CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TEORIA CONSPIRAȚIEI ȘI RĂSPUNSURILE CARE NASC ÎNTREBĂRI ÎN LEGĂTURĂ CU ASELENIZAREA PRIMILOR OAMENI ÎN 1969

aselenizare-1969

Aselenizarea primilor oameni din 1969 a fost un pas uriaș pentru omenire sau o farsă regizată în studio?

Criticii filmului aselenizării afirmă că acesta este realizat într-un studio de pe pământ. Scopul falsificării ar fi, după unii, justificarea fondurilor deturnate din programul Apollo, care n-ar fi ajuns niciodată pe Luna. Alţii consideră că misiunea Apollo 11 ar fi ajuns pe Lună, dar că filmul cu ce s-a petrecut acolo este ţinut secret, publicului servindu-i-se un fals.

Teoria marii păcăleli a aselenizării nu este una nouă. La numai câțiva ani după eveniment, popularitatea acestei idei nu era întrecută decât de asasinarea preşedintelui J.F. Kennedy şi de misterul Zonei 51.

În fapt, adepţi ai teoriei conspiraţiei şi-au expus părerea încă de la începutul anilor ’70 şi, cu atât mai mult, explicaţiile oficialilor NASA au lăsat de dorit. Poate de aceea, unul din cinci americani este convins astăzi că totul nu a reprezentat decât o farsă, tributară condiţiilor politice ale vremii şi că expediţia Apollo 11 a fost regizată într-un studio secret din Nevada,scrie monitorfg.ro preluat de https://www.astanostiai.ro.

Scepticii atacă, NASA îi ignoră

Criticii ,,aselenizării“ din 16 iulie 1969 afirmă, pe baza dovezilor, că aceasta a fost realizată într-un studio de pe pământ. Scopul falsificării ar fi, după unii, justificarea fondurilor deturnate din programul Apollo, care n-ar fi ajuns niciodată pe Lună.

Alţii consideră că misiunea Apollo 11 ar fi ajuns pe Lună, dar filmul despre ce s-a petrecut acolo este ţinut secret, publicului servindu-i-se un fals. Argumentele celor care nu cred că prima aselenizare ar fi avut loc în 1969 pot umple, fără probleme, paginile mai multor volume.

Lipsa, în 1969, a unei tehnologii capabile să asigure o călătorie pe Lună pentru un echipaj uman, absenţa dovezilor concrete, fragilitatea modulului din imagini, ignorarea centurii Van Allen şi a radiaţiilor ucigătoare ale acesteia, dispariţia misterioasă a unora dintre cei implicaţi în proiectul Apollo 11 precum a şi a unor informaţii originale, dar şi refuzul NASA de a oferi imagini ale primului loc în care a aselenizat un echipaj uman, nu reprezintă decât motive în plus pentru a întreţine suspiciunile.

Erau să piardă cursa şi au luat-o pe scurtătură

La sfârșitul anilor ’60, în plin război rece, Statele Unite ale Americii pierduseră startul în cursa spaţială, iar Uniunea Sovietică părea să conducă detaşat în toate domeniile. Prima capsulă spaţială trimisă în afara atmosferei terestre, primul animal lansat în spaţiu, primul om şi primul echipaj de trei persoane care ajungea pe orbita terestră precum şi primul modul fără echipaj, Luna2, care ajungea pe satelitul natural al Terrei, toate realizări sovietice, constituiau suficiente motive de îngrijorare pentru SUA.

Conform adepţilor teoriei conspiraţiei, Statele Unite ale Americii se aflau în punctul în care trebuiau să demonstreze cu orice preţ că posedă o tehnologie superioară celei sovietice, iar singurul mod în care puteau face acest lucru era să trimită un om pe Lună, premiul care lipsea din vitrina Uniunii Sovietice.

Aveau, însă, americanii tehnologia necesară transportării dus-întors a unui echipaj uman pe Lună? Răspunsul este unul disputat chiar şi în zilele noastre.

Centura Van Allen

Unii sceptici, care susțin că omul nu a ajuns niciodată pe lună, spun că omul nu poate trece de această centură din cauza radiațiilor puternice, fatale pentru el. Exista însă niște răspunsuri date de oamenii de știință. Ei susțin că Apollo a trecut prin această centură rapid, astronauții fiind expuși doar pentru puțin timp la radiații. Ei nu au primit o doză considerată periculoasă, cel puțin în comparație cu alte riscuri ale misiunilor spațiale.

