Descoperirile unui expert criptolog militar în urma unor investigații legate de Tăblițele de la Sinaia. VIDEO

Tăblițele de la Sinaia, investigate de un expert criptolog militar. Ce a descoperit?

Subiect al unor mari controverse, Tăblițele de la Sinaia au stârnit imaginația multora…

Conform relatărilor orale, transmise peste timp, ele ar fi fost descoperite în secolul XIX, în timpul lucrărilor de construcție a castelului Peleș. Astfel, se spune că ar fi fost descoperite câteva sute de astfel de tăblițe din aur pe care guvernul le-ar fi oferit regelui Carol I.

Acesta, înainte de a le folosi în interes propriu sau pentru finanțarea Războiului de Independență din 1877, ar fi dat ordin să se realizeze copii în plumb, care au fost păstrate inițial la Mănăstirea Sinaia.

Apoi, o parte dintre copii au ajuns la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan din București unde au zăcut neînregistrate până acum câțiva ani când cele 34 de tăblițe care au scăpat nefurate au fost trecute în evidențele institutului, la presiunea societății civile.

Considerate de mulți o arhivă a regilor geto-daci, de o importanță extraordinară, tăblițele au fost obiect de studiu și interpretare pentru mai mulți cercetători.

Unul dintre cei care au dedicat timp important descifrării secretelor acestor tăblițe din plumb este și colonelul (în rezervă) Eugen Nicolaescu, eminent matematician și expert criptolog, cu o îndelungată activitate în cadrul Centrului Național de Cifru și Transmisiuni Cifrate al României.

Cum în acest episod al emisiunii Adevăruri Tulburătoare îl am invitat chiar pe domnul Eugen Nicolaescu, vă invit să aflați ce anume a descoperit…

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin

Restul episoadelor pot fi vizionate aici: https://www.youtube.com/user/roxindaniel/videos

Tăblițele de la Sinaia intre istorie si legendă.VIDEO

Tăblițele de la Sinaia reprezintă un set de tăblițe din plumb, descoperite cu ocazia săpării fundației castelului Peleș,scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, în alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini.

Se presupune că aceste artefacte arheologice ar fi o cronică a dacilor, pentru ca menționează nume de regi daci și toponime dacice. 

 

 

 

 

Povestea acestor tablite a fost invaluita de mister inca de la bun inceput, ca nimeni nu stie de unde au aparut, cine le-a adus si nici cine ar fi putut sa le produca.

Orice incercare de a strapunge ceata misterului, de a afla cum au ajuns aceste obiecte in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti a esuat.

De fapt, cel mai misterios lucru este chiar felul in care, timp de zeci de ani, aceste placute stranii si povestea pe care ele inca nu au spus-o, au reusit sa evite  orice fel de studiere stiintifica adecvata.

Incredibil, dar timp de aproape o suta de ani, nu au fost nici macar inregistrate ca obiecte de inventar, astfel ca multe dintre ele au disparut, poate pentru totdeauna !

Se spune ca au fost în număr de aproximativ 300 de bucăţi, făcute din aur, care ar fi fost copiate în plumb la cererea Regelui Carol I, care şi-ar fi dat seama de importanţa istorică pe care ar fi putut să o aibă  descoperirea lor, iar apoi originalele din aur ar fi fost topite şi vândute.

Prof. Aurora Petan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din Capitală, specialist în filologie clasică, a spus, pentru http://romaniamegalitica.blogspot.ro, că în legătură cu aceste plăcile de aur există două ipoteze:

prima – că ar fi fost topite de Regele Carol I şi folosite în vremea Războiului de Independenţă;

a doua – că cel puţin o parte dintre ele ar fi supravieţuit.

Nu ştim ce s-a întâmplat cu ele: fie au ajuns, după unele speculaţii, în Tezaurul de la Moscova, fie au fost valorificate, într-un fel sau altul.

Cele pe care le putem vedea acum nu sunt altceva decât nişte replici în plumb, scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, în alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini.

Se presupune că ar fi o cronică a dacilor – menționează nume de regi daci și toponime dacice.

Privindu-le, însă, cu luare aminte, impresia este de autenticitate.

Trimise în Marea Britanie pentru a se face analiza aliajului, plăcuţele s-a dovedit ca  sunt autentice. Ele  ne deconsipiră vechimea limbii geto-dacilor, care, revendicându-se  de bună seamă  din limba bază pelasgică, dovedeste ca  este egală în drepturi cu latina, latina şi geto-daca avand acelaşi izvor.

 

 

 

 

 

 Există acum doar 35 placute neinventariate, depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din București, de mai bine de un secol şi mai sunt încă vreo 50 risipite prin alte locuri.

Ele au constituit de-a lungul timpului subiectul unor vii controverse, pe tema autenticității lor pronunțându-se istorici și lingviști, dar și diverse persoane doritoare să contribuie la aflarea adevărului despre o presupusă cronică a dacilor.

Ideea că artefactele de la Sinaia sunt ”falsuri” a descurajat mult timp orice inițiativă serioasă de cercetare, generații întregi de istorici, arheologi, lingviști etc. ocolind subiectul, pentru a evita riscul descalificării profesionale și al oprobiului breslei.

Pentru dr. Aurora Pețan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rosetti, din București, specialist în filologie clasică, ”este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși ”toată lumea știa de existența lor”, mister pe care aceasta și-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe ”știau că a existat un tezaur de piese de aur care a fost distrus” și că, astfel, scoaterea la lumină a copiilor ar fi generat un întreg scandal.

După decenii de tăcere, plăcuțele au revenit în actualitate iar la Congresul Internațional de Dacologie din iunie 2003, istoricul Augustin Deac, care în calitatea sa de cercetător la fostul Institut de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, știa despre existența plăcuțelor dinainte de 1989, a susținut o comunicare cu titlul Enigma plăcuțelor cu scris dacic de la Sinaia, cerând autorităților să se implice în rezolvarea cazului ”dispariției tezaurului original”.

Cu acest prilej, au fost prezentate mai multe imagini cu două tăblițe aflate la Mânăstirea Sinaia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Desi  sunt considerate de multi specialişti falsuri moderne, nimeni nu le-a studiat atent până acum. 

Argumentele susţinătorilor falsurilor s-ar rezuma in principal la urmatoarele argumente:

– sunt realizate din plumb, deci cu costuri foarte mici;

– cel care le-a făcut cunoştea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei, aflate la dispoziţia oricărui om cultură din secolul al XIX-lea;

– cunoştea cărţile despre Columna lui Traian, apărute la vremea respectivă, de unde ar fi reprodus imaginile de pe tăbliţe;

– avea noţiuni de filologie;

– textele de pe tăbliţe ţin seama doar de ceea ce se cunoştea până la 1900. Tot ce s-a descoperit după această dată nu mai figurează pe ele;

– cetatea de la Cumidava, apare pe tăbliţe ca la Ptolemeu – “Comidava”-falsificatorul neavând de unde să ştie că, în 1942, avea să se descopere inscripţia de la Rasnov, în care scria “Cumidava”;

– cetatea Sarmizegetusa e reprezentată schematic. Orice castru roman sau cetate medievală ar fi corespuns la fel de bine imaginii de pe plăcuţe;

– piesele de plumb nu au fost găsite într-un context arheologic.

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe de alta parte, trebuie luate in consideratie si argumentele în favoarea autenticităţii acestora :

 

 

– Dacă ar fi falsuri, atunci ele ar fi fost făcute de un geniu enciclopedic şi vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute, caz în care, falsul, mai vechi de 100 de ani, ar aparţine şi el istoriei şi ar merita să fie studiat.

– Conţinutul este profund coerent. Are amploare şi rafinament, bogăţie de detalii.

– Plăcile fac referiri la personaje şi împrejurări necunoscute.

– Se vorbeşte despre evenimente care, la data semnalării plăcilor, nu fuseseră descoperite, cum este cazul cetăţii Sarmizegetusa.

– Existenţa unor obiecte similare în colecţii particulare a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială.

– Descoperirea în marele sanctuar de la Sarmizegetusa a unor resturi de turnare în plumb şi argint, a unor creuzete pentru topit metalul, şi a unor cantităţi mari de plumb.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

– Unii istorici cred că aceste plăcuţe sunt autentice pentru că redau   evenimente care, la data semnalării plăcilor, nu fuseseră descoperite, cum este cazul cetăţii Sarmizegetusa.

– Reprezentările arhitectonice de pe plăci sunt conforme cu ceea ce ştim noi despre arhitectura din antichitate. Numeroasele reprezentări (portrete, trofee, divinităţi, armate etc.), grupate pe epoci şi pe zone de provenienţă sunt redate foarte coerent.

Arhelogul Silviu Teodor, de la Muzeul Naţional, a grupat toate aceste imagini şi le-a introdus într-o bază de date. Rezultatul a fost surprinzător: nu există nici o inconsecvenţă.

Dacă ar fi existat un falsificator, acesta şi-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, imaginile, nebătându-se “cap în cap”, niciodată, pe nici una dintre plăci.

 

 

 

 

 

 

 

Ce spune cercetatoarea Aurora Peţan:

– Plăcile sunt autentice în conţinut. Suportul însă este, în mod sigur, plumb din secolul al XIX-lea.

– Limba din plăci nu pare să fie indo-europeană.

– Ar putea fi vorba despre o limbă preindo-europeană, de genul celei basce, care a supravieţuit asimilării indo-europene sau o variantă a unei limbi sacre, folosite numai de preoţi, în timp ce poporul folosea o altă limbă.

– Limba de pe plăcuţe are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc să fie creată. Are extrem de multă varietate. Numele lui Burebista, spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Există foarte multă variaţie fonetică şi grafică. Toate cuvintele au variante.

– Plăcuţele provin din mai multe zone şi din mai multe epoci, însă există o unitate de stil şi de redactare, ceea ce înseamnă că exista o tradiţie puternică a scrisului. Există o unitate de stil pentru plăcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele din Dobrogea.

– Funcţie de informaţii, plăcile provin de la Sarmizegetusa, de la cetăţile din Dobrogea, plăcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.

– Textele din plăci sunt scrise în proporţie de 90 % în alfabet grecesc, cu diferite variante. Există şi câteva scrieri total necunoscute. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor reprezentate pe plăci;

– Cred că Regele Carol I, când şi-a dat seama de importanţa istorică a acestor piese, a ordonat să se facă copii după ele, pentru că ar fi fost dificil să se fi dat la cercetare nişte originale din aur. Mi se pare logic să fi făcut nişte dubluri de pe aceste artefacte.

– Sutele de piese sunt extrem de elaborate şi nimeni nu a încercat, vreodată, să câştige ceva de pe urma lor, ceea ce intră în contradicţie cu logica unui fals.

“Tăbliţele de la Sinaia” s-au aflat un timp şi în zona de interes a “organelor de partid” comuniste, dar şi a Securităţii si chiar a  Elenei Ceauşescu, care ar fi  dat nişte dispoziţii privitoare la studiul lor.  

Mai mult decât atât, se pare că în cadrul Securităţii a existat şi un departament, strict secret, implicat în traficarea unor vestigii antice.

Se pare că, prin anii ’90, în jurul “Tăbliţelor” s-a mai învârtit şi Vitalie Usturoi, un personaj ciudat, aproape sigur fost agent al KGB, care, venit în ţara noastră, s-a implicat în tot soiul de afeceri derulate pe muchia legii, motiv pentru care acest personaj extrem de ciudat s-a aflat adeseori în atenţia serviciilor secrete din România postdecembristă.

Acesta susţinea cu discreţie că Academia Rusă are un program, protejat direct de preşedintele Putin, puternic finanţat, pentru studierea acestor piese.
Tot Usturoi amintea şi de un institut – Fomenko – care s-ar ocupa cu rescrierea istoriei care, până acum, ar fi fost falsificată.
În situaţia plăcuţelor, statul rus ar fi interesat într-o colaborare oficială cu partea română, nepunându-se problema cumpărării sau înstrăinării pieselor.

Se stie ca Vitalie Usturoi a abordat mai multe intituţii de stat, pe această temă, fără a i se da însă foarte mare atenţie.

El mai susţinea că pe teritoriul ţării noastre ar mai exista încă vreo trei depozite cu asemenea piese din aur: unul pe lângă Mănăstirea Tismana, altul undeva în Bucegi şi unul chiar lângă Sarmizegetusa, cel de la Sinaia fiind singurul scos la lumină.

La Sinaia ar fi existat 240 de piese, multer copii de pe ele aflându-se în depozitele mai multor instituţii. Informaţia este plauzibilă, pentru că se ştie de la persoane din Sinaia că unele copii au ajuns la profesorii Nicolăescu Plopşor, Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice.

Activitatea lui Vitalie Usturoi pe teritoriul României este destul de dubioasă. Greu de spus ce este adevărat şi ce este fabulaţie în afirmaţiile lui. Interesant este faptul că încercările de a intra în contact cu persoanele care studiază misterul plăcilor de plumb de la Sinaia coincide cu o altă acţiune în care au fost antrenaţi tot foşti ofiţeri ai KGB.

Este vorba despre încercarea de contactare a unor persoane importante din România, sau din serviciile secrete româneşti, cu propunerea de “retrocedare pe şest” a unor părţi din Tezaurul României aflat la Moscova, contra unor comisioane fabuloase.

Un prim caz este cel al lui Alexandru Mihali Dakinciuk, un foarte bun vorbitor de limbă română şi cunoscător al factorilor de decizie de la Bucureşti, fost ataşat militar în ţara noastră înainte de 1989. El l-a abordat pe fostul şef SIE, Cătălin Harnagea, propunându-i acestuia aducerea în România a Tezaurului, printr-un scenariu financiar derulat prin Banca “Albina”.

Verificările însă au dovedit că fostul lucrător KGB avea strânse legături cu mafia rusă, motiv pentru care dialogul a fost întrerupt.

Acelaşi personaj l-a abordat şi pe Viorel Hrebenciuc, dar a fost refuzat, din acelaşi motive.
Pe aceeaşi temă a mai exitat o încercare, cea a unui alt personaj misterios şi dubios, Claus Rayhle, venit în România în calitate de reprezentant al Ministerului Dezvoltării Economiei şi Comerţului din Federaţia Rusă.

El a contactat mai multe persoane oficiale cu care spera să aranjeze o repatriere a unei părţi din Tezaurul României, dar nu a primit nici un răspuns. El este cel care, ulterior, a furnizat informaţii pe această temă unor ziarişti români.

Profesorul Virgiliu Copaci are  o ipoteză paralizantă. Conform informaţiilor pe care le deţine, în arcul carpatic, sugestiv şi simbolic numit “Grădina Maicii Domnului”, ar fi fost creat alfabetul carpatin, care avea 144 de semne şi se numea karunic. Astăzi, acest alfabet ar fi decriptat doar de slavonişti, deoarece slavona şi-ar avea rădăcinile în limba care a creat acest alfabet.

Vechimea lui ar fi de 6.000 – 7.000 de ani, poate chiar mai mult. În acest alfabet ar fi scrise “Santi Vede Perun”, nişte tăbliţe care încă s-ar mai găsi în Carpaţi. Autorii lor ar fi reprezentanţii unei civilizaţii foarte evoluate, care ar fi ajuns aici şi care ar fi lăsat mai multe urme ale existenţei lor. Pe marginea acestor tăbliţe, mai multe puteri străine ar desfăşura ample cercetări secrete.

Domnul profesor Copaci ne-a declarat că asemenea informaţii, nu ni le-ar fi putut spune cu 16 ani în urmă.
Conform teoriei sale, după războaiele dintre Decebal şi Traian, cete răzleţe alcătuite din dacii neîmpăcaţi cu ideea pierderii bătăliilor cu romanii, s-ar fi regrupat sub conducerea lui Mosk şi ar fi pornit-o spre est, aşezându-se în zona Arbatului, unde ar fi înfiinţat un cnezat, care, mai târziu, s-a numit Cnezatul Moskovo, apoi statul Moscova, devenit Regiunea Moscova.

Astăzi, această regiune are un statut special, de independenţă, faţă de celelalte componente administrative ale Federaţiei Ruse. Despre acest episod al istoriei Moscovei, autorităţile de la Kremlin ar interzice orice discuţie. Aşa s-ar explica prezenţa plăcuţelor de aur în Rusia.

Virgiliu Copaci este convins că o parte din piesele de aur descoperite la Sinaia se află în Tezaurul nostru de la Moscova, iar o alta în Banca Naţională a României si  este convins că numărul plăcilor descoperite la Sinaia este mult mai mare: 740 de bucăţi !

“Unele au fost din plumb aurit, altele din aur.   Nu au fost însă distruse toate, pentru că nu au fost găsite toate. Ele există în Carpaţi, depozitate în şapte locuri. La Sinaia, a fost găsit numai unul.

Dacă s-ar scoate toate, s-ar bulversa Europa” .

 

 

 

 

Surse: ro.wikipedia.org; adevarul.ro; ziaristionline.ro; adevaruldespredaci.ro; certitudinea.ro.

 

 

 

 

 

 

Columna lui Traian – actul de naştere al poporului român

 

 

„Zeci de secole va urcarăţi, zeci de secole să cădeţi
Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere
Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi.”

Mihai Eminescu, Blestemul lui Decebal – fragment din manuscris.

În jurul anului 1574 un călugăr spaniol numit ALPHONSO CIACCONE prezintă în premieră basorelieful sculptat pe Columna lui Traian din Roma, a lui Apolodor din Damasc, care înfaţişa scene din cele 2 campanii militare în cucerirea Daciei ale sus-numitului împarat (101-102 A.D. urmata de 105-106 A.D).

Arată într-adevăr ciudat faptul că exact ei, romanii, nu au lăsat nici o mărturie scrisă despre Columna lui Traian, o adevărată piatră de hotar a culturii antice, chiar ei, care obişnuiau să scrie o gramadă despre orice, oricine şi oriunde.

Va fi acelaşi spaniol care stabileşte faptul ca toate basoreliefurile Columnei se referă la aceste două dramatice războaie dintre Roma Imperiala şi strămoşii poporului român, Dacii.

 

 

 

 

COLUMNA LUI TRAIAN

 …cea mai mare dovadă…creată cu mâna lor.

 

 

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împaratului Traian care s-a păstrat pâna în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere – la nord – de Forul Roman.

Terminat la 12 mai 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei.

Columna are o înalţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântarind 40 de tone.Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însa ea a fost înlocuită în secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru.

Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevarată istorie gravată în piatra, cât si pentru a servi ca mausoleu (dupa deces, cenusa împaratului a fost depusa în încaperea de la baza columnei).

Basorelieful prezintă cucerirea,scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos).

Dimensiuni:

•Înalţimea bazei:1,70 m
•Înalţimea arborelui: 26,92 m
•Înalţimea blocurilor: 1,521 m
•Diametrul arborelui: 3,695 m
•Înalţimea statuii: 1,16 m
•Înalţimea totala a columnei: 29,78 m
•Înalţimea scărilor elicoidale: 29,68 m (aproximativ 100 de picioare romane)
•Înalţimea columnei, cu excepţia plintei: 28,91 m
•Înalţimea piedestalului, inclusiv plinta: 6,16 m
•Înalţimea columnei deasupra solului: 35,07 m

 

Inscripţia de pe Columnă

 
Senatus populusque Romanus / Imp(eratori) Caesari Divi Nervae f(ilio) Nervae / Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico pontifi(ici) / maximo trib(unicia) pot(estate) XVII, imp(eratori) VI, co(n)s(uli) VI, p(atri) p(atriae) / ad declarandum quantae altitudinis – mons et locus tantis operibus sit egestus

“Senatul şi poporul roman (au ridicat acest monument).

Împăratului Cezar Nerva Traianus Augustus, fiul lui Nerva, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, mare pontif, investit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, având şase salutaţii imperiale, consul pentru a şasea oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele şi locul săpat cu eforturi atât de mari”

Victoria lui Traian ( Marcus Ulpius Nerva Traianus) asupra dacilor a fost mai mult decât o simplă victorie militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul Roman din criză. Tezauru regal dacic, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur şi argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ştergerea unui zero), a dus la o scădere a preţului aurului în imperiului aceea vreme, la scutirea cetăţenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole şi jocuri ce au durat 123 de zile – cele mai lungi din istoria imperiului.

Romanii şi-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie ucişi în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi(chiar şi priyonieri daci) şi 11 000 de fiare sălbatice.

Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanţând ample programe de construcţii, între care şi grandiosul For al lui Traian.
Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest efort, a fost înălţată o columna.

 Era Columna a lui Traian.

La un moment dat, la scurta vreme după inaugurare, cuiva, probabil arhitectului Apollodor din Damasc, i-a venit ideea decorării ei.

Monumentul, înalt de 38 m, a fost sculptat cu benzi săpate în spirală, acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând desfaşurarea celor două războaie daco-romane.

Mulţi specialişti susţin  că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată.

Astfel a luat naştere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat şi imitat de-a lungul timpului.

Pe columnă apar foarte multe scene complexe, în mişcare,  compuse pe mai multe planuri.

Figurile sunt expresive şi deşi sunt reprezentate peste 2500 de feţe  pe Columnă, rareori se găsesc unele care să semene între ele.

Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, dar si de durere şi compasiune.

Deşi romanii sunt prezentaţi mereu învingători şi nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătaţi zdrobiţi în toate înfruntările, căzuţi sub copitele cailor, săgetaţi, decapitaţi, cu toate acestea  din aceste reprezentări, se observa o mare compasiune şi admiraţie a autorului faţă de invinsi.

Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-şi apăra libertatea şi pământul.
Mai mult, în afară de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie îşi străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scena mult discutată, beau otravă. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de împărţirea ultimelor provizii de apă, nu de împărţirea otrăvii.)

Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâşietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul morţii.

Mulţi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian , De Bello Dacico, despre razboaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât “ilustraţia” acelei cărţi, respectând succesiunea episoadelor, evenimentelor, personajelor şi descrierile din carte.

Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înţelese de romanii, care erau familiarizaţi cu textul cărţii lui Traian şi recunoşteau uşor pe fusul columnei cele descrise în carte.

Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte, ele rămân o enigmă,un mister.
Deşi timpul şi-a lăsat amprenta pe suprafaţa columnei, ea a rămas totuşi întreagă, după aproape doua mii de ani.

Culorile s-au şters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut (armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în relief, din pricina fragilităţii lor, aşa încât au fost inserate arme metalice).
La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime naturala, executată în anii 30, şi ajunsă în ţară în 1967.

Dar în vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc în spirala de la baza spre înălţime, unde nu mai pot fi văzute de la distanţă, copia de la Bucureşti nu este compusă pe înălţime, ci este desfăşurată pe orizontală, scenă cu scenă, în aşa fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (în antichitate, columna putea fi “citită” din clădirile care o înconjurau, şi care aveau cel puţin doua etaje.)

 

Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfăşoară scenele cele mai dramatice: căderea Sarmisegetuzei, sinuciderea lui Decebal şi sfârşitul războiului.

De fapt, sfârşitul istoriei unui neam.

După ce Decebal a înţeles că nu mai are scăpare, a ales să-şi curme singur viaţa, pentru a nu trăi dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian.

Urmărit prin pădure de un grup de romani, Decebal aleargă calare, alături de alţi nobili daci.

Este ajuns din urma, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna într-un gest care îi oferea viaţa (dar şi sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe cal şi îşi duce spre gât sabia încovoiată.
În scena următoare, doi copii daci sunt capturaţi de romani, probabil fiii lui Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldaţi prezintă unei mulţimi, pe un scut, capul lui Decebal.

Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uita spre scut şi spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun ca atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma şi azvârlite pe treptele templului Gemoniilor.

În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu siguranţă de mare vază, sunt prinşi în munţi de un grup numeros de soldaţi romani. Intre ei poate se aflau şi fratele lui Decebal, Diegis, şi marele preot, Vezina.
Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldaţi romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistenţe dacice sunt înăbuşite în munţi.

Un grup de daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc ţara ocupată), apoi un şir de animale domestice închide lungul şir al reliefurilor de pe coloană.

Nu urmează nici o procesiune, nici un marş triumfal, nici o defilare glorioasă a armatei, nici o intrare strălucitoare în Roma.

Un final neaşteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru şi plin de tragism.

 

Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conţine o inscripţie care confirmă fapta acestui soldat şi un relief reprezentând un călăreţ care se repede la un om prăbuşit la pământ, înveşmântat în straie de dac, şi din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai îşi luase viaţa.
Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată şi pe obiecte de ceramică din Galia şi din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani.

Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocănire minuţioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în faţa căruia două personaje prezintă unei mulţimi, alcătuită din soldaţi romani şi daci prizonieri, un scut pe care este aşezat un cap uman.
Cine a distrus această scenă şi de ce?

Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, şi ce l-a determinat să şteargă de pe Columnă această scenă ?

Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.
Specialiştii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfăcătoare şi necredibilă:

creştinii ar fi şters scena! În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558.

În sfârşit, în perioada 1589-1590, în vârful Columnei, în locul statuii lui Traian, dispărută încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfântului Petru.

Se presupune că scena prezentării capului lui Decebal a dispărut în această perioadă, deoarece atingea sensibilitatea creştinilor, era prea macabră pentru gustul lor şi de aceea a fost ştearsă.
Totuşi, pe columnă apar reprezentări cel puţin la fel de macabre, încă din primele scene: soldaţi romani prezentând împăratului capete de daci, capete de daci înfipte în pari în faţa unui castru, un soldat ţinând în dinţi, de păr, un cap de dac desprins de corp etc.

Apoi, pentru secolul al XVI-lea, astfel de reprezentări nu erau macabre.

Mai mult, creştinii erau familiarizaţi, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtând tava cu capul Sfântului Ioan Botezătorul.
Sa fie vorba de apărarea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigaş, aşa cum au sugerat alţi cercetători?

Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decât întreg războiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Şi pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu şi jumătate după moartea lui Traian?
Dacă a vrut cineva sa apere cu adevărat memoria lui Traian, ar fi trebuit să ştergă mult mai multe scene de pe Columnă, nu să se caţere până sub capitel şi să distrugă doar scena finală, oricum greu vizibilă de jos, o scena în care apare şi Traian, pentru ultima data pe Columna.

Deci, scena de final cea mai importanta, cea în care regele dac şi împaratul roman par să se întâlnească pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizează înfrângerea definitivă a dacilor şi victoria absolută a romanilor a fost înlăturată.
Cei care au atribuit gestul distrugerii, creştinilor din secolul al XVI-lea, nu au cunoscut suficient istoria Columnei.
Columna a fost obiect de mare admiraţie, încă de timpuriu.

Mulţi artişti ai Renaşterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă, nu de puţine ori, o copie sau o columnă similară.

S-au făcut desene şi gravuri după reliefuri, încă de pe la 1400.

Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele până în vârful columnei.

Bartoli a profitat de această oportunitate şi, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columnă.

 

 

 

 

 

În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amănuntele sale. Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numeşte “Traian al Franţei” a fost editat în 1673. Deci, la o primă analiză, zdrobirea scenei nu poate fi atribuită iniţiativelor Bisericii(Vaticanului) din secolul anterior, aşa cum s-a afirmat.

Lipsa de interes şi de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe de studierea şi interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanţă pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada secolelor XV-XVIII. Şi acestea nu sunt puţine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există şi în România, în câteva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naţionale a României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea Cîrţan…

Da, acel Badea Cârţan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea Cîrţan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă şi boabe de grâu.
Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este “Un dac coborât de pe Columnă”.

A cărat de-a lungul vieţii cu spinarea, peste munţi, mii de cărţi în limba româna, din “România libera”, în Ardealul ocupat.

Între ele, şi aceste nepreţuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care specialiştii continuă să le ignore.

 

 

Unii cercetători susţin că Bartoli ar fi reprodus din imaginaţie unele detalii dispărute de pe Columnă. Nu putem şti deocamdată dacă scena cu capul lui Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intacta în secolul al XVII-lea, pe piatra monumentului.

Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris comentarii despre Columnă în limba latina, în secolul al XVI-lea, spune că alături de cap se aflau şi cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui Bartoli nu vedem decât capul.
Există două explicaţii: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era deja ştearsă, şi s-a orientat în descriere după stirile din izvoare, care susţineau că atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja ştearsă şi a reconstituit-o fără cele doua mâini.

Singurul mod în care se poate afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la 1400, pană la cele mai recente.
Cine a fost, totuşi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât cei care urcau pe schele.

Trebuie să fi fost, aşadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor şi a urcat pe ele.

Totuşi, trebuie să fie vorba de un cunoscător, căci doar cineva care ştia foarte bine ce scenă se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă.

Înainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al Franţei, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută.
Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea perioadă.

Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, căci interpretările s-au făcut (şi continuă să se facă) doar după copiile mai noi ale columnei.

 

 

Pe lângă cele două copii recente, cea de la Bucureşti, şi o a doua, aflată la Roma, la Muzeul Civilizaţiei Romane, mai există alte două copii, ambele din secolul al XIX-lea, una în Franţa, facută la cererea lui Napoleon al III-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusă în Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra.

Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea şti mai multe.
Rămânând deocamdată în domeniul speculaţiilor, putem presupune, fără a ne teme ca ne depărtăm prea tare de adevăr, ca cel care a şters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pană acum, ci pe cea a lui Decebal.

Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa căruia contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său şi care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la Roma.
Însă scena prezentării capului sau desprins de trup (poate împreună cu mâinile tăiate, asa cum indică sursele) era o imagine umilitoare şi dureroasă pentru daci, pentru urmaşii lor şi pentru amintirea regelui dac.
Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei şi lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei cele mai greu de suportat.

Cel mai probabil, cineva a vrut să şteargă din istorie acest episod sângeros, tragic şi umilitor.

Lipsa totală de preocupare a specialiştilor pentru acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informaţii de mare interes.
Poate într-o zi vom afla numele acestui justiţiar.

Dar chiar dacă va rămâne anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivaţia, ca şi epoca în care un astfel de gest s-ar fi putut produce.
Traian a avut o faimă bună printre contemporani şi chiar multă vreme după moartea sa.

Ziua lui de naştere era încă sărbătoare în secolul al IV-lea.
Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost considerat un împărat bun, un model.

Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrând forţa de luptă a dacilor şi ducând la Roma o jumatate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian.
Este de neânţeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci, au dispărut.

Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat.

Într-o scurta enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat  De bello dacico;

cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată Getica;

scrierea lui Apollodor din Damasc, despre Construcţia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel puţin patru la număr), care au scris despre împărat şi despre războaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus;

capitolele din istoria aceluiaşi autor, în care erau înfăţişate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de Dio Chrysostomos, învăţat exilat în Dacia în vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian;

edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operaţiunile din timpul celor două războaie, ca şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit şi el pe larg despre cucerirea Daciei;

poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii;

istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh, celebrul istoric grec;

capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus;

istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiaşi autor, care tratau despre războaiele lui Domitian şi expediţiile lui Traian în Dacia.

Doar din acestea din urma ne-au rămas nişte rezumate stângace: singurele informaţii care au ajuns pana la noi despre războaiele cu Traian.
În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pană la noi nu a ajuns nici măcar un rând !

Este oare o coincidenţă, o simpla întâmplare, dispariţia tuturor acestor documente?

Sau a avut loc, din motive necunoscute şi la o data greu de precizat, o încercare de ştergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puţin a episodului dacic?

Încă şi mai ciudat este ca şi monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soartă asemanatoare cu cea a cărţilor.

Doar Columna, mare, impunătoare şi greu de doborât, a rămas în picioare. Puţină lume ştie că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută şi realizată exact în acelaşi stil şi cu acelaşi talent ca şi reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafaţă plană.
Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!) şi împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi.

Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă.
După numai două secole, Forul lui Traian este profanat de urmaşi, friza spartă în mai multe bucăţi, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum şi opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiaşi Arc.
Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puţini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci.

Nu este exclus ca această obârşie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-şi împodobească Arcul cu statui de daci şi să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.
Ştim, aşadar, că la doar două secole după moartea să, Forul lui Traian începea sa fie descompus.
Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgraţie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru înaintaşii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariţia aproape în totalitate a documentelor lui şi ale celor despre el, precum şi spolierea monumentelor închinate lui.

Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia colosală de bronz aurit a Împăratului, probabil atunci a fost jefuită şi urna de aur ce îi adăpostea cenuşa, aşezată în soclul Columnei.
E adevărat, nu avem absolut nici o informaţie directă în acest sens. Dar dacă aceste presupuneri nu sunt greşite, putem înţelege de ce, odată cu Traian, au dispărut din istorie şi dacii.

Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, în ochii compatrioţilor lui, imaginea unui împărat bun şi drept.

Poate vreunul dintre împăraţii Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomeneşte niciodată, a vrut să răzbune tragica soartă a dacilor.

Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea.

Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorţii…
Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea şi revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ştergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede în acest sens.

 

 

 

 

 

Sursa :
Documente atestate vechi