CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 31 iulie 1877, Principele Carol I al României a primit faimoasa telegramă în care Marele Duce Nicolae al Rusiei îl înștiința că armatele sale au suferit o înfrângere completă la Plevna în Bulgaria și îi solicitau ajutor militar

Foto: Carol l de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1839-d.1914), rege al României 1866-1914 La 31 iulie 1877, stil nou (19 iulie 1877, stil vechi), alături de Țarul Alexandru al II lea în centru, când acesta a venit să viziteze linia frontului la 16 august 1877.

Principele Carol a primit o telegramă de la Marele Duce Nicolae al Rusiei, care relata că rușii au suferit o înfrîngere completă la Plevna, Bulgaria, în cadrul Războiului ruso-turc de la 1877-1878.

O parte din trupele rusești intrase în panică, iar Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, si însăși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă peste Dunăre. În telegrama către Carol, Marele Duce Nicolae al Rusiei scria:

Telegrama Marelui Duce Nicolae către principele Carol în care îi solicită ajutorul în sprijinul armatei ruse împotriva Turciei

”Turcii au concentrat la Plevna cele mai puternice forțe armate, copleșindu-ne. Te rog să demonstrăm că suntem uniți și, dacă e posibil, treci Dunărea pe unde dorești. Între Jiu și Corabia, această demonstrație este indispensabilă ca să-mi ușurezi mișcările. Nicolae”.

Principele Carol a tărăgănat intervenția Armatei Române pînă în momentul în care Marele Duce Nicolae al Rusiei a solicitat ajutor militar românesc.

În răspunsul domnitorului Carol I se arăta: „În urma telegramei tale din 19 iulie (s.v.), după mari sforțări și cu toate greutățile numeroase, sunt fericit de a putea să te anunț că s-au luat toate dispozițiunile pentru concentrarea a vreo 30 mii de oameni ca să luăm într-o silință comună Plevna, cu corpurile angajate în jurul acestei pozițiuni, care este un pericol permanent pentru armata imperială…”.

Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna, în care victoria armatei române va pune bazele independenței României., consemnează publicația Timpul.md de la Chișinău.

După 23 august 1944,ocupanții sovietici au scotocit în arhivele din România încercând să pună mâna pe telegrama trimisă de Marele Duce Nicolae lui Carol I prin care solicita „degrabă ajutor” pentru că forţele turceşti „îi prăpădeau”.

Așa au ajuns nkvd-iștii la Arhivele Naționale unde, spre stupoarea funcționarilor, au cerut să le fie prezentate niște scrisori vechi de șapte decenii, și anume corespondența din 1877 a Marelui Duce Nicolae al Rusiei către Principele Carol I al României.

Din fericire, documentul nu a ajuns în mâinile rușilor. Nu se cunosc detalii dacă documentul se afla în acel moment în arhive sau era pus la adăpost la Tismana, împreună cu tezaurul, unde fusese ascuns de Banca Națională.

 A fost spre binele nostru, pentru că această telegramă reprezintă dovada, documentul fundamental, prin care se demonstrează că Războiul ruso-turc din 1877-1878 a fost câştigat de Rusia datorită intervenţiei Armatei Române.

De altfel, chiar Marele Duce Nicoale recunoştea că ajutorul armatei române a fost de mare importanţă pentru ca balanţa războiului să se încline de partea armatei ruse.

01/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Lovitura de stat antiunionistă orchestrată de Rusia la Iași, în ziua de 3/15 aprilie 1866

Răscoala antiunionistă de la Iași orchestrată de Rusia

Lovitura de stat încercată la Iași de Rusia la 3 aprilie 1866, la doar 7 ani după Mica Unire, este unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune scrie https://timpul.md.

Lovitura de stat încercată la Iași de Rusia și de preoțimea ortodoxă din Moldova în 3 aprilie 1866, la doar 7 ani după Mica Unire, este unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune.

Situația a fost salvată de intervenția armatei pe străzile Iașiului, sub comanda fermă a boierului moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu – un adevărat erou care, în momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului când gloatele, asmuțite de agenții ruși și de preoți, puseseră stăpânire pe oraș.

Evenimentul, pus la cale de agenții Rusiei cu ajutorul unor bogătași moldoveni și al clerului, în frunte cu Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, Mitropolitul Moldovei, a urmărit ruperea Micii Uniri și revenirea la situația de dinainte de 1859, prin despărțirea celor două provincii românești în state separate.

Luptele date la Iași în 3 aprilie 1866 reprezintă printre cele mai grave tulburări armate pe care le-a traversat statul român de-a lungul existenței sale. În orașul moldovean a fost o bătălie în sensul propriu al cuvântului: mulțimi înarmate, baricade în mijlocul străzilor, schimburi înverșunate de focuri, lupte de stradă, cu forțele guvernamentale prinse în ambuscade de pe acoperișuri și din balcoane, șarje de cavalerie pe ulițele pietruite din centrul Iașiului, sute de morți și alte sute de răniți.

Supraviețuirea României a depins atunci de existența, la vârful statului, a unor elite ferme, competente și inteligente, cu viziune asupra viitorului și care n-au dat înapoi în fața amenințării rusești și a violențelor puse la cale în stradă.

Relevant este, în context, amănuntul că înăbușirea insurgenței de la Iași a fost ordonată și condusă fără ezitare, de la fața locului, chiar de un boier moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu – liderul Partidului Conservator și priceputul premier de mai târziu, un adevărat erou care, în momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului atunci când gloatele, asmuțite de agenții ruși și de unii preoți, puseseră stăpânire pe oraș.

Contextul: cum s-a ajuns, după 7 ani de la unirea Munteniei cu Moldova,ca soarta noului stat românesc să atârne de un fir de ață.

Principatele Unite la 1859. Rusia a încercat permanent să destrame noul stat. Mai întâi a organizat o lovitură de stat dejucată în ultima clipă la Iași, în ianuarie 1859, apoi mai multe tentative de asasinat asupra lui Cuza, răscoale, greve și agitații. În primăvara lui 1866, cu sprijinul unor boieri trădători și al clerului ortodox din Moldova, Imperiul Țarist a pus la cale mișcarea secesionistă soldată cu carnagiul de la Iași

Lovitura de stat din 3 aprilie 1866 a fost pusă la cale „cu bani rusești” într-un moment-cheie, de maximă slăbiciune a nou-creatului stat de la gurile Dunării. După 7 ani tulburi, marcați de instabilitate internă, lovituri de stat, asasinate și atentate, corupție, dar și reforme extraordinare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, originar din Moldova, a fost silit să abdice pe 11 februarie 1866 de o largă coaliție a forțelor politice (cunoscută sub numele de „Monstruoasa coaliție”).

În locul lui Cuza – care a semnat actul abdicării în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 și plecat din țară două zile mai târziu – a fost instituită o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu (boier moldovean conservator), Nicolae Golescu (boier muntean liberal mason) și colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al Armatei.

Locotenența Domnească aflată la conducerea Principatelor Unite în intervalul februarie – mai 1866: colonelul Nicolae Haralambie (reprezentând Armata), boierul moldovean Lascăr Catargiu (din partea conservatorilor) și revoluționarul mason muntean Nicolae Golescu (din partea liberalilor).

Lascăr Catargiu, care conducea Locotenența, a avut tăria de a înfrunta amenințarea rusescă și de a ordona, pe 3 aprilie 1866, ca armata să deschidă focul împotriva conaționalilor săi moldoveni. Ulterior, Catargiu va fi un excelent premier, care în timpul marii guvernări conservatoare (1871-1876) va reuși să stabilizeze țara pusă pe un butoi cu pulbere de liberali.

Noua conducere a făcut demersuri pentru aducerea pe tron a unui domnitor străin. O altă soluție era imposibil de găsit din cauza rivalităților interne și a complotului puterilor vecine – în special Rusia.

În final, după o epopee incredibil de lungă, tensionată și cu răsturnări de situație, s-a ajuns la soluția principelui german Carol de Hohenzollern.

Nominalizarea lui Carol a venit pe 30 martie 1866, într-un moment deosebit de delicat pentru statul român slăbit, aflat de aproape două luni, cu o conducere interimară nelegitimă. Locotenența Domnească a dat o proclamație în care anunța că prințul Carol de Hohenzollern este noul candidat la tronul Principatelor Unite și recomanda populației alegerea acestuia. Totul urma să se decidă printr-un plebiscit.

În țară, plebiscitul de alegere a lui Carol de Hohenzollern a fost fixat pentru 2-8 aprilie, prin metoda deschiderii unor liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor.

Anunțul era îndrăzneț și sfida ordinul Puterilor Garante, care pe 23 martie trimiseseră la București un comunicat dur:

Adunarea, care are să se întrunească la București, este chemată a proceda la alegerea gospodarului. Alegerea nu va putea cădea decât pe un pământean (…). Dacă majoritatea deputaților moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea să voteze separat de munteni. În cazul când majoritatea moldovenească se va pronunța în contra Unirii, acest vot ar avea de consecință separațiunea ambelor Principate”.

Pericolul maxim venea însă dinspre Rusia, care încercase și în 1859 să submineze Unirea principatelor prin organizarea unei lovituri de stat în Moldova, iar apoi se aflase în spatele unor subversiuni, răscoale și atentate asupra lui Cuza, a perceput comunicatul Puterilor Garante ca pe un moment de slăbiciune și o undă verde pentru destrămarea noului stat.

Surprinzător, președinția Conferinței Marilor Puteri care oferă această oportunitate de rupere a unirii era deținută chiar de Franța, până atunci principala susținătoare a actului UNIRII din ianuarie 1859! 

Marele noroc al României a fost însă apariția pe firmamentul politic european a noii puteri în rapidă ascensiune – Germania.

Cancelarul acesteia, Otto von Bismarck, a oferit o nouă șansă țării românești create în 1859, în timp ce-și urmărea propriul interes, extinderea sferei de influență prusace în „problema orientală”. 

De aceea, Bismarck a susținut venirea incognito a prințului Carol în România (împotriva voinței Imperiului Austriac) și manevrarea de așa natură a evenimentelor, astfel încât Marile Puteri să fie puse în fața unui fapt împlinit prin alegerea domnitorului străin.

Rusia însă, credincioasă lungii sale tradiții de exploatare a disensiunilor existente în celelalte state, pentru a-și extinde influența, considera că acesta e momentul prielnic pentru a rupe unirea Țării Românești cu Moldova, pe care n-o putuse bloca în 1859. Insurecția de la Iași a venit într-un moment de maximă tensiune între moldoveni și munteni, care încă nu se obișnuiseră unii cu ceilalți. Unele categorii sociale ieșiseră în pierdere după Unire, iar agenții Rusiei au profitat ca să amplifice tensiunile.

Pentru asta, rușii au pus la lucru agentura din țară, au pregătit un scenariu separatist în Moldova și au finanțat agitatori, activând inclusiv o parte din preoțimea ortodoxă care juca pe cartea filorusă

Mișcarea separatistă moldovenească, brusc revigorată cu ajutor rusesc, a mizat așadar, pe „conștiința îngustă a acestor clerici fără orizont politic”, și pe acele categorii sociale dezavantajate în urma unirii. Soarta Unirii urma să se decidă în doar câteva zeci de ore.

Declanșarea insurecției antiunioniste de la Iași

Mulți dintre locuitorii Iașiului erau profund nemulțumiți de faptul că, odată mutată capitala la București, orașul lor își pierdea din influență și perspectivă. Nici la București lucrurile nu stateau cu mult mai bine. În orașul muntean, funcționarii pe care Cuza i-a adus din Moldova și cu care acesta a ocupat funcțiile de conducere au fost întâmpinați cu ostilitate.

Pe acest fundal, folosindu-se de agenții săi, de trădători din rândurile bogătașilor și de numeroși „idioți utili” din pătura de mijloc și  și din preoțime, Rusia pregătise terenul, în Moldova, pentru ruperea unirii.

Alesul rușilor pentru a deveni domnitorul Moldovei secesioniste era boierul Nicolae Roznovanu care avea la acea dată 24 de ani, era cunoscut mai mult cu numele ”Nanuță” și lua lecții de învățare a limbii române.

Începând cu ultimele zile din martie, evenimentele încep să se precipite la Iași, pe măsură ce momentul plebiscitului din 2-8 aprilie se apropie:

– în oraș au loc acțiuni de stradă separatiste, la care vin persoane cu pancarte purtând mesaje antimuntenești: „Valahi, duceți-vă de unde ați venit!” sau „Vrem să ne conducem singuri!”. Oamenilor li se vorbește despre „libertate”, “dictatura de la București”, faptul că moldovenii ar fi devenit o colonie a Munteniei etc.

Guvernul interimar de la București încearcă să contracareze agitația separatistă, dar o face în stilul cunoscut al autorităților centrale românești, incompetent și superficial, astfel că acțiunea eșuează lamentabil. La Iași sosesc în grabă Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, avertizați că se pregătește o lovitură în forță regizată de Rusia. Esta adus un regiment de infanterie muntean, iar prefect de Iași este numit tot un muntean: Ștefan Golescu. Se organizează un comitet de criză numit „Clubul național”, care ar urma să facă lobby în favoarea menținerii unirii și a alegerii domnului străin., dar impactul acestui „Club național” e zero, iar numărul aderenților – infim.

– cu doar 3 zile înainte de începerea plebiscitului, partida separatistă este stăpâna Iașiului. În fruntea mișcării sunt boierii rusofili din familia Roznovanu, care speră ca domnitor al Moldovei să fie pus, în urma plebiscitului, vlăstarul familiei, tânărul Nicolae Roznovanu.

personajul ales de ruși să devină conducătorul Moldovei era de-a dreptul caricatural, parcă rupt din „Coana Chirița”, piesa de teatru a lui Vasile Alecsandri. „Nicolae Roznovanu avea la acea dată 24 de ani și lua lecții de învățare a limbii române. Acest Guliță al Iașilor era agent țarist. Apariția sa episodică părea mai degrabă o soluție pasageră pentru aducerea lui Serghie de Leuchtenberg pe tronul țării”, îl descrie istoricul Alex Mihai Stoenescu pe „catindatul” împins în față.

– 29 martie 1866: în ziua stabilirii listelor electorale, separatiștii dau năvală și inundă, într-o acțiune bine organizată, sala de ședințe a Primăriei. Colegiul electoral din Iași numără doar 800 de locuri, dar pe lista separatiștilor se strâng 2.000 de semnături. Este respins proiectul taberei unioniste: cei prezenți la adunare se pronunță contra alegerii unui prinț străin, iar pe listele electorale se formează o majoritate secesionistă.

– victoria antiunioniștilor pare aproape, iar aceștia nu se mai feresc, ba chiar fac caz de sprijinul Rusiei. Seara, familia Roznovanu dă un bal unde invitat de onoare este consului Imperiului Țarist, baronul Offenberg.

– 30 martie 1866: unioniștii organizează o adunare în fața Universității. Se scandează „Unire!, Unire!, Prinț străin de origine latină! Unire”. Fără efect, însă, la nivelul opiniei publice.

– 31 martie 1866: Guvernul României, conștient de implicarea unei puteri străine în agitația de la Iași și de pericolul iminent, contraatacă diplomatic. Rusia este notificată să returneze moșiile din Basarabia către prințul Moruzi. Este doar o manevră de ordin politic, prin care Bucureștiul atrage astfel atenția Rusiei, în mod subtil, că n-a uitat de anexarea samavolnică a Basarabiei în 1812 și că n-a renunțat la acest teritoriu. Culmea e că prințul Moruzi, de care se folosește acum Guvernul interimar de la București, este el însuși agent al Rusiei!

– 2 aprilie 1866: rușii își urmează neabătut planul și pun în scenă o așa-zisă mișcare „spontană” la Iași. O delegație cu pretenții de „reprezentativitate“ merge la palatul familiei boierești Roznovanu și cere ca tânărul Nicolae-Rosetti Roznovanu „să accepte” tronul Moldovei. Marghiolița Roznovanu (fostă Ghica, fostă Sturza), mama lui “Guliță”, mimează uimirea, se declară onorată, dar le cere „delegaților poporului” să aștepte pentru a-și întreba fiul dacă acceptă. Doamna dispare în apartamentele odraslei, lăsându-i în anticameră pe musafiri. Sceneta, de un comic de situație fabulos, are chiar și happy-end. Marghiolița Roznovanu revine după „o așteptare tensionată” și-i anunță solemn pe delegați, în limba franceză: „Messieurs, Nicolas accepte!” (“Domnilor, Nicolas acceptă!”).

A doua zi, evenimentele vor părăsi însă această notă tragi-comică pentru a degenera într-un adevărat război civil, cu mulțimi scoase în stradă, salve de puști, șarje de cavalerie, baricade pe străzile Iașiului, sute de morți și răniți.

„Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”

Ziua de 3 aprilie 1866 era una de mare sărbătoare creștină : Duminica Tomii, a doua după Paște – prilej ideal pentru ruși să pună la cale o diversiune. Istoricul Alex Mihai Stoenescu descrie situația:

 „Agentura rusească face să se difuzeze în oraș știrea că la ceremoniile de la Mitropolie se vor distribui cantități mari de pomană. Anunțul adună în curtea Mitropoliei și în spațiile înconjurătoare o mulțime credincioasă și doritoare de milostenie, între care majoritatea era reprezentată de țărani din satele învecinate”.

Separatiștii obțin astfel masa de oameni pe care s-o manipuleze pentru a-și atinge scopurile. În joc intră și preoțimea ortodoxă. Mitropolitul Moldovei, Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, îl lasă pe „noul domnitor” Nicolae Roznovanu să vorbească miilor de oameni care se îmbulzesc neștiind de manipularea pusă la cale. Astfel, pe 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei din Iaşi şi a Palatului Roznovanu (actuala Primărie) s-a adunat o mulţime de ieşeni.

Roznovanu ține un discurs în limba franceză, pentru că n-o cunoștea încă pe cea a țării unde i se pregătise înscăunarea.

Tânărul agent rus a încercat să-i însuflețească pe țărani strigându-le cu înflăcărare în limba franceză: „A bas l’Union! Vive la revolution moldave! Le Russes seront la dans quelques heures pour nous aider!” („Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”).

Poporul nu înțelege, bineînțeles, nimic, dar în acest moment intervine Mitropolitul Calinic, care dă ordin să bată clopotele a primejdie.

Mitropolitul Calinic Miclescu a chemat poporul la luptă, proclamând într-un discurs incendiar că Dumnezeu nu vrea Unirea cu veneticii de la București. El a semnat declaraţia separatistă şi a binecuvântat mulţimea adunată, pornind cu crucea-n mână şi în dangătele clopotelor Mitropoliei în fruntea mulţimii spre palatul domnesc, unde se afla unul dintre cei trei membri ai locotenenţei domneşti instituite după abdicarea lui vodă Cuza, Lascăr Catargiu. Adus în stare de transă, puhoiul se năpustește asupra clădirii strigând „Jos Unirea!”.

Foto: Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, a jucat un rol central în tentativa Rusiei de a rupe Unirea. Prelatul poartă principala responsabilitate pentru înfierbântarea spiritelor și declanșarea violențelor. Cu toate că avea pe conștiință sute de morți, Mitropolitul Calinic n-a ezitat, imediat după înfrângere, să schimbe taberele

Dangătele clopotelor de la Mitropolie au activat clerul din Iași, și în scurt timp toate bisericile au început să tragă clopotele, vestind pericolul care, în acea vreme, anunța de obicei un incendiu sau o mare nenorocire abătută asupra comunității.

Această mișcare a agitat în plus spiritele, făcând populația să iasă în stradă îngrijorată și surescitată, ceea ce face ca masa de manevră a separatiștilor să crească și mai mult.

O relatare de la fața locului rămasă de la corespondentul ziarului „Vocea Națională”, descrie cu lux de amănunte evoluția ostilităților în articolul publicat în 5 aprilie 1866 : „Eri Duminică la eșirea din Biserică o mulțime de oameni umpluse Curtea Mitropoliei și loculu denaintea casei Roznovanu.

Pe la 10 și jumătate eși P. S.S. Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni, Teodor Lățescu în capu, și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții. Și așa Mitropolitulu cu cârja în mână și cu manta pe umere se puse în fruntea lor și gloata de oameni se îndrumă spre Palatu, strigând: «Josu Unirea! Vină Rușii în ajutoru».

Mulțimea ajunge în fața Palatului Administrativ, unde dă peste cordonul de militari care asigurau paza. Prima victimă a asaltului antiunionist e însă una neașteptată. Împins de mulțimea scăpată de sub control, Mitropolitul Calinic e prins între cei care vor să înainteze și militarii din față. Înaltul ierarh se împiedică în veșmintele preoțești și se prăvălește la pământ, fiind călcat în picioare de cei care vin din urmă.

Scapă totuși doar cu o sperietură și câteva contuzii și se ascunde într-un șanț care fusese săpat, conform unei versiuni, de soldații din dispozitiv înainte să înceapă nebunia.

Jurnalistul de la „Vocea Națională” avea să scrie: „Mitropolitul se duse în Casinul din colțu al hanului Turcescu, însă plebea plătită nu se potoli, ea voea cu ori ce prețu scandalu. Luă earăși pe Mitropolitulu în frunte și năvăli din nou spre Palatu. Atunci soldații, parte cu baioneta parte cu patului puscei, goniră plebea înapoi. Mitropolitulu, tremurând de frică, fugi și se ascunse într-o pivniță vecină“.

La ordinul lui Lascăr Catargiu, armata a intervenit în forţă, rezultatul fiind 16 morţi şi peste 30 de răniţi din rândurile soldaţilor şi peste 100 de morţi şi răniţi printre „răzvrătiţi”.

Însuşi Mitropolitul Calinic Miclescu s-a ales cu o rană, fiind ajutat de diaconul Ion Creanga care, impreuna cu colegul sau, Ienachescu, il va ascunde îmbrăcat în haine femeiești într-un poloboc în pivnita unei case din apropiere, salvîndu-i astfel viață.

S- au operat numeroase arestari in randul rebelilor, iar Mitropolitul Moldovei a fost pus sub acuzare.

Ceva mai tarziu, Mitropolitul s-a intilnit in taina cu Titu Maiorescu, care l-a convins sa se predea. A fost dus la Mănăstirea Sf. Spiridon, iar apartamentul sau de la Mitropolie a fost sigilat.

Probabil, ca Mitropolitul ar fi cazut definitiv în dizgratie, daca Printul Carol, care tocmai intrase in tara, nu ar fi semnat la Gaesti un decret de amnistiere a opozanţilor moldoveni, care i-a  salvat de la o pedeapsa aspră, absolvindu-i de “crime si delicte politice”.

Repus în drepturi, Calinic îl primea în aprilie 1868 în Palatul Mitropolitan, pe domnitorul Carol I, aflat în vizită la Iaşi, fapt care va marca definitiv momentul reconcilierii.

După aceşti ani furtunoşi ai întregii societăţi româneşti, viaţa politică şi bisericească tinde să se stabilizeze şi să intre în cadre predictibile şi instituţionalizate. Legea organică din 1872 a liniştit oarecum frământările din Biserică, iar ierarhii români se puteau concentra spre alte obiective importante.

Pe plan politic, aceste evenimente au fost proclamarea independenţei de stat a României (1877) şi proclamarea Regatului României (14 martie 1881), în timp ce pe plan bisericesc, fără îndoială, cea mai mare împlinire este recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul Patriarhului ecumenic de la Constantinopol, Ioachim al IV-lea din 25 aprilie 1885, act care, spune Nicolae Iorga, nu făcea decât să recunoască formal o realitate de facto existentă de mult timp, care a fost marcată simbolic la 25 martie 1882, prin sfinţirea pentru prima oară a Sfântului şi Marelui Mir, fără a mai cere permisiunea Patriarhiei Ecumenice.

 După moartea mitropolitului Nifon Rusaila,  la 31 mai 1875 IPS Calinic Miclescu a fost ales mitropolit primat al României, deținând această demnitate până la moarte.

La 11 aprilie 1876, fiind senator de drept, e ales la propunerea lui I.C.Bratianu președinte al Senatului, cu 47 de voturi din 53 de votanți.

La 14 martie 1881, Senatul, urmând Camerei Deputaților, votează Legea prin care România devenea Regat, Carol I fiind proclamat Rege.

În cuvântul rostit cu acest prilej, mitropolitul Calinic  a omagiat regalitatea si natiunea romana spunând:

„(…)Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act național și, împărtășind simțămintele de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvânteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I.
Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României!
Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României!

Să trăiască Națiunea română și guvernul care a condus până aci destinele ei! (aplauze generale)”

Mitropolitul Calinic a trecut la cele veşnice la 14 august 1886 la Bucureşti. A fost înmormântat la Mănăstirea Neamţ. Păstorirea sa a marcat trecerea de la frământata şi eroica generaţie a clericilor de la începutul secolului al XIX-lea, la cea care trebuia să evolueze într-o lume mult mai ordonată, mai coerentă, dar pe care o păştea pericolul birocratizării şi noile ameninţări ale modernităţii.

Bibliografie (surse):

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/mitropolitul-calinic-miclescu-o-poveste-de-razboi-si-pace

https://timpul.md/articol/lovitura-de-stat-de-la-iasi-incercarea-rusiei-si-a-preotimii-ortodoxe-de-as-rupe-mica-unire-batalia-din-3-aprilie-1866-s-a-incheiat-cu-sute-de-morti-iar-mitropolitul-pucist-a-fugit

Wikipedia.ro- Miscarea separatista de la iasi din 3 aprilie 1866;

 cultural.bzi.ro/miscarea-antiunionista-din-moldova

21/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNII- ISTORIE ȘI DESTIN

Istorie şi Destin

Descoperirea” a două popoare latine, la Nord de Dunăre, unul „moldovenesc”, altul român, aparţine lingviştilor şi politicii ruseşti încă din veacul al XIX-lea, nu mult după ce s-a deschis rana trainică din trupul ţării, prin anexarea jumătăţii de Est a Moldovei la Imperiul Rus (1812) și reprezintă o linie de conduită, a politicii ruseşti faţă de românii basarabeni, faţă de români, în general, scrie Prof. dr. Gică Manole  în https://www.art-emis.ro.

De la Petru cel Mare şi până la colapsul istoric şi benefic pentru toată lumea al Uniunii Sovietice din 1991, ochii imperiului din Nord au fost mereu aţintiţi spre Sud-Estul Europei, zonă pe care Rusia dorea să o anexeze sau să o ţină sub control.

Neîmplinirea, în totalitate, a planurilor expansioniste ruseşti, ţine de implicarea, a două mari puteri atlantice, în ceea ce s-a numit „problema orientală”, care a urmărit blocarea Rusiei în drumul său spre Strâmtori şi Constantinopol.

Corolarul tuturor obrăzniciilor comise de ruşi şi rusofoni, ca o sinteză a dispreţului şi urii faţă de români, îl reprezintă dicţionarul „moldovenesc – român”, apărut recent la Chişinău, avându-l ca autor pe un oarecare Vasile Stati, un trădător de neam printre atâţia alţii din stânga sau din dreapta Prutului.

Mi-a fost dat, îmi este dat, să trăiesc ruşinea copleşitoare a abandonării de pământuri româneşti, de bună voie şi nesiliţi de nimeni (Basarabia, Nordul Bucovinei, Insula Şerpilor, Herţa), precum şi dezinteresul, până la abandonul laş, faţă de soarta minorităţilor româneşti din afara frontierelor României (Timoc, Ucraina, Bulgaria).

Ştiu că împotriva fatalităţii unor forţe copleşitoare, în istorie, nu poţi lupta cu sorţi de reuşită; dar, ştiindu-te de partea dreptăţii, a adevărului, merită să lupţi, mai ales că de această luptă depind demnitatea, idealul şi onoarea unei naţiuni.

Noi, românii, cu puţine şi excepţionale ocazii (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, 1916-1919) ne-am complăcut într-un constant şi nepermis raport negativ cu Istoria.

Care să fie cauza acestor eşecuri, neîmpliniri, de durată, în destinul nostru? Cum poate fi identificat „invariantul” ascuns de care depinde această înfrăţire, a noastră, cu eşecul?

Ce anume ne-a slăbit puterea de expresie, în plan superior, aducându-ne în pragul unei indiferenţe vinovate, de ce forţa noastră de reacţie faţă de ticăloşia celor ce ne batjocoresc naţiunea se manifestă atât de palid şi insuficient?

Să nu fim noi, românii, în stare, după spusa unei conştiinţe a zilelor noastre, de a ne opune destinului? Rămâne, numai, să fie identificat, ca atare, destinul, vorbesc aici de destin naţional, iar nu de „preţiosul” destin personal de care sunt preocupaţi până la indecenţă cei care au fost şi sunt investiţi cu responsabilitatea guvernării poporului român.

Puterea de rezistenţă, de exprimare, a unui popor, depind în cel mai înalt grad de nivelul de conştiinţă pe care-l posedă, de efortul conştient, de a sfida ceea ce te depăşeşte în fapt, de a depăşi sau sfida adversităţi, potrivnicii de neocolit sau greu de învins.

Pentru ca puterea de reacţie să fie pe măsura provocărilor, sunt necesare, ca aerul, solidarităţi umane constante, reale, eficace, motivate de o moralitate superioară; solidaritatea unei naţiuni se creează prin zidirea armoniei, a unei bunăstări generale, prin participarea tuturor la efort şi risc, iar nu prin manipulare, hoţie, cinism sau impostură.

Un popor dispune de o forţă de reacţie reală, se îmbracă în haine de sărbătoare, atunci când îşi asumă sacrificiul, iar sacrificiul celor mulţi, odată asumat şi făptuit, e răsplătit, de posteritate, prin recunoştinţă, iubire şi neuitare, nu prin indiferenţă generală sau omagieri ipocrite, de circumstanţă.

Românii s-au opus destinului chiar şi atunci când au fost provocaţi la o luptă inegală, disperată, când invariantul ascuns al istoriei s-a întrupat în personalităţi istorice unice, excepţionale.

Întreaga epocă a lui Ştefan cel Mare a fost, pentru români, un timp creator de destin, un timp în care în ciuda marilor provocări, l-am supus, modelându-l. Toată epoca lui Ştefan cel Mare ne vorbeşte de forţa şi demnitatea unui popor care, în ciuda oricăror evidenţe potrivnice, a fost conştient că luptă pentru supravieţuirea, libertatea şi credinţa sa.

Dintr-o ţară dezbinată, ruptă în două, vasală, aşa cum era ţara Moldovei la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, la sfârşitul ei, va atinge apogeul, devenind o reală putere europeană. Însă, în timpul marelui voievod, am fost capabili de sacrificii peste măsură de mari, ştiindu-ne investiţi de destin cu o misiune de avanpost şi de apărători ai civilizaţiei creştine.

Şi totuşi, în ciuda jertfelor, într-un final, puterea noastră a slăbit, iar destinul (conjuncturi istorice nefavorabile) ne-a strivit.

Aş cita aici una din spusele lui Ştefan cel Mare, de la sfârşitul domniei:

Nu ştiu cum face Ivan (Ivan al III-lea, primul ţar al Rusiei şi cuscrul lui Ştefan – n. n.) că, fără lupte, şi-a tot mărit ţara, iar eu, care n-am coborât de pe cal aproape deloc şi n-am lăsat o zi sabia din mână, abia reuşesc să-mi apăr ţara.”.

Mihai Viteazul a înfruntat destinul, provocând istoria şi creând-o, în ciuda împrejurărilor istorice imposibile. Avram Iancu şi prefecţii săi au reclădit, printr-un sacrificiu cutremurător, demnitatea unei naţiuni prea îndelung înjosite şi umilite. Românii şi-au înfruntat destinul, biruindu-l, atunci când şi-au aşezat drept temelie, faptei, un ideal, sau când au fost conduşi de personalităţi excepţionale.

Decăderea, decadenţa vremurilor noastre ţine de natura unei civilizaţii care-şi articulează „valorile” pe ignoranţă, divertisment, necredinţă, egoism visceral. Nu ai cum împlini un ideal într-o societate care are drept religie divertismentul de cea mai joasă speţă, precum şi bunăstarea dobândită, nu prin sudoare, ci prin furt.

Puterea de rezistenţă a unei naţiuni nu este constantă, iar reacţia la ticăloşie, în timp, nu este aceeaşi; când vremurile stricate ţi-au şubrezit temeliile, sau când există o presiune constantă au unor fatalităţi istorice, Dumnezeu te-a abandonat, şi te înfrăţeşti cu eşecul! Esenţiale rămân identificarea eşecului, valorizarea, răscumpărarea sa.

O ştim bine, cu toţii, necunoscând istoria, riscăm să o repetăm; numai că istoria conţine, în structurile sale de nepătruns, irepetabilul. Evenimentele istorice sunt singulare. Ai ratat sau ai eşuat, cantonat în eşec rămâi (de exemplu, ratarea unirii Basarabiei cu România la 27 august 1991).

Aceasta nu înseamnă că dacă nu cunoaştem istoria ştim ce avem de făcut, deoarece istoria nu are niciun sistem, nu conţine legi, în ciuda acelora care pretind contrariul.

Există Istorie numai în măsura în care există conştiinţă, dar o conştiinţă dublată de responsabilitate şi sacrificiu. Eşecul nostru, în planul idealului naţional, rămâne să fie explicat, parţial, printr-o neputinţă certă de a înfrunta forţe ostile şi drept urmare a unei conjuncturi spaţial-temporale mult peste forţa noastră de reacţie şi de rezistenţă.

Acesta poate fi un adevăr, poate constitui o explicaţie, dar altceva este atunci când eşuezi prin nepriceperea, reaua credinţă, prostia, ticăloşia sau laşitatea „liderilor” tăi!

Pentru că, astăzi, „masele” nu mai fac istorie, puterea lor au dăruit-o cu generozitate conducătorilor lor; astăzi istoria o face „elita” politică, cum îi place cu trufie şi obrăznicie să se autodefinească. Iar dacă popoarele, astăzi, „fac” istorie o dată la patru ani, delegând-o liderilor, dacă aceştia n-au conştiinţa responsabilităţilor mari sau o au doar de circumstanţă, poporul suferă, iar nobleţea înfăptuirii de ideal îi rămâne străină.

Vorbeam de o conduită constantă, a politicii externe ruseşti, în ceea ce-i priveşte pe români. Această constanţă rezidă în faptul că românii n-au avut un duşman mai înverşunat, mai tenace, al statalităţii lor, al unităţii lor, decât Imperiul Rus!

Din nefericitul an 1792, când Rusia va ajunge vecina Ţării Moldovei, pe Nistru, şi până azi, suportăm rigorile unei prezenţe ameninţătoare şi strivitoare de destin românesc.

La aceasta s-au priceput şi încă se pricep, ruşii, în istorie: să înghită popoare şi spaţii, chiar şi dacă pentru aceasta le-au fost impuse enorme sacrificii, călcând în picioare orice principiu moral!

Dacă au întâlnit adversităţi, opoziţii, reacţii, pericole (vezi 1812, 1853-1856, 1918-1920, 1941-1945) „troica rusească”, pe care Dostoievski o vedea ca pe o adevărată arcă civilizatoare, a lumii, nu s-a oprit.

Să dăm un exemplu: după triumful revoluţiei, în iunie 1848, în Ţara Românească, şi după ce revoluţionarii români din tot spaţiul românesc au elaborat programe care, odată înfăptuite, ar fi permis realizarea unităţii naţionale româneşti, Rusia, ca putere „protectoare”, va avea o reacţie vehementă.

Astfel, şeful guvernului rus de la acea dată, cancelarul Nesselrode, va emite o nouă circulară către guvernele Europei, notă extrem de jignitoare faţă de români şi care sintetizează tot dispreţul cu care ruşii ne-au tratat de atâtea ori, în trecut.

În notă (18 iulie 1848) se scria, despre marea generaţie paşoptistă, a românilor, ca despre o „minoritate turbulentă”, ca despre „un număr de nesăbuiţi” care vorbesc „în numele unei pretinse naţionalităţi”, şi care „pe o bază istorică ce nu a existat niciodată”, vor să constituie „regatul Daco-Român”… (Cornelia Bodea, „1848 la români, O istorie în date şi mărturii, 1982, p. 811 – 815).

Aşadar, pentru mine, nu reprezintă o noutate, poziţia ruşilor, prin „descoperirea” unui popor moldovenesc, în Basarabia: ei sunt consecvenţi cu ei înşişi şi cu interesele lor. Drama constă în faptul că, în ultimii ani, noi am ajutat Rusia să se înstăpânească, din nou, în Basarabia, prin toate abandonurile diplomaţiei româneşti. Acest tip de relaţie, servilă şi laşă, cu Moscova, este explicabilă prin faptul că, imediat după triumful revoluţiei (şi al loviturii de stat), în România s-a petrecut o „rotaţie” a cadrelor fostului P.C.R., s-a înfăptuit cea mai completă, mai rapidă şi imorală restauraţie din istoria contemporană.

Urmaşii celor aduşi la putere de ocupantul sovietic după ultimul război mondial, sau chiar aceleaşi persoane, au preluat (tot cu ajutor rusesc), prin manipulare şi crimă, puterea, în nefericita şi îndelung chinuita Românie; după ce se făcuseră vinovaţi de participare la genocid, faţă de poporul român, tovarăşii au avut şi au încă obrăznicia şi cinismul să-i înveţe pe români ce sunt libertatea şi democraţia, onoarea şi responsabilitatea.

Toţi oamenii aceştia (se ştie cine sunt) doresc puterea, cu orice preţ, au puterea şi vor dori mereu, puterea, în România, doar de dragul de a „guverna” şi chinui, o naţiune, de a-şi clădi mari averi pentru ei şi abjectele lor progenituri.

Idealul acestor oameni n-a fost şi nu este idealul României profunde, eterne; ei n-au nimic de-a face cu marile interese ale poporului român, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi înţeles că este un laş şi un nemernic cel (cei) care se sustrage (sustrag) de la obligaţiile, sacrificiile şi pericolele cărora trebuie să le facă faţă poporul său; ar fi înţeles că este o cumplită infamie, faţă de memoria jertfelor trecutului, să abandonezi un ideal naţional.

Astfel, când Uniunea Sovietică dădea semne clare de dezintegrare, în 1990, diplomaţia românească semnează, la Moscova, tratatul cu Gorbaciov, dându-l, culmea, ca model de tratat şi celorlalte state foste comuniste (să nu uităm că, la 23 decembrie 1989, Kremlinul, prin acelaşi Gorbaciov, a condamnat, în văzul întregii lumi, pactul banditesc cu Hitler, de la 23 august 1939, în consecinţă şi anexiunile teritoriale sovietici); când Basarabia îşi proclamă independenţa, la 27 august 1991, România este primul stat din lume care recunoaşte această „independenţă”, în loc să fi proclamat, de comun acord cu Chişinăul, unirea, în virtutea actului de la 27 martie 1918!

Când, în 1991-1992, Basarabiei i se va impune un război cu rusofonii din Transnistria, război în spatele căruia se afla Rusia, ea va fi lăsată singură, la cheremul acesteia şi al Ucrainei; când dezastrul economic programat a devenit cotidian, în Basarabia, statul român, prin autorităţile în drept, nu a mişcat un deget, cu excepţia unor gesturi care ţin, mai degrabă, de propagandă, decât implicare serioasă.

Toate aceste renunţări laşe ţin de o strategie deliberată, a Bucureştiului, de a abandona definitiv românii basarabeni în sfera de influenţă rusă.

Şi, ca o încununare a acestei politici, a fost semnat tratatul cu Rusia, prin care România nu a reuşit să rezolve niciunul dintre litigiile bilaterale pe care ni le-a lăsat o moştenire istorică negativă, împovărătoare (tezaurul, Pactul Ribbentrop-Molotov, ş.a.).

Toate acestea mă fac să cred că forţele sănătoase ale naţiunii n-au ieşit şi nu vor ieşi, devreme, la suprafaţă, că pleava nu se va vântura, că neghina va rămâne, mai departe, amestecată cu grâul cel sfânt, că unirea nu se va înfăptui aşa cum m-a încredinţat, într-o convorbire personală, în ianuarie 1996, marele istoric român, academicianul Gheorghe Platon.

Pe atunci, vorba lui Mircea Snegur, basarabenii se mai „ţineau de neamuri”, cu românii; acum, nu, este nevoie de un dicţionar, pentru a ne înţelege.

Este, aceasta, expresia prostiei, cinismului şi urii, faţă de români, a unei minorităţi rusofone obraznice, care a uitat că este musafiră (nepoftită) în Ţara Românească a Moldovei.

Ion Iliescu şi Emil Constantinescu şi-au asumat, cu bună ştiinţă, o responsabilitate grea, faţă de viitorul naţiunii române. N-a fost deloc uşor, ci de-a dreptul „epocal”, ca, într-o singură viaţă, să beneficiezi de „norocul”, privilegiul, de a fi încheiat două tratate, cu ruşii (chiar la ei acasă), aşa cum a făcut-o Ion Iliescu…

Aici nu mai este vorba de destin, ci de o trădare faţă de memoria celor care au murit pentru ca ţara să fie întreagă, uitându-se că respectul, faţă de jertfa lor, trebuie, obligatoriu, să se continue în fapta celor vii.

Nu s-a ştiut, şi nici nu s-a dorit să se ştie, de către cei care trebuiau să o ştie, de îndemnul-legământ al lui Nicolae Iorga faţă de Basarabia, când aceasta încă era robită, la începutul veacului XX:

Şi făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credinţă şi muncă, noi înşine şi urmaşii noştri, pentru ca vechea nedreptate să se şteargă şi viaţa naţională liberă să domnească şi peste aceste plaiuri ale întunericului şi robiei, unde dreptul nostru veşnic ne cheamă.

Astfel că n-am să fiu deloc optimist, în privinţa viitorului, în privinţa reînfăptuirii unităţii naţionale, şi am să spun că atât prezentul, cât şi viitorul, sunt şi vor fi sumbre!

Vechea nedreptate am acceptat-o, iar acolo unde dreptul nostru, veşnic, ne cheamă, n-am răspuns, nu răspundem decât printr-o nefericită, nedreaptă şi îndelung blestemată indiferenţă!

09/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: