. Dar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea “Basarabiei” cu România, la 12 aprilie, la Roma, “Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria” a decis dreptul fiecărei naţiuni asuprite la independenţă sau unirea cu Patria-mamă, la 25 iunie s-a declanşat ofensiva de pe Marna a forţelor franceze, la 12 septembrie ofensiva americană de la Saint-Michel, iar la 26 septembrie ofensiva generalizată a aliaţilor.

Drept urmare, în condiţiile în care , între 23 octombrie şi 10 noiembrie 1918, data reintrării României în război, Austro-Ungaria s-a destrămat, deşi trupele sale staţionau neînvinse pe toate fronturile, inclusiv pe teritoriul rus până în Caucaz, Germania a capitulat, la 11 noiembrie.

Două săptămâni mai târziu, la 29 noiembrie 1918, puterea sovietică era restaurată la Kiev, “Ucraina”, invenţie germană urmând să servească interesele noii Rusii, ca Republică Sovietică, alături de replica rusă – “Republica Sovietică Socialistă Bielorusă”, proclamată la 1 ianuarie 1919.

În ceea ce ne priveşte, nu putem adopta asupra acestui spinos subiect, “u Craina”, decât concluzia unuia dintre puţini istorici români care au avut curajul să se aplece asupra sa şi care nu a ajuns “mare” pentru că, tocmai din această cauză, nu i s-a permis: 

“La margine = “Ucraina”, acest nume a rămas legat de ţinuturile de stepă din sud-estul european, spaţiul ţării aşa denumite variind între o fâşie de pământ – hotar al slavilor şi tendiţele imperialiste ale unui stat de largă concepţie a istoricului galiţian Hrusevski” (G. Bezviconi).

DE LA POPOR LA NAŢIUNE. VIDEO

 

 

Mircea Druc a fost una dintre principalele figuri politice de la Chișinău de la începutul anilor 1990. S-a născut în județul Bălți, în 1941 şi după finalizarea studiilor, a lucrat o perioadă la Moscova, unde și-a luat și doctoratul.

În anul 1970, a revenit la Chișinău, unde a fost numit profesor de științe administrative la Institutul Politehnic.

În data de 25 mai 1990 după importanta cotitură politică din  istoria Basarabiei, a fost desemnat primul premier necomunist al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești. Guvernul condus de Mircea Druc  a lansat un amplu proces de reforme, finalizat cu desprinderea RSS Moldoveneşti din URSS.  

 

MIRCEA DRUC: ETNOUTOPIA. ETNOEVOLUŢIE – DE LA POPOR LA NAŢIUNE

 

ETNOUTOPIA

 

1. Etnoevoluție

De la popor  la națiune

Poporul reprezintă o entitate naturală spontană,  un cumul de indivizi vorbind  aceiași limbă, având  trecut comun,  religie, datini, cultură.

Poporul, într-un anumit sens, îi cuprinde  atât pe cei  vii,  cât și pe cei morți.

Cetățenia vizează statutul indivizilor care la un moment dat constituie acest popor. Regimul politic și democrația cu drepturile omului, (individul inconștient că ar mai avea și  îndatoriri cetățenești pe lângă libertăți și drepturi), sunt chestiuni dintr-un alt context.

Tradițional,  națiunea și politica sunt abordate exclusiv, în funcție de idealurile unei epoci anume. Deși numeroși istorici văd apariția etnocentrismului în timpuri mult mai îndepărtate, națiunea este gândită în corelație cu democrația. Faptul în sine constituie un defect serios al cercetării științifice.

Astfel, se consolidează o teză eronată: democrația și națiunea au apărut  odată cu Revoluția franceză, care l-a vânat pe Dumnezeu, a marcat declinul puternic al monarhiei și bisericii, afectând profund istoria modernă.

La ora actuală, ”Mișcarea de renaștere națională”din Franța se autodefinește politic ca ”naționalistă și contrarevoluționară (adică ostilă față de dogmele și principiile de la 1789), având drept obiectiv  ”instaurarea unui Stat  naționalist și creștin,  garantul Binelui comun”.

În evoluția fiecărui popor, atingerea nivelului de națiune reprezintă un salt calitativ.Dar poporul  nu  poate  ajunge națiune în mod spontan.

Factorul demografic este decisiv: nu e totuna  dacă  ai peste un miliard de consângeni,  sau  dacă  la recensământ abia  înregistrezi un milion. La fel de important este și  factorul ecologic: să domini un spațiu vital adecvat, drept  moștenire ancestrală.

Pentru o națiune, teritorialitatea este un dat  primordial, strict indispensabil. Fără propriul teritoriu nu există nici națiune,  nici stat. Desigur, națiunea poate exista spiritual, fără un teritoriu al său.

Un exemplu ar fi națiunea evreiască, care a supraviețuit prin diasporă. Națiunea poate transcende Statul cu ajutorul Papei de la Roma, suveranul Statului Vatican, cu o  suprafață  atât de mică și o  putere atât de mare. Dar, în acest caz, nu putem vorbi de națiune. Nici o diasporă oarecare, nici Vaticanul, nici Biserica universală (adică poporul creștin), nu sunt  națiuni.

Națiunea se formează treptat, în timp și în spațiu, ca produs al unor forțe generate de ecologia teritoriului, la care se adaugă o sumă de influențe suprapuse ADN-ului  ereditar. Factorii decisivi care definesc națiunea sunt Etnoconștiința și Etnoenergia, voința de a exista într-un anume spațiu  geografic și efortul constant de a trăi Aici și Acum.

Printre indicii de calitate ai Națiunii se numără: capacitatea de autoguvernare, asumarea unui destin coerent,continuitatea, perseverența și cutezanța. Cultura nu e suficientă  pentru a  transforma un popor în Națiune.

Dar în succesiunea generațiilor ea constituie baza, exact ca genetica pentru indivizi. Genele, pământul și apa, (mediul vital moștenit de popor), limba maternă și creativitatea reprezintă elementele esențiale, definitorii pentru orice națiune. Codul genetic corelează cu spațiul ecologic, cu dorința nativă de libertate. Ca un tot întreg, națiunea nu poate fi separată de substratul etnic ereditar, de  personalitățile care o construiesc, având trăsături proprii, fizice și psihice.

În secolul al XIX-lea, pentru a defini, clasifica și încadra națiunile, se efectuau  pe scară largă studii de etnografie, lingvistică  comparată și psihologia popoarelor. În prezent, se acordă prioritate cercetărilor  genetice. Israelienii, de exemplu, finanțează studii genetice în toate satele de munte din Spania și Portugalia.

Ei vor  să demonstreze că o bună parte dintre  iberici ar fi la origine semiți, trecuți forțat la creștinism. Cercetările genetice au  scos în evidență  faptul că rușii  nu sunt slavi, ci fini și tătari, iar componenta turanică în zestrea genetică a maghiarilor reprezintă doar 2-3%.

Specificul  național nu e condiționat de credință: e suficient să comparăm diverse popoare și rase de aceeași religie. Iranienii, ca națiune, au prea puțin în comun cu arabii, deși sunt musulmani.

La fel diferă națiunile poloneză și italiană, rusă și ucraineană, toate fiind de religie creștină. Concomitent cu doctrinele politice,și religiile erodează Statul și Națiunea, servind implicit interesele Imperiului.Este elocventă recenta schismă în sânul Bisericii Ortodoxe,  (conflictul Patriarhiei  Moscovei cu Biserica Ortodoxă a Constantinopolului,vizând  Biserica autocefală  din Ucraina), calvarul de două secole al Mitropoliei Basarabiei și cele două ortodoxii din Republica Moldova.

Istoria ne arată  că religiile  niciodată nu s-au înțeles între ele nici în privința lui Dumnezeu  și nici a Națiunii. Fiecare religie dorește să devină internațională, mondială, globală.

Astăzi, etnocentriștii ruși clamează dezintegrarea națiunii.Ei susțin că mulți clerici sunt niște ”kaghebiștii  agresivi în sutane”, la fel de  nocivi ca  și partocrații din perioada sovietică. Grecii critică vehement curentul spiritual occidental Noua Eră(New Age),blamează devierea de la ortodoxie  și pretind că ei ar fi adevărații creștini. Și tot ei subminează pe toate căile statul lor național,  cerând  să  le vină  salvarea de la Uniunea Europeană.

În spațiul românesc, din cauza secularizării generalizate și din multe alte motive, Etnoresurecția  ar avea puține șanse de succes dacă ar prelua integral ideologia și practicile”Legiunii Arhanghelului Mihail”. În concluzie, nu cultele și moaștele revigorează o națiune, ci meritocrația și pasiunea pentru excelență, creativitatea personalităților.

Un rol important în destinul oricărei Națiuni îi revine Statului. Funcțiile și prerogativelesale permit abordarea obiectivă a etnocentrismului; ele favorizează nașterea și evoluția Națiunii, asigurându-i sursele suveranității interne și externe; statul apără cu structurile sale de forță frontierele, contribuie la recunoașterea lor de către alte state  și comunități internaționale.

E foarte greu să fii națiune fără un stat  propriu. De exemplu, înainte de 1871, națiunea germană a existat fără stat și, în perioada 1945-1989, în două state. Astăzi, națiunea română există în două state, la fel și națiunea coreeană. Fără stat și fără teritoriu au preexistat națiunile sârbă, cehă, maghiară. Teritoriile lor existau în circumscripțiile administrative ale Imperiului austro-ungar.

Aceeași situație avea Polonia și statele baltice anexate  consecutiv de cele două imperii, țarist și bolșevic.

La ora actuală, Statul și Națiunea trec printr-o  criză profundă.  Pe ici, pe colo, PIB-ul crește dar  națiunile se șubrezesc. Geneza acestei anomalii planetare nu e diagnosticată exact nici de științele sociale, nici de formațiunile politice. Din inerție, maladia de care suferă Statul și Națiunea e tratată de pe pozițiile egalitarismului, luptei de clasă sau iubirii universale. Pe toate meridianele, analiștii scot în prim plan stagnările economice și pauperizarea maselor.

Da, e adevărat, situația unor grupuri sociale, anterior stabile, s-a modificat. De exemplu, clasa  muncitoare hegemonică și-a pierdut rolul conducător. Dar cum se explică războiul ruso-român pe Nistru, dezagregarea Iugoslaviei, războaiele ruso-cecene, ruso-georgian și ruso-ucrainean? Sau pasivitatea politică din fostele țări comuniste? Sau indiferența majorităților sărăcite față de privatizare, de acapararea patrimoniului și repartiția veniturilor?

Cu certitudine, esența proceselor care se derulează sub ochii noștri nu ține doar de crizele economice. E aproape vizibilă o cauză mult mai profundă.

Atât elitele culturale, cât și partidele politice, nici  nu sesizează adevărata problematică a  Națiunii. Intelectualii gândesc în categoriile neo-liberalismului, unii au rămas cu idealurile socialismului, susțin egalitarismul vicios și apatia anti-politică; mulți aderă la diverse mișcări mistice, ezoterice  sau pseudo-naționaliste.

Politicienii fără identitate ideologică reacționează  conform intereselor unor grupări transnaționale, adeseori mafiote. Națiunea este casată, demontată, precum mașinile, pentru fier vechi sau piese de schimb.

Forțele care  efectuează divizarea știu că astfel  se anihilează  Etnoconștiința.Nihil sub sole novum!

De-a lungul istoriei națiunile au tot fost dezmembrate pentru ca să-și piardă memoria, voința și rațiunea de a fi. Iar Statul fără Națiune își pierde  sensul și puterea. De regulă, divizarea Națiunii a fost cauza dispariției multor state.  De  fapt, adevăratele cauze rămân necunoscute. Istoricii elaborează doar versiuni.

Contemporanii, martorii oculari,participanții la evenimente nu  mai au nici timp  și  nici putere ca să  pătrundă în esența catastrofelor naționale, fiind copleșiți, zdruncinați peste măsură de tragismul naufragiului național.

De reținut: politicianismul  este principalul culpabil de eșecul mereu invocatelor ”reforme”; inflația birocratică clocește corupția  endemică, ambele ducând la degenerarea speciei umane și falimentul Statului.În Europa de Est, statul a fost adus la starea de incapacitate după destrămarea lagărului socialist. În  România, de exemplu, statul era principalul obstacol în tranziția de la economia de comandă la economia de piață.

Dar  nu a fost desființat în totalitate. Mai era indispensabil pentru a ”legifera” transferul  patrimoniului său către capitalul privat  străin. Astfel,  statul a sancționat  și parafat cu acte în regulă propria-i distrugere și transformarea treptată a țării într-un  segment  ordinar de piață europeană  și mondială.

Franța, care a suferit un profund declin, o decadență incontestabilă pe toate planurile poate fi   astăzi un exemplu de catastrofă națională.Maladiile națiunii franceze s-au acutizat din cauza  unei febre roșii (pasiunea unei bune părți  a intelectualității  franceze  pentru stalinism,  maoism, castrism). O suferință a multor francezi de dată mai recentă este cauzată de eșecul integrării  milioanelor de imigranți. 

Franța destructurată riscă a fi redusă la rangul de simplă provincie  a unui  imperiu supranațional. Forma sa europeană, conturată astăzi, nu e decât o etapă către Republica Universală, dorită de toate forțele, mai mult sau mai puțin oculte. Globaliștii și separatiștii regionali denigrează  națiunile.

Etnoresurecția repune pendulul la ora exactă în țările europene, care împart o adevărată moștenire, cât și amenințările mortale. Comportamentul naționaliștilor francezi în cadrul Uniunii Europene îmi amintește de  rezistența naționaliștilor români  în cadrul CAER-ului și Pactului de la Varșovia.

Naționaliștii  francezi promovează respectul și ordinea naturală, o certă prosperitate economică, demnitatea culturală, spirituală și fizică,securitatea și o veritabilă independență față de euro-globalism. Lupta națională a francezelor are la bază următoarele principii: apărarea intransigentă a independenței și a puterii naționale, atacate violent de globalizare; respingerea cosmopolitismului, apărarea identității naționale, sub formele ei diferite – culturală, intelectuală, spirituală și chiar fizică.

”Apărarea identității fizice” reprezintă  dezideratul cel mai sensibil ”din cauza terorismului intelectual născut de revoluția din 1945”. Totuși,  diversitatea naționalăa Terrei este o avuție incontestabilă și fiecare țară are dreptul  să-și  protejeze propria identitate fizică. 

Un alt exemplu de deznaționalizare ne oferă și Rusia. După puciul kominternist din 1917, începe procesul de dezmembrare a națiunii ruse; bolșevicii o transformă în ”popor sovietic”. Iar în momentul schimbului de generații, pe la mijlocul anilor 50, demarează  demontarea  ”poporului sovietic unitar”.

Homo sovieticus stigmatizează fenomenul, fiind sigur că PCUS va anihila uneltirile Occidentului, propaganda burgheză contra URSS și că  ”dușmanii poporului” vor fi lichidați. La mijlocul anilor 80, vine  Perestroika;  noile tehnologii informaționale contribuie din plin la demolarea carcasei psihice a ”poporului sovietic”; reformele  se termină cu dispariția Uniunii Sovietice și crearea unui nou demos- ”noii ruși” și ”clasa de mijloc”. 

Și cum democrația semnifică puterea demosului, iar societatea civilă este ”republica proprietarilor”,  acest  nou popor  preia  toată puterea  de  la sovietele leniniste. De fapt, o preia  de la partidul unic, acaparând și proprietatea gestionată de structurile  capitalismului de stat. ”Vechii ruși” («совки»),  pierzând  statutul de ”popor sovietic” sunt trecuți în categoria «быдло»,  o gloată  lipsită de proprietate și  de putere.

Și Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, improvizată de  strategii Imperiului ideocratic bolșevic, reprezintă  un  plan de fragmentare  a  unei  națiuni. După dispariția Uniunii Sovietice, forțele antinaționale autohtone și străine  au frânat pe toate căile  revenirea la normal -unirea celor două state românești,imperios și primordial necesară pentru supraviețuirea Statului Unitar Român și a Națiunii Române. 

Existența Republicii Moldova nu e decât un atu pentru a menține pe agenda lor  chestiunea dezmembrări  în continuare  a României, începută ,conform  pactului germano-sovietic,în iunie 1940.Deja  au fost lansate  câteva proiecte gen ”Moldova Mare”, care  implică, în mod inevitabil, destrămarea României și a Ucrainei.

În prezent, la nivel  global,  sarcina  dezmembrării națiunilor  îi revine Psihoagresiunii.Un gen de armă specifică în care investesc enorm toți cei care cunosc psihismul (fenomenele psihice proprii unui individ sau unei colectivități) și mecanismele ascunse ale politicianismului.

Forțele distrugătoare, întotdeauna  și în primul rând, urmăresc alterarea Etnopsihicului.În diverse învățături și studii, în testamentele suveranilor și documentele iluminaților descoperim ”rețete de agresiune psihică”. Exemple:

– Plasați peste tot agenți de influență, provocatori, diversioniști, spioni, teroriști.

– Subminați, prin toate mijloacele,  prestigiul conducătorilor și elitelor naționale.

– Subminați,oriunde e posibil, administrația statelor adverse;

– Implicați liderii politici  în afaceri oneroase și, la momentul oportun,discreditați-i.

– Promiteți cât mai mult, faceți cadouri, toate au efecte  importante. 

– Colaborați,  fără ezitare, cu cei mai ticăloși  indivizi din sânul națiunii adverse.

– Organizați mereu, pretutindeni,cât mai multe partide  și stimulați  luptele intestine.

– Propagați divergențele,  dezbinarea  printre diverse  grupări ale cetățenilor.

– Stimulați conflictul între generații, instigați  tinerii contra părinților și bunicilor.

– Ridiculizați divinitățile, bagatelizați  orice semnifică tradiție.

– Frânați,oriunde aveți posibilitatea, instruirea și înzestrarea forțelor armate inamice.

– Paralizați voința de luptă  a militarilor prin  pornografie  și  femei de strasdă. 

– Distrugeți  tot ce este național și bun  în țara adversarilor voștri.

În  țările est-europene,prin 1991, crezând că vechiul regim încarnează răul absolut, multă lume afirma: cu cât capitalismul va fi mai pur şi mai dur, cu atât mai aproape vom fi de binele tuturor.Pe atunci,inocent, în avântul pentru democrație, speram că națiunile, recent eliberate din țarcul sovietic internaționalist, vor reuși să se impună creativ,că nu vor copia servil modelul de guvernare neoliberal. N-a fost să fie! Condamnarea comunismului era însoțită de șubrezirea Statului.

Comercializarea fostului lagăr socialist și triumful pieței libere ne-a transformat în prizonieri ai unui maniheism omniprezent: internaţionalism economic – naționalism politic, etnocentrism – universalism, o lume unică a produselor – o piaţă unică a ideilor, terorism identitar – universalism canibal, răul mondial – binele universal etc. Astfel, colapsul Imperiului Sovietic a finalizat instalarea unei babilonii ideologice.

Statul se retrage câte un pic, peste tot. Criminalitatea transnațională, organizațiile teroriste, tranzacțiile ilicite, comerțul cu droguri amenință echilibrul sau chiar existența statelor suverane.

În prezent, doar de pe urma corupției, anual, sunt  generate fonduri de peste 1000 de miliarde de dolari (circa 2,5% din PIB-ul mondial), care necesită a fi ”spălate”. Banii ”spălați” la nivel mondial(bunăoară, operațiunea ”global Laundromat”) subminează economia, corup și duc la degenerarea elitelor naționale.

La ora actuală, întreaga lume este afectată și de convergența nefastă dintre terorismul clasic și terorismul cibernetic, care generează o confruntare dramatică purtată cu mijloace moderne.

Pe la începutul anilor 90, experții ne lămureau: infractorii modernizați pot fura mai mult cu un calculator decât cu o armă; teroriștii de mâine ar putea distruge infinit mai mult cu ajutorul unei tastaturi, decât cu o bombă.

Astăzi, rețelele de transport, serviciile naționale de sănătate, rețelele de energie electrică,  sistemul de control aerian,  toate  sunt expuse unor amenințări  de hacking. Pirații informatici reușesc să penetreze  chiar și sursele de informații protejate, provocând haos și situații ireversibile. Cică, până și Timothy John Berners-Lee, părintele Internetului, se teme  de un super cyberatac mondial.

Diverse structuri guvernamentale și corporațiile folosesc Internetul în scopuri ilicite sau ca răspuns la acțiunile ostile ale adversarilor: penetrarea și perturbarea sistemelor informatice; alterarea băncilor de date, furtul informațiilor stocate în computere; influențarea deciziilor politice și rezultatelor alegerilor.

De exemplu, hackerii implicați în războiul ruso-ucrainean dezafectează computerele, atacă paginile de web ale diverselor instituții guvernamentale și se demonizează reciproc.

 Puzderie de indivizi independenți intră permanent pe rețeaua globală ca să informeze internauții despre ororile (reale sau fictive) din zonele de conflict; mass-media aservităle amplifică, dădu-le o  importanță internațională. Profesioniștii în PSYOPS solicită de la guvernanți fonduri și investiții de miliarde pentru ameliorarea securității informatice.

Însă, cu toate resursele sale bănești, Internaționala Democrată, nu generează soluții pentru stoparea proceselor care, inevitabil, duc la distrugerea statelor naționale.

Deminternul, având la bază dictatura pieței și deviza ”Birocrați din toate țările, uniți-vă!”, obstrucționează tentativele de creație viitorologică, iar  în privința Națiunii  preferă aceeași paradigmă ca și Kominternul.

Conștiente de destinul și locul lor în istorie, Națiunile luptă cu disperare  ca să rămână legate de mediul lor geografic; ele  se supun operei creatoare a Terrei și, concomitent, își imprimă profilul în pământul natal. Același legi ale naturii dictează și în cazul regnului animal și regnului vegetal.

Pentru un etnocentrist român, de exemplu, Națiunea, implicit Patria/Matria, înseamnă: Carpații, Nistru și Tisa, Dunărea și Marea Neagră. Dacă are înscris în codul genetic această realitate spațială, este un adevărat român, sau, mai curând, un dac liber.

Forța edificatoare a Națiunii o constituie  personalitățile, provenite din sânul unui popor. Însă calea care duce de la individ la personalitate este una lungă și dificilă. Personalitatea se creează treptat, fiind un produs al conștiinței și al activității profesionale.

Majoritatea ființelor umane nu mai reușesc să ajungă la rangul de personalitate. Chiar și la o sută de ani împliniți, ele se sting din viață așa cum s-au născut, niște indivizi. 

Cetățenii oricărui stat de pe mapamond se pot interoga, intim sau public: 

”Noi devenim personalități, sau murim  indivizi? Noi suntem o națiune sau am rămas la stadiul de simplu popor?”