Buget uriaş pentru cel mai vizionat film

Unul din proiectanţii navetei spaţiale din misiunea Apollo 11 spune clar că şansele ca misiunea de aselenizare din 1969 să reuşească erau de 0,0017%. El, împreună cu un fost cosmonaut, au sesizat încă de la primele imagini transmise ale aselenizării că ceva nu este în regulă. În primul rând, nu se auzeau zgomote de la motor, fapt imposibil, deoarece acesta trebuia să producă cel puţin 120 de decibeli.

În plus, praful lunar nu s-a ridicat deloc, şi nici măcar nu s-a depus pe picioarele capsulei lunare, deşi ulterior cosmonauţii demonstrau cât de uşor se ridică. Imediat, s-a născut teoria unei înscenări şi câțiva ani mai târziu, în filmul ,,Capricorn One“ se simulează o aterizare pe Marte, ce conţine asemănări izbitoare cu ,,aselenizarea“ ,,Este ceea ce am putut face noi, cu un buget de 4,8 milioane de dolari. NASA a avut însă la dispoziţie 40 de miliarde de dolari“ spunea atunci producătorul filmului.

Lumini şi umbre

Poate cel mai important argument al celor care contestă existenţa misiunii Apollo11 este cel legat de lipsa stelelor din imaginile oferite de NASA. Spaţiul apare în fotografii ca un imens fundal negru. Cum e posibil acest aspect, când Luna nu are o atmosferă care să obtureze vizibilitatea aştrilor? Este greu de crezut că un ,,eventual” regizor ar fi uitat să ,,aprindă” stelele din studio.

Contestatarii susţin că poziţia stelelor văzute de pe Terra ar fi trădat poziţia reală a astronauților, caz în care s-a optat pentru eliminarea lor din fundal. Oficialii NASA au negat vehement această posibilitate şi au susţinut faptul că lumina solară, extrem de puternică pe suprafaţa selenară, este capabilă să obtureze orice imagine a stelelor. Acelaşi lucru se întâmplă în momentul în care ai încerca să fotografiezi cerul pe timpul nopţii, într-un oraş puternic iluminat. Singura posibilitate ca stelele să devină vizibile ar fi aceea ca un astronaut să realizeze fotografiile pe partea întunecată a Lunii.

Răspunsuri care nasc întrebări

Explicaţia NASA pare, la prima vedere, în măsură să explice lipsa stelelor din fotografiile oficiale. Cu toate acestea, niciun aparat de fotografiat nu ar fi rezistat căldurii solare şi radiaţiilor puternice care lovesc suprafaţa Lunii. Motivul pentru care acest lucru nu s-a întâmplat? „Atât Apollo 11, cât şi celelalte misiuni care au avut loc până în 1972 au fost efectuate la primele ore ale dimineţii lunare”, argumentează cercetătorii americani. Deşi privită cu scepticism, această explicaţie a născut la rândul ei noi controverse. Cum a fost posibil ca umbra navetei spaţiale să se propage încă din timpul zborului pe o suprafaţă extrem de întinsă a Lunii?

Mai mult, dacă luminozitatea solară a fost atât de puternică, încât să împiedice vederea stelelor, asta la primele ore ale dimineţii, cum se explică faptul că umbrele astronauţilor au forme, lungimi şi direcţii diferite? Iar ca misterul să se adâncească, cum poate fi explicat faptul că, deşi acoperit de umbră, modulul selenar lasă clar să se vadă însemnele oficiale ale Statelor Unite ale Americii? În opinia cercetătorilor, terenul accidentat poate da naştere unor jocuri de lumini şi umbre chiar şi atunci când este vorba de mai multe obiecte sau persoane care stau una în apropierea celeilalte; o explicaţie care nu a reuşit încă să convingă pe toată lumea.

Piatră marcată pe Lună

Una din imaginile care au reuşit să şocheze lumea a fost cea a rocii pe care apare litera C, ca şi cum aceasta ar fi făcut parte dintr-un decor prestabilit. Un argument pentru adepţii teoriei conspiraţioniste este că asemenea marcaje sunt obișnuite în studiourile de la Hollywood, unde obiectele de recuzită sunt însemnate cu litere de la A la Z şi nu cu numere. Care a fost reacţia NASA în faţa acestei dovezi?

Litera C de pe roca în discuţie este doar o iluzie optică. Cel mai probabil, un minuscul fir de păr a creat imaginea literei”. Cu toate acestea, poziţionarea literei pe suprafaţa rocii, precum şi faptul că nicio altă fotografie nu prezintă asemenea anomalii, a creat valuri de scepticism în rândul publicului avid de informaţii.

De ce flutură steagul?

Ca şi cum dovezile contestatarilor nu erau deja destule, o altă imagine, de data aceasta din filmul realizat la faţa locului de astronauţii americani, arată steagul Statelor Unite ale Americii fluturând în momentul arborării lui pe suprafaţa Lunii.

Cum Luna nu are atmosferă, steagul ar fi trebuit, să stea nemişcat pe suportul special creat pentru a-l ţine întins. Explicaţia prin care mişcarea drapelului ar fi fost impregnată de astronauţi pare, în opinia scepticilor, lipsită de temei.

L.E.M., aerodinamic ca un lemn

Vehiculul spaţial L.E.M. (lunar excursion module) care a aterizat pe suprafaţa lunii în diferite misiuni nu a fost supus niciunui test înaintea misiunii spaţiale Apollo 11. Pentru teste, au fost construite doar modele mai mici, care aveau ca scop imitarea originalului. Aceste teste au suferit o serie de eşecuri, de multe ori aparatele prăbuşindu-se la sol în explozii spectaculoase chiar şi cu puțin timp înaintea misiunii spaţiale Apollo 11.

În prezent, NASA încearcă să realizeze aterizarea verticală printr-o o serie de aparate similare L.E.M.-ului, în multe cazuri acestea prăbuşindu-se în momentul manevrelor de aterizare verticală. Scepticii se întreabă cum a fost posibilă aselenizarea unui astfel de aparat, dacă NASA încă nu stăpânește această tehnică în anul 2009. Testele NASA sunt realizate cu aparate la o viteză redusă, unele având succes, altele prăbuşindu-se.

Mulţi susţin şi îşi îndreaptă atenţia spre aparatul de zbor militar Harrier, care este capabil de aterizare verticală la sol doar prin propulsoarele lui, însă el beneficiază de o aerodinamică ce-i permite reducerea vitezei și pe orizontală, şi pe verticală fiind, un aparat de zbor cu aripi, spre deosebire de L.E.M.

Firele invizibile şi încetinirea intenţionată a mişcărilor

Există şi în prezent voci care susţin că astronauţii au fost ajutaţi de fire extrem de subţiri în mişcările de pe presupusa suprafaţă a Lunii. Pentru a recrea efectul gravitaţiei lunare şi pentru a da impresia că ei plutesc prin aer, NASA ar fi realizat filmul în slow-motion.

De altfel, dacă se măreşte viteza filmărilor NASA cu 1x, se poate observa că, de fapt, astronauţii şi vehiculul lunar se mişcă exact ca pe pământ. Scepticii au mers până într-acolo, încât au făcut în aceste condiţii un film similar, asemănările dintre acesta şi cel original fiind izbitoare.

Explicaţia oficialilor NASA nu a fost, nici de această dată, în măsură să mulţumească pe toată lumea. Oamenii de ştiinţă au cerut scepticilor să dea atenţie prafului lunar şi modului în care acesta revine imediat la sol în urma mişcării membrilor expediţiei.

În mod normal, pe Terra, praful s-ar fi ridicat şi s-ar fi împrăştiat prin atmosferă. Refacerea condiţiilor de pe Lună ar necesita un efort extrem de mare, chiar şi pentru standardele actuale. Nimeni nu a menţionat, însă, că este imposibil.

Europenii refuză să prezinte dovezile

Un ultim argument al „conspiraţioniştilor” este cel legat de misiunea Agenţiei Spaţiale Europene (ESA) din 3 septembrie 2006. Deşi modulul european SMART-1 s-a prăbuşit pe suprafaţa Lunii, el a putut oferi fotografii ale urmelor primei aselenizări. Cu toate acestea, ESA a refuzat să le facă publice. Atât cei care cred, cât şi cei care nu cred în veridicitatea informaţiilor date de NASA încă așteaptă o dovadă concretă a misiunii care ar fi avut loc în 1969.

Au pierdut casetele originale

„NASA caută casetele originale ale zborului misiunii Apollo 11”, a anunţat Ed Campion, un purtător de cuvânt al agenţiei. Richard Nafzger, inginer la centrul spaţial Goddard – NASA, Greenbelt (Maryland), în apropiere de Washington, a declarat că 10.000-13.000 de casetele conţinute în 2.600 de cutii, privind mai multe misiuni spaţiale, sunt de negăsit. ,,Aceste casete conţin imagini video, dar şi alte date, cum ar fi înregistrările vocilor astronauţilor, bătăile lor cardiace şi alte informaţii medicale”, a adăugat Nafzger.

Casetele originale pe care se găsesc datele misiunii Apollo 11 au fost înregistrate de trei staţii terestre: Goldstone în California, Honeysuckle Creek şi observatorul Parkes în Australia. Ele au fost trimise apoi la centrul spaţial Goddard, care le-a transferat Arhivelor naţionale la sfârșitul lui 1969. Mai târziu, NASA a cerut recuperarea casetelor şi de aici urma lor s-a pierdut.

Varianta oficială

16 iulie, anul 1969: Misiunea spaţială mult aşteptată, numită Apollo 11, cu rolul de a pune prima fiinţă umană pe suprafaţa lunară, este iniţializată de centrul de comandă din Cape Kennedy. Racheta spaţială Apollo 11 de tip Saturn V se desprinde de la sol pornind spre lună.  20 iulie, 1969: Vehiculul spaţial L.E.M se separă de modulul C.S.M. (command-service module) şi coboară pe suprafaţa lunară la 4:17 PM ora E.D.T.

Imagini televizate în direct sunt transmise către pământ şi fac înconjurul lumii, uimind planeta. Misiunea este un succes. Urmează o serie de misiuni Apollo similare, toate cu scopul principal de a duce astronauţi pe lună. Misiunile sunt încununate de succes.

Ceauşescu a permis transmiterea aselenizării

România a fost singura ţară comunistă care a transmis în direct aselenizarea din 1969. Şi asta pentru că se afla într-un moment de deschidere a lui Ceauşescu către Vest, după ,,Primăvara de la Praga“ şi cu mai puţin de două săptămâni înaintea vizitei istorice făcute pe 2 august 1969 de preşedintele Richard Nixon la Bucureşti. Vizită care l-a încântat pe dictatorul român, care, la finalul ei, avea să insinueze că faptul că americanii au ajuns pe Lună ar fi dus la transformări în mentalitatea acestora, apropiindu-i mai degrabă de modelul socialist, decât de cel capitalist.

Ceauşescu văzuse aselenizarea ca pe o schimbare de mentalitate a ,,imperialiştilor“ şi nu ca pe un succes al ,,lumii de dincolo“. Partidul şi dictatorul au fost informaţi despre descoperirile geologice de pe Lună. Ca urmare, bucăţi din roci lunare au fost cerute şi de savanţii români. Acestea nu aveau să ne vină însă de la americani, ci cu mulţi ani mai târziu, de la ,,prietenii de la Est“, sovieticii, prin programul Intercosmos.

Interviul lui Neil Armstrong din 2012

 Cunoscut prin discreţia sa şi refuzul de a discuta cu presa, Armstrong a decis totuşi, cu doar trei luni înainte de a muri, să acorde un interviu publicaţiei Certified Practicing Accountants of Australia, prin care a răspuns scepticilor.

Întrebat cum îi combate pe adepţii teoriei conspiraţiei, care susţin că NASA nu a ajuns niciodată pe Lună, fostul astronaut a râs şi a explicat că ar fi fost imposibil ca 800 de oameni, câţi au fost implicaţi în misiunea aselenizării din 1969, să poată păstra un asemenea secret.

Oamenii adoră teoriile conspiraţiei, sunt foarte atraşi de ele. Însă pentru mine nu sunt o îngrijorare pentru că ştiu că cineva se va întoarce pe Lună şi va recupera camera video pe care am lăsat-o acolo, a spus Armstrong.

Astronautul a precizat că, la acea vreme, şansele ca aselenizarea să reuşească din prima încercare erau de numai 50%.

Armstrong a mai mărturisit că este întristat de noua direcţie pe care o are acum NASA, care nu mai încearcă să motiveze tinerii aşa cum făcea înainte, la începutul misiunilor în spaţiu.

După trei luni de la publicarea acestui interviu, Neil Armstrong a murit la 25 august 2012, la vârsta de 82 de ani din cauza unor complicaţii după o operaţie pe cord.

14/09/2022 Posted by | stiinta | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Avizul istoricilor „Cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940”


Evenimentele care s-au derulat cu 82 de ani în urmă pe malurile Nistrului, în special între 26 şi 28 iunie 1940, revin astăzi cu o nouă forţă şi semnificaţie în atenţia opiniei publice din Republica Moldova şi din exteriorul statului nostru, reclamând o clarificare documentată ştiinţific şi răspunsuri temeinic argumentate.

Ştiinţa istorică a acceptat drept punct de plecare al acestor evenimente Tratatul de neagresiune sovieto-german şi Protocolul adiţional secret, semnate la 23 august 1939 la Moscova de comisarul sovietic de externe, V. M. Molotov, şi ministrul de externe al Germaniei, Ioachim von Ribbentrop.

Foto: Moscova, 23 august 1939 – Semnarea pactului sovieto-german 

Înţelegerile confidenţiale sovieto-naziste au jucat un rol fatal în destinul păcii mondiale: cele două forţe ireconciliabile până la acea dată – regimul comunist sovietic şi cel nazist – şi-au asumat statutul de arbitri ai păcii şi şi-au împărţit „sferele de interese” în Europa de Est.

În punctul trei al Protocolului adiţional secret se arăta că „în ceea ce priveşte Europa de Sud-Est partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia”, partea germană manifestând „o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”.

Recunoaşterea „sferelor de interese” pentru o parte sau alta la înţelegerile din capitala sovietică presupunea acordarea „dreptului” de ocupaţie asupra unor ţări întregi sau porţiuni din teritoriul unor ţări aparte.

Pactul sovieto-german de neagresiune şi Protocolul adiţional secret au deschis porţile celui de-al Doilea Război Mondial, au predeterminat distrugerea şi dispariţia statului polonez, a Ţărilor Baltice independente, precum şi o serie de anexări şi amputări teritoriale din contul unor ţări suverane ca Finlanda şi România.

Primele semnale privind intenţia guvernului U.R.S.S. de a redeschide „cazul Basarabiei” datează din noiembrie-decembrie 1939, atunci când României i s-a sugerat ideea încheierii unui acord de ajutor reciproc cu Moscova, după modelul celor semnate de Ţările Baltice, însă împotmolirea Armatei Roşii în războiul împotriva Finlandei a avut drept efect renunţarea la acest scenariu.

Guvernul sovietic a revenit asupra acestui subiect la 29 martie 1940, după încheierea păcii cu Finlanda.

Începând cu luna aprilie, comandamentul militar sovietic a dispus redislocarea unor importante trupe de pe frontul de operaţiuni finlandez la locurile de amplasare permanentă şi concentrarea unor unităţi noi în districtele militare Kiev şi Odesa.

În mai 1940, în urma ocupării de către Germania hitleristă a unor ţări europene şi a atacului asupra Franţei, conducerea sovietică a început preparativele concrete pentru „rezolvarea” chestiunii Basarabiei.

La 3 iunie şeful statului major al districtului militar Kiev, N. F. Vatutin, a elaborat şi a transmis comisarului sovietic al apărării, S. C. Timoşenko, un memoriu strict secret privind operaţiunea militară împotriva României. Scopul strategic al acestei operaţiuni era distrugerea statului român, ocuparea Turciei europene şi stăpânirea Dardanelelor.

La 13 iunie la Kremlin a avut loc o consfătuire a conducerii supreme politice şi militare sovietice, la care au participat I. Stalin, V. Molotov, S. Timoşenko, B. M. Şapoşnikov, şeful marelui stat major, comandanţii celor două districte militare Kiev şi Odesa – Jukov şi Boldin şi alţii, la care s-a discutat operaţiunea împotriva României.

În consecinţă, a fost emisă directiva comisarului apărării şi şefului marelui stat major nr. 101396/ss, conform căreia trupele sovietice plasate la frontiera cu România trebuiau, la data de 24 iunie, ora 22.00, „să fie gata de ofensiva hotărâtoare cu scopul de a distruge armata română şi de a ocupa Basarabia”.

 Cele trei armate (a 5-a, a 9-a şi a 12-a), care urmau să atace teritoriul României, erau reunite în cadrul Frontului Sud, sub comanda generalului Jukov.

 La 23 iunie Jukov raporta comisarului apărării imposibilitatea încheierii concentrării de trupe la 24 iunie, din cauza dificultăţilor de transport, estimând pregătirea efectivului pentru luptă către dimineaţa zilei de 27 iunie.

La 21 iunie, şeful Direcţiei Politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis, a emis directiva nr. 5285/ss cu privire la activitatea politică şi de propagandă în perioada operaţiunii împotriva României.

Pe plan diplomatic, urmărind realizarea pretenţiilor sale asupra Basarabiei, conducerea sovietică a urmat linia înţelegerilor secrete cu Germania, din 23 august 1939. Astfel, imediat după căderea Franţei, la 23 iunie 1940, Molotov i-a comunicat ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, intenţiile sovietice de „soluţionare pe cale paşnică” a problemei Basarabiei. Bucovina era inclusă în „rezolvarea” chestiunii basarabene.

Dacă România nu accepta o soluţie paşnică, U.R.S.S. era decisă să aplice forţa armată. Răspunsul părţii germane a fost prezentat la 25 iunie. Germania îşi „onora” înţelegerea în privinţa Basarabiei, opunându-se însă pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei, care nu făcuse obiectul discuţiilor anterioare sovieto-germane. Pentru moment, U.R.S.S. se va limita să pretindă doar partea de Nord a Bucovinei.

La 26 iunie, la ora 22.00, comisarul poporului pentru afacerile externe, V. Molotov, l-a convocat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna textul notei ultimative prin care U.R.S.S. pretindea Basarabia şi Nordul Bucovinei. Nota sovietică era plină de falsuri.

În primul rând, în 1918 România nu s-a folosit de slăbiciunea Rusiei pentru a „desface” Basarabia. Parlamentul de atunci al Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), Sfatul Ţării, a decis în mod democratic să unească Basarabia cu România.

În al doilea rând, România nu putea să desfacă de la Uniunea Sovietică nimic, deoarece aceasta s-a constituit abia în 1922.

În rândul al treilea, în nota ultimativă autorităţile sovietice au insinuat că Basarabia ar fi „populată în principal cu ucraineni” şi că România ar fi călcat în 1918 „unitatea seculară a Basarabiei” cu R.S.S. Ucraineană, „unitate” care nu a fost atestată niciodată în istorie.

În plus, Guvernul U.R.S.S. a cerut drept „despăgubire” pentru „dominaţia” de 22 de ani a României în Basarabia partea de nord a Bucovinei a cărei populaţie ar fi fost „legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică”, un teritoriu care nu a aparţinut vreodată Imperiului Rus sau Rusiei Sovietice.

Sfidând realităţile istorice şi etnice din Basarabia şi Nordul Bucovinei, precum şi o serie de angajamente asumate de guvernul U.R.S.S. pe plan internaţional, ultimatumul sovietic era o mostră a mentalităţii şi conduitei imperiale sovietice în sfera relaţiilor internaţionale, un exemplu de dictat şi ameninţare cu recurgerea la forţa armată la adresa României.

Izolate pe plan internaţional, strâmtorate de propriile resurse militare şi economice, strivite de presiunea colosului din Răsărit şi incapabile de un efort de luciditate şi curaj politic, autorităţile României au cedat în faţa ameninţării sovietice şi au decis evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei fără a opune rezistenţă.

La 28 iunie 1940 Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost invadate de trupele sovietice. Zeci de mii de oameni – funcţionari publici, fruntaşi ai partidelor politice, preoţi şi intelectuali, profesori şcolari şi oameni simpli au fost nevoiţi să ia drumul exodului peste Prut, pentru a se salva de urgia stalinistă.

Foto: Moment de reculegere pentru pământurile românești cotropite de ruși

În Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv.

Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele.

Numai în intervalul 1940-1941 regimul sovietic de ocupaţie:

(1) a anulat dreptul la cugetul liber şi la orice libertăţi democratice;

(2) a aplicat teroarea în masă împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor, puţinii rămaşi între Nistru şi Prut, dar şi a oamenilor simpli;

(3) a comis nenumărate asasinate din motive de ură de clasă;

(4) a impus zeci de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, să ia calea exodului forţat; (5) a deposedat de bunuri şi proprietăţi mii de cetăţeni;

(6) a format abuziv R.S.S. Moldovenească la 2 august 1940 prin sfârtecarea teritorială a Basarabiei şi desconsiderarea Constituţiei sovietice care prevedea doar dreptul Uniunii Sovietice de a admite noi republici în cadrul U.R.S.S., nu şi de a le forma cu de la sine putere;

(7) a extins asupra teritoriului din dreapta Nistrului conducerea administraţiei şi a organizaţiei de partid din R.A.S.S.M. şi legislaţia ucraineană;

(8) a promovat o politică fiscală de strangulare economică şi socială a ţărănimii libere;

(9) a interzis alfabetul şi limba română şi a impus alfabetul rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. din 11 noiembrie 1940;

(10) a închis şi profanat locaşe de cult;

(11) a anulat pe nedrept cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. „Cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord”, din 8 martie 1941;

(12) a deportat, la 13 iunie 1941, în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S., zeci de mii de oameni nevinovaţi, de unde mulţi nu s-au mai întors;

(13) au fost mobilizaţi forţat zeci de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din U.R.S.S. şi în Armata Sovietică;

(14) a promovat o politică şi o propagandă de deznaţionalizare şi dezumanizare a fiinţei umane;

(15) a interzis organizaţiile politice şi obşteşti din Basarabia, inclusiv organizaţia comunistă şi comsomolistă basarabeană etc. Aceste nelegiuiri au continuat şi după 1944.

Toate acestea s-au derulat sub lozinca „eliberării” oamenilor muncii de sub povara asupririi „burghezo-moşiereşti române”.

Pe teza strâmbă a „eliberării sovietice” din 28 iunie 1940 s-a edificat ulterior un întreg eşafodaj istoriografic sovietic – la fel de fals şi mincinos.

Documentele de arhivă, cercetările istoricilor din Republica Moldova şi din alte ţări atestă de o manieră indubitabilă că actul din 28 iunie 1940 este o consecinţă directă a tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939 privind partajul „sferelor de influenţă” între cele două regimuri totalitare ale secolului XX.

Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic.

Prin urmare, data de 28 iunie 1940 consemnează o pagină neagră în istoria noastră. Această zi este începutul ocupaţiei sovietice, începutul unor drame şi tragedii fără precedent în trecutul nostru istoric.

În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist instalat prin forţa baionetelor sovietice, a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate.

Acesta este adevărul istoric care trebuie asumat fără ură şi părtinire, ca bază pentru o reconciliere civică profundă şi durabilă.

Cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric trebuie să consolideze societatea noastră, să contribuie la buna informare a cetăţenilor şi la calmarea spiritelor, la întărirea încrederii în argumentele ştiinţei academice.

Comisia de experţi:

academician Andrei EŞANU, preşedinte

membru corespondent Demir DRAGNEV

dr. Ion JARCUŢCHI

dr. hab. Anatol PETRENCU

dr. Anatol ŢĂRANU

dr. Gheorghe NICOLAEV

dr. Gheorghe COJOCARU

dr. Mihai TAŞCĂ

04/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TOARNĂ, FRATE, OILE!

Victor Ravini

Mi-a atras atenția versul Toarnă frate, oile! dintr-o variantă a Mioriței, notează scriitorul Victor Ravini în https://romaniinandalucia.com., ziarul românilor din Andalusia, Spania.

Este al cincilea vers și e repetat ca al șaptelea vers, pus în gura altui personaj.

Este o colindă culeasă de către Emilia Comișel (1913–2010, folclorist, etnomuzicolog, cercetător științific, profesoară universitară) de la Maria Iuga, în vârstă de 28 de ani, din satul Dobric, comuna Căianu Mare, județul Bistrița-Năsăud,în data de 22 septembrie 1940.

Colinda se află inclusă în antologia lui Adrian Fochi, Miorița, Editura Academiei, București, 1964, la pagina 588 și are numărul de ordine LXVI.

Începe astfel:

Sus la munte, la munte,

Sîn tri rei păcurărei,

Unu-i mai micu-ntre ei.

Cel mai mare-așa zicè:

– Toarnă frate, oile!

Mijlociu-așa zicè:

– Toarnă frate, oile!

Cel mai mic așa zice:

– Eu de s-o vădi să mor (…)

Nu știu dacă a mai fost observată până acum asemănarea dintre versul Toarnă frate, oile!  repetat de două ori și bine-cunoscuta expresie Torna, torna fratre, consemnată de către istoriograful bizantin Theofilact din Simocatta (580–630) și de Sf. Theofan Mărturisitorul (759–817).

Cei doi ne informează că, în timpul unui război al bizantinilor contra avarilor, ce pătrunseseră la sud de Dunăre, în anul 587, un luptător valah a strigat „în limba părintească” torna, torna, fratre. 

Cuvintele au fost menționate cu litere grecești: τόρνα, τόρνα, φράτρε.

Luptătorul a strigat la un camarad din față, ca să-l atenționeze că încărcătura de pe un catâr era gata să se răstoarne. Există mai multe interpretări ale acestor cuvinte.

S-ar putea să fi însemnat Întoarce sacul pe catâr, frate! Sau poate Întoarce-te după sacul căzut, frate! Sau Întoarce-te să vezi că o să-ți cadă sacul, frate! 

Ceilalți soldați care au auzit îndemnul au crezut că era o comandă militară și l-au repetat din om în om, așa cum impunea disciplina militară. Întreaga trupă a fost cuprinsă de panică și a început să se retragă în dezordine.

Inamicii avari, crezând că valahii făceau vreo manevră pentru învăluite, au fost și ei cuprinși de panică și s-au retras în partea opusă. Soarta războiului s-a decis ulterior.

Se crede că acela care strigase n-avea cum să știe că aceste cuvinte tocmai erau semnalul pentru retragere.

Însă istoricul Gheorghe Brătianu (1898–1953) respinge părerile după care ar fi fost o comandă militară, deoarece nu ar fi fost posibil ca în comenzile militare să se fi adresat comandanții la soldați cu un cuvânt așa de familiar cum este „frate.”

Sensul de comandă militară sau de atenționare între camarazi, al acestei expresii, cât și situația istorică din teren sau felul în care a fost emis și receptat îndemnul, precum și urmările acestuia, desigur că sunt importante de știut.

Altceva este mult mai important. G. Brătianu consideră că aceste cuvinte „reprezintă o expresie din limbajul roman, așa cum se formase el în acea epocă în regiunile balcanice și dunărene.” El mai spune că aceste cuvinte „aparțin probabil unuia și celui mai însemnat din substraturile peste care limba noastră s-a clădit.”

Expresia aceasta a fost discutată și răs-discutată sute de ani de către mulți cărturari și lingviști din diferite țări, deoarece are de a face cu miracolul supraviețuirii limbii latine în Balcani și în România.

Majoritatea lingviștilor, atât români cât și străini, sunt de părere că poate fi cel mai vechi text păstrat în scris, din ceea ce era limba română în secolul al VI-lea.

Cel mai important este să vedem asemănarea dintre vorbele spuse de un valah, mai exact un român din sudul Dunării, în secolul al VI-lea și textul colindei ce a fost culeasă în 1940 în nordul Transilvaniei.

Nu putem să știm dacă acel valah a strigat Torna sau Toarnă și dacă nu cumva diftongul –oa– a fost auzit de urechile grecilor și reprodus în scris ca un –ό– accentuat.

În eventualitatea că informatorii lui Theofilact din Simocatta i-ar fi putut rosti diftongul –oa– și –ă final, ar fi avut el posibilitatea ortografică să redea astea grafic într-alt fel? Asta numai eleniștii ar putea să ne lămurească.

Aș mai face o observație. Există șapte toponime identice: satul Dobric din județul Bistrița-Năsăud, unde a fost culeasă colinda de mai sus; râul Dobric în județul Maramureș; Dobrich, un oraș în Bulgaria; Dobrić, un sat în Serbia; două sate diferite și cu același nume Dobříč în Republica Cehă; un sat Dobrić (Dobrixhë în limba albaneză) lângă Gjakova, în Kosovo. Mai sunt și alte toponime, derivate de la Dobric.

O altă asemănare de toponime ar mai fi între Gjakova din Kosovo și orașul Ciacova din județul Timiș. Ar fi greu de crezut că asemănarea dintre aceste toponime să fie rezultatul unui hazard lingvistic.

Aici pot fi cauze care depășesc domeniul de competență al lingviștilor și necesită explicațiile cercetătorilor din alte domenii. Oricât de multe am ști, nu știm niciodată, cât ar trebui să știm.

Oricum o fi fost, este de remarcat și de ținut minte cel mai important lucru de știut: cât de puțin s-a schimbat limba română de-a lungul atâtor secole de istorie tumultoasă și de mari prefaceri politice, dezastruoase de fiecare dată.

Și iată că români ce locuiesc în țări diferite, separate de hotare politico-administrative și de mari obstacole naturale ca Dunărea și Carpații, vorbesc și unii și alții, în activitatea lor cu animalele domestice, peste secole, la fel.

Colindătorii din nordul României în secolul al XX-lea folosesc aceeași limbă și aceleași cuvinte, cu nesemnificative variațiuni fonetice – însă nu variațiuni dialectale sau semantice – ca și valahii din Sudul Dunării în secolul al VI-lea. Folosesc același îndemn și același procedeu retoric: repetiția.

Uimitor liant social, peste greu străbătute întinderi geografice și peste veacuri, este limba română. Istoria României a fost mai schimbătoare decât a altor țări. Limba a urmat cursul istoriei, s-a adaptat, a evoluat, dar nu a fost schimbătoare. Orice s-ar mai schimba în istorie, limba se va adapta și va rămâne neschimbătoare.

Victor Ravini este absolvent al Facultății de Filologie (Timișoara), al Facultății de Știința religiilor (Suedia) și al Universității Scandinave de Management, International Certified Coach, Master of Arts in Religious Studies , Master of Arts in Philology.

În Suedia a fost muncitor la Volvo, profesor de germană, engleză, franceză, literatură suedeză și istorie; a predat pedagogia la universitate; a lucrat în redacția Ord&Bild.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia.
Ultimele sale cărți apărute: Miorița – Izvorul nemuririi și Barca veselă, Editura Alcor, București, au fost bine primite de public si critică.

31/08/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: