Plebiscitul prin care populația României a fost consultată pentru aducerea pe tronul țării a unui prinț străin

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839 , in Sigmaringen  – d. 10 octombrie 1914, Sinaia), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus tara după abdicarea forțată de o lovitură de stat, a domnului  Alexandru Ioan Cuza.

În timp ce domnitorul Al Ioan Cuza era detronat, oamenii politici Ion C. Brătianu şi Eugen Carada se găseau în Franţa, pentru negocierea aducerii prinţului Filip de Flandra pe tronul României, dar între timp, poziţia lui Napoleon al III-lea s-a schimbat, iar Filip a refuzat.  Astfel că în Vinerea Patimilor (18/30 martie 1866) cei doi ajungeau la Dusseldorf pentru a negocia aducerea pe tronul României a lui Carol, fiul lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care aparţinea unei ramuri colaterale a dinastiei ce ocupa tronul Prusiei.

Prințul Carol Hohenzollern, căpitan al Regimentului I Dragoni de gardă din Prusia, a acceptat la 27 de ani tronul Principatelor Unite, fiind proclamat domnitor la 10 mai 1866, în urma unui plebiscit prin care era înlăturată ameninţarea Marilor Puteri de separare a Moldovei de Muntenia, ca urmare a intereselor împăratului Franței, Napoleon al III-lea, de a face din Moldova un „stat tampon” între Rusia şi Turcia (hotărârea fusese luată la 23 martie 1866).

Urcarea prințului Carol I de Hohenzollern pe tronul Principatelor Române

În 2 aprilie 1866, a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al țării, a unui prinț străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866.

 Gazeta de Maramureș scrie că în ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6%, din cei peste 680.000 de electori români care au făcut să se consfințească, prin votul lor, alegerea unui principe străin pe tronul țării şi păstrarea unității naționale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859.

Rezultatul plebiscitului va arăta că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin.

Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Țara Ro­mâ­nească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunță că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunță definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă, mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor.

Rezultatele plebiscitului nu au întârziat să apară și, cu o largă majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

Prima Constituție a României

În aprilie 1866, au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a De­putaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866, s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831.

Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică, acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”. Prin Constituție, s-a oficializat schimbarea denumirii din „Principatele Unite” în „România”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878, a primit titlul de „Alteță regală”.

Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege.

Încoronarea lui Regelui Carol I, 10 Mai 1881, litografie. Arhivele Naționale.

În 1881, la 10 mai, România s-a proclamat „regat”, iar domnitorul Carol I devine rege, garantul unei benefice stabilităţi a politicii interne şi externe, ceea ce a permis progresul continuu al ţării, care a trecut de la statutul de vasal al Imperiului Otoman la cel de regat independent, respectat în Europa. Societatea românească devine receptivă la nou şi-şi modernizează structurile economice, politice şi militare, racordându-se la exigenţele europene. Deşi în 1883 a semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania.

Proclamarea Regatului echivala cu  recunoașterea României ca stat suveran în Europa monarhică. Momentul a reprezentat startul unei occidentalizări a țării în ritm accelerat. La jubileul de 40 de ani de domnie, din 1906, România își mărise populația cu 30%, construise de la zero aproape 4000 km de căi ferate și 26 de mii de km de drumuri pietruite, exporturile crescuseră. O modernizare în asemenea viteză a avut un cost social ridicat, dovadă răscoala din 1907. Numărul de 11.000 de răsculați uciși e un fals grosolan, speculat de regimul comunist, dar în 1907, forțele de ordine au tras cu adevărat în țărani și s-au înregistrat morți. Regele Carol a fost marcat de situație și a reintrodus în Parlament legile reformelor agrare, respinse anterior de conservatori. Dar ele nu vor fi aprobate decât în toiul primului război mondial, în 1917, de la Iași.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben. Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie, când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12-24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost, și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii indepen­denței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 fe­bruarie/ 3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă.
Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact ju­dețele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. Marile Puteri, ne­­mul­țumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior.

Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși, independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
În 1913, tot în timpul domniei lui Carol I, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București din același an, România obține de la Bulgaria partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra).

Surse: wikipedia.ro; lectiadeistorie; https://www.crisana.ro.

Descoperirile unui expert criptolog militar în urma unor investigații legate de Tăblițele de la Sinaia. VIDEO

Tăblițele de la Sinaia, investigate de un expert criptolog militar. Ce a descoperit?

Subiect al unor mari controverse, Tăblițele de la Sinaia au stârnit imaginația multora…

Conform relatărilor orale, transmise peste timp, ele ar fi fost descoperite în secolul XIX, în timpul lucrărilor de construcție a castelului Peleș. Astfel, se spune că ar fi fost descoperite câteva sute de astfel de tăblițe din aur pe care guvernul le-ar fi oferit regelui Carol I.

Acesta, înainte de a le folosi în interes propriu sau pentru finanțarea Războiului de Independență din 1877, ar fi dat ordin să se realizeze copii în plumb, care au fost păstrate inițial la Mănăstirea Sinaia.

Apoi, o parte dintre copii au ajuns la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan din București unde au zăcut neînregistrate până acum câțiva ani când cele 34 de tăblițe care au scăpat nefurate au fost trecute în evidențele institutului, la presiunea societății civile.

Considerate de mulți o arhivă a regilor geto-daci, de o importanță extraordinară, tăblițele au fost obiect de studiu și interpretare pentru mai mulți cercetători.

Unul dintre cei care au dedicat timp important descifrării secretelor acestor tăblițe din plumb este și colonelul (în rezervă) Eugen Nicolaescu, eminent matematician și expert criptolog, cu o îndelungată activitate în cadrul Centrului Național de Cifru și Transmisiuni Cifrate al României.

Cum în acest episod al emisiunii Adevăruri Tulburătoare îl am invitat chiar pe domnul Eugen Nicolaescu, vă invit să aflați ce anume a descoperit…

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin

Restul episoadelor pot fi vizionate aici: https://www.youtube.com/user/roxindaniel/videos

Zece lucruri despre bani care probabil nu sunt cunoscute de toată lumea

Înainte de apariția banilor, oamenii făceau comerț schimbând bunuri. Acest tip de plată era cunoscut sub denumirea de „troc” și se făcea cu piei de animale, sare, cereale și chiar vite.Acestea au fost în vechime primii „bani” ai oamenilor.

Erau evident greu de transportat, dar și numărat, astfel încât, în căutarea unui sistem de plată mai practic, oamenii au ajuns la soluția de a folosi lucruri mai mici ca dimensiuni, numite „bani marfă”.

Astfel, pentru plăți erau utilizate pietre, fildeș, dinți de animale și chiar cochilii de scoici. În zona noastră, adesea se foloseau vârfurile de săgeți.

Ulterior, au început să fie confecționate primele monede din metale prețioase, bătute pentru prima oară în Cetatea Lidia, în anii 640 î.Hr., dintr-un aliaj special de aur și argint.

Acestea aveau aceeași valoare ca și metalul prețios din care erau produse, iar pentru garanția greutății erau marcate cu un sigiliu al regelui. Tot înaceastă colonie grecească a apărut și primul bancher – Pithius.

Fiecare țară avea propriile sale monetării și monede. Cele mai cunoscute monede pe teritoriul Daciei antice au fost „drahma” de argint, kosonii de aur și denarii republicani.

Istoria consemnează existența unor monede de-a dreptul ciudate. O legendă grecească spune că unul din marii înțelepți ai Greciei antice, Solon, a bătut o monedă de dimensiunile roții unui car, cu scopul de a dezvăța grecii să adune bani în exces.

Monede gigant (foto) erau folosite și pe insula Yap din Micronezia, în Oceanul Pacific. Pentru a fi transportate, acestea aveau o gaură specială pe mijloc și erau prinse pe o prăjină.

Cea mai mare monedă descoperită pe aceste teritorii avea diametrul de 3 metri și greutatea de până la 5 tone. Acestea erau păstrate în fața locuinței, fiind un semn al averii.

V-ați întrebat vreodată unde au apărut primele bancnote din istorie și care este povestea lor?

Primele bancnote funcționau în modul următor: zarafii sau aurarii, păstrau monedele în locuri sigure și eliberau chitanțe, care indicau suma totală de bani.

Cu timpul, acestea au început să fie folosite ca mijloace de plată, iar utilizarea lor a dat naștere bancnotelor pe care le știm astăzi.

1.Unde a fost emisă prima bancnotă?

Prima bancnota de hartie (foto) a fost folosita în China dinastiei Tang (dela 618 la 907, d. Ii.Hr.), cu aproape 800 de ani inainte de apariția primelor bancnote de hartie in Europa in sec. XVII.

2.Banii sunt murdari. La PROPRIU!

Un studiu facut in 2002 a scos la iveala ca 94% dintre bancnotele americane erau pline de stafilococi si alti agenti patogeni.

De ce?

E foarte simplu banii circulă prin tot felul de medii, de la baruri frecventate de drogați, alcoolici si oameni ai strazii la medii cu grad ridicat de toxicitate, spitale, WC-uri publice ș.a.m.d.

Mai mult, o parte a bancnotelor au urme de cocaina pe ele, datorita traficanților și consumatorilor de droguri care ii folosesc in tranzactiile lor.

3.Care este cel mai frecventa figură care apare pe plan mondial pe bancnote?

Regina Elisabeta a II a a Marii Britanii, este persoana al carei chip apare cel mai frecvent pe bancnotele si monedele din intreaga lume.

Ea este suveranul a peste 30 de țări ale lumii iar chipul ei apare pe 33 de valute, de la lira sterlină până la dolarul canadian sau cel australian.

4.Care este originea denumirii dolarului?

Numele dolarului este derivat din „taler”, o monedă a cărei denumire a devenit prin extensie, realul spaniol, moneda de argint cu mare circulație pe continentul nordamerican, care a fost denumită de coloniștii americani tot „taler” („taler spaniol”).

Simbolul $, de obicei scris înainte de suma numerică, este folosit pentru dolarul american (precum și pentru multe alte monede). Semnul a fost rezultatul unei evoluții din secolul al XVIII-lea din abrevierea scribală „ps” pentru peso, denumirea comună a dolarului spaniol care era în circulație în Lumea Nouă în secolele XVI-XIX.

Initial simbolul $ desemna pesos-ul spaniol si era o abstractizare a literelor suprapuse „P” și „s” (de la cuvintele pesos si Spania). În cele din urmă „P” și „s”au ajuns să fie scrise unul peste celălalt dând naștere la $.

5.Bancnota de un milion de lire sterline

Ea a fost emisa in 1948 de Banca Angliei si a avut o viata foarte scurta, de doar cateva luni. Bancnota a fost destinata doar uzului guvernamental, fiind folosita in cadrul Planului Marshal de
reconstructie a Europei dupa Al Doilea Razboi Moldial. Dar faptul ca a fost scoasa din uz acum aproape șapte decenii nu inseamna ca acum nu mai valoreaza nimic. Avand in vedere ca a apărut intr-o serie foarte limitata, putini sunt cei care o dețin, motiv pentru care o astfel de bancnota s-a vândut la o licitatie in 2008 cu suma de 120 000 de dolari americani.

6.Cea mai mare bancnotă cu valoare nominală a fost emisa în Zimbabwe (fostă Rhodesia de sud), țara cu cea mai mare inflație din lume, 234 000 000%.

Aici a circulat bancnota de 100 de trilioane (1, urmat de 14 zerouri).

7.Primele sisteme bancare

Ele au aparut pe langa templele antice, acum circa 4 000 de ani, in Mesopotamia, in jurul Babilonului, la popoarele semite. Primele banci nu operau cu bancnote și monede ci cu niste obiecte standardizate, cu o greutate standard, din argint, care țineau loc de bani si care se numeau sicli.
Pana in prezent, in Israel, moneda nationala se numeste „shekel” (la plural „shekeli”), de unde -prin limba greaca- a iesit „siklu”.

8.Prima apariție în Europa

Prima mentiune occidentala a unei forme de bancnotă a fost facuta de călătorul venețian Marco Polo, la sfârsitul secolului al XIII-lea.

9.Banii virtuali sunt mai mulți decât banii fizici

Altfel spus, banii virtuali din conturile bancare exista doar pe hartie in proportie de aproape 90% si doar 10% au acoperire reala.
Asta datorita faptului ca aceiasi bani  figureaza in contabilitatile mai multor entitati, la unii sub forma de credite, la altii sub forma de depozite.

10.Povestea leului românesc

Monedele care aveau să-l coste capul pe Brâncoveanu

Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint.

Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.

Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

Pe vremea când românii aveau sfanţi

Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.

S-a stabilit ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint.

Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”. El valora 20 de creiţari („kreutzer”).

În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855. El scria:

„În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb.

Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică”.

Cuza şi monedele care nu au circulat niciodată

Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „romani”.

La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă.

Un roman ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Proiectul nu a putut fi realizat,

iar monedele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

Astăzi, numele monedei românești este luat dupa talerii olandezi din sec. XVII, care au circulat si pe la noi, și care aveau gravați pe revers un leu.

Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.

La propunerea cărturarului pașoptist Heliade Radulescu, moneda națională ar fi trebuit să se numeasca “român”, dupa modelul francului francez.

Parlamentul a respins însă aceasta denumire la sesizarea unui deputat care a atras
atentia ca pot aparea situatii penibile, si a dat ca exemplu un caz
ipotetic in care, la un targ de vite, cineva ar putea intreba: ”câți români costă un bou?”.

Acest argument a fost decisiv pentru impunerea denumirii de “leu”. La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda națională leu, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur și având 100 de diviziuni, numite bani.

Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani și 10 bani, bătute în Anglia în 1867, la Birmingham.

Confruntat cu lipsa de numerar cauzată de Războiul de Independenţă, statul român a pus în circulaţie,cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei, aşa-numitele „bilete ipotecare”, cu valorile nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei și 500 lei, de către Ministerul de Finanțe .

Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice. Ele se vor retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.