CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ANALIZĂ A PRINCIPALELOR DIVERSIUNI ȘI TEHNICI DE MANIPULARE LA CARE RECURGE PROPAGANDA RUSIEI GENOCIDARE

Anna Neplii : Pe culmile minciunii. Principalele diversiuni și tehnici de manipulare la care recurge propaganda Rusiei genocidare

În fiecare zi suntem supuși presiunii unui imens flux informațional. Inevitabil, în contextul actualei invazii rusești din Ucraina, impactul acestor talazuri informaționale asupra psihicului a crescut semnificativ. În consecință, s-au diversificat și metodele de propagandă. 

Chiar dacă nu te uiți deloc la televizor și nici nu citești site-urile media, tot auzi diverse informații și scenarii de la oamenii din jurul tău, în locurile aglomerate, pe rețelele de socializare sau în diverse alte circumstanțe.

De aceea este întotdeauna important să ne amintim că nu toate informațiile sunt corecte, asta deși, de mulți ani, ucrainenii s-au obișnuit să fie bombardați cu valuri și valuri de informații și, în consecință, cei mai mulți dintre ei sunt capabili să prelucreze și să analizeze, înainte de a le „consuma”, informațiile primite.

Cu toate acestea, în vremuri de război, psihicul uman își arată limitele și slăbiciunile, persoanele devin mult mai vulnerabile decât de obicei iar propaganda își crește presiunea, recurgând la un rețetar divers,scrie jurnalista ucraineană  Anna Neplii, jurnalist la publicația Kyiv Post, într-un articol publicat de https://www.podul.ro.

Metodele pe care le voi descrie mai jos au fost dezvoltate, inițial, pentru a fi utilizate împotriva inamicului de pe câmpul de luptă, dar în ultimii ani, publicul țintă au devenit civilii. În general, există trei tipuri de propagandă: Albă: nu permite denaturarea faptelor în scopuri politice, Gri: permite distorsiuni minore ale faptelor și Neagră: permite orice denaturare a realității în vederea atingerii obiectivelor.

În cele ce urmează voi analiza metodele la care recurge propaganda neagră, metode cu care oamenii se confruntă în fiecare zi astăzi. Evident, propaganda rusească folosește din plin toate aceste metodologii. 

1. Metoda „heringului putred”

Se alege o acuzație complet falsă și conformă cu partitura urmărită – important este ca acuzația să fie cât mai mizerabilă și mai scandaloasă. Scopul propagandei nu este, nici pe departe, confirmarea sau infirmarea respectivei acuzații, ci provocarea și regizarea de discuții aprinse în jurul acesteia. De îndată ce o acuzație devine subiect al dezbaterii publice, inevitabil apar susținători și oponenți, experți peste experți. Și indiferent de opiniile acestora, mai mult sau mai puțin autorizate, mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea, toți cei amintiți vor rosti numele acuzatului din nou și din nou, punându-l în legătură cu aceeași acuzație abjectă și scandaloasă. Astfel, „heringul putred” este ”frecat” treptat de ”hainele” persoanei acuzate, până când, finalmente, duhoarea începe s-o urmeze pretutindeni.

2. Metoda „marii minciuni”

Această metodă constă în a servi audienței cotată cu gradul maxim de încredere (adică audienței captive) o minciună atât de mare și de nerușinată încât victimele să nici nu se mai gândească la veridicitatea enunțului. Scopul predilect al acestei metode este acela de a genera o undă de șoc, de a provoca o teamă puternică, care ulterior va influența opiniile cititorului sau ale telespectatorului pentru o lungă perioadă de timp, contrar oricăror argumente ce țin de logică, rațiune și bun simț. 

3. Metoda „dovezilor absolute”

În loc să prezinte dovezi și argumente logice în sprijinul tezelor rostogolite, propagandiștii prezintă publicului, în mod sistematic, numai și numai situația de care trebuie să fie convins. Această situație e prezentată la modul obsesiv ca fiind ceva de la sine înțeles, propagandiștii insistând că ideile prezentate de ei s-ar bucura de o mare susținere din partea populației. Asta pentru că psihicul uman reacționează la așa-zisa opinie a majorității, mulți ajungând să fie de acord cu ce li se prezintă doar pentru a aparține de această sferă pe care ei o consideră ”majoritară” și vor să i se alăture. O metodă clasică este aceea de a publica diverse tipuri de așa-zise sondaje de opinie care identifică anumite majorități și trenduri pe anumite probleme. Cifrele prezentate pot fi pur și simplu născocite în funcție de obiectivele propagandistice avute în vedere.

4. Metoda „eroului necunoscut”

Indiscutabil, orice război este crud, inuman și lipsit de sens pentru oamenii obișnuiți, prinși între ororile frontului, așa că, implicit, războiul provoacă și o rezistență remarcabilă a psihicului, rezistență care este dusă la extrem de grija pentru viețile celor dragi și pentru propria viață. Și frica joacă un rol esențial, desigur. Propaganda știe prea bine că această rezistență trebuie contracarată prin stârnirea unor alte emoții puternice. De aceea, pentru propagandă nu există o armată de invadatori sau ocupanți – există doar armate de eliberatori și salvatori. La urma urmei, singura modalitate de a învinge rezistența unei persoane la ideea de război este de a-i da iluzia unei lupte pentru valori morale înalte, care se presupune că ar justifica inumanitatea și atrocitățile războiului. 

5. Metoda „Goebbels” (sau repetiție multiplă)

Impunerea informației dorite are loc prin repetarea ei constantă și persistentă. Evident, se aplică principiul „o minciună repetă de o mie de ori devine adevărată”. Sau ”Murdăriți, murdăriți, până la urmă tot va rămâne ceva!”.

6. Metoda „jumătăților de adevăr”

În forma lor pură, minciunile rămân la suprafață și până la urmă pot fi respinse cu ușurință. Însă, dacă amesteci minciunile cu jumătăți de adevăruri și cu adevăruri marginale, irelevante pentru întreg, care însă par a susține ficțiunea în puncte-cheie, poți obține o eficientă armă destinată înrobirii mintale. În general, această metodă presupune rostogolirea a mai multor afirmații, dintre care unele sunt neapărat binecunoscute sau ușor de verificat, în timp ce altele, cele care contează cu adevărat pentru propagandă, sunt fie distorsionate, fie omise. Jumătățile de adevăr atrag un soi de noblețe falsă – nu e nevoie să le respingi și, cu cât este mai mare doza de adevăr fluturată prin fața cititorilor sau a telespectatorilor, cu atât este mai periculos întregul propagandistic revărsat.

7. Metoda „Horror” sau ”a răului celui mai mic”

Conform acestei metode, propaganda se joacă perfid cu mințile oamenilor, prezentându-le două rele: una este mare, neapărat înfricoșătoare și teribilă, iar cea de-a doua este puțin mai mică și, prin urmare, e intuitiv mai acceptabilă decât cea dintâi. Această metodă este folosită deseori pentru a controla opinia publică, cel mai adesea pentru a justifica acțiunile toxice sau de-a dreptul criminale ale unor indivizi sau ale unor state (în mod ideal, populația ar trebui să aleagă independent ”răul cel mai mic”, fără ca acesta să fie decis de propagandă, în mod premeditat). Metoda (cu multiplele sale variațiuni) presupune și o inversare a conceptelor de ”rău” și ”bine”. 

8. Metoda „40-60”

Această metodă premeditează bombardarea publicului țintă cu informații partajate astfel: 60% din informații respectă o oarecare veridicitate și argumentație, în timp ce 40% din content este dezinformare de cea mai joasă speță.  Un exemplu ilustrativ în acest sens a fost oferit de un post de radio nazist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (o stație Goebbels, firește), care a fost destinat ascultătorilor britanici și americani. Mulți dintre aceștia credeau că ascultau presa britanică, aflând abia la finalul războiului că respectivul post de radio făcea parte din propaganda de război a lui Hitler.    

9. Metoda primului care lovește  

Vorbiți primii în fața oamenilor și de multe ori veți avea șansa de a vi se da dreptate în mod implicit. Psihologii avertizează că, atunci când o persoană primește informații contradictorii pe care nu le poate verifica, în multe cazuri ea va crede ceea ce a auzit prima oară. Mai mult, o schimbare a opiniei deja formate e foarte problematică în astfel de cazuri. De altfel, munca tuturor instituțiilor media se bazează pe acest principiu: pentru jurnaliști este important să transmită/publice informațiile mai repede decât concurenții lor, e esențial să fie primii.  Un efect al primei lovituri este vizat și în timpul scurgerilor de materiale compromițătoare. Printr-o astfel de mișcare, persoana care aduce acuzațiile pare a avea întotdeauna dreptate în timp ce acuzatul pare a fi cu siguranță vinovat. 

„Publicul preferă întotdeauna să creadă cel puțin 90% dintr-o acuzație nedovedită, mai degrabă decât să o respingă, chiar dacă o respingere e 100% justificabilă”, a spus Adolf Hitler.

10. Metoda atingerii efectului scontat printr-o așa-zisă ”prezență”

E un truc menit să introducă publicul într-o realitate paralelă pe care propaganda vrea să o arate. Metoda e folosită și de ”jurnaliștii” care mint că ar transmite de la locul diverselor bătălii, folosind acustică de front (împușcături, zgomote specifice unei confruntări armate) pentru a da impresia unei prezențe efective, fapt care îl face pe telespectator să se simtă în mijlocul unor evenimente care nu au loc, nebănuind că ceea ce i se servește e doar un truc. Această tehnică este folosită și la filmarea reclamelor. Sunt puse în scenă evenimente și diverse momente emoționale cu scopul atragerii cumpărătorilor, dar acestea nu au nici cea mai infimă legătură cu adevărul. De exemplu, actorii pretind sau sugerează că sunt „din popor”, fac pauze sau se bâlbâie superficial ca și cum și-ar ”proba” incertitudinea, pentru ca mai apoi să fie convinși de un produs ce e prezentat de parcă ar fi rupt din Rai. Metoda e primitivă, e-adevărat, dar rămâne foarte eficientă.  

11. Blocajul informațional

Metoda este de a elimina capacitatea inamicului de a-și declara și explica public pozițiile și acțiunile. Evident, acest tip de propagandă este indisolubil legat de impunerea unei dominații de factură informațională. Bunăoară, se creează un anumit vid asupra anumitor probleme, după care autoritățile oferă informații despre acestea într-un mod non-alternativ, pozând în pozitive și săritoare în ajutorul oamenilor, deși chiar ele au generat cenzura.

Desigur, metoda blocării informaționale este folosită cu predilecție și în campaniile electorale. Unele instituții media creează furori doar în apropierea candidatului dorit, adversarului nici nu i se oferă posibilitatea de a vorbi, de a răspunde la diversele atacuri.

Uneori îl prezintă pe adversar în unele imagini, dar nu îl lasă să vorbească, nu i se difuzează explicațiile. Pe fundal răsună doar cuvintele reporterului propagandist, comentând în conformitate cu partitura urmărită. În prezent, presa de stat din Rusia nu permite punctele de vedere exprimate în mod oficial de alte state. Și în general nu permite alte puncte de vedere decât cele ale Kremlinului. 

12. „Martorii oculari” ai evenimentului

Ideea este simplă: fie găsești martorii oculari „potriviți” care să-ți spună exact ce ai nevoie pentru a hrăni audiența, fie editezi trunchiat interviurile oferite de diverse persoane și ajungi la prezentarea unor ”realități” paralele cu orice realitate. În acest caz se folosește din plin metoda de creare a unei camere de rezonanță emoțională (cel mai mare efect au copiii care plâng, bătrânii furioși și tinerii cu dizabilități). Numele ”martorilor oculari” sunt cel mai adesea ascunse, alteori aveam de-a face cu numite fictive. Scopul este acela de a ajunge la subconștientul telespectatorului. Trișate cu emoții brute, filtrele psihicului pot fi înșelate, oamenii ajungând să-și însușească informații fără a identifica falsitatea acestora.  

13. ”Faptul împlinit” și ”adevărul” bătut în cuie 

 În acest caz dezinformarea este prezentată publicului ca un fapt împlinit. În fapt, se vizează obținerea consimțământului prin prezentarea de minciuni. Metoda este folosită în numeroase așa-zise ”știri”, în prezentarea rezultatelor sondajelor și ale diferitelor studii, dar și în domeniul publicitar. Tehnica e psihologică și se bazează pe faptul că oamenii gândesc cel mai adesea în stereotipuri de genul: nu există fum fără foc, iar dacă o spune presa, atunci așa este.De exemplu, repetarea expresiei „autoritatea partidului X crește rapid”  poate face ca o persoană să se simtă într-o anumită minoritate – drept urmare, ar putea dori să se alăture majorității de dragul unui confort interior. Efectul este sporit dacă sugestiile și indicațiile provin de la actori, politicieni, oameni de afaceri sau de la diverse alte persoane publice.

14. Rescrierea istoriei

Metoda se bazează pe distrugerea memoriei istorice colective a societății și presupune un impact pe termen lung. Unele persoane sunt capabile, sub influența propagandei, să renunțe la informațiile adevărate la care au ajuns pe baza experiențelor personale și să preia informațiile distorsionate ce le sunt insuflate din exterior. Sursele de manipulare includ cărți, mass-media, materiale provenite de la așa-zise ”cursuri”, producții de teatru și filme. Povestea este prezentată în subtextul potrivit, de cele mai multe ori fiind întoarsă cu susul în jos.

Regizorului britanic Ken Loch obișnuia să spună: „Este important ca istoria să fie scrisă de noi, pentru că cine scrie istorie controlează prezentul”.

15. Când comentatorul e rege și Dumnezeu 

Scopul este acela de a crea un context în care gândurile unei persoane să se îndrepte în direcția dorită de tine. De regulă, mesajul este prezentat dintr-un unghi definit cu strictețe, împreună cu interpretarea comentatorului, care servește telespectatorului o explicație rezonabilă a ceea ce se întâmplă. În această metodă de propagandă, comentatorul este rege și Dumnezeu, iar efectul și influența informațiilor depinde de mișcările sale, de timbrul vocii, de gesturi, de expresii faciale și de diverse alte nuanțe. De asemenea, este importantă o structurare corectă a textului, astfel încât mesajul să își certifice eficiența. 

16. „Opriți hoțul!”

Când un vinovat real simte că expunerea lui este aproape, se apucă să strige cel mai tare despre cele întâmplate, pentru a abate suspiciunea într-o altă direcție. Astfel, manipulatorul se pierde în mulțime, ba chiar se ascunde în aceeași barcă cu urmăritorii săi.

Publicitate

27/12/2022 Posted by | Propagandă rusă | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Fenomenul glorificării trecutului sovietic și manifestarea sindromului Stockholm în rândurile cetățenilor R.Moldova


Dacă urmărim comportamentul unei bune părţi a moldovenilor de peste Prut după 1991, anul declarării Independenţei R. Moldova, atitudinea lor faţă de fostul imperiu sovietic şi comunişti, faţă de atrocităţile şi crimele fostului regim, care i-au afectat în bună măsură şi pe ei, cred că suntem în drept să vorbim despre un aşa-zis „sindrom basarabean”. Ca să înţelegem ce înseamnă şi cum se manifestă acest „sindrom basarabean”, este nevoie să revenim la un alt sindrom, numit „sindromul Stockholm”.
 

Fenomen numit „sindromul Stockholm”,al cărui nume provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din capitala Suediei când jefuitorii au ţinut ostatici angajaţii băncii timp şase zile (între 23 şi 28 august 1973). În acest răstimp, victimele s-au ataşat emoţional de răpitori şi chiar s-au solidarizat cu ei, luându-le apărarea înainte ca aceştia să-i elibereze… Termenul a fost pus în circulaţie de Nils Bejerot, criminologul şi psihiatrul care a asistat poliţia suedeză în timpul crizei ostaticilor de la bancă şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile.

Psihologii explică „sindromul Stockholm” drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă de timp, se solidarizează şi simpatizează cu răpitorul, ba chiar începe să se identifice cu el. Din teama de violenţă, se declanşează un mecanism defensiv care se manifestă prin aceea că victima devine hipervigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. „Micile atenţii” şi „gesturi umane” din partea răpitorilor fac separarea de aceştia tot mai dificilă pentru victimă, întrucât ea ar pierde singura relaţie pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Tradiţional, se consideră că „sindromul Stockholm” apare numai în cazul unor persoane luate aparte – îndeosebi, al copiilor abuzaţi emoţional, ori a unor grupuri restrânse de oameni (membrii sectelor religioase, prizonierii de război şi deţinuţii lagărelor de concentrare).

 Despre efectul „sindromului Stockholm” putem vorbi şi în cazul unor comunităţi sociale, chiar a unor popoare întregi scrie jurnalistul Constantin Tănase în publicația https://timpul.md. de la Chișinău.

Cazul basarabenilor este edificator în acest sens: teama de Stalin (gulaguri, deportări) a rămas în sângele basarabenilor şi de aceea, în limbajul „sindromului Stockholm”, ei se identifică şi simpatizează cu răpitorul.

Cel mai edificator exemplu în contextul dat este comportamentul unor foşti deportaţi şi al unor urmaşi ai acestora: fiind deportaţi de comunişti, ei votează cu comuniştii… La nivel de psihologie colectivă, funcţionează „mecanismul defensiv” – aceştia se conduc de principiul „să uităm ce a fost, mai rău să nu fie…”.

Asistăm astfel la fenomenul blocării memoriei istorice, care conduce şi la blocarea viziunilor de viitor – moldovenii nu vor să fie mai bine, ei vor să nu fie mai rău. Nostalgiile moldovenilor pentru „raiul din URSS” sunt o manifestare a „sindromului Stockholm”, devenită cu timpul parte a psihologiei naţionale.

Într-adevăr, cu un trecut în care sute de mii de oameni au murit în timpul deportărilor staliniste și a foametei organizate, în Republica Moldova încă se mai manifestă nostalgia trecutului, iar o parte a societății de aici regretă dispariția Uniunii Sovietice.

Disonanța cognitivă a devenit tot mai evidentă de la începutul războiului din Ucraina, în condițiile în care unele voci chiar au susținut agresiunea Rusiei în țara vecină.

La toate acestea se adaugă și miile de moldoveni care au participat pe 9 mai la o paradă în care simboluri propagandistice imperiale rusești interzise prin lege, au fost puse la loc de frunte.

Istoricul Ion Xenofontov explică într-un articol publicat de https://agora.md,cum poate fi interpretat acest fenomen.

Esența regimului sovietic a fost una de sorginte totalitară. Toate regimurile totalitare își legitimează puterea printr-un discurs militar propagandistic, despre cetatea asediată- statul sovietic care, așa cum spunea și Stalin, are adversari, adică se luptă întotdeauna cu cineva: „Tovarăși avem dușmani interni, tovarăși avem dușmani externi”.

Dacă în regimurile fasciste sau naziste se pune accentul pe a căuta dușmani în afara cetății, în regimul totalitar sovietic se punea accent și pe a căuta dușmani în exterior, „imperialiști” le spuneau ei, dar și dușmani în interior”, spune istoricul Ion Xenofontov. 

Frica și propaganda erau instrumentele cu care cetățenii erau manipulați să trăiască și să procedeze în modul în care le dicta regimul. 

„Acest sindrom Stockholm, când victima îndrăgește călăul, este descris de psihologi în contextul unei situații individuale, care poate fi extinsă și asupra unei întregi populații. Un popor întreg poate să sufere de acest sindrom de venerare a răufăcătorului care ți-a distrus valorile, viața”, a menționat istoricul. 

„Cine uită istoria, riscă să o repete”

Un alt fenomen răspândit la nivel de societate este memoria selectivă, atunci când anumite acțiuni ale regimului sovietic sunt elogiate, făcându-se abstracție de crimele care au avut loc în aceeași perioadă.

Moscova, 23 august 1939. Ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov și omologul său german Joachim von Ribbentrop, semnează Pactul Ribbentrop-Molotov (foto).

În mod oficial prezentat ca un pact de neagresiune, acordul includea de asemenea, un protocol secret care împărțea Europa de Nord și de Est în sfere de influență germană și sovietică.

Drept urmare, regiunile Basarabia și Bucovina de Nord din România au fost ocupate de sovietici. 

Circa 70 de mii de basarabeni au decedat în timpul celui de-al doilea război mondial, însă și după încheierea acestuia, populația a fost supusă represaliilor, deportărilor și foametei organizate care au luat viețile a sute de mii de oameni. 

Numărul celor care au murit în RSS Moldovenească de foame și boli în perioada decembrie 1946 – august 1947 variază, unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au decedat, altele menționează că ar fi decedat circa 300 de mii de oameni. 

„Stalin, dar implicit și statul totalitar sovietic, a știut că își poate menține puterea în contextul în care genera frică, umilință, nesiguranță. Chiar în perioada de apogeu și relativă stabilitate a statului sovietic se alimenta aceasta frică.

Foametea din RSS Moldovenească în anii 1946-1947, a fost organizată pentru a băga frica în oameni: „Uitați-vă nu avem siguranță și așteptăm ajutorul autorității supreme”, în cazul de față a lui Stalin, a spus istoricul. 

Totodată, populația din Basarabia a fost supusă deportărilor, care au avut loc în trei valuri. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane, deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

În primul val au fost deportați moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, în cel de-al doilea – oamenii înstăriți și activiștii partidelor românești, iar în cel de-al treilea val, din 1951 – elementele religioase considerate a fi un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

„Scopul era de a elimina elementul social înstărit, oameni care cât de cât aveau o demnitate, o verticalitate, care pot gândi, pot pune întrebări, nu le trebuiau autorităților sovietice cei din categoria socială care venea în contrasens cu ceea ce anunța mesajul oficial”.

Rusificarea forțată

 Imediat după război, Stalin a declanșat o acțiune masivă de colonizare și rusificare a Basarabiei. Conform statisticii oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni , în majoritate ruși, s-au stabilit în RSS Moldovenească.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat, creând antagonisme în cadrul populației. 

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească”, și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile “moldovenească” și rusă.

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 .

Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

„Propaganda sovietică a fost una dintre cele mai bune propagande din toate timpurile istorice și de aceea a fost și cu bătaie lungă. Suntem de peste trei decenii de la destrămarea URSS și mai sunt nostalgici care visează la epoca de aur a acestei perioade sumbre”, crede Ion Xenofontov. 

Efectele propagandei sunt vizibile și astăzi, întrucât experții au constatat de nenumărate ori caracterul divizat al societății. O demonstrează și datele studiilor. 

Potrivit recensământului din 2014 din R. Moldova, două milioane de persoane se considerau etnici moldoveni, 192 de mii – români, iar 111 mii – ruși. De notat că numărul etnicilor moldoveni și ruși a scăzut în comparație cu recensământul din 2004, iar cel al românilor – a crescut. 

Limba vorbită a fost și ea în mijlocul dezbaterilor de-a lungul timpului. În 2014, 1,5 milioane de persoane declarau că vorbesc „moldoveneasca”, iar 639 de mii – româna. 

Punctul final pe acest subiect l-a pus Curtea Constituțională în 2013, când a constatat că limba de stat în Republica Moldova este româna, întrucât textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei. 

Despărțirea de trecutul sovietic. Modelul Țărilor Baltice

La sfârșitul anilor 1980, a început o campanie masivă de rezistență civilă împotriva dominației sovietice. La 23 august 1989, cetățenii din Țările Baltice au format un lanț uman de două milioane de oameni, care s-a întins pe o distanță de 600 km, de la Tallinn la Vilnius. Drept urmare, Gorbaciov a concluzionat că plecarea republicilor baltice devenise inevitabilă. Acest proces a contribuit la dizolvarea Uniunii Sovietice, creând un precedent pentru ca și celelalte republici sovietice să se separe de URSS. 

Estonia, Letonia și Lituania fac parte dintr-o categorie de tranziție post-comunistă separată de fostele republici ”populare” din Europa Centrală și de Est.

În calitate de republici ale URSS, statele baltice au fost pe deplin integrate în sistemul politic și economic sovietic, fără a avea practic nicio posibilitate de a-și exercita autonomia în elaborarea politicilor.

Controlul centralizat al lui Moscovei a fost evident în toate fazele vieții, în special în politica socială de promovare a imigrației masive, care a dus la schimbări radicale în compoziția lor etnică pe parcursul deceniilor de guvernare sovietică. 

Potrivit unor analize istorice, la momentul independenței, exista o teamă generalizată că, după 50 de ani de apartenență sovietică, limba și cultura celor trei națiuni baltice se vor reduce, chiar vor dispărea, în decurs de o generație sau două.

Din acest motiv, toate cele trei țări baltice au introdus politici menite să asigure renașterea limbii și culturii naționale. Aceasta a inclus elaborarea unei noi narațiuni istorice: condamnarea ocupației sovietice din 1940 ca fiind ilegală și comemorarea suferințelor poporului, în special a represiunilor și deportărilor prin care atrecut din 1940-1941 și 1945-1953.

Fiecare dintre cele trei țări a declarat restaurarea națiunii suverane care a existat între 1918 și 1940, subliniind că „dominația sovietică asupra statelor baltice în perioada Războiului Rece a fost o ocupație și o anexare ilegală”.

La mai mult de 30 de ani de la redobândirea suveranității lor, Estonia, Letonia și Lituania au devenit membri stabili din punct de vedere politic și prosperi din punct de vedere economic ai comunității europene. Procesul de reconstruire a națiunii a fost înglobat într-o agendă mai largă de europenizare, care a implicat, de asemenea, respingerea moștenirii sovietice.

Freedom House clasfică toate cele trei state baltice în rândul societăților libere, cu scoruri combinate pentru drepturile civile și politice de 94 (Estonia), 89 (Letonia) și 90 (Lituania) – cu mult înaintea Rusiei (20), depășind totodată Republica Moldova (62) și Ucraina (61).

În mod similar, indicele de democrație liberală Varieties of Democracy le clasează printre cele mai democratice țări din lume.

Estonia ocupă locul 6, Letonia – 30, Lituania – 27, Țările Baltice fiind cu mult înaintea Rusiei, care se clasează pe locul 151, dar și a Ucrainei (locul 99) și Republicii Moldova (locul 47). 

19/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MEANDRELE ISTORIEI: Adevărul despre sprijinul esențial dat bolșevicilor de marea finanță occidentală pentru a pune mâna pe putere în Rusia

 „Capitaliștii singuri ne vor vinde funia cu care noi îi vom spânzura

V.I.Lenin


Publicația online https://www.anacronic.ro scrie că istoria căderii Imperiul Țarist în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici câteva luni mai târziu, a fost pentru multă vreme tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă, care punea pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea prăbușirea catastrofală a ultimului imperiu autocratic ortodox .

Nici triumful comuniștilor în octombrie nu a fost pe deplin explicat.

O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit în mai puțin de un an să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii.

Desigur este doar un fel de a spune, că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia.

În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor (rămași credincioși țarului), și al țăranilor. Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape.

Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici.

Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente. Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale.

Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană, tocmai pentru că era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus.

Cartea Wall Street și Revoluția Bolșevică demonstrează cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi în Rusia și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare.

Pe scurt, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice. Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informare de acolo. „Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției.

Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York.

Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși.

Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari.

Toate sursele oficiale confirmă că Troțki (foto) a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic.

Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă.

În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii:

„Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.”

La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii administrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic. Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare.

„Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller).

De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria.

Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia* cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție.

Paradoxal poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției.

Chiar în cartea lui Sutton, Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, este adevărat în treacăt dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen, în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

Explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor la succesul bolșevismului țintea spre distrugerea competiției.

Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o economie inovativă. Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume.

Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905. Jacob Schiff, partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez, datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone.

Schiff a mers până într-acolo, încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei ruse din cauza persecutării evreilor.

Din acest punct de vedere, cartea reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspirației evreiești, susținută în epocă printre alții de Winston Churchill și subliniază prin comparație, rolul jucat în Revoluția din Octombrie de oligarhia WASP (compusă din membrii clasei dominante anglo-saxone de confesiune protestantă privilegiate în S.U.A).

Ba mai mult, același Schiff de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă.

Corporațiile bancare bare erau interesate să exploateze Rusia au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai marii au negat fără rușine că în URSS existau lagăre de muncă forțată.

Filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensu căutarea profitului, ci dialectica, iar vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.

„Ceea ce ne diferențiază, pe voi radicalii și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde frecvent, companii sau personaje private, stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante.

Sutton de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA.

Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară.

Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele. De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă.

E dificil, măcar și după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere.

Cu precădere, istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari. Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric.

Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate.

*Palinoidie –  Operă literară sau discurs în care autorul retractează cele spuse anterior. Sinonim: retractare.

O viață dedicată adevărului


Antony Cyril Sutton (14 februarie 1925 – 17 iunie 2002) a fost un scriitor, cercetător, economist și profesor britanic-american.

S- a născut în 1925, la Londra, într-o familie de ingineri cu tradiție în domeniile tehnice.

După studii primare solide, între anii 1936 și 1941, la colegiul Bishopshalt Grammar School, situat în proximitatea Londrei.

A fost recrutat în armată și a participat la debarcarea din Normandia, iar mai târziu ajunge cu trupele aliate în Germania, unde ia parte la un program de denazificare la Universitatea din Göttingen.

Întors în Anglia în toamna anului 1947, Sutton se înscrie la Universitatea din Southampton, unde obține patru ani mai târziu, titlul de doctor în economie.

În 1953, a decis să emigreze în Canada, unde va ocupa poziții importante în companii care activau în industria metalurgică și extractivă, iar patru ani mai târziu se va stabili în SUA, cu o slujbă similară.

La sfârșitul anilor ’50, după cum mărturisea într-unul din puținele sale excursuri memorialistice, dobândise o experiență și o cunoaștere solidă a tehnologiei din cinci țări diferite, ceea ce îi permitea să fie foarte categoric în privința așa-zisului „avans” sovietic, acceptat dogmatic în Apus.

De altfel, această „ciudățenie” teoretică – cum ar putea o economie comunistă, prin definiție supercentralizată, să inoveze – a generat interesul său academic pentru istoria și originile tehnologiei comuniste.

Își continuă, pe cont propriu, inclusiv financiar, cercetările în arhivele Departamentului de Stat pentru a dovedi ajutorul oferit bolșevicilor de către SUA și Marea Britanie.

Ultimul volum este gata de a fi publicat în 1971, dar apariția sa este întârziată inexplicabil timp de un an. Motivul îl reprezenta subiectul foarte specific al cărții, transferurile de tehnologie americană către URSS, într-un context politic inflamabil cum era Războiul din Vietnam.

De aici și până la expulzarea de la Hoover Institute și din lumea academică nu a mai fost decât un pas, realizat „de către oameni de tip CIA” Sutton și-a continuat munca de istoric și economist cu aceeași hotărâre, iar lucrările sale au fost publicate de edituri independente.

A urmat o nouă trilogie dedicată bancherilor americani, Wall Street și Revoluția Bolșevică (1974), Wall Street and FDR (1975), Wall Street and the Rise of Hitler (1976), în care demonstra implicarea cvasitotală a bancherilor anglo-saxoni în proiectele colectiviste ale secolului XX.

Chiar și în anonimitatea autoimpusă, profesorul Sutton nu a scăpat de hărțuirea establishmentului. Din când în când, spunea istoricul englez, la ușa mea apar reprezentanți ai agențiilor guvernamentale care îmi spun că sunt „greu de găsit”.

Fiscul american și-a făcut și el simțită prezența, deși situația financiară a profesorului era departe de a fi spectaculoasă, după cum singur declara.

„În termeni obișnuiți, materiali, m-am ratat. În termeni de descoperiri, cred că am avut succes. […]Și nu am cedat” își descria Sutton cariera.

Până la finalul vieții, Sutton a rămas un optimist temperat, credincios în Dumnezeu, convins că sistemul actual, creat pe minciună și corupție, se va distruge, cu toate că nu întrevedea pe termen scurt altceva decât „haos și confuzie”.

Conform documentelor prezentate de medici, Antony Sutton a trecut la cele veșnice neașteptat, în 2002, din cauze naturale.

17/12/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: