CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

IstroRomânii- Românii părăsiți și uitați

 

 

 

 

Imagini pentru mari personalitati istro romane

 

Istroromânii reprezintă în prezent o comunitate de 300-1.500 (după unele surse maxim 3.000) de locuitori din vestul Croației. Sunt înrudiţi cu românii și conform unor specialiști, provin din zona Crişanei, Maramureșului sau a Banatului, lucru care ar explica anumite particularităţi ale limbii.  

În graiul lor, ei se numesc rumâri. Fiind mult mai asemănător cu româna standard decât dialectul aromân, dialectul istroromân presupune câteva particularităţi precum rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic in „r”, de exemplu lumină-lumiră, mână-mâră, sau rumâni-rumâri) şi prezenţa unei noi vocale egal apropiate de „a” cât şi de „o”, dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”. În privinţa vocabularului, a fost influenţat puternic de limba sârbo-croată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente.

Cunoscuţi de localnici sub numele ciribiri şi de către filologi ca vlahii din Istria, locuitorii acestor sate sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică. În ultimul secol numărul acestora a scăzut de la 10.000 la doar 300, şi aceştia fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei.

În Croaţia este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (županija) Primorsko-goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane.

Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istro-român.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istro-românilor în evul mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici.

În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune istriote populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul XIX limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, Rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul XIX istro-românii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică. Românii de pe aceste insule sunt complet asimilaţi.

Astăzi există o mică diasporă istro-română în oraşul italian Trieste din nordul peninsulei Istria şi o altă diasporă care nu depăşeşte 500 de persoane în SUA, concentrată la New York.

Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istro-română scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Istro-românii părăsiţi şi uitaţi…

Istro-românii, se află în Peninsula Istria, care se află în nordul Mării Adriatice, între golful Trieste la vest şi golful Kvarner la est, regiune care se află în vestul Croaţiei.

Majoritatea localităţilor rurale a istro-românilor s-au aflat în zona muntelui Ucika Gore / Monte Magiore / Muntele Mare, care aveau ca ocupaţie oieritul şi unele meserii adecvate zonei.

Istoria Istriei a fost deosebit de zbuciumată de-a lungul vremii.

La început a aparţinut Histrienilor, după care a trecut sub Imperiul Roman de Apus, în continuare a fost cotropită şi prădată de goţi şi longobarzi, anexată regatului francilor, supusă ducilor din Carintia, Meran, Bavaria, apoi patriarhului din Aquileia, Republica Veneţia, Imperiului Habsburgic.

După primul război mondial a aparţinut Italiei, iar după cel de al doilea război mondial a făcut parte din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

În prezent, Istria face parte din Croaţia.

Locuitorii Istriei, din cele mai vechi timpuri, au fost: croaţi, sârbi, italieni, sloveni şi o comunitate de istro-români, care din cercetările specialiştilor români şi străini, rezultă că ar fi provenit din Transilvania, mai ales din zona Munţilor Apuseni şi din Banat, ajunşi în decursul istoriei pe meleagurile Peninsulei Istria.

Din unele documente şi hărţi (1926), rezultă clar faptul că majoritatea satelor din Istria, aveau nume româneşti: Cătun, Bolovani, Cărbune, Sucodru, Costărcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc.,erau amplasate într-o zonă săracă, cu pământ neroditor și în timp au fost slavizate.

 Aşa după cum  confirmă și astăzi lucrările editate de specialişti, în această zonă s-a vorbit dialectul istro-român,

Dialectul istro-român este unul din cele 4 dialecte istorice ale limbii române, alături de cel magleno-român, aromân şi dacoromân.

Organizaţia internaţională UNESCO, a inclus dialectul istro-român în „Cartea roşie” a limbilor în pericol de dispariţie.

Zona locuită de istro-români, este cunoscută şi cu denumirea de Ciceria, iar locuitorii sunt numiţi cici sau ciribiri, care provin de la cuvintele pronunţate dialectat „cire”-cine şi „bire”-bine.

Istro-românii au fost atestaţi documentar de la mijlocul secolului X.

Împăratul Bizanţului (Imperiul Roman de Răsărit), Constantin al VII-lea, Porfirogenetul 944-959 care s-a preocupat de cercetări istorice, ştiinţe şi artă, în lucrarea principală a sa „De administrando imperio” (Despre cum trebuie guvernat imperiul) alcătuită între anii 948-952 confirmă în Peninsula Istria „prezenţa de oameni care îşi spun ei înşişi români şi nu provin de la Roma”.

În aceiaşi lucrare „De administrando imperio” împăratul Constantin al VII-lea (care cunoştea bine locuitorii imperiului şi nu numai) se referă în mod deosebit şi la locuitorii din Munţii Apuseni.

În lucrarea memorandistului Rubin Patiţia (din Câmpeni, Alba) „Ţara Ţopilor”, precum şi în lucrarea moţului Ioan Rusu Abrudeanu (din Abrud) „Moţii – calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” sun prezentate unele date referitor la moţi.

Un eveniment deosebit de important s-a desfăşurat şi la Alba Iulia la mijlocul secolului X organizat de către Constantin al VII-lea – Porfirogenetul (905-959) împărat bizantin (944-959) (Imperiul Roman de Răsărit), cu privire la înfiinţarea şi construirea primei episcopii răsăritene din Transilvania.

La Alba Iulia era creştinism, a căror slujbe religioase s-au desfăşurat în „Rotonda baptisteriu” locaş de cult din sec. IV, descoperit de cercetătorul Radu Heitel, confirmat şi de alţii specialişti arheologi, printre care regretatul Mihai Blăjan.

Existenţa creştinismului la Alba Iulia l-a determinat pe împăratul Constantin al VII-lea (care sprijinea consolidarea şi dezvoltarea creştinismului în părţile Transilvaniei), să-l invite la Constantinopol pe conducătorul Iuliu cel Bătrân (Gilas) împreună cu călugărul Ierotei/Hieroteus, care au fost primiţi cu toate onorurile protocolare ale timpului.

Iuliu cel Bătrân a fost onorat cu titlul de Patricius. Scopul invitaţiei la Constantinopol, a fost canonizarea ca episcop a călugărului Ierotei. Patriarhul Constantinopolului Theophylactus/Teofilact (933-956), în prezenţa împăratului şi a oficialităţilor, în catedrala Sfânta Sofia (construită iniţial de împăratul Constantin cel Mare în anul 325) l-a canonizat episcop pe călugărul Ierotei.

În continuare Patriarhia Constantinopolului a sprijinit construirea clădirii episcopiei răsăritene de la Alba Iulia, dotând-o cu odoare şi cărţi bisericeşti, iar în anul 975 cu un clopot care în prezent se află la biserica evanghelică a saşilor din Petreşti (după evenimente istorice dramatice).

Datorită străduinţelor ziariştilor de la revista „Formula AS” cu privire la deplasările şi cercetările efectuate la fraţii români rămaşi în afara graniţelor României, în decursul istoriei, avem posibilitatea de a o cunoaşte „la zi”, din unele zone ale Istriei.

O situaţie deosebit de importantă au constatat cu privire la vechimea existenţei istro-românilor în Insula Krk/Veglia, încă din anul 650. Grupul de ziarişti coordonat de d-nul Cătălin Manole care au organizat acţiunea respectivă în insula istro-românilor Veglia, au prezentat un articol deosebit în revista „Formula AS” „Krk insula ciobanilor vlahi” din care prezentăm un extras, de unde rezultă cele de mai sus:

 „nimeni dintre cercetătorii români de azi – absolut nimeni, nu s-a urnit până aici să vadă „ciudăţenia” asta. Cert e că-ntr-un document croat de la 1465 (conform indexului descoperit de colegul nostru Cătălin Manole, la mănăstirea franciscană de pe muntele Velebit, prezenţa vlahilor în insula Krk e semnalată în anul 650 înainte de invazia croaţilor) se adevereşte că Vlahii erau deja pe toată insula, numeroşi şi puternici, drept dovadă că slavii i-au alungat cu greu din cetăţile lor, obligându-i să-şi pască oile în ţinuturile sărăcăcioase din Rudine, şi-n alte aşezări vlahieşti dimprejur dintre care, nu mai există: Sulini, Slivanjska, Ortac, Sugare… Croaţii le-au imprejmuit ţinutul „cu 32 hotare”, dându-le însă nişte drepturi excepţionale, în schimbul acestui sacrificiu al izolării”.

În actele notariale existente din secolul IX-XII, apar nume româneşti: Danulus, Negulus, Draculus etc. care confirmă continuitatea istro-românilor, prin numele româneşti existente, precum şi în acte de hotărnicie după anul 1300 – Singurel, Radul, Murunt.

În revista „Foaie Naţională” din 24 august 2009, în articolul „Istroromânii” prezentat de Alexandru Razeş, referitor la existenţa localităţilor istro-românilor, a prezentat exemple convingătoare în acest sens: 

„Se mai cunoaşte că acum şapte decenii, existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsula Istria, cum ar fii: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilzzo, Santa Lucia, Cera Vizzo, Cărbune, Cărnita, Stara Guna, Corte alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Litul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, România, Vale, Vlahobreg, Vodite şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează o prezenţă masivă a istroromânilor în evul mediu printre care două aşezări erau cu denumirea de Romania, la care mai amintim următoarele localităţi rurale: Cătun, Vlasici, Clascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliste, Bolobani, Buzet, Sărman… Primul istoric străin care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta cunoscut ca Fratele Irineo Della Croce. El scria în anul 1698 că istroromânii aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numeau între ei, în propria limbă rumeri, denumire care apare şi în documentele italiene. Istro-românii  locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado şi chiar în unele insule din Marea Adriatică”.

Datorită şi condiţiilor deosebit de vitrege în care au vieţuit istroromânii, majoritatea au emigrat în Italia, USA, Canada, Australia etc. iar alţii au dispărut prin slavizare, mai ales în urma căsătoriilor mixte.

La sfârşitul secolului XIX numărul istro-românilor a fost de cca. 8000. În prezent istroromânii sunt pe cale de dispariţie.

La această situaţie regretabilă, privind dispariţia istro-românilor, a contribuit mai ales lipsa de interes a reprezentanţilor instituţiilor de stat ale României, în secolul XX, care continuă şi astăzi faţă de fraţii noştri din afara graniţelor (zona Balcanilor, Carpaţilor Păduroşi, Transnistria etc.).

Pe lângă cercetătorii croaţi, italieni, sloveni (Franjo Rack, Goran Filipi, August Kovacec, Mateo Bartoli, Vasilici Franc Miklosic etc.) care s-au preocupat de istoria istroromânilor, au fost şi  o serie de personalităţi româneşti: Gheorghe Asachi – primul român care a scris despre istroromâni în anul 1847, Ion Maiorescu – primul român care a cercetat în anul 1857 pe istroromânii în Istria, I.H. Rădulescu (1802-1872), V.A. Urechea (1834-1901), Teodor T. Burada (1839-1923), Sextil Puşcariu (1877-1948) etc. care, începând de la mijlocul secolului XIX-lea au întreprins o serie de acţiuni importante de cercetare a istro-românilor, consemnate în lucrările editate.

Marele patriot român, cărturar al învăţământului românesc, Ion Maiorescu, s-a născut pe meleagurile Albei, la Bucerdea Grânoasă la data de 28 ianuarie 1811, fiind tatăl scriitorului Titu Maiorescu, membru fondator al Academiei Române.

Ioan Maiorescu a fost primul român care s-a deplasat şi s-a preocupat îndeaproape de istoria românilor răspândiţi în afara graniţelor din sudul Dunării, în Balcani.

 

 

 

 

În vara anului 1857 (iunie-iulie) a întreprins o călătorie de documentare la românii din Istria, acţiune care a fost reluată şi în anul 1859.

Cercetările şi constatările sale, au fost prezentate în lucrarea, deosebit de importantă „Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român” (din manuscriptele postume) care a fost îngrijită, prefaţată şi editată la Iaşi de fiul său Titu Maiorescu, în anul 1874.

Ioan Maiorescu a decedat la Bucureşti la 2 august 1864. Lucrarea a fost înregistrată şi pe internet, mulţumind celor care s-au străduit pentru realizarea acestei acţiuni importante.

Teodor T. Burada a fost a doua personalitate română care s-a deplasat şi a cercetat îndeaproape istoria românilor existenţi în afara graniţelor României.

 

 

 

Teodor Burada s-a născut la 3 octombrie 1837 la Iaşi, fiul vornicului Teodor-Tudorache şi al Mariei, o femeie cultă, desfăşurându-şi activitatea într-o perioadă când intelectualii români aveau o activitate enciclopedică.

Începând cu anul 1882 Teodor T. Burada a început peregrinările la românii din Peninsula Balcanică., Asia Mică, Silezia Austriacă, Galiţia, Arabia, Siria, Palestina etc.

Istoricul N. Iorga l-a caracterizat: „pelerin pe toate plaiurile rătăcirilor româneşti”.

O preocupare importantă în perioada respectivă, a fost cercetarea istoriei românilor istrieni.

Teodor Burada în urma peregrinărilor şi a cercetărilor istorice şi etno-lingvistice efectuate, a reuşit să editeze o serie de lucrări deosebit de importante, printre care amintim: „O călătorie în satele româneşti din Istria” (1891); „Cercetări despre românii din Insula Veglia” (1895); „O călătorie la valahii (românii) din Kraina, Croaţia şi Dalmaţia” (1908); „Poezii populare adunate în Macedonia” (1885); „Cântecul lui Mihai Viteazul la românii din Macedonia” (1892); „Obiceiuri la naşterea copiilor poporului român din Macedonia” (1892); „Datinile de la nunţi ale poporului aromânesc dintru Macedonia” (1889); „Datinile poporului român din Macedonia la înmormântări” (1883); „Cântece de miriologhi (bocete) adunate din Macedonia” (1883) etc.

Teodor Burada în anul 1896 a realizat şi prezentat o situaţie cu 114 localităţi rurale (sate şi cătune) care au fost locuite de români şi a căror limbă maternă a dispărut.

În timpul cercetărilor sale în zona localităţilor rurale istroromâne, Teodor T. Burada a întâlnit un ciobănel de 10 ani cu o turmă de oi la păscut.

Tânărul era Andrei Glavina, care s-a născut la data de 30 martie 1881 în localitatea Susnieviţa.

 

 

 

Imagini pentru andrei glavina

 

 

 

 

 

În urma înţelegerii cu părinţii săi, Andrei Glavina a fost adus la Iaşi pentru a fi pregătit şi educat la şcoala românească.

La scurt timp, A Glavina s-a transferat la şcolile Blajului, unde Alexiu Viciu, un bun profesor, folclorist şi dialectolog român de la Blaj  s-a preocupat îndeaproape de pregătirea şi educarea istroromânului.

După terminarea liceului la Blaj, s-a întors acasă hotărât a-şi pune în practică, dorinţa arzătoare de a înfiinţa o şcoală românească pentru tinerii istroromâni.

În anul 1921 Andrei Glavina a reuşit să înfiinţeze şi a condus între 1921 şi 1925, în satul său de naştere: Şuşnieviţa/Valdarsa la sud de muntele „Monte Maggiore”, prima şcoală istro-română, care era cel mai important centru de cultură a istroromânilor din zonă.

Școala purta numele „Împăratul Traian” și avea limba de  predare în dialectul istro-român şi în româna literară.  

La şcoala românească din Susnieviţa/Istria au învăţat 433 de tineri în perioada anilor 1921-1925.

La vârsta de 44 de ani, Andrei Glavina, la data de 9 februarie 1925 a decedat fiind bolnav de tuberculoză.

Lipsa unui dascăl român înlocuitor, dar mai ales dezinteresul reprezentanţilor instituţiilor de stat de la Bucureşti, au contribuit direct la dispariţia şcolii istroromâne.

Andrei Glavina a compus Imnul Istroromânilor şi în anul 1905 a publicat „Calindarul lu rumeridin Istrie” / „Calendarul românilor din Istria” – iar în anul 1906 a publicat „Rumerii şi Şcoala Naţională Croată”.

Tot Andrei Glavina este și autorul primei cărţi de rugăciune în dialect istro-român. 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru activitatea deosebită depusă, Andrei Glavina  a fost supranumit Apostolul Istroromânilor.

În anul 1904 Andrei Glavina, cu mult respect faţă de profesorul său, Alexiu Viciu de la Blaj, i-a trimis un „Glosar istro-român – daco-român”.

Pentru cei interesaţi de istoria românilor existenţi în afara graniţelor, amintim următoarele lucrări:

– „Aromânii, meglenoromânii, istroromânii – aspecte, identitare şi culturale”, coord. Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu, lucrare apărută sub egida Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni;

– „Fărseroţi, moscopoleni, meglenoromâni” de Adina Berciu şi Dorin Lozovanu;

– „Istro-românii” de prof. univ. dr. Aurora Peţan;

– „Românii din dreapta Dunării” de Gheorghe Zbuchea.

În anul 2015 la Editura Alexis, după un concept realizat de Mihai Vişinescu a apărut albumul „Mari români de pretutindeni”, autorii fiind Dan Mironescu şi Emanuel Bădescu, cu un cuvânt de introducere a preşedintelui Institutului Cultural român Radu Boureanu.

Între personalităţile prezentate, la loc de frunte se află românii din afara graniţelor dintre care amintim pe istro/românul Nicolae Tesla/Drăghici şi Dora D’Istria/Elena Ghica, proveniți din familii istro-române.

„Marele savant şi inventator Nicolae Tesla (Mikola Tesla) s-a născut în 10 iulie 1856, în familia preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici.

Este după părinţi din rândul istro-românilor, populaţie aromână care era răspândită din Croaţia de astăzi, până în Muntenegru.

 

 

 

 

 

Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgheri (teslari).

Henri Coandă care l-a cunoscut pe Tesla din vizitele pe care acesta le făcea tatălui său în casa lor din Bucureşti,  îl prezenta pe marele inventator ca român bănăţean, din Banatul Sârbesc.

Istroromânul Nicolae Teslea (1856-1943) a fost recunoscut pe plan mondial ca cel mai mare inventator al secolului XX. 

  Nicolae Teslea (1856-1943), a devenit cetăţean american şi este cunoscut ca Nikola Tesla (în croată şi în alte limbi). Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.

Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ.

Acest inventator istro-român genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea. În SUA foarte multă lume spune că numele corect al secolului XXI este Nicolae Teslea.

Marea preocupare ştiinţifică a acestui istro-român a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (werless).

Elena Ghica/Dora D’Istria (numele de artistă şi scriitoare), a fost fiica banului Mihai Ghica şi nepoata domnitorului Grigore Ghica al IV-lea care provenea dintr-o familie istroromână.

 

 

Imagine similară

„Fiică a marelui ban Mihai Ghica, a primit sub influenţa mamei Catinca, neam de oieri olteni, o educaţie aleasă.

La 10 ani cunoştea nouă limbi străine. La unsprezece ani a scris o nuvelă, la paisprezece ani a tradus Iliada lui Homer din original în germană iar la şaisprezece ani a luat parte la expoziţia de artă figurativă din Dresda.

Este prima femeie româncă care a publicat o carte „Pentru educaţia copiilor”. Dora D’Istria studia istoria, literatura, folclorul, sociologia, economia politică, agricultura şi religia.

În anul 1849 s-a căsătorit cu principele rus Alexandr Masalski urmaş al lui Rurik. Simpatia arătată Franţei şi Angliei în războiul Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei, a fost pedepsită exemplar fiind bătută cu cnutul. Cu acordul soţului, a plecat singură, definitiv din Rusia.

S-a stabilit în Elveţia unde a escaladat vârful Moench, pe care a fixat tricolorul românesc, fiind prima femeie care a reuşit această performanţă.”

Scriitoarea Dora D’Istria (principesa Elena Ghica) a fost una dintre cele mai culte femei din Europa epocii sale, care a vizitat Roşia Montană din Munţii Apuseni, probabil nu întâmplător.

Opera sa extrem de variată tematic a fost publicată sub pseudonimul Dora D’Istria ce aminteşte de originile istro-române ale familiei Ghica; (Ec. Ioan STRĂJAN, http://dacoromania-alba.ro/nr83/istroromanii).

De origine istro-română a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther, cunoscut şi ca Matthias_Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).

 Istro-români au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici, scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istro-română, Ezio Mestrovich (1941-2003).

 După ce Dialectul istro-român a fost inclus de Organizaţia internaţională UNESCO în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), care amintește că acesta este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române, printr-o Decizie a Ministerului croat al culturii din 27 august 2007 graiurile istro-române (Istro-rumunjski govori (vlaški i žejanski)) au fost declarate bunuri culturale nemateriale şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.

Graiurile istro-române sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.

Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istro-românilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.

Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât până astăzi statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istro-române.

Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istro-român ca limbă maternă în programele de învăţământ.

Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.

Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele (županija) Primorsko-goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

La 12 martie 2008 Consiliul Europei a făcut public Raportul Comitetului său de Experţi privind aplicarea de către Croaţia a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare, care prevede un mecanism de control şi de evaluare periodică a aplicării acesteia, în vederea prezentării de recomandări către statele semnatare privind ameliorarea legislaţiei, politicilor şi practicilor acestora în domeniul limbilor regionale sau minoritare.

În Capitolul 2. Evaluări privind aplicarea părţilor a II-a şi a III-a ale Cartei, Raportul se referă, în premieră absolută, la dialectul istro-român (subcapitolul 2.1.2, paragraful 48, Istro-româna).

Astfel, Comitetul de Experţi subliniază  “Un şir de elemente probează prezenţa tradiţională în Istria a unei mici comunităţi de vorbitori ai unei limbi numite istro-română. Comitetul de Experţi doreşte să obţină informaţii asupra acestei limbi cu ocazia următorului raport periodic”(https://romania.wikia.org/wiki/Istrorom%C3%A2ni)

 

 

 

 

13/05/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CROAŢIA NE DĂ UN MODEL DE PREŞEDINTE.VIDEO

Președintele Croației, se numeşte  Kolinda Grabar Kitarovic. Are 46 de ani și straluceşte. S-a născut la  29 aprilie 1968, in oraşul  Rijeka şi  in turul al doilea al alegerilor prezidențiale , desfășurat în data de 11 ianuarie 2015, l-a învins pe președintele socialist în funcție, Ivo Josipović.

Iată ce a declarat imediat după ce a câștigat alegerile prezidențiale din țara sa:

„Vă promit: Croaţia va fi o ţară bogată şi prosperă, una dintre ţările cele mai dezvoltate ale Uniunii Europene şi din lume !”

Ciudat, dar n-a spus nimic de „lucrul bine facut”, si nici…”Să trăiti…bine !„, asa cum i-am auzit pe alti presedinti dragi inimilor noastre…

Imagini pentru kolinda grabar-kitarović
Imagini pentru kolinda grabar-kitarović

 

 VIDEO:

 

 

 

 

30/08/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pot supravietui aromânii în Balcani ? VIDEO

Mai pot rezista aromânii în Balcani?

Înainte de a da un răspuns la această întrebare, cată a releva avantagiile pentru neamul românesc, în cazul când Aromânii s-ar putea menţine pe mai departe în Peninsula Balcanică.

Un prim avantagiu e de natură economică. Prezenţa unui număr însemnat de Aromâni în Balcani – ţinând seama şi de aptitudinile lor în ale comerţului – ar putea fi de un real folos expansiunii economice a Statului Român.

E suficient să ne gândim la serviciile imense aduse Germaniei naţional-socialiste, de către nemţii stabiliţi în streinătate, în momentul când jidovimea din lumea întreagă îi declarase boicot economic pentru a ne da seama de ceiace pot însemna Aromânii pentru România de mâine, dacă ar continua să rămâe în ţările balcanice.

Al doilea avantagiu e în legătură cu ridicarea prestigiului cultural al Ţării peste hotare – cel mai preţios auxiliar al imperialismului economic şi politic.

Căci şcolile româneşti din Blacani – aşa şchiopătând cum merg ele – pe lângă rostul naţional ce-l îndeplinesc printre Aromânii de acolo, sunt şi nişte agenţi permanenţi ai culturii noastre.

În sfârşit, ultimul avantagiu şi cel mai de seamă, deşi pare îndepărtat şi himeric, e de natură biopolitică. Peste 50 de ani, de acum încolo, naţiunea română va creşte într-atât încât graniţele ei actuale vor deveni neîncăpătoare!

Se va pune atunci, dacă nu şi mai devreme, în mod imperios, problema lărgirii acestor graniţe. Ori, având în vedere că expansiunea noastră politică va urma, drumul celei mai economice – înspre Balcani, deci – cine ar putea nesocoti rolul ce l-ar juca nucleele aromâneşti de pe întreg cuprinsul Peninsulei Balcanice?

Să vedem acum dacă mai pot rezista Aromânii în Balcani, fără a-şi pierde fiinţa lor etnică. După convingerea noastră, această rezistenţă este condiţionată de trei factori esenţiali:

1. Posibilitatea unei desvoltări economice normale, care să le asigure existenţa şi neatârnarea lor faţă de naţiunile majoritare.

2. Obţinerea unui minimum de drepturi etnice, care să le garanteze libera desvoltare a conştiinţei lor naţionale, prin şcoală şi Biserică.

3. Exercitarea unei protecţii efective din partea Statului Român, pentru a fi puşi la adăpost de şicanele şi prigonirile guvernelor din Balcani.

Considerând stările de azi ca trecătoare, putem nădăjdui că, măcar într-un viitor apropiat, şi-ar găsi împlinire aceşti trei factori hotărâtori pentru existenţa naţională a Aromânilor?

Să invocăm realităţile începând cu primul factor.

Prin desvoltarea economică normală, înţelegem posibilitatea practicării vechilor îndeletniciri şi trecerea nesilită organică, spre altele noui, mai avansate pe scara evoluţiei economice.

După cum am arătat în capitolele anterioare însă, din cauza schimbărilor survenite în primul pătrar din veac, situaţia e de aşa natură încât Aromânii sunt forţaţi să-şi părăsească ocupaţiunile lor de până acum, fiind puşi în imposibilitatea de a le mai exercita.

Pe de altă parte, constatăm că drumul către nouile îndeletniciri – meserii, agricultură, comerţ – e atât de anevoios, încât abia dacă mai poate fi străbătut de cei puţini înstăriţi şi numai cu preţul asimilării lor.

Grosul populaţiei se va îndrepta, vrând nevrând, spre rândurile muncitorilor şi ale şomerilor dela oraşe.

(I. Nica – “Problema aromânilor”)

Sursa:  /daimadeadun.wordpress.com/

08/05/2015 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: