ROMÂNIA VĂZUTĂ LA TIMPUL PREZENT DE Prof. univ.dr. Ioan Aurel Pop, PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNE

Prof. Ioan Aurel Pop, PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNE: „Ne-am vândut cu totul” – cum îmi spunea nu demult un unchiaș cu multă înțelepciune – și ne-am pierdut demnitatea / Sunt oameni care vor să stranguleze educația pentru a obține idioți.

Președintele Academiei Române, a definit Marea Unire drept „punctul astral al istoriei naţionale”, iar data de 1 decembrie nu este doar o simplă sărbătoare, ci „devenirea unei naţii şi a unui stat”.

El afirmă că „Ziua de 1 Decembrie nu celebrează unirea Transilvaniei cu România, ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului). De la 137 000 km pătrați, România a ajuns la 296 000 de km pătrați.

Cine cu cine s-a unit? Poeții spun că România mică s-a unit cu celelalte Românii, până atunci înstrăinate, ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conștientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut acest lucru. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei aveau simțul identității lor de români și fiindcă fuseseră educați în acest sens de către elitele intelectuale, politice și religioase”.

Cu ocazia Zilei Naționale a României și împlinirea a 104 ani de la desăvârșirea Marii Uniri, https://r3media.ro. a publicat în exclusivitate un interviu realizat cu președintele Academiei Române, prof. univ.dr.Ioan-Aurel Pop, din care vă prezentăm largi extrase.

Profesorul vorbește despre faptul că globalizarea este susținută  „de o ideologie agresivă, așezată pe premise greșite, anume pe ideea că unitatea planetei nu se poate face decât prin distrugerea națiunilor”.

Ioan-Aurel Pop afirmă că există oameni foarte bogați care urmăresc distrugerea învățământului „care strangulează educația, cu scopul de a obține promoții și generații de „idioți” ”.

Domnia sa consideră că „nu ar strica” o lege de protecție a limbii române, dar este pesimist în ceea ce privește viitorul țării: „ne-am vândut cu totul”, spune el. Profesorul nu iartă nici educația, afirmând că decidenții din Minister par să spună că „timpul istoriei a trecut” în școli.

Ioan-Aurel Pop: Prea uniți, în sens de solidari, nu am fost noi, românii, niciodată. De aceea, avem atâtea poezii, cântece, discursuri care ne îndeamnă la unire.

În momentele fundamentale, însă, am știut să spălăm rușinea și să mergem împreună. Azi, „țesutul social” – este primejduit în mod evident în cazul românilor, dar și în cazul altor popoare.

Sunt mai multe cauze determinante ale acestei păcătoase situații. Una, de suprafață, este globalizarea, susținută de o ideologie agresivă, așezată pe premise greșite, anume pe ideea că unitatea planetei nu se poate face decât prin distrugerea națiunilor. Este ca și cum ai crede că unitatea pădurii se reazemă pe tăierea tuturor copacilor.

Ideea de omenire nu datează de azi, de ieri, dar ea nu s-a axat niciodată pe dărâmarea unor structuri înglobante verificate de istorie. Oare este mai ușor să creăm „frăția universală” din miliarde de indivizi izolați decât să folosim comunitățile mari deja existente?

O altă cauză, de adâncime, este decăderea clară a educației, deopotrivă a celei familiale și a celei publice (sociale).

 Sunt oameni care blamează națiunile, de exemplu, pentru toate relele din univers și mai ales pentru războaie și mai sunt oameni (poate aceiași, foarte bogați) care strangulează educația, cu scopul de a obține promoții și generații de „idioți” (în sensul primar al termenului), agramați, inculți, fără nimic înmagazinat în propriile minți. Astfel de indivizi nu sunt altceva decât instrumente, roboți umani.

Deocamdată, mai există și indivizi și grupuri care se opun acestei dictaturi a globaliștilor, a progresiștilor, a neomarxiștilor, fapt care accentuează starea de tensiune din societate. Acele forțe oculte ori vizibile (mai puternice decât guvernele) stau în așteptare deocamdată, asistă la măcinarea forțelor – odinioară constructive – și exultă din când în când, atunci cânt obțin vreo victorie răsunătoare.

O altă cauză a individualismului exacerbat este mișcarea mai recentă de „anulare a culturii” (cancel culture), adică de ștergere a experienței spirituale a omenirii.

În ultimă instanță, este vorba despre ignorarea istoriei, ceea ce conduce la munca lui Sisif, obligând generațiile s-o ia mereu de la capăt.

Or, unitatea națională conferă forță popoarelor, forță de care – pentru planurile celor ce se consideră „arhitecți” ai planetei – nu este nevoie.

De Ziua Națională, însă, este bine să ne păstrăm cumpătul, să ne bucurăm împreună (dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că încă mai există România), să-i preamărim pe înaintașii care au pus patria (=casa noastră) înainte de toate și care ne-au transmis o lecție de demnitate.

R3media: Comitetul Național al Istoricilor Români, al cărui președinte sunteți, a lansat un apel către Ministerul Educației privind revenirea materiei „istorie” la statutul pe care l-a avut altădată și pe care îl merită. Ați primit vreun răspuns oficial din partea MEN la această solicitare?

Ioan-Aurel Pop: Am primit un răspuns vag, din care am înțeles că, în ochii decidenților, timpul istoriei a trecut. Mă tem că – tot conform anumitor concepții „moderne” – trece și timpul matematicii, fizicii, chimiei, biologiei etc.

Cu ce rămânem? Cu o sumă de discipline practice care ne vor învăța cum să umblăm pe stradă fără să ne împiedicăm, cum să procedăm într-o bancă, cum să mâncăm anumite „produse” nevăzute și neauzite pe la noi, cum să ne spălăm periodic, cum să facem sex protejat etc.

Toate acestea sunt bune și frumoase, dar ele nu mai înseamnă pregătire școlară și nici educație.

Nu se înțelege de către decidenții români că istoria noastră este viața noastră și că dacă disprețuim viața trecută, ne disprețuim pe noi, ne transformăm în pigmei ai spiritului.

R3media: Suntem în perioada sărbătorilor de iarnă și avem mai ușor ocazia să vedem cum limba română este de-a dreptul siluită în spațiul public, uneori chiar de autoritățile statului de la nivel local și central. Nu mai mergem la „Târgul de Crăciun”, ci la „Christmas Market”. Copiii nu se mai joacă pe internet, ci sunt „gameri online”, nu se mai fac „reduceri”, ci „sales” și exemplele pot continua. Știm că Academia Română a atras atenția, în trecut, asupra acestui subiect. Credeți, în calitatea dvs de președinte al forului suprem al culturii românești, că ar fi nevoie de o lege care să reglementeze folosirea limbii române în spațiul public – cu excepțiile de rigoare bineînțeles, unde împrumuturile sunt inevitabile – și care să conțină inclusiv sancțiuni pentru cei care o încalcă?

Ioan-Aurel Pop: Nu știu ce mai pot să facă legile la noi, fiindcă avem o mulțime de legi care nu sunt respectate. Există chiar o prevedere legală care stabilește că Academia Română reglementează ortografia și ortoepia limbii române. Dar unii înțeleg această obligație ca pe o activitate facultativă, pentru că legea nu prevede sancțiuni pentru călcători.

Academia Română a intervenit de multe ori cu documente prin care condamna pocirea limbii române și reitera regulile corecte de urmat. Această „americanizare” a limbii a atins limite critice.

Remedierea nu o poate face – cred – o nouă lege, ci o educație adecvată la orele de limba și literatura română și la toate disciplinele școlare predate în românește. Până să realizăm acest lucru (aproape utopic), nu ar strica, însă, nici o lege care-i să-i oblige pe toți comercianții să-și scrie firmele și afișele în românește, pe toți „managerii” să dea manifestărilor lor, inclusiv celor științifice și culturale, titluri în românește etc. De fapt, toate anunțurile publice din România ar trebui să fie în românește și abia apoi, după caz, traduse în engleză, germană, maghiară etc. 

Ce înțelege un trecător care vine dintr-un sat din județul Vaslui, de pe dealurile Olteniei sau din Munții Apuseni când vede scris într-un oraș mare Bakery, Sales, Bread & Meat, Liquors, Sausages sau Cookies? De ce toate titlurile congreselor, conferințelor, simpozioanelor, manifestărilor artistice etc. trebuie să fie în englezește? Nu zice nimeni ca toate acestea să nu fie în altă limbă decât româna, dar încă suntem, totuși, în Țara Românească și nu ne-a obligat (deocamdată) nici un for internațional să renunțăm la limba noastră. 

Firește, ar fi de dorit ca toți românii să știe, pe lângă limba maternă, și limba engleză, dar, din păcate, în loc de împlinirea acestui deziderat, constatăm un fenomen straniu: românii nu mai știu nici românește și nici limbi străine ca lumea. Și mai trăim o pacoste legată de limbă: scriem românește fără diacritice ori punem – așa, de sanchi – semne diacritice inexistente în limba română.

Dacă nu se întrevăd alte metode – și nu se întrevăd pe termen scurt – atunci o lege ne-ar putea ajuta să revenim la matcă. A ne bate joc de limbă este ca și cum ne-am renega sau profana părinții și moșii. Din păcate, Academia Română nu are inițiativă legislativă, așa că proiectul de lege trebuie depus de altcineva.

 Din barometrul de securitate realizat de către Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române, s-a reliefat că majoritatea românilor își dorește revenirea la filozofia politică „Prin noi înșine”. Această schimbare poate fi semnalul unei „Deșteptări naționale” a poporului român?

Ioan-Aurel Pop: Se poate ca schimbarea aceasta să se dovedească benefică pentru țară, dar nu ajunge doar decretarea ei. Iar aplicarea ar fi, mă tem, un fiasco, fiindcă nu avem elita politică necesară și capabilă să facă aceasta. În plus, „ne-am vândut cu totul” – cum îmi spunea nu demult un unchiaș cu multă înțelepciune – și ne-am pierdut demnitatea. Ce să mai chivernisim „noi înșine”? Natural, o clasă conducătoare pregătită și responsabilă ar mai putea redresa câte ceva, cumva.

În epoca interbelică, nicio întreprindere românească nu putea avea capital străin mai mult de 49%, majoritatea de 51% trebuind să fie capital românesc. În acea perioadă scurtă, România a înflorit, ridicându-se, conform datelor din 1938, la nivelul elitei europene. Atunci construiam locomotive, vagoane, macarale, vapoare, avioane, atunci aveam cele mai multe și mai moderne rafinării. Toate au rămas doar amintiri.

 Eu nu cred că istoria se repetă, așa că, deși văd anumite asemănări și potriviri, sunt sigur că nimic din ceea ce a fost nu se reproduce întocmai. Asta nu înseamnă că nu avem de învățat din trecut. Războaiele mondiale au pornit de la conflicte locale, iar marile litigii dintre alianțele de state și-au avut originea în mărunte certuri de graniță.

Prin urmare, orice conflict, oricât de mic, trebuie stins prin tratative, prin contacte, prin dialog. Un șef de stat care declanșează un conflict armat și-și trimite oamenii proprii la moarte, ca să omoare (înainte de a muri ei înșiși) alți oameni este un criminal. La fel, orice conducător care continuă războiul, în loc să treacă la arma diplomației, este tot criminal. 

Viața nu ne-au dat-o liderii, ca să ne-o ia tot ei. Iar conducătorii nu luptă și nu mor niciodată în războaie, ci stau confortabil la birou, ordonând să moară popoarele lor. Nici nu vreau să mă gândesc că am fi într-o perioadă-prolog sau într-un fel de „avanpremieră” a unui război mondial. Ar fi catastrofal nu numai pentru noi, ci și pentru întreaga omenire.

Credința mea de istoric român este aceea că vom supraviețui cu identitatea noastră. Cât timp? Asta e greu de spus. Toate popoarele de pe lumea aceasta au avut perioade de geneză, de creștere, de apogeu, de decădere și apoi de stingere. Ele nu au murit, ci s-au topit în alte neamuri, mai tinere și mai viguroase.

Probabil că asta va fi și soarta noastră. Învățam la școală despre huni, gepizi, avari, pecenegi, cumani, tătari etc. și despre imperiile/ regatele construite de ei. Unde sunt acum toate acestea?

În „satul global” nu ne vom pierde, fiindcă nu va exista o asemenea lume omogenizată forțat. Întotdeauna, lumea a fost formată din „neamuri” și, cu toate că au existat limbi internaționale de comunicare, limbi ale diplomației sau ale culturii (latina, franceza, engleza), limbile locale nu s-au pierdut niciodată și nu se vor pierde.

Iar limbile acestea locale sunt mărcile de identitate și de identificare ale popoarelor. Popoarele și națiunile nu s-au născut prin decrete ale mai marilor lumii, nu s-au plănuit și edificat de către „arhitecți” și „constructori” umani.

În consecință, ele nu pot fi distruse la ordin, de către forțe pământești. Demonizarea națiunilor este o imensă prostie și vine din dorința unora de dominare a lumii și este perpetuată din interes ori din ignoranță. 

Sunt convins că, deocamdată, acești elitiști bazați pe „arginții” lor și pe prostirea maselor – considerate greșit naive și inactive – vor eșua. Sunt forțe situate deasupra lor care ghidează Universul, inclusiv cel pământesc, iar ei vor să se substituie acestor forțe, ceea ce este aberant. Iar noi, românii, avem o misiune aparent simplă, anume să navigăm bine pe o mare agitată.

 Secretul reușitei nu constă doar în unitate, ci și în ridicarea dintre noi a unor căpitani buni. Ca să nu greșească, popoarele au nevoie de conducători pricepuți, dăruiți colectivității, cinstiți și patrioți.   

Publicitate

MOLDOVENISMUL – Naştere şi teze

Convocate la Moscova, în zilele de 2-6 martie 1919, partidele comuniste şi social-democrate care aderau la experimentul sovietic au votat, în cadrul unei Conferinţe internaţionale, crearea Internaţionalei a III-a Comuniste (Komintern) având ca obiectiv destrămarea democraţiilor occidentale, dar şi a oricărei forme de stat autoritar, naţional sau teocratic şi instituirea, prin dezvoltarea revoluţiei socialiste a unei Noi Ordini, roşii, pe întreg mapamondul.

A unui singur stat, universal, al “muncitorilor şi ţăranilor”, cu centrul la Moscova, a unui prim “stat planetar” aşadar, ca expresie a unei globalizări forţate, avant la lettre.

Duşmanul declarat fiind formele de stat tradiţionale care perpetuau “exploatarea omului de către om”, inclusiv statul-naţiune, kominterniştii au declanşat lupta împotriva lui şi a “naţiunii burgheze”, propunându-şi întemeierea de naţiuni noi, în cadrul unei “revoluţii culturale” generalizate, ca bază pentru edificarea “internaţionalismului proletar”, deviza Kominternului fiind “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.
În ceea ce priveşte România, bolşevicii ruşi au continuat politica Rusiei ţariste. Nerecunoscând unirea “Basarabiei”, ei au proclamat-o “stat imperialist”, asupritor de “popoare”, militând pentru lupta de “eliberare” a acestor “popoare” până la destrămarea statului naţional, unitar, român, provocând, în această idee, dese incidente de frontieră sau pe teritoriul României (ex. Hotin, 1919, Tatar-Bunar, 1924).

Este motivul pentru care, susţinând aceste teze la congresele sale (1922, 1924, 1928, 1931), micul Partid Comunist Român, întemeiat, ca anexă a Kominternului, la 8 mai 1921, a fost scos în afara legii la 19 decembrie 1924 (“Legea Mârzescu”).

Pentru a demonstra veridicitatea acuzelor sale, Kominternul a inventat, în cadrul “revoluţiei culturale”, “naţiunea moldovenească”, asuprită, evident de România, prin “anexarea” “Basarabiei”.

O “naţiune” care trăia pe teritoriul României până la Carpaţii Orientali, semn că Rusia sovietică dorea continuarea “Planului Prozorovski”*, în numele noii “naţiuni” planetare pe care o construia, “naţiunea sovietică”.

În acest scop a trebuit să recunoască, pentru prima dată, existenţa a peste un milion de români pe teritoriul său, între Nistru şi Nipru.

Pentru a da consistenţă acestei “naţiuni” şi a crea baza de atac împotriva României, I.V. Stalin a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), făcând ca totul să pară drept o acţiune a “moldovenilor” oprimaţi.

Harta Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești

“Iniţiativa” a aparţinut unui grup de bolşevici “moldoveni”, originari din Basarabia, care au adoptat statutul de “refugiaţi” din acest teritoriu “anexat” de România Mare (Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, S. Tinkelman, A. Nicolau, I. Dic, A. Zalic, O. Diamandescu, T. Chioran, V. Popovici etc.).

Aceştia au cerut, la l februarie 1924, formarea RASS Moldovenești în componenţa “Ucrainei”, prin intermediul comisarului Apărării al Uniunii Sovietice, Mihail Frunze, descendent al unei familii din mica boierime “basarabeană”, Stalin “acceptând”, la data de 6 februarie.
La 23 iulie 1924, Biroul Politic al CC al Partidului Comunist (bolşevic) a adoptat hotărârea cu privire la înfiinţarea RASS Moldovenești, hotărâre pe care, la 12 octombrie 1924, în cea de-a III-a sesiune, Comitetul Executiv Central al PC (b) din RSS Ucraineană a adoptat-o la rândul său. Încă de la 12 septembrie, comuniştii fugiţi din “Basarabia” după Unirea cu România, constituiţi la Moscova în “Asociaţia Basarabenilor”, au proclamat însă, ca obiective ale viitoarei “republici:

1) unificarea teritorial statală a “poporului moldovenesc”, până la Carpaţi, în cadrul Uniunii Sovietice şi

2) “apărarea Basarabiei de români” ca prioritate. Ei afirmau că “moldovenii” şi “românii” sunt popoare diferite, cu limbi diferite, româna fiind “limba de salon a burgheziei”. Astfel experimentul german, reuşit în privinţa inventării naţiunii “ucrainţilor” sau “ucrainenilor” era preluat de fosta victimă, Rusia, în numele noii sale ideologii “proletare”!

În sprijinul moscoviţilor, “Partidul Comunist (bolşevic)” din Ucraina a creat la Balta, capitala RASSM până în 1929 (când a fost “detronată” de Tiraspol), un “Comitet moldovenesc” bolşevic ce a proclamat, prin vocea secretarului Ivan Badaev, că limba oficială în noua republică “nu este curat moldovenească, în ea mai sunt încă multe cuvinte româneşti, franţuzisme, dar noi, treptat, o vom curaţi şi o vom face accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”.

Iată aşadar cum discursul şi obiectivele recent declarate ale regimului Vladimir Voronin de la Chişinău, nu sunt, în fapt decât o reactualizare a ideilor fundamentalismului bolşevic al anilor ’20 şi cum, sprijinind această orientare, Leonid Kucima şi Vladimir Putin se identifică în zilele noastre , prin obiective şi metode cu defunctul “Tătuc al popoarelor”, I.V. Stalin!

Mai rămâne ca cei doi campioni ai dialogului Noii Rusii cu democraţiile occidentale să ceară, ca odinioară Stalin, prin Komintern, sprijinul tuturor partenerilor din Occident pentru susţinerea “prin toate mijloacele posibile”, a aspiraţiilor “naţionale” ale “moldovenilor” care ar fi altceva decât românii, având “o limbă de-sine-stătătoare faţă de cea română”.

Cu precizarea că, ieri ca şi azi, ocupantul a înţeles şi înţelege prin “moldoveni” nu pe băştinaşii români, ci pe toţi trăitorii din “Basarabia” şi “Ucraina”, în primul rând pe cei “implementaţi” pe post de colonişti în locul românilor deportaţi.
Din 1927, de când conferinţa “Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina” a prezentat (10 noiembrie) prin “moldoveanul” Vitali Holostenko, raportul “Despre rezultatele şi perspectivele politicii naţionale”, toţi românii trăitori în “Ucraina” dintre Nistru şi Nipru au devenit peste noapte “moldoveni”, chiar dacă, în aceste teritorii conaţionalii lor continuau să le spună aşa cum apucaseră, de la primele contacte slavo-române – “volohi” (“Români”).

Ca obiectiv prioritar, noua “construcţie naţional-culturală”, numită “naţiunea moldovenească”, trebuia să ia în calcul, potrivit lui Vitali Holostenko faptul că “graniţa noastră este nu Nistrul ci Prutul.

De aceea, lucrul nostru în acest domeniu trebuie să fie proiectat în aşa fel încât să nu ne izolăm în acest teritoriu pe care îl avem acum, dar să ţinem cont de faptul că, în viitor, lucrul în domeniul construcţiei naţionale va fi înfăptuit şi printre moldovenii din Basarabia”.

Pentru a-şi pune ideile în practică, Vitali Holostenko a fost impus de Komintern, la cel de-al IV-lea Congres al PCR, desfăşurat la… Harkov în RSS Ucraineană, secretar general al Partidului Comunist … Român.

El l-a înlocuit în funcţie pe “românul” Elek Kőbles care, culmea, deşi ungur se împotrivea ideii că România ar fi stat “imperialist” şi “multinaţional”, activând la Bucureşti, pe vremea copilăriei “revoluţionare” a lui Nicolae Ceauşescu şi a lui Saul Bruckner sub numele de împrumut “Barbu”.
Patru ani mai târziu, la 27 februarie 1932, acelaşi Birou al “Comitetului moldovenesc regional” al Partidului bolşevic din Ucraina a stabilit că, izbândind în RASSMoldovenească, noua “construcţie naţională moldovenească”, trebuie să se extindă, prin toate mijloacele asupra românilor dintre Nistru şi Prut şi, într-o a doua etapă, asupra celor dintre Prut şi Carpaţi.

Şi, preluând din arsenalul ţarului Alexandru I sloganul “independenţei”, pentru a facilita acest proces a decis ca “întru totul oportună şi raţională trecerea RASSM la alfabetul latin”.

Măsura fusese aplicată cu succes în perioada 1926-1928 în Orient, vizând, prin renunţarea la alfabetul arab, în care era scris Coranul, deznaţionalizarea popoarelor turce.

În Uzbekistan, Kirgistan, Turkmenistan, Daghestan şi Kazahstan, având la dispoziţie, în sprijinul şcolilor peste 100 de ziare şi reviste, circa 36 de minorităţi naţionale islamice subjugate, însumând 35 de milioane de “sovietici” în devenire, utilizau deja alfabetul latin, în locul celui chirilic pe care îl respingeau ca fiind al ocupantului.
În ceea ce-i privea pe români, măsura viza acceptarea, “în activitatea ulterioară (de pe teritoriul României – n.n.) de construcţie naţională şi culturală”, ideii necesităţii “îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte uzuale din mediul moldovenilor din vechea Moldovă şi Basarabia”.

Dar permiţând contactul direct cu presa şi literatura română, ea a favorizat declanşarea crizei de conştiinţă a “moldovenilor” din “Ucraina” şi afirmarea apartenenţei lor la poporul român, motiv pentru care “luând în seamă cererea organizaţiilor sovietice soţialiste Moldoveneşti, precum şi a cetăţenilor Republicii Sovietice Soţialiste Moldoveneşti despre treşerea scrierii moldoveneşti la alfavitu rus”, s-a decis, prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 “a treşe scrierea moldovenească de la alfavitu latin la alfavitu rus, pe teritoriul întregii RSSM, de la l mart anu 1941″.
În fapt, prin ultimatumurile din 26 iunie şi 27/28 iunie 1940, obiectivul prioritar fusese atins: 50.500 km2, însumând nu numai teritoriul “Basarabiei” dar şi al Herţei şi “Bucovinei” de Nord fuseseră smulşi României şi o masă de 3.700.000 de locuitori se cerea sovietizată şi deznaţionalizată, parte prin “ucrainizare”, parte prin “moldovenizare”.

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească îşi împlinise menirea, ne mai fiind necesară.

Drept urmare a fost desfiinţată prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940. Raioanele Ananiev, Balta, Birzula, Codîma şi Ocna Roşie cu o populaţie “moldovenească” au fost incluse în RSS Ucraineană fiind supuse “ucrainizării”, celelalte fiind lăsate la dispoziţia unei noi construcţii statale artificiale.

De asemenea, din teritoriul răpit, Herţa şi judeţele Ismail, Cetatea Albă, Hotin au fost abandonate ucrainizării, împreună cu porturile dunăreano-maritime, judeţele Bălţi, Bender (Tighina), Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca, împreună cu raioanele transnistrene Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol, fiind destinate “moldovenizării”, în cadrul noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, separată de RSS Ucraineană.
Devenită politică de stat în noua Republică (RSSM), moldovenizarea a trebuit însă amânată, până după război deoarece, armata română, intrând în luptă la 22 iunie 1941, a eliberat până la 26 iulie 1941 toate teritoriile răpite, trecând de a doua zi la eliberarea întregului spaţiu românesc de “la Margine”, până la Nipru, la 17 august 1941, Ion Antonescu fiind în măsură să-i comunice lui Adolf Hitler: “îmi asum, conform dorinţei Excelenţei Voastre, paza, ordinea şi siguranţa în teritoriul dintre Nistru şi Nipru”.

Fosta RASSM, Regiunea Odessa şi raioane din Viniţa şi Nicolaev, însumând, în cadrul a 13 judeţe şi 65 de raioane, 39.733 km2, între Nistru şi Bug, cu 2.316.266 locuitori au intrat sub administraţie românească directă.

5. Relansarea “ucrainizãrii” şi “moldovenizãrii” în anii postbelici
În urma actului de trădare de la 23 august 1944 (devansarea, prin anularea tratativelor cu Aliaţii, a momentului întoarcerii armelor, cu 3 zile) care a văduvit România de statutul de cobeligeranţă şi de posibilitatea negocierii frontierei cu URSS la tratativele de pace, s-a revenit la frontiera ruso-română de la 4 noiembrie 1940, teritoriile româneşti răpite redevenind vecine României în cadrul RSS Ucraina şi RSS Moldoveneşti.

Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem din 14 noiembrie 1945, “ucrainenii” au trecut rapid la “ucrainizarea” (rusificarea) teritoriilor româneşti primite, numai în judeţele Ismail şi Cetatea Albă, numele a 90 de localităţi româneşti fiind schimbate. Astfel, Acmagit a devenit “Belolesie”, Bairamcea – “Nicolaevka”, Balta – “Plavni”, Gantemir -”Zelinoe”, Amara – “Krutoiarovka, Regina Măria – “Marianovka”, Sărăţica – “Jovneţvoe”, Frumuşica – “Staroselie” etc.
În RSSM, “remoldovenizarea” a debutat prin genocid, imediat după 23 august 1944, 18.000 de români fiind arestaţi şi duşi în Gulag, numai din judeţele Cahul, Tighina şi Chişinău.

Peste 200.000 de români au fost condamnaţi la moarte prin înfometare programată, în anii 1946-1947, la 17 aprilie 1947 perfectându-se şi programul de “răsculăcire” (“deschiaburire”), vizând arestarea şi deportarea a 101.544 familii ţărăneşti (21% din populaţie). Planul s-a tradus în practică în perioada 6 iulie 1949 – 10 aprilie 1954, prin operaţiunile “Zapad” (Vest) sau “iug” (Sud) şi, respectiv “Sever” (Nord) desfăşurate de forţe speciale ale KGB.

În paralel s-a produs distrugerea clerului (1949-1960) prin deportare sau desfiinţarea bisericilor (603) şi mănăstirilor (24). Evenimente similare aveau loc şi în România, OCUPATĂ DE ARMATA ROŞIE DE LA 23 AUGUST 1944, PÂNĂ ÎN IANUARIE 1958, invadată de agenţi KGB şi kominternişti care au preluat treptat conducerea administraţiei, armatei, poliţiei, serviciilor secrete şi politică a statului.

S-a încercat chiar îndeplinirea planului maximal al “ucrainţilor” prin mişcările de secesiune “ucrainene” din Maramureşul românesc şi introducerea administraţiei sovietice în Ardealul eliberat de sub ocupaţia horthystă (25 octombrie 1944 – 9 martie 1945).

“Revoluţia culturală” a însemnat în România distrugerea talentelor autentice, prohibirea a tot ceea ce înseamnă filon tradiţional, prin presă, literatură şi istoriografia proletcultiste, patronate de kominternişti şi activişti vigilenţi gen Mihai Roller. Operele marilor scriitori şi istorici au fost interzise. De asemenea orice referire la teritoriile răpite de ruşi altfel decât ca la o “retrocedare” sau reparaţie istorică.

Umplând Academia Română şi jenanta Uniune a Scriitorilor, proletcultiştii au proclamat prin “savanţii” cu care încă ne lăudăm şi mai tinerele lor odrasle, astăzi importante personaje “civice” şi “bureţi de democraţie” ai unei “elite” culturale căreia, evident, îi pute a “naţionalism” sau… “criptocomunism”, tot ceea ce este românesc, uriaşa contribuţie a tovarăşului Stalin la dezvoltarea cercetării istorice, chiar arheologice româneşti şi a adevăratei culturi a “poporului muncitor”.

Istoricii şi lingviştii au “demonstrat”, contribuţia decisivă a slavilor la formarea poporului român şi a limbii sale, aproape reuşind la începutul anilor ’60 în tentativa de proclamare a acesteia drept limbă slavă.

Pentru aceasta în istoriografie s-a strecurat extrem de periculoasa idee a rezistenţei “dace”, cu sprijinul “dacilor liberi” (gen Tarbos) împotriva “jefuitorului” “imperialist” roman şi a “eliberării” din anul 271. Diminuarea până la excludere a romanităţii noastre dădea noi perspective tezelor “moldovenismului”.
Procesul a fost însă atenuat treptat, datorită morţii Tătucului Stalin (5 martie 1953), eliminării principalilor agenţi kominternişti, în frunte cu Ana Pauker, de către grupul “naţionalist” al lui Gheorghiu Dej, din viaţa politică (Plenara CC al PCR din 26-27 mai 1952), îndepărtării treptate a lui Dej de linia Moscovei, până la dizidenţă (15-22 aprilie 1964, “Declaraţia din aprilie”) urmată de moartea provocată (prin iradiere) a acestuia (19 martie 1965) şi instaurarea regimului totalitar al lui Nicolae Ceauşescu (22 martie 1965).
Într-un război surd, care continuă până astăzi, cu vechii kominternişti, retraşi la catedre, în cercetare, presă, edituri, o nouă generaţie de intelectuali a încercat să pună în valoare trecutul şi tradiţiile populare ale culturii româneşti, limitând consecinţele “revoluţiei culturale” kominterniste.

Nepregătită pentru războiul imagologic, parte a celui “psihologic”, permanent boicotată de cadrele conservatoare, cu educaţie kominternistă ale PCR, ea a început să piardă teren însă la sfârşitul anilor ’70, ai declanşării procesului “revoluţionar” de schimbare la faţă, din nou, a Rusiei imperiale care avea nevoie, pentru a dăinui, de o masivă infuzie de capital şi tehnologie-Vest şi de un nou management economic şi social, clacând definitiv în deceniul al nouălea al veacului trecut când a pierdut iniţiativa trasării destinelor României, devenind obiect al regizorilor revoluţiilor “spontane”.
În planul deznaţionalizării românilor, această turnură s-a caracterizat prin manipularea patriotismului autentic al acestei generaţii, pe fondul lipsei grave de cunoştinţe în domeniu, în scopul argumentării inconştiente a tezelor “moldovenismului” care au revenit în forţă, pregătind spargerea postrevoluţionară a unităţii poporului român (şi nu numai a lui) în “naţiuni culturale”, aberaţie “implementată” de agenţii Rusiei imperiale în minţile “analiştilor” Europei democrate şi civilizate, pe criteriul apartenenţei religioase, prin sintagma “naţiuni spirituale”.

6. “Dacismul” în slujba “moldovenismului”
În calea “moldovenismului”, a demonstrării existenţei unui popor “moldovenesc”, s-au aflat de la început două impedimente:

1) numele de ROMÂN (dialectal RUMÂN, ARUMÂN, RĂMÂN, sau, sub influenţă germană, RUMER) de la ROMANUS – ROMAN, nume tradus de slavi prin VOLOH, VALAH, de turci prin Ulaq, Ulaghi, de unguri preluat ca Olah, de greci Blac, Vlah, de germani Wallah sau Bloch, de francezi Vlaqui, Blaqui, Blasi, Blazi etc. şi care atestă românilor calitatea de urmaşi ai cetăţenilor Imperiului, de oameni liberi şi de stăpâni ai pământului pe care vieţuiesc şi în care s-au instalat hoardele barbare, germano-slavo-asiatice;

şi 2) limba ROMANĂ, cea mai apropiată de limba latină, dintre limbile romanice sau neo-latine.
Pentru a-şi atinge scopul, ideologii “moldovenismului” au acreditat ideea că etnogeneza română nu a existat. Mai mult, că TRACII nu au fost un popor unitar, vorbind “aceeaşi limbă” între Nipru, Dunărea Mijlocie, Carpaţii Păduroşi şi nordul Greciei ci o sumedenie de popoare distincte, între care s-ar fi evidenţiat poporul “dac” şi poporul “get”, prin transformarea în “popoare” a fragmentelor trace locuind în Banat, Ţara Haţegului şi vestul Olteniei (“dacii”) şi în Valea Dunării inferioare şi maritime, inclusiv Dobrogea şi litoralul pontic până la Bug (geţii). Românii ar fi “dacii” care au preluat de la “romani” doar limba sau, în varianta finală, care i-ar fi învăţat pe “romani” limba latină.

Dar care sunt originari doar din Dacia mică a lui Decebal, teritorial redusă la “un milion de paşi”, urmând să “românizeze” prin “descălecare”, ulterior, Ardealul pustiu (locuit la venirea maghiarilor doar de puţini slavi), Maramureşul istoric, sudul Poloniei, Moldova, Dobrogea, estul Munteniei, nordul Peninsulei Balcanice unde s-au născut popoare slave (sârb, bulgar, “ucrainean”), poporul ungar sau, cu începere din veacul IV, din simbioza geto-slavă, poporul “slav”, “moldovenesc”, invadat de “români” în veacul XIV, prin Dragoş şi Bogdan care popor şi-a căutat permanent matca rusă, tratatele de alianţă încheiate de domnii Moldovei, Gheorghe Ştefan şi Dimitrie Cantemir în 1654 şi 1711, nereprezentând decât întoarcerea “moldovenilor” acasă. Parţial “eliberat” în 1812, reocupat în 1918, poporul “moldovenesc” s-ar fi regăsit în 1940, conştientizând că misiunea sa legitimă este reintegrarea până la Carpaţi. Adică ceea ce susţine astăzi, în spirit pur kominternist, tandemul de la Chişinău Starîi-Voronin.
În perspectiva noii “schimbări la faţă” a Rusiei imperiale, “moldovenismul” ca şi alte “isme” trebuia protejat, pentru ca românii să nu-şi împlinească idealul naţional, prin înlăturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov, în contextul revoluţiilor “spontane” anunţate de “Glasnost” şi “Perestroika”. Drept dovadă, angajate în procesul de “liberalizare”, forţele bolşevice de la Ghişinău, în slujba perpetuării regimului ocupaţiei ruse au emis, la 11 noiembrie 1988, în scop de cosmetizare şi control, celebrele “Teze” ale CC al PCM, sub titlul “să promovăm restructurarea prin fapte concrete” care recomandau să fie păstrate “limba moldovenească”, “grafia slavă”, “limba rusă ca mijloc de comunicare”, deci “un bilingvism real”, “prietenia popoarelor” etc. De aici obsesia patrioţilor din RSSM pentru afirmarea identităţii prin numele de “român”, prin proclamarea “limbii române”, a lor ca parte a poporului român şi a “istoriei românilor” etc.
Întrucât procesul de creare a “poporului sovietic”, prin topirea tuturor identităţilor etnice şi culturale în creuzetul rus, mascat de ideologia comunistă, nu se încheiase, declanşând “restructurarea”, ruşii riscau să deschidă “cutia Pandorei” şi să scape de sub control “naţionalismele” popoarelor subjugate parţial sau total. De aceea, “restructurarea” trebuia să lovească “revoluţionar” în primul rând statele vecine, transformate de Armata Roşie în “socialiste”, împiedicându-le pe ele să-şi clădească propriul destin şi pe eventualii interesaţi din Occident să nu poată profita de situaţie, datorită “centurii de foc” pe care aceste state o formau. În scopul gestionării viitoarei crize programate, serviciile speciale ruseşti, în acord cu cele aliate, occidentale, au pregătit în mod identic “revoluţia” în statele-satelit, sacrificând a priori trei dintre pionii Tratatului de la Varşovia, care interesau în mod deosebit Germania şi sateliţii acesteia: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România. Ca atare, în epoca pregătirii intensive a “revoluţiilor”, mai mult sau mai puţin “spontane” ori “de catifea”, în Europa central-răsăriteană, “revoluţii” de care Rusia avea atâta nevoie, ca “perdea de fum”, în contextul propriei restructurări, adică la sfârşitul anilor ’70 şi în întreg deceniul IX al veacului trecut, valul declinului programat a atins, în toate aceste ţări “socialiste” direct vizate, toate domeniile: economic, administrativ, social, politic, militar, biologic (sănătate), formativ (învăţământ), cultural şi spiritual (biserica), inclusiv sau apoteotic şi domeniul conştiinţei naţionale, bulversată prin agresarea Istoriei lor, coloana vertebrală a conştiinţei de sine pentru orice popor. Interesant este faptul că ultima “adunare generală” a agenţilor celor implicaţi în elaborarea Noii (a câta oare, Doamne?) Ordini europene şi mondiale, s-a desfăşurat, pentru punerea la punct a ultimelor detalii, la Bucureşti, în vara anului 1980, mascată fiind de lucrările unui Congres internaţional de… Istorie. Cu certitudine, în baza informaţiilor primite atunci de la colegi de breaslă occidentali, afirm că s-a găsit soluţie problemei: România va fi primul stat socialist bulversat (în 1985) “revoluţionar”, “a doua zi” după înlocuirea la Moscova a lui Leonid Brejnev cu (încă) necunoscutul Mihail Gorbaciov (al doilea pe listă se numea “Rumeanov”) şi declanşarea procesului în URSS pentru provocarea “exploziei” “lagărului socialist” periferic, european sau va fi lăsată ultima (1987 ori… 1989), pentru a servi, prin foc şi pară, drept “exemplu” pentru europenii care vor mai avea, în viitor, veleităţi de independenţă?

Ce “soluţii” s-au adoptat… cunoaştem, deoarece este deja istorie trăită şi este meritul forţelor patriotice naţionale româneşti, faptul că România nu a cunoscut (încă) soarta Cehoslovaciei şi Iugoslaviei! Este de reţinut însă, faptul că, reluându-se tentative kominterniste mai vechi, în primul rând în România, Bulgaria şi Ungaria, dar şi în Iugoslavia, Polonia şi “Ucraina” vestică (ultimul teritoriu “slavizat”) au apărut brusc, teorii identice, menite să le altereze tot ceea ce ştiau despre propria identitate şi, deşi aveau un interes comun (scăparea de sub tutela Moscovei şi evadarea din “lagărul roşu” în lumea democratică de tip occidental).să transforme popoarele acestor state în adversare de moarte, mergând până la acceptarea războiului ca metodă de “rezolvare” a falselor litigii create de foştii ocupanţi, între ele. Erau teorii protocroniste, în domeniul Istoriei, născute brusc şi identic (dovadă a existenţei unui centru unic de concepţie şi difuzare) în aceste ţări, în anii 1978-1980, pe coordonatele “naţionalismului” socialist, exacerbat dincolo de limitele bunului simţ, printr-o propagandă găunoasă şi total paralelă cu ştiinţa şi adevărul. Erau teorii despre primordialitatea şi puritatea popoarelor… “dac” (“adică român”), “magara” (adică “maghiar” sau “ungur”), “moes” sau “eneit” (adică “bulgar”), “rase” (adică “sârb”), ori a aşa-zisului popor “ucrainean” (“la mărginean”) etc., toate băştinaşe de la… Adam şi Eva în… spaţiul etnogenetic românesc, afirmându-şi actuala limbă, tradiţiile şi cultura actuale, cu sute de mii de ani, dacă nu cu milioane, înaintea apariţiei lui Homo Sapiens Sapiens.

Parcă vedeai, ascultându-i pe diverşii propovăduitori ai curentului, maimuţele antropoide, ţopăind printre saurieni, din cracă în cracă şi declamând cu patos revoluţionar poezii patriotice în limbile literare română, ungară, bulgară, sârbă, polonă sau… “ucraineană”. Şi toate aveau 3, 5, 15 sau 17,5 m înălţime, pentru că, “cel mai mare pitic” din lume nu mai era “piticul sovietic”, cinstea de a-1 avea printre strămoşi, fiind revendicată de români, unguri, bulgari, sârbi, polonezi, “ucraineni”.

Autogratulându-se cu titlul de “patrioţi”, mii de “intelectuali”, produse de serie ale partidelor comuniste, fără vreo legătură cu cercetarea de specialitate, în primul rând “activişti”, adică “revoluţionari de profesie” (astăzi … profesori universitari), fără vreo meserie precisă, adică vechea masă de manevră a Kominternului, au devenit peste noapte specialişti în Istorie şi lingvistică. Dar şi câţiva “istorici” de partid, specializaţi în “istoria mişcării muncitoreşti” şi a partidelor comuniste s-au reorientat spre comuna primitivă, pentru a căuta probabil izvoarele comunismului.

Bizar este faptul că cei care trecuseră de la “eroii” Vasile Roaită şi Filimon Sârbu, la întemeierea PCR de către… Horea, Cloşca şi Crişan, la “poporul geto-dac” cu indivizi de 17,5 m care i-au învăţat pe “romani”… latina, la descifrarea a mii de cuvinte “dace” (fără ca ei să posede cunoaşterea nu a limbilor clasice, ci măcar a vreunei limbi de circulaţie, în afara dialectului rutean ori unguresc pe care îl vorbeau acasă) din banala inscripţie “VÂNAICA DTRU” zgâriată, ca semnătură, de un ţăran oltean, contemporan cu noi (VASILE NAICĂ DUMITRU) pe o “ceaşcă dacică” (opaiţ) găsită în grădină etc., aparţineau mai toţi “naţionalităţilor conlocuitoare” (ungară, bulgară şi “ucraineană”) ceea ce ar duce cu gândul la ipoteza că nu numai excesul de zel neo-bolşevic “îi mâna în lupta” pentru negarea romanităţii românilor.
Ceea ce îi unea pe toţi aceşti “specialişti” într-ale istoriei românilor, bulgarilor, ungurilor, “ucrainenilor” etc. era faptul că puneau semnul egalităţii între populaţiile vechi europene şi popoarele noi, moderne, negând “etnogeneza” ca fenomen comun tuturor regiunilor Lumii Vechi şi Noi.
Susţinuţi de două institute create de emigraţia lor în Argentina, “specialiştii” unguri proclamau că, mult înaintea elamiţilor şi sumerienilor, “poporul magara”, adică unguresc a civilizat în patru valuri succesive Europa, ar fi inventat focul, roata, scrisul, într-un cuvânt civilizaţia, ba chiar şi creştinismul înainte de Iisus. Iar dacă Iisus nu a fost cumva “ungur” deşi toate “dovezile” converg în acest sens, Burebista şi Decebal au fost cu siguranţă. “ – Nu-i adevărat – ţipau “specialiştii” bulgari – poporul moes sau eneit”, într-un cuvânt “trac, adică bulgar” le-a făcut pe toate astea. “ – Ba nu, poporul “rase” adică sârb, “polon” sau “ucrainean”.

Până când veneau “specialiştii” de la Bucureşti grupaţi în “Cercul Deceneu”, adjudecând civilizaţia pentru “daci” sau (dacă erau sprijiniţi financiar de Iosif Constantin Drăgan) “traci”, adică “români”, care ar fi populat numai ei, nemaifiind loc pentru alţii Europa, de la Urali la Atlantic, fără să se întrebe cum de ne-am restrâns în halul ăsta şi cât de tare am decăzut, scăzând, de la 17,5 la 1,5 m înălţime. Ba mai puneau şi semnul egalităţii între “Zamolxis” ori “Deceneu” şi… Dumnezeu.
Cei care se lăsau (şi se lasă) seduşi de asemenea aberaţii erau (sunt), elevi, studenţi, în căutare de mister sau medici, avocaţi, ingineri, profesori, ofiţeri etc, având ca hobby Istoria, plafonaţi în propriile meserii ori trăind cenuşiu, fără satisfacţii, ca urmare a scăderii nivelului de trai şi lipsei posibilităţilor de afirmare.

Degeaba îi trimiteau la plimbare istoricii şi arheologii autentici pe cei care cereau catedre de “limbă dacă” la Cluj sau schimbarea numelor PCR şi RSR în PCD (“Partidul Comunist Dac”) şi RSD (Republica Socialistă Dacia”), pentru că agenţii kominternişti, pregătitori ai revoluţiilor “sociale” şi culturale le-au deschis “culoare” de manifestare.
Îmbrăcată în haina patriotismului exacerbat şi urmărind, prin manipularea “în orb” a propagandiştilor din teren, vulnerabilizarea neamului prin anihilarea conştiinţei naţionale româneşti, a mândriei de apartenent la civilizaţia primordială europeană, de expresie latină, în scopul spargerii unităţii statale româneşti, cultivată prin visători, în scopul creării pepinierei viitorilor executanţi, “isteria dacică”, deosebit de violentă în anii ’80, a activat în România pe două căi, încercând să lovească de “sus” în “jos”:

1) pe linia partidului unic, prin grupul de ţucălari ai “specialistului” Ion Popescu – Puţuri, cel care îi “legitima” lui Nicolae Ceauşescu (prin confuzia cu fratele său, Marin) trecutul de “revoluţionar”, grup concentrat la ISISP (“Institutul de Ştiinţe Istorice şi Social-Politice” de pe lângă CC PCR si

2) pe linie militară, prin conducerile CSCITM (Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară) creat în 1968 de generalul Eugen Bantea (Yakub Beer) şi Editurii Militare, prin grupul de “specialişti” gravitând în jurul “celui mai mare istoric în viaţă”, Ilie Ceauşescu, patriot fără cultură reală dar general, şef al Consiliului Politic Superior al Armatei şi frate al dictatorului.
Linia de partid, fundamentalistă, privindu-i pe romani ca pe nişte “jefuitori imperialişti” a exclus cu totul românizarea şi apartenenţa noastră la civilizaţia europeană veche, păgână, apoi creştină, creând premisele “invitării” noastre, după 1989, să ne “integrăm” în “casa comună” clădită de înaintaşii noştri “romani” – Europa şi care, de drept, ne aparţine prin moştenire etno-culturală.

Linia “militară”, unde s-a întâmpinat mai multă rezistenţă pentru că lucrurile au fost luate în serios de cercetătorii autentici, în ciuda zelului coloneilor politruci (astăzi fără excepţie, “europeni”, “democraţi”, ba chiar “creştin-democraţi” şi “regalişti”) de a fi pe placul Şefului s-a mulţumit doar să acrediteze ideea că românii ar fi “dacii” care au “preluat de la romani numai limba”, aberaţie strecurată sub semnătura lui Ilie Ceauşescu, în “capodopera” “Transilvania, străvechi pământ românesc”, şi în volumul I al Tratatului de “Istoria militară a poporului român” (1984).
La curent cu tot ceea ce apărea în domeniu în “ţările vecine şi prietene”, tinerii istorici militari de atunci au înţeles că nebunia se răspândea în forme identice, fiind clar dirijată şi favorizată, în primul rând în Bulgaria, România, Ungaria şi “Ucraina”. Şi punând întrebarea clasică a istoricului, “Cui foloseşte?”, au înţeles că dinspre Răsărit veneau “nori negri”. Drept care au încercat să reacţioneze, împotriva propriilor şefi, cum s-au priceput, intrând “în campanie”.

Au susţinut în Bucureşti şi în ţară sute de “expuneri” sau “comunicări” care începeau cu “clişeul”: “Tovarăşi! Nu a existat niciodată un popor dac! Poporul se chema TRAC, «dac» fiind o denumire locală, gen «bănăţean» sau «haţegan» pentru tracii din Banat, vestul Olteniei şi S-V Transilvaniei. Tot aşa nu a existat niciodată un popor roman în sensul etnic actual. «Roman» însemna cetăţean, om liber. «Civis romanus natus dacus» scrie pe pietrele funerare. Cine nu era «roman», conform Constituţiei Antoniniene era sclav! Numele de «roman» dobândeşte conotaţie etnică prin poporul român.”
Apoi au încercat să atragă pe diverse căi atenţia şi lui Ilie Ceauşescu şi “celor în drept” utilizând cu regularitate paginile publicaţiilor “Scânteia tineretului”, “Viaţa studenţească” şi “Amfiteatru”, că teoria conform căreia ROMÂNUL AR FI DACUL CARE A ÎNVĂŢAT LIMBA LATINĂ, creează următoarea “realitate” etnică a anului 275, după “retragerea” aureliană:

1) un popor dac în teritoriile zise libere;

2) unul roman la sud de Brazda lui Novac

şi 3) români în fosta Dacie romană nord-dunăreană.

Că se exclud astfel din aria etnogenezei şi, prin urmare din spaţiul românesc nu numai toate teritoriile româneşti rămase în afara fruntariilor actuale ci şi 3/4 din cele situate în interior. CĂ SE ALIMENTEAZĂ TEZA RUSEASCĂ A MOLDOVENISMULUI, din “dacii liberi”, încă atestaţi în veacul IV (deci alături de… români) şi slavi, ruşii urmând a declara că s-a născut UN NOU POPOR MOLDOVENESC, “românizat” prin “descălecat” în veacul XIV şi care, o dată proclamat ca atare, îşi va reclama “libertatea” şi “unitatea” între Nistru şi Carpaţii Orientali. Mai mult, că se alimentează vechile teze germane puse în circulaţie de ofiţeri imperiali şi preluate de unguri, în sensul că, dacă dacii vorbitori de latină sunt consideraţi “români”, înseamnă că în anul 275 s-au retras din Dacii NU ROMANII, cum susţin adversarii autohtoniei şi continuităţii noastre ci de-a dreptul ROMANII, AURELIAN ÎNSUŞI şi CEA MAI MARE PARTE A MILITARILOR DIN BAZINUL DUNĂRII INFERIOARE ŞI MARITIME DEVENIND, CA BĂŞTINAŞI VORBITORI DE LATINĂ… “ROMÂNI”.
Reacţia tinerilor istorici militari a fost motivată de… FRICĂ. In momentul în care, după scurtele intermezzo-uri numite “Andropov” şi “Cernenko”, la Kremlin a ajuns Gorbaciov şi şi-au adus aminte de datele furnizate de omologii occidentali la Congresul mondial din 1980, au înţeles că nu soarta “socialismului” care tocmai decedase ci soarta României era pecetluită. Făcând o selecţie valorică a analiştilor “bătrâni” ai armatei (ca grad şi experienţă), oameni de 40-50 de ani atunci, deci nefacând parte din generaţia “proletcultistă”, ei i-au pus la curent cu datele pe care le aveau şi împreună au redactat un material-sinteză al deteriorării vieţii în România în perioada 1980-1985, al prăbuşirii tuturor domeniilor de activitate şi al agresării conştiinţei naţionale prin Istorie, acuzându-i pe numiţii Ion Popescu Puţuri şi Ilie Ceauşescu de trădare inconştientă de ţară, indicând existenţa unor agenţi străini printre adulatorii lor şi prognozând “agresarea şi spargerea României în bucăţi” în 1987 sau… 1989, împrejurare în care Nicolae Ceauşescu avea să sfârşească de “moarte violentă”. Semnat în clar, cu nume, grad, funcţie şi înmânat direct ministrului de atunci al Apărării materialul s-a soldat cu îndepărtarea rând pe rând a semnatarilor, începând cu colonelul Al. Gh. Savu, autorul unei celebre cărţi despre “Dictatura regală”, vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară Comparată, considerat (pe nedrept) “creierul” “conspiraţiei” şi terminând cu cel mai mic în grad, funcţie şi vârstă atunci, semnatarul acestor rânduri, declarat “capul răutăţilor”, “trădător al istoriografiei naţionale” şi pus “în ancheta CI” de către Ilie Ceauşescu (care şi-a cerut personal iertare în 1992), abia la 21 noiembrie 1989.

Din cei 13 istorici şi analişti militari semnatari, mai trăiesc astăzi 5. Nici unul nu mai este însă cercetător ştiinţific în domeniul istoriei militare sau militar activ, pentru că în bătălie contează doar victoria!

Iar şansa victoriei, istoricii militari au irosit-o în 1987, când la Moscova a apărut, încununând tezele “moldovenismului”, lucrarea colectivă, destinată Occidentului – “Istoria modernă a Europei şi a celor două Americi”.

În ceea ce ne priveşte, aceasta identifică pe teritoriul actual al României “TREI POPOARE ÎNRUDITE, DAR, EVIDENT DISTINCTE:

1) un “popor român”, născut în Banat, Oltenia, provenit din “dacii” care “au învăţat latina” şi care s-ar fi extins ulterior, românizând Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Basarabia, Ardealul, Crişana, Maramureşul;

2) un “popor moldovean”, la est de Carpaţi, ca rezultat al coabitării geto-slave din veacurile IV-V, “descălecat” de români în veacul XIV, “deznaţionalizat” şi care trebuie să revină la matca… slavă şi

3) un “popor vlah”, venit, spre deliciul revizioniştilor unguri, nu se ştie când, din Balcani şi infiltrat în Germania.
Atenţionăm cititorii că ACEASTA ESTE IMAGINEA care ne-a fost făcută în Occident, în preajma declanşării “revoluţiei” lui… Lazlo Tokes şi că ACEASTĂ IMAGINE A PRIMIT CONSACRAREA prin eforturile, încă o dată reunite ale interesaţilor ruso-germani, investitori şi susţinători, între altele ai Proiectului Bâstroe, concretizate la 8 octombrie 2004, orele 10.00, prin deschiderea la Chişinău a Congresului I al poporului moldovenesc de către Vladimir Voronin, iar la Bucureşti, în Palatul Parlamentului, pe banii noştri şi în dispreţul guvernului al cărui mesaj (semnat de dl. Titus Corlăţean) a fost ignorat (dlui Viorel Badea, reprezentantul Departamentului pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni nu i s-a permis să-l citească), a Congresului I al poporului vlah, “altceva decât poporul român”, de către nonagenarul silvicultor Vasile Barba venit special de la Freiburg.
Toate aberaţiile apărute în lucrarea sovieticilor fiind argumentate în 1987 prin ample citate din “Operele” semnate de Ilie Ceauşescu şi confecţionate de grupul care îl manipula, istoricii militari au făcut un al doilea raport-sinteză, asupra cărţii, atenţionând şi asupra atacurilor conexe apărute în publicaţiile din toate statele “lagărului socialist” european, dar acesta nu a ajuns niciodată la destinatar.

Aflând pe căi oculte de existenţa lui, Ilie Ceauşescu i-a cerut insistent, neoficial, direct de la sursă, luni de zile, fără însă să îl poată obţine. Cu această ocazie a aflat că istoricilor militari li se ridicau până şi manuscrisele, pentru a nu rămâne vreo urmă din ceea ce produceau cu adevărat şi a se putea înainta conducerii armatei, doar ceea ce “trebuia”. Dar descoperirea nu a fost suficientă să-1 trezească la realitate!
Doi ani după “evenimente din decembrie 1989”, “îmbătrâniţi” prematur de eşecuri şi reluând disputa pe alte baze, supravieţuitorii grupului din 1985 i-au dat în presă o replică dură unui mare gazetar patriot, ctitor de revistă şi partid care deplângea soarta lui Ilie Ceauşescu, arătând cât de mult “s-au bucurat ungurii” când au aflat că acest “mare istoric” a fost arestat.

Răspunsul a fost că ungurii “s-au tăvălit de necaz” pentru că un mai mare susţinător, din necunoaştere, al teoriilor lor decât acest fiu de ţăran ajuns acolo unde nu îi era locul, nu va mai putea fi produs în viitor. Numai că viitorul avea să demonstreze prin apariţia… ghermanilor care s-au “săturat de România”; în această privinţă, istoricii militari s-au înşelat.

Marele gazetar n-a reţinut decât semnătura, “ANA CONDA” neînţelegând de unde şi de ce un astfel de “şarpe rău” se aruncă asupra oamenilor pe care el îi preţuia. Or mesajul “şarpelui” era că PATRIOTARDISMUL, monstruosul făt rezultat din încrucişarea PATRIOTISMULUI CU LIPSA DE CULTURĂ este cel mai periculos duşman al ADEVĂRULUI, al PATRIOTISMULUI şi al POPORULUI ÎNSUŞI!

7. “Dacismul” şi “moldovenismul” dupã… “Evenimente”
În deceniul “pregătitor al revoluţiilor «spontane»”, aşadar, în statele “lagărului socialist” european, pe fondul agravării progresive şi dirijate a calităţii vieţii şi al degradării programate a culturii generale, însuşite de tinerele generaţii, în procesul educaţional, absurdităţile protocroniste în Istorie au prins, omul de rând refugiindu-se cu frenezie, fără să-şi dea seama că face jocul “Marelui frate de la Răsărit”, din realitatea tot mai greu de suportat, într-un trecut himeric, în care ar fi fost… CINEVA. Eventual… “buricul Pământului”! Baza viitoarelor “isme”, adică “naţionalisme”, “fundamentalisme”, “regionalisme”, “sectarisme”, “patriotisme” locale, care aveau să devină operante în faza a doua, “postrevoluţionară” a procesului declanşat de Moscova şi partenerii săi strategici, era astfel creată. Pentru ca, o dată statele anihilate, să se declanşeze ofensiva împotriva unităţii popoarelor lor.
În ceea ce ne priveşte, nu numai că vechiul centru răsăritean şi-a intensificat eforturile de manipulare imagologică şi psihologică pe linia creării de “naţiuni culturale” din trupul nostru etnic, dar şi Occidentului i-a plăcut ideea pentru că ultimii ROMANI supravieţuitori prin secole – ROMÂNII, urmaşii şi moştenitorii direcţi ai celor ce au construit cândva Europa unită, nu puteau fi invitaţi să intre în casa comună numită Europa, care le aparţinea de drept şi asupra căreia puteau emite pretenţii, lăsându-i fără drept la replică pe urmaşii barbarilor, invadatori, erijaţi în stăpâni cu 1.500 de ani în urmă. Vorba prietenului nostru de la Bremen, istoricul Viorel Roman, “ia-i neamţului dreptul roman şi i-ai aruncat înapoi, în pădure”.

De asta sapă probabil nu numai la Bâstroe ci şi la temelia poporului român, inventând diverşi Vasile Barba care visează un popor vlah, mai vechi decât dacii şi mai latin decât românii. Ca şi la temelia poporului bulgar de altfel, bulgarii din Macedonia declarându-se “popor slav-macedonean”, băştinaş din vremea lui Alexandru Macedon care ar fi fost din stirpea sa sau la temelia “ucrainenilor” care înregistrează o crescândă întoarcere la statutul de “rutean”. Totul se face astăzi însă nu în interesul vreunui popor anume, fie el rus sau german, ci al unor grupuri industrial-financiare care au investit în “revoluţiile” mai mult sau mai puţin “spontane” şi în “schimbarea de sistem” în jumătatea estică a continentului, pe de o parte pentru a ieşi din criză pe spinarea fostelor state socialiste, pe de alta pentru a-şi relansa profitul prin accederea pe nimic la resursele clasice;rămase neexploatate şi la mâna de lucru ieftină din respectivele state. Abandonată fiind ideea statelor unite ale Europei, ca Europă a egalilor;lansată la 9 mai 1950, ismele şi orgoliile locale sunt utilizate astăzi, în faza a doua a procesului de preschimbare a Estului, în interesul unei Europe de expresie germană, aliată cu o Rusie de expresie, ca de obicei, imperială.

O Europă a “landurilor”, potrivit “principiului Kohr” (“Tot ce este mic este minunat”) a statelor care să nu depăşească 10 milioane de locuitori, incapabile să-şi protejeze resursele şi împiedicate să viseze la “naţiunea etnică”, având dreptul să aspire doar la “naţiunea spirituală”, bazată nu pe etnie, tradiţii, limbă, trecut, cultură şi interes comun sau teritoriu, ci pe apartenenţa religioasă, atât de “convingător” prezentată de Francois Mitterand la Congresul mondial de… Istorie de la Montreal, din 1995, ca putând exista “şi în absenţa frontierelor şi a statului.
Utilizându-se, pe post de berbece, “drepturile colective” ale minorităţilor etnice, cehii şi slavonii (iugoslavii) au fost sparţi în două, respectiv şase naţiuni spirituale, statele lor încetându-şi existenţa. Cu atât mai mult cu cât fabricatele teorii protocroniste şi-au făcut datoria lăsându-i pe locuitorii întregii Europe central-răsăritene fără identitate naţională reală. Cu excepţia specialiştilor autentici, unguri, cehi, sârbi, bulgari, polonezi, “ucraineni”, români, pe care, însă, nimeni nu-i ia în seamă, nici un european al acestei regiuni nu mai ştie exact cine este.

Dar fiecare este… nu liber, ci de-a dreptul stimulat să viseze şi să-şi exprime cu violenţă visul care-1 îndepărtează de realitatea cotidiană şi milenară. Până la totala măcinare reciprocă şi la dezintegrarea realităţii, în scopul construirii uneia noi, contrafăcute, exprimată prin topirea tuturor “ismelor” în cea finală, globalizantă, a tuturor etniilor într-o singură naţiune, cea “europeană” de “consumatori” şi a tuturor religiilor într-una singură, doar aparent creştină, de “ascultători”!

Vremuri prevestite de altfel, de Biblie! Până la venirea însă a “Apocalipsei” pentru toţi, s-a produs “Apocalipsa” pentru cehi şi sârbi imediat după 1989. Şi nici noi, ROMANII nu ne simţim prea bine! Ca să renunţăm la numele de ROMÂN şi ROMÂNIA, utilizat ca antidot la separabila “Moldo-Vlahie” de generaţia Cuza, ne-am confruntat deja cu diversiunea “rromă”.
Neştiind că rudele lor din Orient şi Nordul Africii nu cunosc nici numele de “atziganes” (de unde gitan, gitano, zigeuner, ţigan etc.) dat lor în Asia Mică după numele unei secte creştine locale, care avea cam acelaşi mod de viaţă, nici cel de “rom”, dat de sârbi după “România” astăzi “Rumelia”, adică după regiunea prin care au pătruns în Europa în urma oştilor otomane, în 1354, ţiganii au acceptat ideea “protocronistă” a venirii lor din India, pe la 1241, în urma tătarilor. “Rom” ar însemna, numai în limba celor europeni “om”, şi nu regiunea de apariţie.

Sunt însă tot atât de “romi”, adică “românii” sau “romaioi” adică greci, pe cât sunt de… “cehi” sau “egipteni”, întrucât, după ce au apărut la sârbi în 1356 şi s-au răspândit în teritoriile româneşti între 1378 (Muntenia) şi 1400 (Transilvania) au năpădit… Boemia, motiv pentru care, când s-au apropiat de Franţa, francezii le-au spus “boemieni”, de unde cuvântul romantic “boema”. Singulari, ca de obicei, englezii, luând în calcul portul lor oriental, le-au spus “egipteni”, adică “gipsyies”. Dintre toţi europenii însă, numai noi, românii am acceptat diversiunea “rromă”, pentru ca mankurţii noştri să poată renunţa mai uşor la propriul nume, spre a nu fi confundaţi în Europa.
Pe fond s-au reactivat patrioţii – “daci”, cetăţeni oneşti, cu vocaţia scrisului, dar fără cultură în domeniu, gen Pavel Coruţ şi Geo Stroe ex-ofiţeri, Ion Gheorghe, ex-poet, astăzi slăvind virtuţile armatei ruse, Pavel Lazăr Tonciulescu, ex-absolvent de liceu, astăzi decedat, Napoleon Săvescu, medic chirurg diplomat în Bahamas şi trăitor pe post de Mecena în SUA şi alţi domni şi doamne cu sau fără grade grupaţi în jurul unor reviste sau academii “geto-dace”, organizând apocaliptice “congrese” şi reuniuni-parastas pentru Neamul Românesc şi îndemnându-i pe cei mai slabi de înger să se declare “daci” la ultimul recensământ, din 2002.

Diversiunea “vlahă” a prins, pe barba lui Barba printre arumâni, românii sud-dunăreni declarându-se alt “popor” şi arogându-şi doar pentru ei numele străin, respins ca o insultă de înaintaşii lor, de “vlah”, de parcă nu ne-ar spune încă şi astăzi nouă, nord-dunărenilor, în propria noastră ţară, unii, “büdös olahok”. Ba şi la “vlahi” a apărut o dizidentă, un arumân mai cu moţ, Karaghiaur, declarându-se “prinţ cuman” şi începând să căftănească “baroni” şi “conţi” “cumani” printre “intelectualii subţiri” din Oltenia şi Moldova, fără să trezească totuşi simpatia istoricilor Dan şi Mihnea BERINDEI, Ştefan GOROVEI sau a generalului Ion COMAN care poartă autentice nume pecenego-cumane.

În plus, un oarecare … Sabin care s-a “săturat de România” s-a proclamat “ardelean” făcând o primă tentativă de înfiinţare a unui “partid al ardelenilor” în septembrie 2003 care va fi urmată (suntem convinşi de succes) probabil de vreun prim Congres al “poporului” “ardelean” sau “ardeleano-bănăţean”, de vreme ce individul a cerut la Bruxelles în septembrie 2002, sprijin internaţional pentru salvarea “limbii transilvane”.
Cel mai mult a progresat însă “moldovenismul”, relansat cu noi “argumente”, în chiar zilele când noi, culcându-ne pe ambele urechi, ne bucuram de “libertate” şi de “boom”-ul de imagine pe care-1 înregistram în Europa, de specialiştii Armatei Roşii, T.A. Laptev, T.V. Soloviov şi AA Nikiforov, în numerele 10 şi 12 din 1990, sau, sub semnătura lt. col. Volkodaev, în nr. 2/1991 ale revistei sovietice de istorie militară “Voenno-Istoriceskii Jurnal”, prin articole ca “Jurământul de supunere către Rusia” sau “Relaţiile ruso-române şi formarea graniţelor”.

“Moldovenismul” a fost preluat ca doctrină de către românii care nu mai simt româneşte, gen Chiţac, Mărăcuţă, Caraman, din Transnistria, folosit împotriva “fasciştilor români”, pentru apărarea pământurilor Maicii Rusii în “războiul nistrean” de secesiune din 1991-1992 şi abandonat după victorie, întrucât se impunea trecerea la o etapă calitativ-superioară a deznaţionalizării, aceea de “ucrainizare”.

A fost însă ridicat din noroaiele tranşeelor de la Coşniţa-Doroţkaia sau Tighina de către foştii “patrioţi” de la Chişinău şi transformat în doctrină de stat de clica lui Voronin, producătoare de dicţionare moldoveneşti şi congrese ale “moldovenilor”. Ba a trecut şi Prutul, un inconştient politic înregistrând un “partid al moldovenilor”, din fericire repede lichidat, prin absorbţie de către actualul PSD. “Moldoveni”, “transilvăneni”, “nistreni”, “vlahi”, “daci”, “cumani” etc… se pare că, la început de nou mileniu, nimeni nu mai este sau nu mai vrea să fie… ROMÂN în ROMÂNIA! “Tot ce este mic este minunat!” “Principiul Kohr” acţionează aşadar, apocaliptic, şi în România.

Cât de curând vom vorbi poate, dacă nu vom şti să resuscităm “mândria de a fi român” şi despre “popoarele” “gorjean”, “argeşean”, “ilfovean”, “bucureştean” sau, de ce nu “ferentarian” ori “calea-griviţean”. Iată de ce ne-am hotărât să încercăm să demontăm, câtă vreme nu e prea târziu, Marele Joc, explicând, prin cele ce urmează “ucrainenilor”, ”rutenilor”, “transnistrenilor”, “moldovenilor”, goralilor, huţanilor, lituanienilor, pentru moment, fiindcă tăvălugul vine, ca de obicei, dinspre Răsărit, cine sunt cu adevărat şi prin ce fire sunt legaţi de Noi, ROMANII. Şi o facem în interesul generaţiilor viitoare, al democraţiilor occidentale, dar şi al nostru.

Col(r)Dr. Mircea DOGARU – http://istorie-adevarata.blogspot.com .

• În anul 1810, “Planul Prozorovski”, astfel numit după consilierul care l-a elaborat, prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, “Basarabia” şi “Moldova”, respectiv Muntenia şi Oltenia , ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii.

Planul împrumuta mult din strategia Austriei care, răpind Ţării Româneşti partea de vest în 1718, o transformase în provincia Oltenia. Pierdută din fericire în 1739, aceasta fusese solicitată otomanilor, prin tratative secrete în 1771, în schimbul ajutorului militar împotriva Rusiei, în războiul din anii 1768-1774. Cum însă, prin împărţirea Poloniei (1772) şi-au adjudecat Galiţia şi Lodomeria, Habsburgii au renunţat pe moment şi la Oltenia şi la alianţa cu Poarta, solicitând ruşilor şi obţinând acordul de a ocupa regiunea învecinată a Moldovei (1774), pe care, adjudecându-şi-o în 1775, aveau să o numească, mai întâi “Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, “Bucovina” (1786). Dezvoltând procedeul, Alexandru I a început să vorbească din 1807 despre “Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Răsărit, dintre Siret şi Nistru mai întâi, apoi, în faţa opoziţiei franceze, dintre Prut şi Nistru, presentând-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.

De la stânga la dreapta, statul și națiunea română sunt ca sarea în ochii unora

“Infratirea toxica” a “occidentalistilor” si “rusofililor” in sustinerea tezei antiromanesti a STATULUI SI NATIUNII ROMÂNE ARTIFICIALE

URSS a combatut propagandistic Romania Mare emitand teze despre caracterul artificial, imperialist si colonizator al statului roman. De asemenea, a inventat existenta unui “popor moldovean” si a unei “limbi moldovenesti”, pentru a crea, din topor, o naratiune legitimanta a ocuparii Basarabiei. Aceste teze sunt reșapate, astăzi, de grupările “moldoveniste” din Basarabia, pregătite de Rusia pentru contracararea apropierii de Romania, care cer crearea unei Moldovei Mari.

Unul din siteurile cele mai agresiv antiromanesti ce apartine acestor grupari, care militeaza pentru o a “cincea republica de la Chisinau”, este graiesc.md.

Printre materialele cu care se face propaganda antiromaneasca se afla, la mare cinste, evidentiat chiar in mod special in partea de jos a siteului, extrase din cartea istoricului Lucian Boia, De ce este Romania altfel:

Boia este istoricul producator pe banda rulanta de best-seller-uri istorice bine marketate, care sunt foarte pe placul si folosul “agendei subversive” rusești de la Chisinau.

Sa fie aceasta o intamplare? Nu chiar. Sa ne amintim si demersul Romania medievala al lui T. Baconschi, un proiect sustinut de ICR-ul lui Patapievici:

”România, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, născut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii”.

De curând, ca sa revenim la Boia, acesta a perseverat și pe tema Transilvaniei, aratand ca romanii nu aveau “niciun drept istoric” asupra provinciei. Ocazie pentru un alt mare om de “dreapta”, Aligica, sa scoata un text de arhiva oportun despre cât de nociva ar fi fost pentru Ardealul “occidental” unirea cu Romania sudista “fanariota”.

A da de pământ cu miturile nationale, a face zob legitimitatea unirii provinciilor istorice romanesti, a nega orice fel de fundament substantial al natiunii romane – asta da program de elita culturala “de dreapta”... 

Culmea e ca unii din acestia impartasesc ideea neoliberala a necesitatii existentei miturilor ca mijloc de pastrare a coeziunii sociale si nationale si a necesitatii abordarii temelor nationale. 

Cum vor sa faca acest lucru aruncand si copilul odata cu apa din copaie nu e limpede.

Nici stanga nu a stat degeaba. Vasile Ernu explica de zor ca “România şi Republica Moldova sunt state artificiale”. Ca om de stanga, e cam bizara critica sa indreptata prioritar asupra statului. Artificial sau nu, statul romanesc exista acum si desfiintarea sa ar fi si o tragedie sociala.

Cam multe voci care spun acelasi lucru si care se suprapun la perfecție cu propaganda moscovită.

 De la stânga la dreapta, de la Occident la Răsărit, statul si națiunea română sunt ca sarea – dar nu în bucate, ci in ochii unora si altora.

Oricine încearcă astăzi să repună, public, în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată George Radulescu: Dubioşii

Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.

Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri. Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.

„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.

Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!

Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, că „gura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale. Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!

Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.

Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.

“Primul pas spre lichidarea unui popor este sa-i stergi memoria”

Oricine încearcă astăzi să repună public în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată articolul Dubioşii semnat de George Radulescu.

Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. 

Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.

Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” 

Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri.

Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.

„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.

Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!

Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, că „gura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale.

 Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!

Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.

Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.