CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

 Cât au costat războaiele Rusiei din secolul al XIX-lea?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După fiecare dintre cele trei mari războaie ale secolului al XIX-lea – cu Napoleon, și cele din  Crimeea și Balcani  – refacerea finanțelor și  economiei Rusiei a durat cca. 20-25 de ani.  
Cu toate acestea, fervoarea militaristă nu a oprit imperiul rus, a cărui conducere era conștientă  de dezastrul economic provocat de cele trei războaie anterioare, să participe la începutul secolului al XX- lea în 1905 la războiul ruso-japonez, care a costat Rusia peste 6 miliarde de ruble, scrie http://ttolk.ru/articles/v_kakie_dengi_obhodilis_rossii_voynyi_v_xix_vek

 
Rusia a petrecut trei sferturi din secolul  al 19- lea în războaie interminabile și nu doar cu  inamici externi, ci și în războaie interne, în războiul caucazian, care sa durat  jumătate de secol și în războiul din Asia Centrală.

În secolul al XIX-lea, războaiele au fost duse, atât pentru colonii, cât și pentru teritorii aparținând  vecinilor.  



Războiul din 1806-1814



Războiul victorios cu Napoleon s-a încheiat cu o prăbușire totală a finanțelor rusești. Emisiunea de monedă care a acoperit cea mai mare parte a cheltuielilor militare, a dus la o cădere  a cursului de schimb al rublei de argint din 1806 până în 1814. de la 67,5 la 20 de copeici.

Numai pentru 1812-1815 s-au emis bani de hârtie în valoare de 245 milioane de ruble.

În plus, în 1810 și 1812, au fost impuse majorări de taxe și taxe noi, în vreme ce bugetele tuturor departamentelor non-militare au fost tăiate de 2-4 ori.

Datoria publică totală până la sfârșitul domniei țarului Alexandru I, în raport cu 1806, a crescut de aproape 4 ori, ajungând la 1.345 miliarde de ruble, în timp ce veniturile la bugetul statului la începutul anilor 1820 se ridicau la doar 400 de milioane de ruble (adică datoria se ridica la aproape 3,5 bugete anuale).

Normalizarea circulației monetare după războiul cu Napoleon a durat mai mult de 30 de ani și a început abia în 1843 cu reformele Kankrin și introducerea rublei de argint.

Războiul Crimeei din 1853-1856

Războiul Crimeii a fost provocat de lupta pentru „moștenirea otomană”, în condițiile prăbușirii  Turciei, care potrivit lui Nicolae I, era „omul bolnav al Europei”.

Cauza imediată a războiului (Casus belli) a fost o dispută privitoare la creștinii din Imperiul Otoman și protecția Locurilor Sfinte, în urma căreia Franța și-a întărit influența în Turcia, fapt pe care Rusia nu a dorit să îl permită.

 

 





 

 

În urma războiului Crimeei, datoria publică a Rusiei a crescut de trei ori  ceea ce a dus la faptul că, după război, cheltuielile și plățile aferente acestuia au reprezentat 20% din veniturile bugetului de stat care nu au scăzut până în anii 1880.

În timpul războiului, au fost emise bilete de credit pentru 424 de milioane de ruble, iar emisia acestora  s-au dublat și mai mult (până la 734 de milioane de ruble).

În 1854 a fost oprit schimbul gratuit de bani de hârtie pentru aur, iar  acoperirea cu argint a biletelor de credit a scăzut de peste două ori de la 45% în 1853 la 19% în 1858, pentru ca intr-un final schimbul lor pentru argint să fie oprit.

A fost posibil să depășească inflația ridicată provocată de război abia în 1870, iar un standard metalic cu drepturi depline nu a putut fi restabilit până la următorul război ruso-turc.

Războiul, a dus la o criză economică profundă, din cauza blocării comerțului exterior (în principal exportul de cereale și alte produse agricole), fapt care a provocat o scădere a producției și ruina a numeroase întreprinderi rurale și industriale din Rusia.

Războiul ruso-turc din 1877–78

În ajunul războiului ruso-turc, ministrul rus al Finanțelor, M. Reiter, a exprimat categoric împotriva acestuia. În nota sa adresată suveranului, el a arătat că războiul va influența imediat negativ  rezultatele a 20 de ani de reformă, iar atunci când a început războiul, M. Reiter a depus o scrisoare de demisie.

Războiul cu Turcia a fost susținut de slavofili. Unul dintre liderii acestora, N. Danilevsky scria în 1871:

„Experiența amară recentă a arătat unde se află călcâiul lui Ahile al Rusiei. Răpirea litoralului sau chiar a Crimeei ar fi suficientă pentru a provoca daune substanțiale Rusiei, paralizând forțele sale. Posesia Constantinopolului și strâmtorile ar elimina acest pericol ”.

F. Dostoievski a cerut, de asemenea cu insistență  în numeroase articole război cu turcii, argumentând că „un organism atât de puternic precum Rusia ar trebui să strălucească și  să aibă o semnificație spirituală enormă”, care ar trebui să conducă la „reunificarea lumii slave”.

 

Pentru război,se pronunța și Turgheniev: „Pentru dezvoltarea largă a civilizației viitoare, Rusia are nevoie de mai multe spații cu vedere la mare. „

Aceste cuceriri ar putea îmbogăți Rusia și ar putea deschide poporului rus noi mijloace importante de progres. Aceste cuceriri vor deveni victorii ale civilizației asupra barbariei.”

 

 





 

 

 

 Cu toate acestea,  multe persoane publice s-au opus războiului. Spre exemplu, celebrul jurnalist V. Poletika scriă: „Am ales să renunțăm la ultimii bănuți ai unui țăran rus. Noi înșine, lipsiți de toate semnele libertății civile, nu ne-am obosit să vărsăm sânge rusesc pentru eliberarea altora . „

Finanțistul V. Kokorev a protestat împotriva războiului arătând că: „Istoricul rus va fi surprins că ne-am pierdut puterea financiară în cea mai neînsemnată afacere, pornind în secolul al XIX-lea, de două ori în fiecare domnie, pentru a lupta cu  turcii, ca și cum acești turci ar putea veni la noi sub forma unei invazii napoleoniene.”

Cancelarul german O. Bismarck a avertizat de asemenea țarul rus că „ Dacă la Sankt Petersburg vor să tragă o concluzie practică din toate eșecurile experimentate până acum, ar fi firesc să ne limităm la succesele mai puțin fantastice care pot fi obținute prin puterea regimentelor și a armelor.

Popoarele eliberate nu sunt recunoscătoare, ci exigente și cred că în condițiile actuale va fi mai corect în problemele orientale să fie ghidat de considerente de natură mai tehnică decât fantezistă. „

Istoricul E. Tarle a fost și mai categoric: „Războiul din Crimeea, războiul ruso-turc din 1877-1878 și politica balcanică a Rusiei din 1908-1914 sunt un lanț de acțiuni care nu au avut nici cel mai mic sens din punct de vedere al intereselor economice sau de altă natură imperativă a poporului rus”.

Un alt istoric, M. Pokrovsky, credea că războiul ruso-turc a reprezentat pentru economia națională o risipă de „mijloace și forțe complet sterpe și dăunătoare ”.

Skobelev a susținut că Rusia este singura țară din lume care își permite luxul de a lupta dintr-un sentiment de compasiune, iar prințul P. Viazemski a spus că : „Sângele rusesc este pe plan secund, iar înn prim plan a fost pusă  dragostea slavă. Războiul religios este mai rău decât orice război și este în prezent o anomalie, un anacronism”.


Războiul a costat Rusia 1 miliard de ruble, adică de 1,5 ori mai mare decât veniturile bugetului de stat din 1880.

Pentru a fi mai clar, putem face o analogie în zilele noastre cu bugetul Federației Ruse de 16 miliarde  ruble care ar trebui să susțină financiar un război  care ar costa  într-un an  24 de miliarde de ruble.

În plus, pe lângă cheltuielile pur militare, Rusia a suportat alte 400 de milioane de ruble, reprezentate de pierderile cauzate pe coasta de sud a statului, turismului, industriei, agriculturii și transporturilor.

 

 

 

 

 

La sfârșitul anului 1877, se făceau auzite voci care spuneau că: „Nenorocirile experimentate acum de Rusia nu sunt suficiente pentru a smulge prostiile din capul pan-slaviștiloe noștri întăriți. Voi (pan-slaviștii) trebuie să vă amintiți că pietrele aruncate de voi vor trebui  să fie scoase de oameni  cu prețul sacrificiilor sângeroase și al epuizării „.

În timpul războiului din 1877-1878 emisiunile monetare au crescut de 1,7 ori, iar normalizarea circulației banilor în Rusia va veni abia peste 20 de ani, în baza unor împrumuturi externe și introducerii rublei de aur în 1897.

Dar această recuperare a finanțelor și a economiei nu a durat mult. Șapte ani mai târziu, Rusia s-a repezit „cu bucurie” într-un alt război, cel ruso-japonez , care va fi pierdut.

Războiul ruso-japonez din 1904-1905

Numai cheltuielile militare directe în cele 20 de luni ale războiului ruso-japonez s – au ridicat la 2,4 miliarde de ruble, iar datoria publică a Imperiului Rus a crescut cu o treime. 

 

Dar pierderile generate de un război pierdut nu s-au limitat doar la costuri directe. În conflictul cu Japonia, Rusia a pierdut  nave militare a căror valoare se ridica la un sfert de miliarde de ruble.

La acestea trebuie adăugate plățile pentru achitarea unor  împrumuturi, precum și pensiile pentru persoanele cu handicap și familiile victimelor.
Contabilul Trezoreriei Statului, Gavriil Dementiev, a calculat scrupulos toate costurile războiului ruso-japonez,avansând cifra de 6553 miliarde de ruble.

Dacă nu ar fi fost revoluția și refuzul bolșevicilor de a plăti datoriile imperiale, plățile la împrumuturile de stat contractate în perioada războiului ruso-japonez ar fi trebuit să fie achitate  până în 1950, ridicând costul total al războiului cu Japonia la 9-10 miliarde de ruble.

 

 

 





 

 

În Primul Război Mondial sarabanda risipei a continuat, cu consecințele cunoscute asupra economiei și stabilității sociale a Rusiei. 

28/05/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ungaria, Transilvania, România și Tratatul de la Trianon. Revizionismul – Obsesia de 100 de ani a Budapestei

Foto: Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon (sursa historice.ro)

Tratatul de la Trianon, obsesia de 100 de ani a Budapestei.

Așa-zisa Ungarie Mare și ”transilvănismul”- înșiruiri de mituri fără fundament istoric și logică

 

Obsesia de o sută de ani a Ungariei privind revizuirea Tratatului de la Trianon este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, avertizează istoricul și jurnalistul George Damian, într-o amplă analiză postată pe  blogul  său, historice.ro, preluat de publicația  http://www.podul.ro, prilej cu care explică, punctual și cu argumente, de ce discursul Budapestei privind așa-zisa Ungarie Mare și Transilvania nu reprezintă altceva decât o înșiruire de mituri lipsită de orice fundament istoric și logic. 

Iată în cele ce urmează, excepționala analiză a istoricului și jurnalistului George Damian:

Tratatul de la Trianon, Ungaria și Transilvania

 

 

”De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional. Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii.

Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Centrul de putere al ungurilor a pendulat inițial între Imperiul Bizantin și regatul Bavariei (incluzând aici vasalii Habsburgi care s-au ridicat ulterior).

Zarurile au căzut de partea bavarezilor, ungurii devenind o marcă de apărare a acestora (în aceste războaie civile inițiale ale ungurilor între partida pro-bizantină și cea pro-bavareză cel mai important rol în stabilirea victoriei l-a jucat distanța și capacitatea de a interveni rapid; dacă ungurii s-ar fi stabilit la sudul Dunării cu siguranță ar fi fost ortodocși și ar fi avut o istorie asemănătoare cu bulgarii).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani.

De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină.

Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți. Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Ceea ce unii numesc ”dreptul istoric” în realitate este o ficțiune, nu există așa ceva. Este ca și cum ai spune că revendici Grădina Raiului în calitate de moștenitor direct al lui Adam. Exercitarea autorității unui stat asupra unui anumit teritoriu nu are nici o legătură cu ”dreptul istoric”.

Un stat (în calitate de organizație care pretinde monopolul în exercitarea legitimă a forței asupra unei comunități și unui teritoriu în interesul respectivei comunități – definiția mea preferată) există într-un teritoriu în baza altor considerente.

Legitimitatea în fața celor care i se supun (cetățenii să fie de acord să facă parte din acel stat), capacitatea de a se apăra de intervenții externe (de orice natură, e vorba de intervenții agresive), un cadru legal, administrativ și economic care să asigure un nivel de bunăstare perceput ca adecvat de populațieși nu în ultimul rând recunoașterea internațională (acordul comunității statelor pentru exercitarea suveranității). Este un echilibru delicat între aceste considerente care asigură existența unui stat.

Poți fi foarte puternic și să nu ai nevoie de acordul comunității statelor pentru a-ți exercita suveranitatea asupra unui teritoriu (Rusia și Crimeea de exemplu). Sau poți fi foarte puternic și să nu mai ai nevoie de legitimitate în fața cetățenilor (Coreea de Nord). Sunt multe combinații posibile, ideea este că un dezechilibru între aceste elemente duce la apariția sau perpetuarea conflictelor internaționale, trecerea la forme violente de manifestare.

Ceea ce se numește ”drept istoric” are un rol în existența unui stat, însă acesta scade foarte mult în fața considerentelor expuse mai sus, care atârnă mult mai greu în balanță atunci când se pune sub semnul întrebării existența unui stat, revizuirea forntierelor sau cedarea de suveranitate.

Dacă ești un stat legitim, funcțional, deții putere militară și beneficiezi de recunoaștere internațională este destul de greu pentru oricine să-ți modifice frontierele.

(Mai există un aspect destul de imponderabil, respectiv voința de a lupta a unui stat, dar asta e o altă discuție, mult mai lungă).

Ceea ce contează aici este altceva: istoria nu justifică în sine existența unui stat; înșiruirea de fapte din trecut reprezintă manifestările de voință ale unor oameni care au murit în cadrul unor condiții care nu se mai regăsesc în prezent. Această înșiruire de fapte reflectă o serie de procese (economice, tehnico-științifice, ideologice) care au desfășurări în timp și se influențează reciproc cu manifestările de voință ale oamenilor.

Ceea ce numim ”istorie” este rafinarea din cadrul unei cantități mari de informație întinsă pe o durată lungă a unor ”permanențe” (așa le zicea Iorga). ”Incidențele” (asasinarea arhiducelui la Sarajevo) afectează ”permanențele” și le pot influența, le pot afecta curgerea, însă nu în mod fundamental (Primul Război Mondial ar fi izbucnit oricum, Imperiul Austro-Ungar era destinat dispariției fiind incapabil să se reformeze). (Iorga zicea că există 3 permanențe: pământul – respectiv geografia, caracteristicile teritoriului; rasa – caracteristicile populației; ideile).

Pentru chestiunea în discuție istoria are rolul de a dezvălui permanențele, de a ne indica modul în care acestea au fost afectate de incidențe, de a ne da un sens asupra proceselor desfășurate într-o anumită regiune. Pe termen lung nu prea poți lupta împotriva permanențelor, foarte rar se întâmplă să fie acestea afectate printr-un act de voință umană.

De exemplu Vlad Țepeș a încercat să modifice în interes propriu echilibrul comercial stabilit la Dunărea de jos în zona tampon (de ambreiaj?) reprezentată de Valahia între Imperiul Otoman și Europa Centrală.

Actul său de voință a fost unul impresionant și a știut să-și urmărească obiectivul cu o aplicare extremă a violenței – însă l-au înfrânt geografia și interesele economice. În fiecare perioadă istorică există condiționări care sunt dincolo de voința umană.

Ca să scurtez acest excurs teoretic: istoria nu acordă drepturi atunci când vine vorba de sistemul juridic internațional, istoria ne spune cum și de ce s-a ajuns în actuala configurație, ne poate da o hartă a divergențelor și convergențelor de interese cu desfășurarea lor în timp.

Drepturile și le manifestă și apără fiecare în funcție de capacități. Iar dreptul internațional nu are o constituție și un cod penal, este o permanentă negociere a manifestărilor de interese și forțe. (Bun, istoria mai are și rolul de potențare a voinței de a lupta a unui stat, dar deviază prea mult raționamentul meu).

Revenind la ungurii noștri: cu Trianonul și Transilvania și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație.

Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri. De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei).

Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții).

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Apoi avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice”. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri: pe de o parte avem insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc, pe de cealaltă avem aspectele mult mai practice ale retrocedărilor de clădiri și terenuri.

Povestea cu retrocedarea clădirilor și terenurilor este exemplul perfect pentru încurcăturile pe care le generează considerarea istoriei drept izvor de drept.

De-a lungul timpului dreptul de proprietate pentru clădiri și terenuri a fost contestat, unele drepturi de proprietate au fost modificate prin proceduri de drept civil, altele prin tratate internaționale, în unele cazuri s-au plătit despăgubiri.

În cazul unei revendicări depinde foarte mult pe ce documente și din ce perioadă îți întemeiezi cererea de revendicare: se poate ajunge la decizii abuzive, la retrocedarea aceleiași proprietăți către mai multe persoane diferite, la încălcarea unor tratate internaționale.

Și toate acestea dacă nu luăm în calcul corupția și abuzurile. Insinuarea mitologiei transilvaniste în discursul public românesc merită o discuție separată.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public, în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

 

 

 

 

 

Felvidéki Trianon-megemlékezések | Felvidék.ma

 

 

 

 

 

 

Ungaria își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Este un joc extrem de periculos propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor, dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Și este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Condițiile tehnico-științifice s-au schimbat în ultimii 1000 de ani, calul nu mai este principala platformă de luptă, un popor semi-nomad nu mai are nevoie să caute controlul asupra obstacolelor naturale pentru a-și asigura securitatea spațiului central.

Foarte multe s-au schimbat de-a lungul secolelor, și totuși Ungaria relansează periodic câte o campanie pentru schimbarea tratatelor de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Cred că asta trebuie luată în considerare drept una din permanențele istorice ale vecinilor noștri”.

 

14/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Noua epidemie şi caracteristicile socio-politice ale unui nou tip de control social bazat pe supraveghere şi pedeapsă. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

Opinia publică mondială este asediată de breaking news-urile privitoare la  noua epidemie răspândită în întreaga lume din China, ca și în alte cazuri antecedente.

Ar fi vorba despre un virus „necunoscut”, iar, în ceea ce privește originea sa, se fac speculații care merg de la identificarea acesteia în obiceiurile culinare extreme ale chinezilor (consum de lilieci, șerpi etc.) până la existența unui laborator biologic specializat în viruși în Wuhan, epicentrul fenomenului.

Dar nu despre epidemie, reală sau nu, virus, misterios sau nu, e vorba în acest text, ci despre cum reacționează statul față de această declarată stare excepțională și ce este transmis opiniei publice mondiale. 

Așadar, ne interesează aspectele socio-politice.

Puțini știu sau discută că celebra carte prin care Michel Foucault a făcut faimoasă ideea și discuția despre panopticon și supraveghere, A supraveghea și a pedepsi, originează practicile supravegherii și controlului social absolut nu doar în tehnicile disciplinării devianților, ci și în orașul ciumat

Ciuma era epidemia mortală a timpurilor trecute. Un oraș bântuit de ciumă era un oraș în care puterea se organiza cu totul altfel.

Căile de comunicație erau închise, orașul izolat total de restul societății; se separau diversele categorii ale populației, redusă la simple corpuri aflate la dispoziția bolii și a dregătorilor – totodată, măsurile de identificare a fiecărei persoane erau exemplare pentru acele vremuri; se controla orice mișcare, orice activitate; se centraliza periodic starea orașului și a locuitorilor; orașul devenea complet disponibil, parcelat, vizibil și previzibil pentru reprezentanții puterii, care interveneau și intrau oricând, oriunde, pentru a debarasa de bolnavi și morți, pentru a distribui hrană sau medicamente.

 Într-un cuvânt, o putere de disciplinare totală, desigur circumstanțială, dar ale cărei tehnici rămân și, eventual, sunt, ulterior, generalizate și adaptate și unei societăți neafectate de epidemie.

Or, ceea ce se întâmplă acum în China uimește prin proporțiile acestei desfășurări incredibile de tehnici de disciplinare luate sub pretextul împiedicării epidemiei.

Wuhan, cu peste 11 milioane locuitori, a devenit un oraș fantomă, izolat, închis, pustiu. Instituirea carantinei a produs  panică supermarketurile au fost luate cu asalt.

Spitalele au fost și ele asaltate de oameni bolnavi sau speriați, iar autoritățile și-au propus să răspundă spectaculos de intempestiv: construind în câteva zile un nou spital.

Dar, totul controlat, căci nimic nu (mai) mișcă în acest oraș aflat în carantină.

Mai ales că a încerca să ieși din oraș se poate solda cu o execuție pe loc.

Întreaga provincie Hubei, a cărei capitală este Wuhan,  a fost afectată de introducerea restricțiilor de circulație – și 60 de milioane de oameni s-au regăsit în această stare excepțională în care sunt și pot deveni într-un grad și mai mare ținta măsurilor de disciplinare și control ale puterii comuniste chineze.

Alte regiuni și orașe sunt deja în alertă și gata să instituie, la rândul lor, carantina și alte măsuri extreme.

OMS a lăudat însă China, care pare, într-adevăr, că dorește să se remarce pozitiv de această dată, față de episodul cu virusul gripei SARS, când a fost ținta criticilor pentru că ar fi încercat să ascundă informațiile despre epidemie. 

Pentru birocrații de la OMS, luarea unor măsuri care afectează zeci de milioane de oameni pentru că sunt bolnave câteva mii pare un lucru nu doar necesar, ci și binevenit, de aplaudat. 

Iar în acest material, CNN pune punctul pe i : aceste măsuri extraordinare au fost posibile pentru că vorbim despre China, o țară în care puterea este centralizată.

Doar că și ei o spun mai degrabă admirativ-apreciativ, fără niciun semn că, totuși, o asemenea putere exemplară ar comporta niște riscuri.

Și, într-adevăr, liderii Partidului Comunist Chinez par deciși să ia această provocare ca pe o ocazie de a demonstra superioritatea sistemului lor social și politic.

Acest exercițiu de exemplaritate și de precedent pare a fi alimentat și câteva coincidențe stranii: un om de știință de la John Hopkins, Eric Toner, a creat un scenariu de simulare a efectelor pe care le-ar produce o pandemie care ar afecta 60 de milioane de persoane și care ar fi provocată de un coronavirus, adică acel tip de virus epidemic de acum, din China. 

Scenariu, la creaea căruia a fost parteneră și Fundația eugenistului miliardar Bill Gates, nu privea doar consecințele clinice ale ipoteticei pandemii, ci și pe cele sociale și economice.

De asemenea, OffGuardian (site creat de contributori cenzurați de cotidianul The Guardian) arată că o serie de companii farmaceutice beneficiază deja de fonduri pentru a scoate pe repede înainte un vaccin pentru noul virus.

 Fondurile provin de la aceeași fundație a lui Bill Gates, iar „pe repede înainte” înseamnă inclusiv crearea de vaccinuri insuficient testate pentru a înțelege efectele secundare (de regulă, crearea unui vaccin ia ani, or ținta în acest caz este de câteva luni).

Revenind, însă, la aspectele socio-politice ale chestiunii, trebuie înțeles că particularitatea puterii dictatoriale din China nu ține doar de caracterul comunist al acesteia. 

 

 

 

 

bartolomeu anania - acte biometrice 145001813803

 

 

 

 

 

China, care a declarat dezvoltarea inteligenței artificiale și a tehnologiei 5G prioritate națională, este o super-putere digitală cu o super-tehnologie digitală de supraveghere, control și modelare a societății  – vezi aici o prezentare pe larg a problemei într-un video în care se face recenzia cărții lui Kai Strittmatter, We Have Been Harmonised: Life in China’s Surveillance State.

Acesta arată că inteligența artificială este folosită pentru dezvoltarea de camere de supraveghere capabile să facă recunoaștere facială în timp real în mase de zeci de mii oameni; de asemenea, camerele de supraveghere sunt folosite și pentru monitorizarea minorității uigure, iar orice semn de deviere de la normalul definit de algoritmi se soldează cu trimiterea în lagăre de reeducare.

Încurajarea tehnologiei este o chestiune strategică: dacă tot mai multe acțiuni și tranzacții cotidiene sunt „mutate” în virtual/digital, atunci toate acestea generează date personale, care sunt, ulterior, analizate și prelucrate prin algoritmi AI.

Și dacă ne amintim că în China se experimentează – cu succes – și sistemul de rating social, prin care cetățeanul are acces la servicii (sau este înfierat public) în funcție de numărul de credite câștigate sau pierdute prin monitorizarea comportamentului său social, atunci înțelegem că ne aflăm în fața puterii viitorului, cu observația că e deja o realitate a prezentului. 

Comentând asupra subiectului, Rod Dreher arată că ceea ce în China se întâmpla într-o cheie etatistă are loc, deja, în SUA, însă (deocamdată) via giganții privați ai internetului:

În China chiar acum există și este în uz tehnologia care recunoaște fețele oamenilor din imaginile camerelor CCTV instalate pe străzi. 

Dacă ești identificat de camere că ai intrat, să zicem, într-o biserică, computerele consemnează acest lucru și îți scad automat puncte din Scorul de Credit Social — care îți controlează putința de a cumpăra, de a vinde și de a participa la viața zilnică a societății.

 Nu e nevoie ca vreo ființă umană să fi observat intrarea ta în biserică.

Totul se face mecanizat — dar va fi impus un cost asupra libertății tale.

Se poate face acest lucru și aici (în SUA -n.n.). Ce ne împiedică s-o facem, în acest moment, este rezistența noastră politică și culturală.

 Trebuie să înțelegem amenințarea și să ne folosim acele libertăți pe care încă le mai avem, pentru a ne apăra de capitalismul polițienesc și de statul polițienesc — care în China sunt unul și același lucru.

Gândiți-vă, totuși: dat fiind că smartfoanele noastre, dispozitivele noastre inteligente (de pe Internetul Lucrurilor), inclusiv boxele inteligente, au capacitatea să ne monitorizeze conversațiile, cât de sigur și protejat te vei simți în viitor când te vei duce acasă la niște prieteni conservatori, ale căror convingeri le împărtășești, dar care au o boxă inteligentă?

 Dacă boxa te aude folosind un limbaj interzis la serviciu, te înregistrează folosindu-l și, în mod automat, dă de știre celor de la Google sau de la Amazon sau chiar autorităților statului?

Dacă crezi că așa ceva nu se poate întâmpla aici, faci greșeala fundamentală despre care ne-a avertizat Soljenițîn.

 

 

 

id num

 

 

 

Aceasta fiind realitatea tehnologică, chiar n-ai fi acord, pentru propria-ți siguranță și securitate, ca regulile de la serviciu să guverneze limbajul pe care tu îl folosești în sfera privată?

Și chiar nu crezi că, până la urmă, genul acesta de lucru îți va schimba modul cum gândești? Bineînțeles că-l va schimba!

Strittmatter:

Într-o lume în care distincția dintre adevăr și minciună a fost abolită, nu există decât fapte și alternativă. Valorile predominante nu sunt moralitatea și un simț al responsabilității, ci utilitatea și profitul.

Dacă chiar vezi adevărul, nu-ți va folosi la nimic să-l spui cu voce tare; de fapt, e chiar periculos. Cel mai bine e să declari minciuna drept adevăr și s-o îmbrățișezi cu pasiune – asta fac fanaticii.

Dar fanaticii nu vor niciodată prea mulți, ci doar un grup foarte restrâns.

Următorul cel mai bun lucru este să te ferești deliberat să afli adevărul, să trăiești într-o neștiință tâmpă – iar dacă dai din întâmplare peste adevăr, să-ți ții gura și să te prefaci că n-ai văzut nimic. Aceste două grupuri alcătuiesc majoritatea populației.

Oricine rostește adevărul este ori prost, ori sinucigaș. Oamenii deștepți dintr-o asemenea lume nu sunt cei care văd limpede și sunt înțelepți; oamenii deștepți sunt șmecheri și vicleni.

Nu mai există loc de bun-simț rațional  sau, mai degrabă, ignoranța este noul bun-simț rațional, necesar pentru supraviețuire sau folosit pentru justificarea unui progres oportunist.

Acestea sunt tipurile de probleme politice și culturale la care am face bine să începe să ne gândim și despre care să vorbim acum.

Mass-media vorbește despre criza epidemiei coronavirusului din Wuhan ca un test pentru regimul comunisto-digital chinez.

Dar dacă acest test este o formă de a convinge opinia publică mondială că un astfel de regim este cel optim pentru supraviețuirea noastră, se întreabă http://www.cuvantul-ortodox.ro/ si-daca-noua-epidemie-din-china-este-si-un-mare-experiment-socio-politic-care-ne-arata-cum-va-arata-dictatura-viitorului 

Cum arată dictatura în viitorul acesta în care ne aflăm?

 

Dezvoltarea tehnologică turbată din ultimii 10 ani ne pune astăzi în sfârșit în poziția în care chinezii pot să fie cu succes protagoniștii unui roman SF.

Între omniprezența camerelor de supraveghere și algoritmi avansați de inteligență artificială, în sfârșit în China se conturează o distopie de toată frumusețea.

Din 2014 și până azi, partidul comunist chinez se tot chinuie să realizeze capodopera sistemelor de supraveghere a populației și azi sunt mai aproape ca niciodată, prin ceea ce ei numesc Sistemul de Credit Social care poate fi tradus și ca Sistemul Social de Încredere.

Sistemul ăsta presupune ca fiecare cetățean chinez să primească o notă la purtare.

Se pornește de la 1000, dacă numărul ăsta scade sub un anumit prag, nu mai ai voie să călătorești cu avionul, sau cu trenurile de mare viteză, nu mai ai voie să-ți cumperi proprietăți și devine extrem de greu să te angajezi, poate nu mai ai voie nici să ieși din țară și nici să-ți dai copiii la anumite școli, dar în orice caz devii subiectul unei supravegheri extrem de intense.

 

06/05/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: