CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

De la stânga la dreapta, statul și națiunea română sunt ca sarea în ochii unora

statul roman - Cuvântul Ortodox

“Infratirea toxica” a “occidentalistilor” si “rusofililor” in sustinerea tezei antiromanesti a STATULUI SI NATIUNII ROMÂNE ARTIFICIALE

URSS a combatut propagandistic Romania Mare emitand teze despre caracterul artificial, imperialist si colonizator al statului roman. De asemenea, a inventat existenta unui “popor moldovean” si a unei “limbi moldovenesti”, pentru a crea, din topor, o naratiune legitimanta a ocuparii Basarabiei. Aceste teze sunt reșapate, astăzi, de grupările “moldoveniste” din Basarabia, pregătite de Rusia pentru contracararea apropierii de Romania, care cer crearea unei Moldovei Mari.

Unul din siteurile cele mai agresiv antiromanesti ce apartine acestor grupari, care militeaza pentru o a “cincea republica de la Chisinau”, este graiesc.md.

Printre materialele cu care se face propaganda antiromaneasca se afla, la mare cinste, evidentiat chiar in mod special in partea de jos a siteului, extrase din cartea istoricului Lucian Boia, De ce este Romania altfel:

Boia este istoricul producator pe banda rulanta de best-seller-uri istorice bine marketate, care sunt foarte pe placul si folosul “agendei subversive” rusești de la Chisinau.

Sa fie aceasta o intamplare? Nu chiar. Sa ne amintim si demersul Romania medievala al lui T. Baconschi, un proiect sustinut de ICR-ul lui Patapievici:

România, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, născut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii”.

De curând, ca sa revenim la Boia, acesta a perseverat și pe tema Transilvaniei, aratand ca romanii nu aveau “niciun drept istoric” asupra provinciei. Ocazie pentru un alt mare om de “dreapta”, Aligica, sa scoata un text de arhiva oportun despre cât de nociva ar fi fost pentru Ardealul “occidental” unirea cu Romania sudista “fanariota”.

A da de pământ cu miturile nationale, a face zob legitimitatea unirii provinciilor istorice romanesti, a nega orice fel de fundament substantial al natiunii romane – asta da program de elita culturala “de dreapta”..

Culmea e ca unii din acestia impartasesc ideea neoliberala a necesitatii existentei miturilor ca mijloc de pastrare a coeziunii sociale si nationale si a necesitatii abordarii temelor nationale

Cum vor sa faca acest lucru aruncand si copilul odata cu apa din copaie nu e limpede.

Nici stanga nu a stat degeaba. Vasile Ernu explica de zor ca “România şi Republica Moldova sunt state artificiale”. Ca om de stanga, e cam bizara critica sa indreptata prioritar asupra statului. Artificial sau nu, statul romanesc exista acum si desfiintarea sa ar fi si o tragedie sociala.

Cam multe voci care spun acelasi lucru si care se suprapun la perfecție cu propaganda moscovită.

 De la stânga la dreapta, de la Occident la Răsărit, statul si națiunea română sunt ca sarea – dar nu în bucate, ci in ochii unora si altora.

Oricine încearcă astăzi să repună, public, în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată George Radulescu: Dubioşii

Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.

Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri. Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.

„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.

Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!

Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, că „gura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale. Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!

Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.

Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.

“Primul pas spre lichidarea unui popor este sa-i stergi memoria”

Oricine încearcă astăzi să repună public în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată articolul Dubioşii semnat de George Radulescu.

Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. 

Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.

Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” 

Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri.

Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.

„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.

Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!

Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, căgura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale.

 Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!

Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.

Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.

20/10/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Repere dintr-o analiză geopolitică privind Bucovina

BUCOVINA – Repere dintr-o analiză geopolitică

BUCOVINA – Repere dintr-o analiză geopolitică

Istoria Bucovinei constituie obiectul de studiu a cel puţin patru istoriografii naţionale (română, austriacă, ucraineană, poloneză) care, fiecare în parte, exprimă punctul de vedere al naţiunii / imperiului / regatului / statului naţional din care această provincie de frontieră a făcut parte de-a lungul istoriei, scrie MIHAI COPEŢCHI-KOPECKY, în https://romaniabreakingnews.ro/bucovina-repere-dintr-o-analiza-geopolitica, care subliniază că:

,,Literatura istorică asupra Bucovinei este pe cât de bogată, pe atât de variată. S-a scris foarte mult despre Bucovina atât în limba română, cât şi în limbile engleză, germană, poloneză, cehă, slovacă, maghiară şi ucraineană. S-a insistat însă numai asupra unor anumite laturi ale problemei”, ne lămureşte Ion Nistor în cartea sa ,,Istoria Bucovinei”, tipărită postum, după căderea comunismului în România[1].

Geopolitica Bucovinei

,,Analizând istoria Bucovinei din perioada stăpânirii habsburgice (1774-1918), ne întrebăm dacă multiculturalismul şi multilingvismul, lăudat de unii şi criticat de alţii, „reprezintă [ca experienţă istorică] un anacronism sau o perspectivă”?

Mai ales, în contextul actual, când se discută intens despre ,,tradiţiile multiculturale bucovinene” în raport cu „sistemul de valori general europene”, când se doreşte ,,o integrare totală în ,,Casa comună a Europei”, ca singură posibilitate care ar aplana şi, în final, ar lichida toate problemele interetnice existente, încă, în această zonă”.

Să nu uităm că Bucovina este prima provincie românească în care iluminismul european găseşte – în timpul lui Iosif al II-lea (1780-1790) -, cadrul optim de aplicare.

Legislaţia iluministă prefigurează, în fond, ,,esenţa începuturilor Europei moderne”.

,,Ce s-a întâmplat în cazul Bucovinei, ruperea unei provincii istorico-geografice în două, nu este decât un segment din tragedia unei zone mai largi. În întregul Centru de Răsărit al Europei, graniţele au fost mutate şi contestate, iar oamenii siliţi să plece în pribegie ori să accepte o nouă cetăţenie, austriacă, slovacă, română, sovietică sau ucraineană”. (Iacobescu, M., ,,Căutând arhivele Bucovinei”, Ed. Junimea, Iaşi, 2003 (pag. 256)).

Astăzi, pentru a înţelege cât mai corect complexitatea situaţiei în context internaţional – creat de-a lungul timpului -, se impune un nou tip de abordare, în care cercetarea istorică să se grefeze pe ​​analiza geopolitică. Domeniu metodologic încă în construcţie, analiza geopolitică urmează nişte norme care nu sunt încă foarte bine stabilite, dar, furnizează un cadru şi o ,,foaie de parcurs” pentru cei care doresc să se aventureze pe nişte căi incomode (dar sigure) de înţelegere a conflictelor (mocnite, în bună parte) iscate în jurul unor spaţii de interes strategic şi pentru securitatea diverselor naţiuni, implicate în acest ,,joc”.

Vom vorbi, în termenii consacraţi ai unei analize geopolitice (teritoriu, factor uman, reprezentări, rivalităţi, (f)actori externi, etc.) despre una dintre cele mai pitoreşti, mai iubite şi mai controversat cercetate provincii ale noastre, Bucovina.

Geografia politică” sau „geopolitica” a apărut ca disciplină şi metodă de cercetare istorică complexă, care implică deopotrivă geografia şi politica, în contextul afirmării statelor-naţiune europene, în acel moment din istoria Europei când (de)marcarea frontierelor fusese finalizată, şi când au apărut premizele omogenizării teritoriului – şi a culturii -, atunci când în mentalul colectiv s-a produs legătura strânsă dintre identitatea naţională şi sentimentul naţional.

Sarcina primordială a geopoliticii este de a evidenţia originile rivalităţilor, conflictelor şi a motivaţiilor factorilor implicaţi. Trebuie să existe un proces riguros de selecţie a datelor, bazat pe un singur criteriu, care constituie, în definitiv, problema recurentă a unei analize geopolitice: de ce, pe un (anumit) teritoriu au (avut) loc confruntări sau (mai) există rivalităţi?

Teritoriul – ca sursă de conflict – este pe larg analizat în diverse studii de geografie politică, militară şi socială. El are importanţă în ceea ce priveşte compoziţia etnică a populaţiei, evaluarea realităţilor religioase sau înţelegerea altor aspecte de funcţionare a statelor.

In perimetrul graniţelor unui stat se află, de regulă, toate structurile administrative şi economice, conducerea ţării (care asigură unitatea teritorială în organizarea forţelor şi relaţiilor de producţie prin intermediul reglementărilor statale şi sociale), efectivul numeric al populaţiei (ca principal potenţial de dezvoltare economică) etc.

În acest context, o analiză geopolitică a Bucovinei se poate elabora pe patru paliere: cercetarea teritoriului, cu luarea în calcul a fluctuaţiilor istorice ale acestuia (I), analiza tipurilor de populaţie din teritoriul respectiv, cu stabilirea interacţiunii dintre aceste tipuri (II), identificarea rivalităţilor şi stabilirea cauzelor generatoare de conflicte (III), reperarea şi evidenţierea agenţilor (factorilor) externi de influenţă a evenimentelor şi a cursului istoric (IV).

Poziţia geografică a Bucovinei reclamă o analiză concertată a factorilor interni şi externi de dezvoltare a provinciei, care să ţină seama de contextele istorico-politice create aici în diverse timpuri, precum şi de relaţiile cu vecinii, stabilite de-a lungul istoriei. În procesul dezvoltării istorice, astfel de teritorii cu poziţie geografică ,,nefavorabilă” cunosc transformări neaşteptate: uneori, ele beneficiază, în chip paradoxal, de această poziţie şi devin teritorii prospere, alteori (şi acest lucru se întâmplă cel mai des) ele suportă consecinţele acestei poziţii şi devin teritorii supuse şi paupere. Poziţia geografică poate avantaja sau defavoriza un stat, o naţiune, un popor şi, de ce nu (?!), o provincie, mai ales dacă aceasta se află într-o zonă disputată – frontalieră -, sau – cum e cazul Bucovinei -, împărţite în două, transfrontalieră.

Vom defini poziţia geopolitică a Bucovinei ca fiind o rezultantă a raportului dintre localizarea geografică şi potenţialul natural şi etno-demografic al provinciei, pe de o parte, şi legăturile (rivalităţile) politice, economice şi militare ale statului – din care teritoriul respectiv face parte (integral sau parţial, în funcţie de perioada istorică) -, cu statele vecine ori cu puterile regionale, pe de altă parte. Poziţia geopolitică determină orientarea relaţiilor externe ale statelor respective spre axe de interes geopolitic.

Raporturile de forţă – mizele sau jocurile privind stabilirea marilor sfere de influenţă -, modifică adesea poziţia geopolitică a unui stat (a se vedea, spre exemplu, evoluţia geopolitică a României în sec. XX).

Hotarele Bucovinei, care au suportat importante modificări în diverse perioade istorice,  sunt privite, în termenii analizei noastre, ca parametri de influenţă geopolitică şi geoeconomică majoră, reprezentând acea linie naturală şi/sau convenţională de demarcaţie care separă teritoriile statelor din care provincia a făcut sau face parte, ca entităţi geografice, politice, istorice, economice. Aceşti parametri sunt expresia geopolitică a teritorialităţii.

,,Bucovina istorică este un concept cu care operează istoriografii. Dar pentru oamenii de rând, interesaţi de istorie la modul general, care  locuiesc de-o parte şi de alta a graniţei româno-ucrainiene, Bucovina/Bukovina este denumirea unui spaţiu mental, a unui „teritoriu ale cărui graniţe şi-au pierdut de mult conturul exact”, devenind „aproape un teritoriu de legendă”, un brand comercial, o atractivitate turistică sau altceva, în orice sens.

Prin apartenenţa la o zonă aflată la intersecţia unor interese geopolitice, geostrategice, cultural-religioase şi ideologice diferite, prin schimbarea repetată, în ultimele trei secole, a naţiunii politice dominante, destinul istoric şi cultural al acestui străvechi subspaţiu etno-cultural românesc a devenit unul de excepţie”.

Cel mai bine a înţeles şi exprimat întreaga dramă a românilor bucovineni din vremea sa părintele profesor Simeon Florea Marian (1847-1907). Iată ce spune , marele etnolog, folclorist, naturalist şi istoric al Bucovinei:

,,Nu ştiu de s-a mai aflat, ori se mai află undeva pe faţa pământului vreo ţară care să fi fost de atâtea ori cutreierată, prădată şi pustiită de către atâtea limbi străine, păgâne şi creştine, de câte ori a fost ţara noastră (Bucovina – n.n.). Şi iarăşi nu ştiu de se mai află, undeva, vreun popor, care să fi avut atâtea de suferit din partea nenumăraţilor şi cumpliţilor săi duşmani, ca românii ….. (citate de M.Iacobescu în ,,Căutând arhivele Bucovinei”, Ed. Junimea, Iaşi, 2003 (pag. 357)).

Apreciere făcută la sfârşit de secol XIX, perfect valabilă şi la început de secol XXI.

Sub aspect geografic, acest ,,colţ” de ţară, atât de jinduit de imperiile din jur, în mod paradoxal, se află chiar în centrul Europei. Capitala Cernăuţi se află la o distanţă de circa 120 km – spre est – de centrul geografic al Europei, consemnat în anul 1887, la Trebuşeni (Dilove – la 5 km de graniţa cu România), de către cartografii militari austrieci.

Destinul Bucovinei, ca provincie care, în diverse perioade ale istoriei, a aparţinut Principatului Moldovei, Austro-Ungariei, României, URSS, iar acum – parţial -, şi Ucrainei, a depins (şi încă depinde) – după o cercetare riguroasă şi corelarea datelor, din surse noi, oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru unora dintre analişti -, ….de destinul Poloniei!

De-a lungul istoriei sale, România a avut cele mai sigure graniţe pe Dunăre, la Marea Neagră şi cea cu Polonia, stabilită din 1366, sub domnia lui Cazimir cel Mare, şi neîntrerupt vecină la hotarul nostru nordic – până-n 1940 -, polonii obişnuind să spună:

Între noi şi Moldova însuşi Dumnezeu a statornicit fluviul Nistru” – Inter nos et Valachiam ipse Deus flumine Tyras dislimitavit.

Polonia a suferit trei împărţiri teritoriale la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Prima ,,partiţie” a avut loc în anul 1772Bucovina a fost ocupată de trupele austriece în toamna anului 1774 – la doi ani după prima împărţire a Poloniei -, printr-un ,,şiretlic diplomatic”, devenind provincie austriacă, oficial, la 7 mai 1775. A doua partiţie a Poloniei a avut loc în anul 1793, iar a treia în anul 1795, când, practic, şi-a încetat existenţa Uniunea polono-lituaniană, ca stat suveran. La 6 noiembrie 1918, cu ajutorul ,,aliaţilor”, s-a proclamat „Republica Populară Polonă”, iar la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate – cu sprijinul majorităţii reprezentanţilor etnici poloni şi germani – unirea Bucovinei cu România.

Cea de a patra împărţire a Poloniei, care a afectat teritorial şi politic viitorul acestei ţări, s-a făcut între Germania nazistă şi Rusia bolşevică, în baza Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939. Pe 26 iunie 1940, într-un context geopolitic amplu, ambiguu şi complex, Uniunea Sovietică ocupă teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, respectiv, Basarabia şi nordul Bucovinei, acţiune ce se află – şi de data aceasta – în legătură directă cu (re)împărţirea Poloniei. Nu e o coincidenţă – pur şi simplu -, întâmplătoare. Era o consecinţă predictibilă.

România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial ca aliat al Germaniei, pentru a lupta împotriva Uniunii Sovietice care ocupase Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, acţiune bazată pe o decizie discutabilă, atribuită exclusiv lui Ion Antonescu, care va plăti cu viaţa, pe lângă alte ,,poliţe” şi ,,îndrăzneala” de a se fi opus ocupantului bolşevic.

Acest cumul de probleme ,,neclare” ale istoriei Bucovinei din ultimele trei secole generează întrebări la care nu se poate da un răspuns clar şi plauzibil decât în condiţiile aplicării unei analize echidistante şi nepărtinitoare, opusă metodelor clasice – ideologizate politic -, care obişnuiesc să reconstituie contrafactual evenimentele trecutului.

O analiză geopolitică a Bucovinei ar putea permite o mai bună, facilă şi corectă înţelegere a situaţiei actuale a provinciei şi ar lămuri în termeni mult mai clari locul ei în istorie, ajutând generaţiile viitoare să afle: ce a fost, cum a fost, ce va fi şi cum va fi (dacă va mai fi ?!).

Sarcina primordială a unei asemenea analize este să pătrundă cât mai adânc în esenţa problemelor nerezolvate ale istoriei, la originea rivalităţilor – a conflictelor -, să dezvăluie adevăratele interese ale ,,actorilor” imperiali sau locali care i-au motivat să acţioneze într-un fel sau altul, pecetluind soarta Bucovinei.

Este ca şi cum am încerca să ,,rezolvăm” un puzzle de-o altă factură, mai complex şi mai dificil de descifrat tocmai datorită multitudinii ,,pieselor” care-l compun. Or, iată că avem la dispoziţie câteva dintre ,,piesele” de bază ale unui puzzle geopolitic despre Bucovina: un teritoriu disputat, rivalităţi istorice, conflicte ,,îngheţate”, factori de influenţă, motivaţii, argumente şi protagoniştii, învingători sau învinşi.

Astăzi, se discută despre românii din nordul Bucovinei, ca despre niște simple prezențe fizice în mijlocul unor ,,jocuri geopolitice” – niște subiecți nedoriți la intersecția sferelor de  influență -, și nu ca despre niște generatori sau beneficiari ai unei identități distincte, într-un spațiu geocultural și geoistoric, care, în mod nefast s-a aflat ,,în calea tuturor răutăților”.

În preajma sărbătoririi centenarului Marii Uniri este important să discutăm despre Bucovina nu doar în termeni festivi – sau în limbajul consacrat al patrioţilor de conjunctură şi al euforiei provocate de show-urile cu artificii -, ci şi în contextul realităţilor incomode care au marcat trecutul – dar şi prezentul -, în termeni de analiză istorică, geopolitică şi geostrategică.

[1] I. Nistor, Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.(p. 2)

07/01/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: