CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Columna lui Traian – actul de naştere al poporului român

 

 

„Zeci de secole va urcarăţi, zeci de secole să cădeţi
Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere
Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi.”

Mihai Eminescu, Blestemul lui Decebal – fragment din manuscris.

În jurul anului 1574 un călugăr spaniol numit ALPHONSO CIACCONE prezintă în premieră basorelieful sculptat pe Columna lui Traian din Roma, a lui Apolodor din Damasc, care înfaţişa scene din cele 2 campanii militare în cucerirea Daciei ale sus-numitului împarat (101-102 A.D. urmata de 105-106 A.D).

Arată într-adevăr ciudat faptul că exact ei, romanii, nu au lăsat nici o mărturie scrisă despre Columna lui Traian, o adevărată piatră de hotar a culturii antice, chiar ei, care obişnuiau să scrie o gramadă despre orice, oricine şi oriunde.

Va fi acelaşi spaniol care stabileşte faptul ca toate basoreliefurile Columnei se referă la aceste două dramatice războaie dintre Roma Imperiala şi strămoşii poporului român, Dacii.

 

 

 columna

 

COLUMNA LUI TRAIAN

 …cea mai mare dovadă…creată cu mâna lor.

 

 

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împaratului Traian care s-a păstrat pâna în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere – la nord – de Forul Roman.

Terminat la 12 mai 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei.

Columna are o înalţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântarind 40 de tone.Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însa ea a fost înlocuită în secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru.

Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevarată istorie gravată în piatra, cât si pentru a servi ca mausoleu (dupa deces, cenusa împaratului a fost depusa în încaperea de la baza columnei).

Basorelieful prezintă cucerirea,scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos).

Dimensiuni:

•Înalţimea bazei:1,70 m
•Înalţimea arborelui: 26,92 m
•Înalţimea blocurilor: 1,521 m
•Diametrul arborelui: 3,695 m
•Înalţimea statuii: 1,16 m
•Înalţimea totala a columnei: 29,78 m
•Înalţimea scărilor elicoidale: 29,68 m (aproximativ 100 de picioare romane)
•Înalţimea columnei, cu excepţia plintei: 28,91 m
•Înalţimea piedestalului, inclusiv plinta: 6,16 m
•Înalţimea columnei deasupra solului: 35,07 m

 

Inscripţia de pe Columnă

inscriptie_columna_lui_traian

 
Senatus populusque Romanus / Imp(eratori) Caesari Divi Nervae f(ilio) Nervae / Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico pontifi(ici) / maximo trib(unicia) pot(estate) XVII, imp(eratori) VI, co(n)s(uli) VI, p(atri) p(atriae) / ad declarandum quantae altitudinis – mons et locus tantis operibus sit egestus

“Senatul şi poporul roman (au ridicat acest monument).

Împăratului Cezar Nerva Traianus Augustus, fiul lui Nerva, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, mare pontif, investit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, având şase salutaţii imperiale, consul pentru a şasea oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele şi locul săpat cu eforturi atât de mari”

Victoria lui Traian ( Marcus Ulpius Nerva Traianus) asupra dacilor a fost mai mult decât o simplă victorie militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul Roman din criză. Tezauru regal dacic, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur şi argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ştergerea unui zero), a dus la o scădere a preţului aurului în imperiului aceea vreme, la scutirea cetăţenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole şi jocuri ce au durat 123 de zile – cele mai lungi din istoria imperiului.

Romanii şi-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie ucişi în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi(chiar şi priyonieri daci) şi 11 000 de fiare sălbatice.

Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanţând ample programe de construcţii, între care şi grandiosul For al lui Traian.
Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest efort, a fost înălţată o columna.

 Era Columna a lui Traian.

La un moment dat, la scurta vreme după inaugurare, cuiva, probabil arhitectului Apollodor din Damasc, i-a venit ideea decorării ei.

Monumentul, înalt de 38 m, a fost sculptat cu benzi săpate în spirală, acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând desfaşurarea celor două războaie daco-romane.

Mulţi specialişti susţin  că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată.

Astfel a luat naştere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat şi imitat de-a lungul timpului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pe columnă apar foarte multe scene complexe, în mişcare,  compuse pe mai multe planuri.

Figurile sunt expresive şi deşi sunt reprezentate peste 2500 de feţe  pe Columnă, rareori se găsesc unele care să semene între ele.

Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, dar si de durere şi compasiune.

Deşi romanii sunt prezentaţi mereu învingători şi nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătaţi zdrobiţi în toate înfruntările, căzuţi sub copitele cailor, săgetaţi, decapitaţi, cu toate acestea  din aceste reprezentări, se observa o mare compasiune şi admiraţie a autorului faţă de invinsi.

Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-şi apăra libertatea şi pământul.
Mai mult, în afară de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie îşi străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scena mult discutată, beau otravă. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de împărţirea ultimelor provizii de apă, nu de împărţirea otrăvii.)

Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâşietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul morţii.

Mulţi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian , De Bello Dacico, despre razboaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât “ilustraţia” acelei cărţi, respectând succesiunea episoadelor, evenimentelor, personajelor şi descrierile din carte.

Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înţelese de romanii, care erau familiarizaţi cu textul cărţii lui Traian şi recunoşteau uşor pe fusul columnei cele descrise în carte.

Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte, ele rămân o enigmă,un mister.
Deşi timpul şi-a lăsat amprenta pe suprafaţa columnei, ea a rămas totuşi întreagă, după aproape doua mii de ani.

Culorile s-au şters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut (armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în relief, din pricina fragilităţii lor, aşa încât au fost inserate arme metalice).
La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime naturala, executată în anii 30, şi ajunsă în ţară în 1967.

Dar în vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc în spirala de la baza spre înălţime, unde nu mai pot fi văzute de la distanţă, copia de la Bucureşti nu este compusă pe înălţime, ci este desfăşurată pe orizontală, scenă cu scenă, în aşa fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (în antichitate, columna putea fi “citită” din clădirile care o înconjurau, şi care aveau cel puţin doua etaje.)

decebalus

 

Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfăşoară scenele cele mai dramatice: căderea Sarmisegetuzei, sinuciderea lui Decebal şi sfârşitul războiului.

De fapt, sfârşitul istoriei unui neam.

După ce Decebal a înţeles că nu mai are scăpare, a ales să-şi curme singur viaţa, pentru a nu trăi dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian.

Urmărit prin pădure de un grup de romani, Decebal aleargă calare, alături de alţi nobili daci.

Este ajuns din urma, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna într-un gest care îi oferea viaţa (dar şi sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe cal şi îşi duce spre gât sabia încovoiată.
În scena următoare, doi copii daci sunt capturaţi de romani, probabil fiii lui Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldaţi prezintă unei mulţimi, pe un scut, capul lui Decebal.

Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uita spre scut şi spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun ca atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma şi azvârlite pe treptele templului Gemoniilor.

În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu siguranţă de mare vază, sunt prinşi în munţi de un grup numeros de soldaţi romani. Intre ei poate se aflau şi fratele lui Decebal, Diegis, şi marele preot, Vezina.
Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldaţi romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistenţe dacice sunt înăbuşite în munţi.

Un grup de daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc ţara ocupată), apoi un şir de animale domestice închide lungul şir al reliefurilor de pe coloană.

Nu urmează nici o procesiune, nici un marş triumfal, nici o defilare glorioasă a armatei, nici o intrare strălucitoare în Roma.

Un final neaşteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru şi plin de tragism.

 

6-28-2007-2642

Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conţine o inscripţie care confirmă fapta acestui soldat şi un relief reprezentând un călăreţ care se repede la un om prăbuşit la pământ, înveşmântat în straie de dac, şi din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai îşi luase viaţa.
Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată şi pe obiecte de ceramică din Galia şi din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani.

Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocănire minuţioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în faţa căruia două personaje prezintă unei mulţimi, alcătuită din soldaţi romani şi daci prizonieri, un scut pe care este aşezat un cap uman.
Cine a distrus această scenă şi de ce?

Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, şi ce l-a determinat să şteargă de pe Columnă această scenă ?

Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.
Specialiştii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfăcătoare şi necredibilă:

creştinii ar fi şters scena! În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558.

În sfârşit, în perioada 1589-1590, în vârful Columnei, în locul statuii lui Traian, dispărută încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfântului Petru.

Se presupune că scena prezentării capului lui Decebal a dispărut în această perioadă, deoarece atingea sensibilitatea creştinilor, era prea macabră pentru gustul lor şi de aceea a fost ştearsă.
Totuşi, pe columnă apar reprezentări cel puţin la fel de macabre, încă din primele scene: soldaţi romani prezentând împăratului capete de daci, capete de daci înfipte în pari în faţa unui castru, un soldat ţinând în dinţi, de păr, un cap de dac desprins de corp etc.

Apoi, pentru secolul al XVI-lea, astfel de reprezentări nu erau macabre.

Mai mult, creştinii erau familiarizaţi, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtând tava cu capul Sfântului Ioan Botezătorul.
Sa fie vorba de apărarea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigaş, aşa cum au sugerat alţi cercetători?

Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decât întreg războiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Şi pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu şi jumătate după moartea lui Traian?
Dacă a vrut cineva sa apere cu adevărat memoria lui Traian, ar fi trebuit să ştergă mult mai multe scene de pe Columnă, nu să se caţere până sub capitel şi să distrugă doar scena finală, oricum greu vizibilă de jos, o scena în care apare şi Traian, pentru ultima data pe Columna.

Deci, scena de final cea mai importanta, cea în care regele dac şi împaratul roman par să se întâlnească pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizează înfrângerea definitivă a dacilor şi victoria absolută a romanilor a fost înlăturată.
Cei care au atribuit gestul distrugerii, creştinilor din secolul al XVI-lea, nu au cunoscut suficient istoria Columnei.
Columna a fost obiect de mare admiraţie, încă de timpuriu.

Mulţi artişti ai Renaşterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă, nu de puţine ori, o copie sau o columnă similară.

S-au făcut desene şi gravuri după reliefuri, încă de pe la 1400.

Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele până în vârful columnei.

Bartoli a profitat de această oportunitate şi, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columnă.

 

 

 

 

 

ColumnaTrajana

În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amănuntele sale. Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numeşte “Traian al Franţei” a fost editat în 1673. Deci, la o primă analiză, zdrobirea scenei nu poate fi atribuită iniţiativelor Bisericii(Vaticanului) din secolul anterior, aşa cum s-a afirmat.

Lipsa de interes şi de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe de studierea şi interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanţă pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada secolelor XV-XVIII. Şi acestea nu sunt puţine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există şi în România, în câteva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naţionale a României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea Cîrţan

Da, acel Badea Cârţan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea Cîrţan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă şi boabe de grâu.
Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este “Un dac coborât de pe Columnă”.

A cărat de-a lungul vieţii cu spinarea, peste munţi, mii de cărţi în limba româna, din “România libera”, în Ardealul ocupat.

Între ele, şi aceste nepreţuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care specialiştii continuă să le ignore.

 

 

column dacis

Unii cercetători susţin că Bartoli ar fi reprodus din imaginaţie unele detalii dispărute de pe Columnă. Nu putem şti deocamdată dacă scena cu capul lui Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intacta în secolul al XVII-lea, pe piatra monumentului.

Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris comentarii despre Columnă în limba latina, în secolul al XVI-lea, spune că alături de cap se aflau şi cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui Bartoli nu vedem decât capul.
Există două explicaţii: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era deja ştearsă, şi s-a orientat în descriere după stirile din izvoare, care susţineau că atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja ştearsă şi a reconstituit-o fără cele doua mâini.

Singurul mod în care se poate afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la 1400, pană la cele mai recente.
Cine a fost, totuşi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât cei care urcau pe schele.

Trebuie să fi fost, aşadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor şi a urcat pe ele.

Totuşi, trebuie să fie vorba de un cunoscător, căci doar cineva care ştia foarte bine ce scenă se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă.

Înainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al Franţei, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută.
Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea perioadă.

Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, căci interpretările s-au făcut (şi continuă să se facă) doar după copiile mai noi ale columnei.

 

 

???????????????????????????????

Pe lângă cele două copii recente, cea de la Bucureşti, şi o a doua, aflată la Roma, la Muzeul Civilizaţiei Romane, mai există alte două copii, ambele din secolul al XIX-lea, una în Franţa, facută la cererea lui Napoleon al III-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusă în Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra.

Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea şti mai multe.
Rămânând deocamdată în domeniul speculaţiilor, putem presupune, fără a ne teme ca ne depărtăm prea tare de adevăr, ca cel care a şters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pană acum, ci pe cea a lui Decebal.

Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa căruia contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său şi care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la Roma.
Însă scena prezentării capului sau desprins de trup (poate împreună cu mâinile tăiate, asa cum indică sursele) era o imagine umilitoare şi dureroasă pentru daci, pentru urmaşii lor şi pentru amintirea regelui dac.
Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei şi lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei cele mai greu de suportat.

Cel mai probabil, cineva a vrut să şteargă din istorie acest episod sângeros, tragic şi umilitor.

Lipsa totală de preocupare a specialiştilor pentru acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informaţii de mare interes.
Poate într-o zi vom afla numele acestui justiţiar.

Dar chiar dacă va rămâne anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivaţia, ca şi epoca în care un astfel de gest s-ar fi putut produce.
Traian a avut o faimă bună printre contemporani şi chiar multă vreme după moartea sa.

Ziua lui de naştere era încă sărbătoare în secolul al IV-lea.
Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost considerat un împărat bun, un model.

Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrând forţa de luptă a dacilor şi ducând la Roma o jumatate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian.
Este de neânţeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci, au dispărut.

Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat.

Într-o scurta enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat  De bello dacico;

cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată Getica;

scrierea lui Apollodor din Damasc, despre Construcţia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel puţin patru la număr), care au scris despre împărat şi despre războaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus;

capitolele din istoria aceluiaşi autor, în care erau înfăţişate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de Dio Chrysostomos, învăţat exilat în Dacia în vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian;

edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operaţiunile din timpul celor două războaie, ca şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit şi el pe larg despre cucerirea Daciei;

poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii;

istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh, celebrul istoric grec;

capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus;

istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiaşi autor, care tratau despre războaiele lui Domitian şi expediţiile lui Traian în Dacia.

Doar din acestea din urma ne-au rămas nişte rezumate stângace: singurele informaţii care au ajuns pana la noi despre războaiele cu Traian.
În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pană la noi nu a ajuns nici măcar un rând !

Este oare o coincidenţă, o simpla întâmplare, dispariţia tuturor acestor documente?

Sau a avut loc, din motive necunoscute şi la o data greu de precizat, o încercare de ştergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puţin a episodului dacic?

Încă şi mai ciudat este ca şi monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soartă asemanatoare cu cea a cărţilor.

Doar Columna, mare, impunătoare şi greu de doborât, a rămas în picioare. Puţină lume ştie că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută şi realizată exact în acelaşi stil şi cu acelaşi talent ca şi reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafaţă plană.
Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!) şi împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi.

Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă.
După numai două secole, Forul lui Traian este profanat de urmaşi, friza spartă în mai multe bucăţi, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum şi opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiaşi Arc.
Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puţini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci.

Nu este exclus ca această obârşie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-şi împodobească Arcul cu statui de daci şi să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.
Ştim, aşadar, că la doar două secole după moartea să, Forul lui Traian începea sa fie descompus.
Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgraţie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru înaintaşii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariţia aproape în totalitate a documentelor lui şi ale celor despre el, precum şi spolierea monumentelor închinate lui.

Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia colosală de bronz aurit a Împăratului, probabil atunci a fost jefuită şi urna de aur ce îi adăpostea cenuşa, aşezată în soclul Columnei.
E adevărat, nu avem absolut nici o informaţie directă în acest sens. Dar dacă aceste presupuneri nu sunt greşite, putem înţelege de ce, odată cu Traian, au dispărut din istorie şi dacii.

Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, în ochii compatrioţilor lui, imaginea unui împărat bun şi drept.

Poate vreunul dintre împăraţii Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomeneşte niciodată, a vrut să răzbune tragica soartă a dacilor.

Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea.

Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorţii…
Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea şi revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ştergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede în acest sens.

 

 

 

 

 

16/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Sa fi fost Leonardo da Vinci arab ?

 
 

Da Vinci, posibil autoportret

 

 Cativa cercetatori care au studiat amprenta unuia dintre degetele artistului, imprimata pe unul dintre tablourile sale, sustin ca e posibil  ca genialul artist sa fi fost…arab,scrie Telegraph.co.uk.

Amprenta, apartinand degetului aratator al lui Da Vinci, a fost descoperita de catre cercetatorii de la Universitatea Chieti, dupa cautari care au durat mai bine de trei ani.
Profesorul Luigi Capasso, antropologul care a condus echipa, a declarat ca modelul amprentei lui Da Vinci este foarte intalnit in Orientul Mijlociu. „Aproximativ 60% din populatia Orientului Mijlociu are aceeasi structura a amprentei digitale”, a declarat acesta.

Descoperirea amprentei lui Da Vinci a survenit la capatul a trei ani obositori, in care cercetatorii au parcurs 52 de manuscrise si lucrari ale artistului. Folosind cea mai noua tehnologie de scanare, echipa a gasit mai mult de 200 de amprente, insa doar un singur specimen perfect, pe tabloul „Doamna cu hermina”, aflat la Muzeul Czartoryski din Cracovia, Polonia.

Nu toate amprentele lasate in respectivele documente apartineau lui Da Vinci, multe dintre acestea fiind ale discipolilor sai ori ale oamenilor care le-au rasfoit, a explicat Capasso.
Sursa: MEDIAFAX

Acesta descoperire va da si mai multa credibilitate teoriei conform careia mama lui Da Vinci, Caterina, a fost o sclava care a venit in Toscana de la Istanbul.
„Detinem documente care sugereaza ca ea ar fi fost din Orient, ori cel putin nativa din zona mediteraneana”, a declarat Alessandro Vezzosi, un expert in ceea ce-l priveste pe geniul Renasterii, si directorul muzeului din orasul natal al acestuia.

„Ea nu a fost o taranca din Vinci. Mai mult, numele sau era Caterina, nume care era foarte popular printre sclavii din Toscana la acea perioada”.

Da Vinci manca de multe ori in timp ce lucra; multe dintre amprente contin urme de mancare, astfel incat cercetatorii ar putea descoperi si ce fel de regim alimentar avea artistul. De asemenea, amprenta a fost folosita si pentru a identifica inca doua tablouri care ar putea apartine lui Da Vinci, valoarea acestora putand ajunge la aproape 100 de milioane de euro, daca se dovedesc originale.

30/01/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CONTROVERSE LEGATE DE GIULGIUL DIN TORINO. SCURT ISTORIC.

 

Un cercetator sustine ca Giulgiul din Torino ar putea fi un fals  

 

Giulgiul din Torino, numit de unii creştini Sfântul Giulgiu, este o pânza de in, păstrată la capela regală a Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino şi pe care se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică şi în special de crucificare.

De-a lungul timpului, a generat numeroase controverse între, pe de o parte, credincioşii creştini care îl consideră ca fiind o relicvă şi anume linţoliul în care a fost învelit Iisus Christos după crucificare şi, pe de altă parte, oamenii de ştiinţă şi o parte din opinia publică (inclusiv persoane creştine), care consideră că este vorba de un artefact.

Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creştin.

Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lăţimea de 1,10 m şi este alcătuit din fire de intors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe ţesătură apar două amprente: partea din faţă si cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit şi probabil crucificat.

Corpul a fost aşezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 şi mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

Conform textului biblic, a treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioan şi Petru au intrat în mormânt, dar acesta era gol. Trupul lui Iisus dispăruse, dar giulgiul în care fusese înfăşurat era aruncat pe jos şi într-un colţ, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese şters de sudoare şi sânge.

Istoria giulgiului din Torino este învăluită în mister. Prima dovadă a existenţei giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea. Provenienţa giulgiului nu este pe deplin elucidată.

 După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetăţii. Sfântul Ioan Damaschinul, în lucrarea sa anti-iconoclastă „Despre icoane”, face o descriere a giulgiului şi îl identifică cu acea „imagine de la Edessa”.

Ulterior, această presupunere s-a dovedit a fi eronată, prin studiile cercetătorului contemporan Averil Cameron, expert în istorie antică şi bizantină. În secolul al VI-lea, se pare că giulgiul ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala bizantină, Constantinopol.

Gregorius Refendarius, arhidiacon al Hagia Sophia (Sfânta Sofia) declară sub jurământ că pânza de la Edessa conţine urmele trupului lui Iisus Hristos şi pete de sânge ce ar corespunde unei răni laterale.

Până în secolul al XII-lea, în Occident nu s-a ştiut aproape nimic despre giulgiu. În schimb, în Răsărit, evlavia pentru pânzele înfăşurarii, venerarea pentru marama şi închinarea la Chipul Domnului erau mijloace şi căi de verificare a credinţei, mai ales după Sinodul al VII-lea Ecumenic (787}.

În anul 1172, Amonis, regele Ierusalimului, însoţit de cronicarul Wilhelm de Tyr, soseşte la Curtea Bizanţului. Împăratul Manuel I Comnenul, obişnuit cu vizite şi cu faste ceremonii, arată oaspeţilor comorile Bizanţului din timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie, Justinian şi al altor împăraţi. Cei doi rămân uimiţi de cele aflate despre Iisus Hristos, de vederea cuielor, suliţei, bureţilor pentru oţet şi giulgiului.

În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curţii Bizantine şi patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capela “Sf. Maria”, pune giulgiul, alte relicve şi numeroase alte obiecte considerate sfinte într-o lădiţă şi le transferă pentru mai multă siguranţă în Biserica Mănăstirii din Vlaherne, notând: „Giulgiul este din pânză obişnuită de in, miroase încă tare a smirnă”.

 Cel mai mult au fost atraşi de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Roberto de Clari, cronicarul Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „deşi am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanţ”.

În 1204, cruciaţii cuceresc Constantinopolul. Avizi dupa bogăţie, capturează cât mai multe obiecte sfinte pentru a le valorifica. În cele din urmă, giulgiul ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta îl trimite pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. Astfel giulgiul ajunge în 1206 la Lirey, Franţa, în grija episcopului Amedeo de Besançon, care îl depune la Biserica Sfântul Ştefan.

Secolul al XIV-lea

În 1349, un fanatic aprinde focul lângă incintă şi un incendiu mistuie biserica; ca prin minune, giulgiul este salvat fără a suferi vreo daună. Nobilul Geoffrey de Charny plăteşte sume mari de bani şi ridica relicva de la Lirey, ducând-o la Trieste. După puţină vreme, pânza este depusă în biserica Sf. Hipolit, transportată cu mare cinste la Chymy (Belgia).

In 1353, de Charny este însărcinat de regele Ioan al II-lea (cel Bun) să fondeze o biserică în Lirey, Troyes (departamentul Aube). Acolo, în 1357, are loc prima prezentare publică a giulgiului în Europa. Portretele lui Iisus apărute după secolul al VI-lea şi raspândite în toata lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu.

În secolul al XIV-lea, giulgiul a fost expus în mai multe rânduri, dar nu în mod continuu deoarece, în 1370, episcopul de Troyes, Henri de Poitiers interzice venerarea imaginii, susţinând că este un fals şi că Evangheliile nu pomenesc existenţa unui astfel de obiect.

Succesorul lui de Poitiers, episcopul Pierre d’Arcis, susţine acelaşi lucru într-o scrisoare din 1389 către anti-papa Clement al VII-lea, menţionând chiar şi numele artistului care pretinde că a realizat giulgiul. Totusi Clement al VII-lea încurajează, în 1390, pelerinajele în scopul venerarii giulgiului şi aceasta pentru obţinerea de venituri prin vânzare de indulgenţe.

Secolul al XV-lea

În 1418, Humbert de Villersexel, conte de la Roche, lord de Saint-Hippolyte-sur-Doubs, mută giulgiul în castelul său de la Montfort, Doubs, pentru a-l proteja împotriva hoţilor.

 După moartea contelui, soţia lui, Margaret, călătoreşte în diverse locuri unde expune giulgiul, în special la Liège şi Geneva. În 1453, ea îl vinde în schimbul unui castel din Varambon (Franţa). Noul proprietar, Ludovic I de Savoia, îl depune la Saint-Chapelle din Chambéry.

Începând cu 1471, giulgiul este expus în mai multe oraşe europene ca: Verceli, Ivrea, Susa (Italia), Chambery, Avigliana.

 

Secolul al XVI-lea şi până în prezent.

 
  
 
Afis din sec.19 care anunta expunerea giulgiului .
 
 

Mai târziu, giulgiul a fost donat casei princiare de Savoya (Franţa). În 1578, a fost predat Domului din Torino, rămânând totuşi proprietatea familiei de Savoya (până în 1983, cand a fost predat Vaticanului). Cu un ceremonial deosebit pânza este dusă în 1578 la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino.

În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” pentru publicitate în toata lumea, dar pe negativ în loc de fâşii obişnuite, i-a apărut imaginea unui om în suferinţă, după descrierea fotografului. Isteria provocată de accesul la giulgiu a determinat municipalitatea din Torino să închidă lada cu relicva. Pentru prudenţă, giulgiul nu a mai fost expus.

În 1931, cardinalul din Torino a încuviinţat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci şi alte fâşii bănuite că ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanţii din diferite domenii au început investigaţiile.

 Când toata lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii şi antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în acelaşi loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului.

În martie 1983, după decesul fostului rege italian Umberto I de Savoia, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiţia păstrării sale în continuare în relicviarul Domului din Torino.

În vara lui 2008, Papa Benedict al XVI-lea acceptă dorinţa arhiepiscopului de Torino, cardinalul Severino Poletto, ca „în primavara anului 2010 să aibă loc o altă expunere solemnă a Giulgiului”. Expunerea „va oferi o ocazie potrivită de contemplare a Feţei misterioase ce vorbeşte în tăcere inimilor oamenilor, invitându-i să recunoască acolo faţa lui Dumnezeu”, declară Papa.

Controverse

Giulgiul a constituit subiectul a numeroase şi aprinse controverse între oameni de ştiinţă, reprezentanţi ai religiei creştine, istorici şi scriitori, mai ales în ce priveşte modul şi momentul în obiectul şi-a făcut apariţia cu amprentele binecunoscute.

O parte importantă a credincioşilor creştini susţine că ar fi pânza cu care Iisus a fost acoperit după coborârea Lui de pe cruce şi că păstreaza întiparită imaginea sa. Dimpotrivă, scepticii consideră obiectul a fi un fals rafinat.

Analizele ştiinţifice

În 1988, Sfântul Scaun îşi dă acordul pentru efectuarea unei datări cu carbon radioactiv. În acest scop, o porţiune dintr-un colţ este decupată şi trimisă la trei laboratoare, şi anume cele ale Universităţii din Oxford, Universităţii din Arizona şi cel din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Elveţia. Toate acestea au indicat data de provenienţă ca fiind situată în perioada 1260 – 1390.

Deşi efectuată independent de trei laboratoare, acestă datare a fost imediat contestată, nefiind acceptată de întreaga lume ştiinţifică (cu atât mai puţin de cea religioasă). Unul din argumentele aduse de către Anna Arnoldi (Universitatea din Milano) şi Raymond Rogers (Universitatea din California) menţionează eventuala contaminare bacterială care poate afecta precizia unui astfel de test.

Mai mult, Rogers, pe baza studiilor microchimice referitoare la conţinutul de vanilină (polimer} ce rezultă din descompunerea termică a ligninei din cadrul ţesăturii de in) concluzionează că vârsta linţoliului ar fi cuprinsă între 1300 şi 3000 de ani.

Pe de alta parte, reprezentanţii curentului sceptic contrazic opinia lui Rogers, considerând studiul efectuat de acesta ca fiind incomplet, lipsit de consistenţă şi că denaturează analiza ştiinţifică în favoarea orientării religioase.

O echipă condusă de Leoncio A. Garza-Valdes şi Stephen J. Mattingly (Universiatea San Antonio din Texas) au adus un alt argument referitor la reziduurile bacteriale conţinute de giulgiu, subliniind faptul că acea contaminare bacterială a mostrei supusă studiului afecteaza acurateţea datării cu carbon-14.

Biserica Catolică, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunţat niciodată în mod oficial asupra autenticităţii, considerând că aceasta nu ajută cu nimic religiei crestine, dar a acceptat rezultatul datării cu radiocarbon efectuate în 1988, care a indicat ca origine perioada medievală 1260 – 1390..

Analizorul VP-8, folosit de NASA, realizează o imagine tridimensională a giulgiului.

La ora actuală, nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reală când giulgiul a fost ţesut. Practic, misterul giulgiului a rămas şi pe mai departe neelucidat.

Sursa:Wikipedia          

                                    CONTROVERSELE PRIVIND AUTENTICITATEA GIULGIULUI CONTINUA

 

Giulgiul din Torino ar putea fi opera lui Leonardo da Vinci (Imagine: Mediafax Foto/AFP)

Giulgiul din Torino ar putea fi creat de marele artist al Renaşterii, Leonardo da Vinci, care ar fi folosit pentru realizarea acestui artefact tehnici fotografice de pionierat şi o sculptură a propriului chip, pretinde documentarul realizat de postul britanic de televiziune Channel Five.

Giulgiul din Torino este o pânză de in, păstrată la capela regală a Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino, pe care se află imprimată imaginea corpului unui om ce prezintă semne de agresiune fizică şi, în special, de crucificare. Mulţi dintre credincioşii creştini care îl consideră o relicvă şi anume linţoliul în care a fost învelit Iisus Hristos după crucificare.

Oamenii de ştiinţă, care au folosit analiza cu carbon pentru a data giulgiul, consideră că ţesătura aparţine perioadei 1260 – 1390. Artista americană Lillian Schwartzduce însă interpretarea mai departe, ea avansând ipoteza potrivit căreia chipul de pe giulgiu are trăsături identice cu cele ale lui Leonardo.

Artista, care a devenit cunoscută în 1980, când a comparat faţa celebrei Mona Lisacu un autoportret al lui Leonardo da Vinci dovedind că au modele faciale identice, a folosit teste de scanare pe computer pentru a arăta că faţa de pe giulgiu are aceleaşi dimensiuni precum cea a lui Leonardo.

„Se potriveşte perfect”, a spus Schwartz, adăugând că nu are nicio îndoială că proporţiile despre care scria Leonardo au fost folosite pentru a crea chipul de pe giulgiu.

Potrivit documentarului, pentru realizarea artefactului, artistul ar fi folosit o sculptură a propriului chip şi o cameră obscură – un dispozitiv fotografic de pionierat.

„Falsificatorul acestui giulgiu a fost un eretic, fără teama de a fi fost pedepsit pentru că a contrafăcut sângele sfânt. Ar fi trebuit să ştie anatomie şi să aibă la dispoziţie tehnologie care să fie complet necunoscută contemporanilor.

Acest om ar fi trebuit să aibă o dorinţă intensă de a lăsa ceva, un semn, celor din viitor, nu doar de dragul artei şi al ştiinţei, dar şi pentru ego-ul său”, a spus Lynn Picknett, cercetătoare a giulgiului, care a consacrat acestui vestigiu numeroase lucrări.

„Dacă priveşti Giulgiul din Torino cu ochiul liber, vezi o imagine în negativ a unei fiinţe umane, şi dacă fotografiezi acel chip, obţii reversul pozitiv al acelei imagini, ceea ce înseamnă că giulgiul se comportă ca un negativ. Acesta este un indiciu edificator care arată că giulgiul a fost făcut printr-o tehnică fotografică”, consideră un expert în tehnici fotografice.

Documentarul explică teoria potrivit căreia falsul lui Leonardo da Vinci a avut ca scop să înlocuiască o versiune mai veche a giulgiului, expusă ca un artefact fără valoare, care a fost cumpărat de familia Savoy în 1453 şi apoi a dispărut timp de 50 de ani.

Când a revenit în ochii publicului, relicva a fost privită ca un obiect sfânt, deşi experţii susţin că artefactul este de fapt replica originalului, realizată de Leonardo.

Există şi opinii contestatare ale acestei teorii, profesorul John Jackson de la Turin Shroud Centre din Colorado contrazicând ipoteza referitoare la Leonardo, ca fiind „inconsistentă ştiinţific”. Potrivit lui, prima referire la giulgiu apare pe un medalion comemorativ din secolul 14, expus la Muzeul Cluny din Paris.

„Această inscripţie arată preoţi ţinând giulgiul şi este datată cu 100 de ani înainte ca Leonardo să fie născut”, consideră istoricul.

Sursa :Mediafax

 

 Giulgiul din Torino este un fals ?

 

Un documentar difuzat de BBC a adus din nou in discutie autenticitatea Giulgiului din Torino, lintoliul pe care sunt imprimate un chip uman si pete de sange. Conform unor analize amanuntite efectuate in 1988, intre care si testul cu Carbon14, specialistii au stabilit ca giulgiul dateaza din 1325, si ca, desi misterioasa si complexa, este doar una dintre numeroasele relicve false din Evul Mediu.

In ciuda dezamagitoarelor concluzii ale specialistilor, credinciosii crestini continua sa creada ca respectivul lintoliul este cel in care a fost inmormantat Mantuitorul Iisus Hristos.
Dupa 20 de ani de la (inca) controversatele analize stiintifice, o echipa a BBC a putut fotografia Giulgiul in imagini de inalta definitie, imagini din care reies detalii a caror studiere pune in discutie originea medievala a lintoliului, cu forme si trasaturi in continuare greu de explicat.

Un grup de oameni de stiinta americani si europeni, dintre care unii au participat la analizele efectuate la Oxford, Zürich si Tucson in 1988, afirma ca acele analize ar fi putut da un rezultat distorsionat si solicita o noua analiza definitiva pe cel mai faimos giulgiu din istorie, noteaza ziarul La Stampa, citat de Rompres.

Documentarul, intitulat “Shroud of Turin” (Giulgiul din Torino) si transmis de BBC in sambata de dinaintea Invierii Pastelui catolic si protestant, ar avea menirea, dupa unele pareri, sa relanseze discutiile intre tabara celor care nu s-au indoit niciodata de faptul ca Giulgiul pastreaza imprimata figura martirizata a lui Iisus coborat de pe cruce si tabara celor care au convingerea ca Giulgiul pastrat la Torino este una dintre numeroasele reprezentari iconografice ale lui Hristos care circulau in Europa si Orientul Mijlociu in secolele al XII-lea si al XIII-lea.

Teorii demontate

Foarte multe persoane in lume se ocupa cu pasiune si competenta de Giulgiu. Unul dintre cei mai mari experti este un profesor de cosmologie, John Jackson, care in 1978 facea parte dintr-un grup de oameni de stiinta care au avut la dispozitie Giulgiul din Torino timp de o saptamana, un privilegiu nemaiacordat vreodata cuiva.

In timpul acelei vizite, Jackson a adunat un numar impresionant de date, pe care le-a pastrat si elaborat cu grija in Centrul privind studierea Giulgiului din Colorado Springs. “Cand vorbim de un fals medieval – a declarat prof. Jackson canalului BBC – prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este cum a fost realizat. Nici unul dintre experimentele pe care le-am facut aici, utilizand vopsea pe manechine incalzite, nu a produs amprente similare celor de pe Giulgiu”.

 

 

Petele de sange, a demonstrat Jackson utilizand un model de polistirol, se potrivesc perfect numai daca panza se aseaza pe un corp cu trei dimensiuni si nu daca sunt pictate pe o suprafata plana.

Pornind de la inceputul anului 1300, data “stabilita cu certitudine” de analiza cu C14, fiecare calatorie si fiecare indiciu cules de BBC da inapoi ceasul datarii. Mai intai, la Constantinopol, unde un giulgiu reprezentandu-l pe Hristos a fost luat de un cruciat in 1204: giulgiul a fost expus pentru prima data la Lirey, in Franta, de unul dintre descendentii acelui cruciat, Goffred de Charny.

Apoi la Oviedo, unde este pastrat probabil acelasi giulgiu despre care vorbeste Ioan in Evanghelia sa: un lintoliu de dimensiuni mici cu care a fost, in mod sigur, infasurat capul unei persoane ridicata pe o cruce si care purta o coroana cu spini.

Spre deosebire de Giulgiu, amprentele contin numai sange si nu evidentiaza nici un chip. Dar grupa sangvina AB este aceeasi de pe Giulgiul din Torino. Daca analogia are baze concrete, ceasul trebuie dat si mai mult inapoi, pentru ca Giulgiul de la Oviedo este datat cu certitudine istorica “secolul V”.

Zeci de indicii, de marturii istorice si cercetari stiintifice ne fac sa credem ca Giulgiul dateaza cu adevarat din vremurile lui Hristos si ca in analiza descompunerii izotopului de carbune cele trei laboratoare nu au tinut seama de contaminarile pe care Giulgiul le-a suferit de-a lungul secolelor: a fost atins, expus aerului, salvat de la un incendiu, etc.

sursa: Ziua.ro

27/01/2010 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: