Tăblițele de la Sinaia intre istorie si legendă.VIDEO

Tăblițele de la Sinaia reprezintă un set de tăblițe din plumb, descoperite cu ocazia săpării fundației castelului Peleș,scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, în alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini.

Se presupune că aceste artefacte arheologice ar fi o cronică a dacilor, pentru ca menționează nume de regi daci și toponime dacice. 

 

 

 

 

Povestea acestor tablite a fost invaluita de mister inca de la bun inceput, ca nimeni nu stie de unde au aparut, cine le-a adus si nici cine ar fi putut sa le produca.

Orice incercare de a strapunge ceata misterului, de a afla cum au ajuns aceste obiecte in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti a esuat.

De fapt, cel mai misterios lucru este chiar felul in care, timp de zeci de ani, aceste placute stranii si povestea pe care ele inca nu au spus-o, au reusit sa evite  orice fel de studiere stiintifica adecvata.

Incredibil, dar timp de aproape o suta de ani, nu au fost nici macar inregistrate ca obiecte de inventar, astfel ca multe dintre ele au disparut, poate pentru totdeauna !

Se spune ca au fost în număr de aproximativ 300 de bucăţi, făcute din aur, care ar fi fost copiate în plumb la cererea Regelui Carol I, care şi-ar fi dat seama de importanţa istorică pe care ar fi putut să o aibă  descoperirea lor, iar apoi originalele din aur ar fi fost topite şi vândute.

Prof. Aurora Petan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din Capitală, specialist în filologie clasică, a spus, pentru http://romaniamegalitica.blogspot.ro, că în legătură cu aceste plăcile de aur există două ipoteze:

prima – că ar fi fost topite de Regele Carol I şi folosite în vremea Războiului de Independenţă;

a doua – că cel puţin o parte dintre ele ar fi supravieţuit.

Nu ştim ce s-a întâmplat cu ele: fie au ajuns, după unele speculaţii, în Tezaurul de la Moscova, fie au fost valorificate, într-un fel sau altul.

Cele pe care le putem vedea acum nu sunt altceva decât nişte replici în plumb, scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, în alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini.

Se presupune că ar fi o cronică a dacilor – menționează nume de regi daci și toponime dacice.

Privindu-le, însă, cu luare aminte, impresia este de autenticitate.

Trimise în Marea Britanie pentru a se face analiza aliajului, plăcuţele s-a dovedit ca  sunt autentice. Ele  ne deconsipiră vechimea limbii geto-dacilor, care, revendicându-se  de bună seamă  din limba bază pelasgică, dovedeste ca  este egală în drepturi cu latina, latina şi geto-daca avand acelaşi izvor.

 

 

 

 

 

 Există acum doar 35 placute neinventariate, depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din București, de mai bine de un secol şi mai sunt încă vreo 50 risipite prin alte locuri.

Ele au constituit de-a lungul timpului subiectul unor vii controverse, pe tema autenticității lor pronunțându-se istorici și lingviști, dar și diverse persoane doritoare să contribuie la aflarea adevărului despre o presupusă cronică a dacilor.

Ideea că artefactele de la Sinaia sunt ”falsuri” a descurajat mult timp orice inițiativă serioasă de cercetare, generații întregi de istorici, arheologi, lingviști etc. ocolind subiectul, pentru a evita riscul descalificării profesionale și al oprobiului breslei.

Pentru dr. Aurora Pețan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rosetti, din București, specialist în filologie clasică, ”este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși ”toată lumea știa de existența lor”, mister pe care aceasta și-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe ”știau că a existat un tezaur de piese de aur care a fost distrus” și că, astfel, scoaterea la lumină a copiilor ar fi generat un întreg scandal.

După decenii de tăcere, plăcuțele au revenit în actualitate iar la Congresul Internațional de Dacologie din iunie 2003, istoricul Augustin Deac, care în calitatea sa de cercetător la fostul Institut de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, știa despre existența plăcuțelor dinainte de 1989, a susținut o comunicare cu titlul Enigma plăcuțelor cu scris dacic de la Sinaia, cerând autorităților să se implice în rezolvarea cazului ”dispariției tezaurului original”.

Cu acest prilej, au fost prezentate mai multe imagini cu două tăblițe aflate la Mânăstirea Sinaia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Desi  sunt considerate de multi specialişti falsuri moderne, nimeni nu le-a studiat atent până acum. 

Argumentele susţinătorilor falsurilor s-ar rezuma in principal la urmatoarele argumente:

– sunt realizate din plumb, deci cu costuri foarte mici;

– cel care le-a făcut cunoştea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei, aflate la dispoziţia oricărui om cultură din secolul al XIX-lea;

– cunoştea cărţile despre Columna lui Traian, apărute la vremea respectivă, de unde ar fi reprodus imaginile de pe tăbliţe;

– avea noţiuni de filologie;

– textele de pe tăbliţe ţin seama doar de ceea ce se cunoştea până la 1900. Tot ce s-a descoperit după această dată nu mai figurează pe ele;

– cetatea de la Cumidava, apare pe tăbliţe ca la Ptolemeu – “Comidava”-falsificatorul neavând de unde să ştie că, în 1942, avea să se descopere inscripţia de la Rasnov, în care scria “Cumidava”;

– cetatea Sarmizegetusa e reprezentată schematic. Orice castru roman sau cetate medievală ar fi corespuns la fel de bine imaginii de pe plăcuţe;

– piesele de plumb nu au fost găsite într-un context arheologic.

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe de alta parte, trebuie luate in consideratie si argumentele în favoarea autenticităţii acestora :

 

 

– Dacă ar fi falsuri, atunci ele ar fi fost făcute de un geniu enciclopedic şi vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute, caz în care, falsul, mai vechi de 100 de ani, ar aparţine şi el istoriei şi ar merita să fie studiat.

– Conţinutul este profund coerent. Are amploare şi rafinament, bogăţie de detalii.

– Plăcile fac referiri la personaje şi împrejurări necunoscute.

– Se vorbeşte despre evenimente care, la data semnalării plăcilor, nu fuseseră descoperite, cum este cazul cetăţii Sarmizegetusa.

– Existenţa unor obiecte similare în colecţii particulare a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială.

– Descoperirea în marele sanctuar de la Sarmizegetusa a unor resturi de turnare în plumb şi argint, a unor creuzete pentru topit metalul, şi a unor cantităţi mari de plumb.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

– Unii istorici cred că aceste plăcuţe sunt autentice pentru că redau   evenimente care, la data semnalării plăcilor, nu fuseseră descoperite, cum este cazul cetăţii Sarmizegetusa.

– Reprezentările arhitectonice de pe plăci sunt conforme cu ceea ce ştim noi despre arhitectura din antichitate. Numeroasele reprezentări (portrete, trofee, divinităţi, armate etc.), grupate pe epoci şi pe zone de provenienţă sunt redate foarte coerent.

Arhelogul Silviu Teodor, de la Muzeul Naţional, a grupat toate aceste imagini şi le-a introdus într-o bază de date. Rezultatul a fost surprinzător: nu există nici o inconsecvenţă.

Dacă ar fi existat un falsificator, acesta şi-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, imaginile, nebătându-se “cap în cap”, niciodată, pe nici una dintre plăci.

 

 

 

 

 

 

 

Ce spune cercetatoarea Aurora Peţan:

– Plăcile sunt autentice în conţinut. Suportul însă este, în mod sigur, plumb din secolul al XIX-lea.

– Limba din plăci nu pare să fie indo-europeană.

– Ar putea fi vorba despre o limbă preindo-europeană, de genul celei basce, care a supravieţuit asimilării indo-europene sau o variantă a unei limbi sacre, folosite numai de preoţi, în timp ce poporul folosea o altă limbă.

– Limba de pe plăcuţe are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc să fie creată. Are extrem de multă varietate. Numele lui Burebista, spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Există foarte multă variaţie fonetică şi grafică. Toate cuvintele au variante.

– Plăcuţele provin din mai multe zone şi din mai multe epoci, însă există o unitate de stil şi de redactare, ceea ce înseamnă că exista o tradiţie puternică a scrisului. Există o unitate de stil pentru plăcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele din Dobrogea.

– Funcţie de informaţii, plăcile provin de la Sarmizegetusa, de la cetăţile din Dobrogea, plăcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.

– Textele din plăci sunt scrise în proporţie de 90 % în alfabet grecesc, cu diferite variante. Există şi câteva scrieri total necunoscute. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor reprezentate pe plăci;

– Cred că Regele Carol I, când şi-a dat seama de importanţa istorică a acestor piese, a ordonat să se facă copii după ele, pentru că ar fi fost dificil să se fi dat la cercetare nişte originale din aur. Mi se pare logic să fi făcut nişte dubluri de pe aceste artefacte.

– Sutele de piese sunt extrem de elaborate şi nimeni nu a încercat, vreodată, să câştige ceva de pe urma lor, ceea ce intră în contradicţie cu logica unui fals.

“Tăbliţele de la Sinaia” s-au aflat un timp şi în zona de interes a “organelor de partid” comuniste, dar şi a Securităţii si chiar a  Elenei Ceauşescu, care ar fi  dat nişte dispoziţii privitoare la studiul lor.  

Mai mult decât atât, se pare că în cadrul Securităţii a existat şi un departament, strict secret, implicat în traficarea unor vestigii antice.

Se pare că, prin anii ’90, în jurul “Tăbliţelor” s-a mai învârtit şi Vitalie Usturoi, un personaj ciudat, aproape sigur fost agent al KGB, care, venit în ţara noastră, s-a implicat în tot soiul de afeceri derulate pe muchia legii, motiv pentru care acest personaj extrem de ciudat s-a aflat adeseori în atenţia serviciilor secrete din România postdecembristă.

Acesta susţinea cu discreţie că Academia Rusă are un program, protejat direct de preşedintele Putin, puternic finanţat, pentru studierea acestor piese.
Tot Usturoi amintea şi de un institut – Fomenko – care s-ar ocupa cu rescrierea istoriei care, până acum, ar fi fost falsificată.
În situaţia plăcuţelor, statul rus ar fi interesat într-o colaborare oficială cu partea română, nepunându-se problema cumpărării sau înstrăinării pieselor.

Se stie ca Vitalie Usturoi a abordat mai multe intituţii de stat, pe această temă, fără a i se da însă foarte mare atenţie.

El mai susţinea că pe teritoriul ţării noastre ar mai exista încă vreo trei depozite cu asemenea piese din aur: unul pe lângă Mănăstirea Tismana, altul undeva în Bucegi şi unul chiar lângă Sarmizegetusa, cel de la Sinaia fiind singurul scos la lumină.

La Sinaia ar fi existat 240 de piese, multer copii de pe ele aflându-se în depozitele mai multor instituţii. Informaţia este plauzibilă, pentru că se ştie de la persoane din Sinaia că unele copii au ajuns la profesorii Nicolăescu Plopşor, Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice.

Activitatea lui Vitalie Usturoi pe teritoriul României este destul de dubioasă. Greu de spus ce este adevărat şi ce este fabulaţie în afirmaţiile lui. Interesant este faptul că încercările de a intra în contact cu persoanele care studiază misterul plăcilor de plumb de la Sinaia coincide cu o altă acţiune în care au fost antrenaţi tot foşti ofiţeri ai KGB.

Este vorba despre încercarea de contactare a unor persoane importante din România, sau din serviciile secrete româneşti, cu propunerea de “retrocedare pe şest” a unor părţi din Tezaurul României aflat la Moscova, contra unor comisioane fabuloase.

Un prim caz este cel al lui Alexandru Mihali Dakinciuk, un foarte bun vorbitor de limbă română şi cunoscător al factorilor de decizie de la Bucureşti, fost ataşat militar în ţara noastră înainte de 1989. El l-a abordat pe fostul şef SIE, Cătălin Harnagea, propunându-i acestuia aducerea în România a Tezaurului, printr-un scenariu financiar derulat prin Banca “Albina”.

Verificările însă au dovedit că fostul lucrător KGB avea strânse legături cu mafia rusă, motiv pentru care dialogul a fost întrerupt.

Acelaşi personaj l-a abordat şi pe Viorel Hrebenciuc, dar a fost refuzat, din acelaşi motive.
Pe aceeaşi temă a mai exitat o încercare, cea a unui alt personaj misterios şi dubios, Claus Rayhle, venit în România în calitate de reprezentant al Ministerului Dezvoltării Economiei şi Comerţului din Federaţia Rusă.

El a contactat mai multe persoane oficiale cu care spera să aranjeze o repatriere a unei părţi din Tezaurul României, dar nu a primit nici un răspuns. El este cel care, ulterior, a furnizat informaţii pe această temă unor ziarişti români.

Profesorul Virgiliu Copaci are  o ipoteză paralizantă. Conform informaţiilor pe care le deţine, în arcul carpatic, sugestiv şi simbolic numit “Grădina Maicii Domnului”, ar fi fost creat alfabetul carpatin, care avea 144 de semne şi se numea karunic. Astăzi, acest alfabet ar fi decriptat doar de slavonişti, deoarece slavona şi-ar avea rădăcinile în limba care a creat acest alfabet.

Vechimea lui ar fi de 6.000 – 7.000 de ani, poate chiar mai mult. În acest alfabet ar fi scrise “Santi Vede Perun”, nişte tăbliţe care încă s-ar mai găsi în Carpaţi. Autorii lor ar fi reprezentanţii unei civilizaţii foarte evoluate, care ar fi ajuns aici şi care ar fi lăsat mai multe urme ale existenţei lor. Pe marginea acestor tăbliţe, mai multe puteri străine ar desfăşura ample cercetări secrete.

Domnul profesor Copaci ne-a declarat că asemenea informaţii, nu ni le-ar fi putut spune cu 16 ani în urmă.
Conform teoriei sale, după războaiele dintre Decebal şi Traian, cete răzleţe alcătuite din dacii neîmpăcaţi cu ideea pierderii bătăliilor cu romanii, s-ar fi regrupat sub conducerea lui Mosk şi ar fi pornit-o spre est, aşezându-se în zona Arbatului, unde ar fi înfiinţat un cnezat, care, mai târziu, s-a numit Cnezatul Moskovo, apoi statul Moscova, devenit Regiunea Moscova.

Astăzi, această regiune are un statut special, de independenţă, faţă de celelalte componente administrative ale Federaţiei Ruse. Despre acest episod al istoriei Moscovei, autorităţile de la Kremlin ar interzice orice discuţie. Aşa s-ar explica prezenţa plăcuţelor de aur în Rusia.

Virgiliu Copaci este convins că o parte din piesele de aur descoperite la Sinaia se află în Tezaurul nostru de la Moscova, iar o alta în Banca Naţională a României si  este convins că numărul plăcilor descoperite la Sinaia este mult mai mare: 740 de bucăţi !

“Unele au fost din plumb aurit, altele din aur.   Nu au fost însă distruse toate, pentru că nu au fost găsite toate. Ele există în Carpaţi, depozitate în şapte locuri. La Sinaia, a fost găsit numai unul.

Dacă s-ar scoate toate, s-ar bulversa Europa” .

 

 

 

 

Surse: ro.wikipedia.org; adevarul.ro; ziaristionline.ro; adevaruldespredaci.ro; certitudinea.ro.

 

 

 

 

 

 

Publicitate

MISTERELE DACILOR – CARTEA LUI ENOH

 

 

Enoh este unul dintre cei doi barbati care nu au cunoscut moartea, alaturi de Sfantul Ilie.

Dupa cum citim in cartea Facere, dreptul Enoh „a umblat inaintea lui Dumnezeu”, adica a vietuit drept si bineplacut Domnului.

Enoh a fost luat in mod tainic de pe pamant, de catre Dumnezeu, atat cu sufletul, cat si cu trupul: „Enoh, bine placut Domnului fiind, s-a mutat cu trupul si este pilda de pocainta neamurilor” (Sirah 44, 16).

Enoh este cel de-al saptelea patriarh biblic, dupa cum aflam tot din cartea Facere.

Astfel, din stramosul Adam s-a nascut Set, din Set s-a nascut Enos, din Enos s-a nascut Cainan, din Cainan s-a nascut Maleleil, din Maleleil s-a nascut Iared, iar din Iared s-a nascut Enoh.

Mai apoi, din dreptul Enoh se va naste Matusalem, din Matusalem se va naste Lameh, iar din Lameh se va naste dreptul Noe.

„Enoh a trait o suta saizeci si cinci de ani, si atunci i s-a nascut Matusalem. Si a umblat Enoh inaintea lui Dumnezeu, dupa nasterea lui Matusalem, doua sute de ani si i s-au nascut fii si fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute saizeci si cinci de ani. Si a placut Enoh lui Dumnezeu si apoi nu s-a mai aflat, pentru ca l-a mutat Dumnezeu” (Facere 5, 21-24).

 

„Cartea lui Enoh”, scriere apocrifa nerecunoscuta de Biserica, scrisa in limba ebraica – aramaica, undeva in secolul III i.Hr, este una dintre scrierile ce stau in legatura cu dreptul Enoh, fiind insa lipsita de autoritatea canonica a scrierilor biblice.

Cartea, impartita in 105 capitole, contine relatarea pe care ar fi facut-o Enoh despre calatoriile sale, precum si sfaturile pe care acesta le da fiului sau, Matusalem.

Se crede ca, pentru o anumita perioada de timp, „Cartea lui Enoh” a fost considerata scriere canonica. Acest lucru este intemeiat pe faptul ca in Noul Testament exista un citat care ar trimite spre aceasta.

„Dar si Enoh, al saptelea de la Adam, a proorocit despre acestia, zicand: Iata, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinti ai Lui, ca sa faca judecata impotriva tuturor si sa mustre pe toti nelegiuitii de toate faptele nelegiuirii lor, in care au facut faradelege, si de toate cuvintele de ocara pe care ei, pacatosi, netematori de Dumnezeu, le-au rostit impotriva Lui. Acestia sunt cartitori, nemultumiti cu starea lor, umbland dupa poftele lor si gura lor graieste lucruri trufase, desi, pentru folos, dau unor fete mare cinste” (Iuda v. 14-16).

Fericitul Ieronim, alaturi de alti barbati de seama ai Bisericii, vor aseza insa aceasta carte in randul scrierilor apocrife, adica necanonice (nerecunoscute de Biserica). Datorita crestinilor din Abisinia insa, care au inclus „Cartea lui Enoh” in Biblia lor locala, aceasta scriere a supravietuit pana astazi, in varianta ei etiopiana.

 

Cartea lui Enoh este o carte fundamentala in religiile asa numite Abrahamice (Iudaism, Crestinism si Islam).

Textul cartii nu poate fi inteles fara o pregatire anterioara.

Cartea lui Enoh nu este canonica pentru niciuna din religiile mentionate; singura biserica Crestina care a inclus-o in canon este biserica Ortodoxa Etiopiana.

Cartea lui Enoch a fost in antichitate parte din Biblie, o stim cu siguranta din cauza faptului ca s-au gasit fragmente la Qumran.

 Cartea este considerata din punct de vedere literar drept carte apocaliptica asemanatoare in mesaj cu Cartea lui Daniel sau cu Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul.

Cartea lui Enoh este compusa dintr-o colectie de 5 carti, scrise in perioade diferite si redactate de doi redactori si ei din perioade diferite, iar textul sau  este parţial dependent de cele cinci cărţi ale Pentateuhului atribuite lui Moise.

Colectia contine: Cartea Veghetorilor (strajerilor),  Enoh 1 – 36; Cartea Pildelor, Enoh 37 – 71; Cartea Luminatorilor Ceresti, Enoch 72 – 82; Cartea Fantasmelor din Vis Enoch 83 – 90; Epistola lui Enoh, Enoch 91 – 107;108?; In schema de mai jos aveti si anii in care se presupune ca ar fi fost scrisa fiecare din cartile din colectia numita Cartea lui Enoh.

Cartea lui Enoh a fost denumita de academici Enoh 1 sau Enoh-ul Etiopian. Exista doua carti medievale, atribuite si denumite Enoh 2 sau Enoh-ul Slavonic si Enoh 3 sau “Secretele lui Enoh”

Mai multe concilii de la începuturile bisericii creştine, de exemplu Conciliul de la Laodicea, au considerat că este mai bine să elimine din textele sfinte anumite teme sensibile, cum ar fi ierarhiile divine sau demonice, care puteau degenera în interpretări nedorite.

Textul din Noul Testament, Epistola lui Iuda 1.14-15, apare la începutul capitolului 2 din Cartea lui Enoh, carte ce mai este menţionată de multe ori în Zohar, cartea principală a Kabbalei ebraice.

În sec. 8 d.Hr. Cartea lui Enoh nu mai era cunoscută în Europa decât printr-un număr mic de pasaje păstrate în sânul bisericii şi prin două fragmente greceşti destul de lungi, incluse în scrierile lui Georges le Syncelle şi Cedrenus.

De fapt, pana la inceputul secolului 20, nimeni nu a stiut ca exista un original al cartii. Cartea s-a pastrat in limba Ghez, limba sfanta a Crestinilor Etiopieni.

Dupa aproape doua mii de ani, in care toti au crezut-o disparuta, a aparut intr-un manuscris etiopian.  

La sfârşitul sec.18 d.Hr. un călător britanic, un oarecare Bruce, a găsit în Etiopia trei manuscrise păstrate de biserica creştină locală, ca parte a Bibliei sale.

Manuscrisele conţineau o versiune relativ completă a cărţii.

În 1821 este tradusă în engleză de Dr. Lawrence şi publicată însoţită de o prefaţă şi câteva note.

Manuscrisul se presupune că este de la sfarsitul sec.4 si  începutul sec.3 î.Hr., redactat după fragmente mult mai vechi.

Multe din evenimentele descrise de cele mai vechi scrieri biblice (aşadar şi de textul lui Enoh) se regăsesc pe tăbliţele de lut găsite la Sumer sau Babilon.

Referinţe despre cartea lui Enoh apar şi în Cartea jubileelor.

Fragmente din diverse apocrife identificate în Manuscrisele de la Marea Moartă (găsite începând din 1947), atestă că redactarea Cărţii lui Enoh s-a făcut în arameică, adică ebraica veche.

Apoi a fost tradusă în greceşte după care în toată lumea în diferite limbi. S-a descoperit în spaţiul ortodoxismului est-european o variantă în slavonă, numită Cartea tainelor lui Enoh, mult mai fragmentată, dar mai bogată în amănunte.

MISTERELE DACILOR – CARTEA LUI ENOH

 

 

„Cartea lui Enoh” este una dintre cele mai controversate lucrări cu implicaţii biblice, fiind una dintre lucrările care nu au fost niciodată incluse în învăţăturile Bibliei pe motiv că aceasta nu ar putea fi înţeleasă de oamenii de rând.

Doi cercetători britanici, Robert Lomas şi Christopher Knight, au reconstituit în cartea lor,„Aparatul lui Uriel”, unul dintre mecanismele descrise în „Cartea lui Enoh”.

Ciudatul mecanism poartă denumirea de „computer ceresc.”

Rezultatul a fost unul neaşteptat, atât pentru cei doi cercetători, cât şi pe specialiştii din întreaga lume: după respectarea întocmai a indicaţiilor de construcţie din carte, aparatul rezultat s-a dovedit a fi copia identică a calendarului solar construit de strămoşii noştri daci la Sarmizegetusa.

 

 

 

 

„Cartea aştrilor cereşti” a lui Enoh cuprinde învăţămintele pe care îngerii se presupune a le fi lăsat unor oameni „aleşi” de ei, pentru a-i ajuta să măsoare „traseele aştrilor şi relaţiile dintre aceştia, potrivit claselor lor, teritoriului şi anotimpului (…) precum şi legile lor”.

Îngerii au numit manuscrisele „o cale în dar”.

În mod inexplicabil, strania lucrare nu a fost niciodată inclusă în învăţăturile religioase, cel puţin nu în cele adresate oamenilor de rând.

În carte sunt relatate faptele „îngerilor”, sau ale„mesagerilor lui Dumnezeu”, însă modul în care îngerii sunt prezentaţi aici este complet diferit de felul în care aceştia ne sunt descrişi de Biblie.

Mesagerii lui Dumnezeu erau descrişi ca fiind nişte fiinţe speciale, foarte înalte, care au încălcat nenumărate porunci divine, ba chiar şi-au luat neveste pământene.

Din uniunea interzisă dintre îngeri şi oameni au rezultat copii uriaşi.

De fapt, aceasta este şi singura referire la ei rămasă în cărţile Vechiului Testament:

 „Uriaşi erau pe Pământ în vremurile acelea, după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor şi le-au născut ele copii; aceştia erau uriaşii care au fost în vechime.”

Despre Enoh nu se ştiu foarte multe lucruri. Din „Dicţionarul de mitologie generală” al lui V. Kernbach, aflăm că Enoh a fost un patriarh care a trăit înainte de Potopul Biblic.

Se pare că Enoh avea o legătură specială cu „mesagerii lui Dumnezeu” deoarece, din scrieri, rezultă că îngerii l-au luat cu ei în ceruri 200 de ani, timp în care l-au învăţat toate tainele Pământului şi Cerului, pe care l-au pus să le scrie, să le lase moştenire omenirii.

Enoh a lăsat mărturie scrisă că mesagerii lui Dumnezeu pe Pământ erau 200 şi aveau 18 conducători, iar cel care îi conducea pe toţi se numea Samiza.

Mai departe, se povesteşte cum mesagerii lui Dumnezeu i-au învăţat pe fiii lor toate tainele Cerului şi Pământului, „iar acest fapt s-a aflat în Ceruri şi ei şi-au pătat renumele”, aducând asupra lor şi a progeniturilor mânia divină.

„1. Când oamenii s-au înmulţit în acele zile, au început ca fiicele lor să se nască graţioase şi frumoase;

2. Şi când îngerii, copiii cerului, le-au văzut, ei şi-au spus unii altora: să ne alegem femei dintre cele ale oamenilor şi să avem copii cu ele;

3. Atunci Samiza, şeful lor, le-a spus: eu mă tem mult că voi nu vă veţi atinge scopul;

4. Şi dacă aşa veţi face, mă tem că eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre; 5. Însă ei au jurat că n-or să renunţe;

6. Şi s-au jurat între ei cu blesteme reciproce (…)

10. Şi ei şi-au ales fiecare câte o femeie şi s-au apropiat şi au trăit cu ele şi ei le-au învăţat magia, toate încântările şi proprietăţile rădăcinilor şi ale arborilor;

11. Şi aceste femei au rămas grele şi au născut uriaşi.”

Conform unor teorii, Enoh ar fi fost fiul unuia dintre aceşti „mesageri”, teorie care ar explica de ce s-a bucurat de simpatia îngerilor şi de ce a fost atât de longeviv.

Conform relatărilor din carte, „îngerii l-au ridicat către cer şi l-au dus atât de departe încât Pământul nici nu se mai vedea şi peste tot domnea un întuneric deplin”.

Foarte interesant este şi descrierea pe care Enoh o face Pământului văzut din ceruri.

Acesta îl descrie ca pe o sferă de culoare albastră, aspect pe care un om din acele timpuri nu-l putea şti.

Practic, el a oferit aceeaşi imagine pe care cosmonauţii de astăzi o văd de la bordul staţiei spaţiale internaţionale.

Enoh mai descrie călătoria către un tărâm îndepărtat, unde îngerul Uriel şi ceilalţi îngeri s-au străduit să-l înveţe cum să construiască „computerul astroomic”.

Apoi, l-au pus să scrie – în 366 de manuscrise, câte unul pe an – tot ce-i arătaseră şi-l învăţaseră.

Enoh a mai fost lăsat pe Pământ încă un an pentru a-i învaţa pe oameni să desluşească cele 366 de manuscrise.

După ce anul s-a încheiat, îngerii s-au întors şi l-au luat pe Enoh cu ei în ceruri.

Dacii cunoşteau secretul „computerului ceresc”

Misterioasa maşinărie descrisă în „Cartea lui Enoh” este un aparat de calcul astronomic, un calendar, ale cărui elemente principale erau formate din „stâlpi, portaluri şi ferestre”, dispuse în cercuri concentrice, cu o „potcoavă” din 21 de stâlpi în centru – locul de observare. Sună cunoscut? (vezi Misterele dacilor – Calendarul dacic)

Experţii bănuiesc că acest computer ceresc era folosit pentru studiul mişcărilor Soarelui şi Lunii, ale eclipselor de Soare şi Lună, schimbărilor de solstiţiu şi echinocţiu, dar şi a poziţiilor nodurilor Lunare.

Conform „Cărţii lui Enoh”, îngerul Uriel i-a dat patriarhului secretul construirii acestui aparat, ale cărui elemente difereau de la zonă la zonă, în funcţie de latitudinea de la care se făceau măsurătorile.

 „Aparatul lui Uriel” era esenţial pentru agricultură, care influenţa viaţa sedentară şi dezvoltarea societăţilor.

Fragment din Cartea lui Enoh

Patriarhul a fost dus de Uriel într-un loc secret unde i-a fost arătat un aparat cu care îngerii măsurau „traseele aştrilor şi legile lor”, precum şi „ce se întâmplă în toţi anii din lume până când se va termina noua creaţie”.

Aşa cum am afirmat la începutul acestui articol, aparatul din „Cartea lui Enoh” a fost reconstituit cu grijă de doi cercetători britanici: Robert Lomas şi Christopher Knight.

Cei doi au observat o serie de similitudini între specificaţiile aparatului şi forma şi poziţionarea megaliţilor de la Stonehenge.

În mod evident, prima lor concluzie a fost că acolo, în câmpia Salisbury, îşi avuseseră observatorul îngerii şi acolo fusese dus Enoh.

Ipoteza lor este însă greşită. Enoh se presupune că ar fi trăit înaintea Potopului Biblic, deci ori complexul de la Stonehenge este mult mai vechi decât spun istoricii (data construcţiei fiind aproximată undeva între anii 3.000 şi 1.600 î.e.n.), ori Uriel l-a dus pe Enoh în cu totul şi cu totul altă zonă.

„Cartea aştrilor cereşti” oferă cele mai bune indicii despre locul în care Enoh a văzut computerul ceresc construit de îngeri: „la vest, se ridică un munte mare şi impunător, din cremene”.

Ori nicăieri în apropiere de Stonehenge nu există un asemenea masiv de cremene. Un alt indiciu este oferit de descrierea straniului aparat.

În timp ce construcţia de la Stonehenge doar seamănă cu maşinăria din „Cartea lui Enoh” (aşa cum ambii autori au concluzionat), computerul ceresc arată identic cu sanctuarul de la Sarmizegetusa, mai exact cu calendarul solar folosit de strămoşii noştri.

În lucrarea „Impactul Romei asupra dacilor”, Paul Lazăr Tonciulescu scria că „dacii cunoşteau şi foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate.”

Anul calculat de strămoşii noştri avea 365,242197 zile, faţă de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă.

Calendarul dacic de la Sarmizegetusa permitea numărarea zilelor unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuşi în formă de cerc, aşa cum le-a ieşit şi celor doi cercetători britanici.

Însă, complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare faţă de „aparatul lui Uriel”: anul ieşea cu 366 de zile! Deci, modelul ar trebui căutat în alta locaţie, la altă latitudine!

Spre deosebire de anul megalitic, anul dacic era uimitor de precis, mai degrabă acesta părând a fi inspirat din „aparatul lui Uriel”.

Aparatul lui Uriel se află la paralela 45

„Aparatele îngerilor” de pe teritoriul Marii Britanii şi Irlandei au fost construite în piatră, ca ele să rămână în picioare pentru eternitate. Ale dacilor erau mai flexibile, cu stâlpi de lemn pentru elementele variabile ale computerului şi din andezit pentru cele fixe.

Se poate trage concluzia că preoţii daci stăpâneau foarte bine tehnica de construire a acestor aparate circulare cu stâlpi, portaluri şi ferestre.

Arhanghelii conduceau care cereşti

I-a ajutat la calcule şi „locul bun” pe care l-au ales, aproape de paralela 45, iar la 45 de grade, orice formulă de calcul astronomic se simplifică pentru că tangenta şi cotangenta de latitudine sunt egale cu 1 şi se înlocuiesc, iar sinusul şi cosinusul sunt radical din 2 pe 2 şi, la fel, se înlocuiesc.

Cu alte cuvinte, nu-şi oboseau mintea cu calcule inutile. De aceea şi ”calea în dar” era atât de precisă, în timp ce alţii, având acelaşi model astronomic, nu reuşeau să ajungă la precizia anului dacic.

Aşa cum au evidenţiat şi Robert Lomas şi Christopher Knight legat de complexul de la Stonehenge, atât Sanctuarul Mare de la Sarmizegetusa, cât şi celelalte construcţii asemănătoare identificate până în prezent, nu numai că au o orientare exactă de la Nord spre Sud şi respectiv de la Est spre Vest, ci sunt astfel aliniate, încât razele Soarelui care răsare le traversează de la un capăt la celălalt doar într-o singură zi pe an, şi anume pe data de 22 decembrie, atunci când declinaţia Soarelui este maximă şi începe iarna astronomică.

La acea dată, toate popoarele care celebrau cultul Soarelui şi al Lunii, organizau ceremonii ale focului, ca Soarele să nu îngheţe sau să dispară. Cu acest prilej se făceau şi profeţii generale.

S-a observat la sanctuarele dacice poziţionarea „nodurilor Lunare”, puncte care au mare însemnătate pentru astrologi.

Includerea lor în „aparatele lui Uriel” se justifică prin faptul că îngerii i-au învăţat pe fiii lor şi cum să prevadă „ce avea să se întâmple în toţi anii”, sub aspect zodiacal.

Toţi astrologii care se respectă ţin cont de „nodurile Lunare”, pentru că Nodul Sud arată bagajul interior cu care ne naştem, iar Nodul Nord este calea pe care omul o are de parcurs.

Din perspectivă geocentrică, Nodurile Lunare rezultă direct din mişcările Lunii şi Soarelui în jurul Pământului, care exercită o influenţă aparte asupra dimensiunii spirituale a vieţii. Luna este exponenta Sufletului, feminităţii, receptivităţii, iar Soarele simbolizează Spiritul, masculinitatea, acţiunea.

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

• Victor Kernbach – „Dicționar de mitologie generală”

•  www.crestinortodox.ro/sfinti/enoh-inaintemergatorul-domnului

• Zecharia Sitchin – „Genesis Revisited”, 1990

• Georgeta Constantin – „Cartea lui Enoh”, editura Miracol, 1997

• http://angelinspir.ro/cele-6-motive-pentru-care-cartea-lui-enoh-a-fost-condamnata-609.html

• http://apocrife.ro/cartea-lui-enoh/

• http://adevaruldespredaci.ro/medicina-si-astronomia-la-geto-daci

• politeia.org.ro

• clubenigma.ro

Avem nevoie de DACI !

Dorel Vișan: avem nevoie de DACI! (…) Există un curent antiromânesc bine organizat, din afara țării!

Probabil că mulți dintre dumneavoastră ați sesizat lupta perversă care se duce prin mass media împotriva reperelor noastre naționale. Aproape că nu există personaje importante ale istoriei sau ale culturii românești cărora să nu le fie dedicate în presa centrală articole cu tentă denigratoare.

Sub pretextul corectitudinii politice, a noului trend în care mizeria și urâtul sunt aduse în prim plan ca exercițiu de modernitate, tot felul de indivizi se întrec în a ne spune că Mihai Eminescu era sifilitic și bolnav psihic, că Mihai Viteazul a fost un aventurier fără conștiință națională, neiubit de popor, că Ștefan cel Mare era un flușturatic, că Ion Creangă își bătea nevasta, că, pe scurt, nu avem repere reale, că suntem un popor mic, nesemnificativ, un popor care nu a produs nimic important…

În acest context, pozițiile publice ale unor personalități importante ale culturii noastre, cum este și maestrul Dorel Vișan, au un rol de reală exorcizare.

Pentru că micimea și reauavoință a acestor denigratori nu poate rezista șarjelor pline de conținut ale celor care sunt conectați la spiritul acestui neam și care mai au, în plus, forță de impact la un mare număr de români.

Invitat la una dintre emisiunile mele, actorul Dorel Vișan ne spune, ca reacție la aceste atacuri antiromânești, cuvinte pline de conținut, emoție și sens:

“Lucrurile astea se fac fie din ignoranță, fie dintr-o atitudine voită, care are un scop ascuns și, în general, urât și murdar; pentru că nu se poate construi nimic pe gol.

Orice faci, orice construcție, fie ea și socială, nu se poate face fără să se țină cont de ce s-a făcut înaintea noastră.

Aceste personalități (eroii și marii noștri oameni de cultură – n.m.) au în ele suflul genialității, iar geniul acționează la convulsiile dintre libertate și necesitate…

Geniul nu este negociabil, cu geniul nu poți negocia pentru că geniul are, în general, o atitudine despotică și dictatorială, pentru că are puterea de a lansa idei fundamentale.

Aceste mari personalități, aceste mari spirite, ne-au fixat pe noi în istorie. (…) Există și un curent antiromânesc din afara țării care este foarte subtil și foarte bine organizat și care urmărește să creeze o piață de desfacere.

Aceasta nu se poate realiza decât distrugând celelalte lucruri care îi fac pe oameni să-și păstreze o anumită formă de conștiință și de rezistență.”

Un susținător al proiectului de artă monumentală Deceneu și Dacii (propus de sculptorul Ivan Jinaru), Dorel Vișan ne mai spune:

“Acest proiect este o binefacere pentru oraș, pentru neamul nostru și pentru istoria noastră.

Realizarea acestui complex statuar este o datorie fundamentală față de trecutul nostru, față de bunii și străbunii noștri și față de aceste mari personalități ale istoriei noastre care au fost Decebal, Burebista și Deceneu.”

În 50 de minute pline de conținut, discuția avută cu maestrul Dorel Vișan ne poartă în multe locuri importante pentru noi, românii. O puteți urmări aici.

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin -www.cunoastelumea.ro