Zece lucruri despre bani care probabil nu sunt cunoscute de toată lumea

Înainte de apariția banilor, oamenii făceau comerț schimbând bunuri. Acest tip de plată era cunoscut sub denumirea de „troc” și se făcea cu piei de animale, sare, cereale și chiar vite.Acestea au fost în vechime primii „bani” ai oamenilor.

Erau evident greu de transportat, dar și numărat, astfel încât, în căutarea unui sistem de plată mai practic, oamenii au ajuns la soluția de a folosi lucruri mai mici ca dimensiuni, numite „bani marfă”.

Astfel, pentru plăți erau utilizate pietre, fildeș, dinți de animale și chiar cochilii de scoici. În zona noastră, adesea se foloseau vârfurile de săgeți.

Ulterior, au început să fie confecționate primele monede din metale prețioase, bătute pentru prima oară în Cetatea Lidia, în anii 640 î.Hr., dintr-un aliaj special de aur și argint.

Acestea aveau aceeași valoare ca și metalul prețios din care erau produse, iar pentru garanția greutății erau marcate cu un sigiliu al regelui. Tot înaceastă colonie grecească a apărut și primul bancher – Pithius.

Fiecare țară avea propriile sale monetării și monede. Cele mai cunoscute monede pe teritoriul Daciei antice au fost „drahma” de argint, kosonii de aur și denarii republicani.

Istoria consemnează existența unor monede de-a dreptul ciudate. O legendă grecească spune că unul din marii înțelepți ai Greciei antice, Solon, a bătut o monedă de dimensiunile roții unui car, cu scopul de a dezvăța grecii să adune bani în exces.

Monede gigant (foto) erau folosite și pe insula Yap din Micronezia, în Oceanul Pacific. Pentru a fi transportate, acestea aveau o gaură specială pe mijloc și erau prinse pe o prăjină.

Cea mai mare monedă descoperită pe aceste teritorii avea diametrul de 3 metri și greutatea de până la 5 tone. Acestea erau păstrate în fața locuinței, fiind un semn al averii.

V-ați întrebat vreodată unde au apărut primele bancnote din istorie și care este povestea lor?

Primele bancnote funcționau în modul următor: zarafii sau aurarii, păstrau monedele în locuri sigure și eliberau chitanțe, care indicau suma totală de bani.

Cu timpul, acestea au început să fie folosite ca mijloace de plată, iar utilizarea lor a dat naștere bancnotelor pe care le știm astăzi.

1.Unde a fost emisă prima bancnotă?

Prima bancnota de hartie (foto) a fost folosita în China dinastiei Tang (dela 618 la 907, d. Ii.Hr.), cu aproape 800 de ani inainte de apariția primelor bancnote de hartie in Europa in sec. XVII.

2.Banii sunt murdari. La PROPRIU!

Un studiu facut in 2002 a scos la iveala ca 94% dintre bancnotele americane erau pline de stafilococi si alti agenti patogeni.

De ce?

E foarte simplu banii circulă prin tot felul de medii, de la baruri frecventate de drogați, alcoolici si oameni ai strazii la medii cu grad ridicat de toxicitate, spitale, WC-uri publice ș.a.m.d.

Mai mult, o parte a bancnotelor au urme de cocaina pe ele, datorita traficanților și consumatorilor de droguri care ii folosesc in tranzactiile lor.

3.Care este cel mai frecventa figură care apare pe plan mondial pe bancnote?

Regina Elisabeta a II a a Marii Britanii, este persoana al carei chip apare cel mai frecvent pe bancnotele si monedele din intreaga lume.

Ea este suveranul a peste 30 de țări ale lumii iar chipul ei apare pe 33 de valute, de la lira sterlină până la dolarul canadian sau cel australian.

4.Care este originea denumirii dolarului?

Numele dolarului este derivat din „taler”, o monedă a cărei denumire a devenit prin extensie, realul spaniol, moneda de argint cu mare circulație pe continentul nordamerican, care a fost denumită de coloniștii americani tot „taler” („taler spaniol”).

Simbolul $, de obicei scris înainte de suma numerică, este folosit pentru dolarul american (precum și pentru multe alte monede). Semnul a fost rezultatul unei evoluții din secolul al XVIII-lea din abrevierea scribală „ps” pentru peso, denumirea comună a dolarului spaniol care era în circulație în Lumea Nouă în secolele XVI-XIX.

Initial simbolul $ desemna pesos-ul spaniol si era o abstractizare a literelor suprapuse „P” și „s” (de la cuvintele pesos si Spania). În cele din urmă „P” și „s”au ajuns să fie scrise unul peste celălalt dând naștere la $.

5.Bancnota de un milion de lire sterline

Ea a fost emisa in 1948 de Banca Angliei si a avut o viata foarte scurta, de doar cateva luni. Bancnota a fost destinata doar uzului guvernamental, fiind folosita in cadrul Planului Marshal de
reconstructie a Europei dupa Al Doilea Razboi Moldial. Dar faptul ca a fost scoasa din uz acum aproape șapte decenii nu inseamna ca acum nu mai valoreaza nimic. Avand in vedere ca a apărut intr-o serie foarte limitata, putini sunt cei care o dețin, motiv pentru care o astfel de bancnota s-a vândut la o licitatie in 2008 cu suma de 120 000 de dolari americani.

6.Cea mai mare bancnotă cu valoare nominală a fost emisa în Zimbabwe (fostă Rhodesia de sud), țara cu cea mai mare inflație din lume, 234 000 000%.

Aici a circulat bancnota de 100 de trilioane (1, urmat de 14 zerouri).

7.Primele sisteme bancare

Ele au aparut pe langa templele antice, acum circa 4 000 de ani, in Mesopotamia, in jurul Babilonului, la popoarele semite. Primele banci nu operau cu bancnote și monede ci cu niste obiecte standardizate, cu o greutate standard, din argint, care țineau loc de bani si care se numeau sicli.
Pana in prezent, in Israel, moneda nationala se numeste „shekel” (la plural „shekeli”), de unde -prin limba greaca- a iesit „siklu”.

8.Prima apariție în Europa

Prima mentiune occidentala a unei forme de bancnotă a fost facuta de călătorul venețian Marco Polo, la sfârsitul secolului al XIII-lea.

9.Banii virtuali sunt mai mulți decât banii fizici

Altfel spus, banii virtuali din conturile bancare exista doar pe hartie in proportie de aproape 90% si doar 10% au acoperire reala.
Asta datorita faptului ca aceiasi bani  figureaza in contabilitatile mai multor entitati, la unii sub forma de credite, la altii sub forma de depozite.

10.Povestea leului românesc

Monedele care aveau să-l coste capul pe Brâncoveanu

Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint.

Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.

Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

Pe vremea când românii aveau sfanţi

Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.

S-a stabilit ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint.

Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”. El valora 20 de creiţari („kreutzer”).

În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855. El scria:

„În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb.

Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică”.

Cuza şi monedele care nu au circulat niciodată

Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „romani”.

La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă.

Un roman ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Proiectul nu a putut fi realizat,

iar monedele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

Astăzi, numele monedei românești este luat dupa talerii olandezi din sec. XVII, care au circulat si pe la noi, și care aveau gravați pe revers un leu.

Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.

La propunerea cărturarului pașoptist Heliade Radulescu, moneda națională ar fi trebuit să se numeasca “român”, dupa modelul francului francez.

Parlamentul a respins însă aceasta denumire la sesizarea unui deputat care a atras
atentia ca pot aparea situatii penibile, si a dat ca exemplu un caz
ipotetic in care, la un targ de vite, cineva ar putea intreba: ”câți români costă un bou?”.

Acest argument a fost decisiv pentru impunerea denumirii de “leu”. La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda națională leu, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur și având 100 de diviziuni, numite bani.

Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani și 10 bani, bătute în Anglia în 1867, la Birmingham.

Confruntat cu lipsa de numerar cauzată de Războiul de Independenţă, statul român a pus în circulaţie,cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei, aşa-numitele „bilete ipotecare”, cu valorile nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei și 500 lei, de către Ministerul de Finanțe .

Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice. Ele se vor retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.

Publicitate

La 31 iulie 1877, Principele Carol I al României a primit faimoasa telegramă în care Marele Duce Nicolae al Rusiei îl înștiința că armatele sale au suferit o înfrângere completă la Plevna în Bulgaria și îi solicitau ajutor militar

Foto: Carol l de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1839-d.1914), rege al României 1866-1914 La 31 iulie 1877, stil nou (19 iulie 1877, stil vechi), alături de Țarul Alexandru al II lea în centru, când acesta a venit să viziteze linia frontului la 16 august 1877.

Principele Carol a primit o telegramă de la Marele Duce Nicolae al Rusiei, care relata că rușii au suferit o înfrîngere completă la Plevna, Bulgaria, în cadrul Războiului ruso-turc de la 1877-1878.

O parte din trupele rusești intrase în panică, iar Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, si însăși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă peste Dunăre. În telegrama către Carol, Marele Duce Nicolae al Rusiei scria:

Telegrama Marelui Duce Nicolae către principele Carol în care îi solicită ajutorul în sprijinul armatei ruse împotriva Turciei

”Turcii au concentrat la Plevna cele mai puternice forțe armate, copleșindu-ne. Te rog să demonstrăm că suntem uniți și, dacă e posibil, treci Dunărea pe unde dorești. Între Jiu și Corabia, această demonstrație este indispensabilă ca să-mi ușurezi mișcările. Nicolae”.

Principele Carol a tărăgănat intervenția Armatei Române pînă în momentul în care Marele Duce Nicolae al Rusiei a solicitat ajutor militar românesc.

În răspunsul domnitorului Carol I se arăta: „În urma telegramei tale din 19 iulie (s.v.), după mari sforțări și cu toate greutățile numeroase, sunt fericit de a putea să te anunț că s-au luat toate dispozițiunile pentru concentrarea a vreo 30 mii de oameni ca să luăm într-o silință comună Plevna, cu corpurile angajate în jurul acestei pozițiuni, care este un pericol permanent pentru armata imperială…”.

Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna, în care victoria armatei române va pune bazele independenței României., consemnează publicația Timpul.md de la Chișinău.

După 23 august 1944,ocupanții sovietici au scotocit în arhivele din România încercând să pună mâna pe telegrama trimisă de Marele Duce Nicolae lui Carol I prin care solicita „degrabă ajutor” pentru că forţele turceşti „îi prăpădeau”.

Așa au ajuns nkvd-iștii la Arhivele Naționale unde, spre stupoarea funcționarilor, au cerut să le fie prezentate niște scrisori vechi de șapte decenii, și anume corespondența din 1877 a Marelui Duce Nicolae al Rusiei către Principele Carol I al României.

Din fericire, documentul nu a ajuns în mâinile rușilor. Nu se cunosc detalii dacă documentul se afla în acel moment în arhive sau era pus la adăpost la Tismana, împreună cu tezaurul, unde fusese ascuns de Banca Națională.

 A fost spre binele nostru, pentru că această telegramă reprezintă dovada, documentul fundamental, prin care se demonstrează că Războiul ruso-turc din 1877-1878 a fost câştigat de Rusia datorită intervenţiei Armatei Române.

De altfel, chiar Marele Duce Nicoale recunoştea că ajutorul armatei române a fost de mare importanţă pentru ca balanţa războiului să se încline de partea armatei ruse.

Lovitura de stat antiunionistă orchestrată de Rusia la Iași, în ziua de 3/15 aprilie 1866

Răscoala antiunionistă de la Iași orchestrată de Rusia

Lovitura de stat încercată la Iași de Rusia la 3 aprilie 1866, la doar 7 ani după Mica Unire, este unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune scrie https://timpul.md.

Lovitura de stat încercată la Iași de Rusia și de preoțimea ortodoxă din Moldova în 3 aprilie 1866, la doar 7 ani după Mica Unire, este unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune.

Situația a fost salvată de intervenția armatei pe străzile Iașiului, sub comanda fermă a boierului moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu – un adevărat erou care, în momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului când gloatele, asmuțite de agenții ruși și de preoți, puseseră stăpânire pe oraș.

Evenimentul, pus la cale de agenții Rusiei cu ajutorul unor bogătași moldoveni și al clerului, în frunte cu Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, Mitropolitul Moldovei, a urmărit ruperea Micii Uniri și revenirea la situația de dinainte de 1859, prin despărțirea celor două provincii românești în state separate.

Luptele date la Iași în 3 aprilie 1866 reprezintă printre cele mai grave tulburări armate pe care le-a traversat statul român de-a lungul existenței sale. În orașul moldovean a fost o bătălie în sensul propriu al cuvântului: mulțimi înarmate, baricade în mijlocul străzilor, schimburi înverșunate de focuri, lupte de stradă, cu forțele guvernamentale prinse în ambuscade de pe acoperișuri și din balcoane, șarje de cavalerie pe ulițele pietruite din centrul Iașiului, sute de morți și alte sute de răniți.

Supraviețuirea României a depins atunci de existența, la vârful statului, a unor elite ferme, competente și inteligente, cu viziune asupra viitorului și care n-au dat înapoi în fața amenințării rusești și a violențelor puse la cale în stradă.

Relevant este, în context, amănuntul că înăbușirea insurgenței de la Iași a fost ordonată și condusă fără ezitare, de la fața locului, chiar de un boier moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu – liderul Partidului Conservator și priceputul premier de mai târziu, un adevărat erou care, în momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului atunci când gloatele, asmuțite de agenții ruși și de unii preoți, puseseră stăpânire pe oraș.

Contextul: cum s-a ajuns, după 7 ani de la unirea Munteniei cu Moldova,ca soarta noului stat românesc să atârne de un fir de ață.

Principatele Unite la 1859. Rusia a încercat permanent să destrame noul stat. Mai întâi a organizat o lovitură de stat dejucată în ultima clipă la Iași, în ianuarie 1859, apoi mai multe tentative de asasinat asupra lui Cuza, răscoale, greve și agitații. În primăvara lui 1866, cu sprijinul unor boieri trădători și al clerului ortodox din Moldova, Imperiul Țarist a pus la cale mișcarea secesionistă soldată cu carnagiul de la Iași

Lovitura de stat din 3 aprilie 1866 a fost pusă la cale „cu bani rusești” într-un moment-cheie, de maximă slăbiciune a nou-creatului stat de la gurile Dunării. După 7 ani tulburi, marcați de instabilitate internă, lovituri de stat, asasinate și atentate, corupție, dar și reforme extraordinare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, originar din Moldova, a fost silit să abdice pe 11 februarie 1866 de o largă coaliție a forțelor politice (cunoscută sub numele de „Monstruoasa coaliție”).

În locul lui Cuza – care a semnat actul abdicării în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 și plecat din țară două zile mai târziu – a fost instituită o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu (boier moldovean conservator), Nicolae Golescu (boier muntean liberal mason) și colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al Armatei.

Locotenența Domnească aflată la conducerea Principatelor Unite în intervalul februarie – mai 1866: colonelul Nicolae Haralambie (reprezentând Armata), boierul moldovean Lascăr Catargiu (din partea conservatorilor) și revoluționarul mason muntean Nicolae Golescu (din partea liberalilor).

Lascăr Catargiu, care conducea Locotenența, a avut tăria de a înfrunta amenințarea rusescă și de a ordona, pe 3 aprilie 1866, ca armata să deschidă focul împotriva conaționalilor săi moldoveni. Ulterior, Catargiu va fi un excelent premier, care în timpul marii guvernări conservatoare (1871-1876) va reuși să stabilizeze țara pusă pe un butoi cu pulbere de liberali.

Noua conducere a făcut demersuri pentru aducerea pe tron a unui domnitor străin. O altă soluție era imposibil de găsit din cauza rivalităților interne și a complotului puterilor vecine – în special Rusia.

În final, după o epopee incredibil de lungă, tensionată și cu răsturnări de situație, s-a ajuns la soluția principelui german Carol de Hohenzollern.

Nominalizarea lui Carol a venit pe 30 martie 1866, într-un moment deosebit de delicat pentru statul român slăbit, aflat de aproape două luni, cu o conducere interimară nelegitimă. Locotenența Domnească a dat o proclamație în care anunța că prințul Carol de Hohenzollern este noul candidat la tronul Principatelor Unite și recomanda populației alegerea acestuia. Totul urma să se decidă printr-un plebiscit.

În țară, plebiscitul de alegere a lui Carol de Hohenzollern a fost fixat pentru 2-8 aprilie, prin metoda deschiderii unor liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor.

Anunțul era îndrăzneț și sfida ordinul Puterilor Garante, care pe 23 martie trimiseseră la București un comunicat dur:

„Adunarea, care are să se întrunească la București, este chemată a proceda la alegerea gospodarului. Alegerea nu va putea cădea decât pe un pământean (…). Dacă majoritatea deputaților moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea să voteze separat de munteni. În cazul când majoritatea moldovenească se va pronunța în contra Unirii, acest vot ar avea de consecință separațiunea ambelor Principate”.

Pericolul maxim venea însă dinspre Rusia, care încercase și în 1859 să submineze Unirea principatelor prin organizarea unei lovituri de stat în Moldova, iar apoi se aflase în spatele unor subversiuni, răscoale și atentate asupra lui Cuza, a perceput comunicatul Puterilor Garante ca pe un moment de slăbiciune și o undă verde pentru destrămarea noului stat.

Surprinzător, președinția Conferinței Marilor Puteri care oferă această oportunitate de rupere a unirii era deținută chiar de Franța, până atunci principala susținătoare a actului UNIRII din ianuarie 1859! 

Marele noroc al României a fost însă apariția pe firmamentul politic european a noii puteri în rapidă ascensiune – Germania.

Cancelarul acesteia, Otto von Bismarck, a oferit o nouă șansă țării românești create în 1859, în timp ce-și urmărea propriul interes, extinderea sferei de influență prusace în „problema orientală”. 

De aceea, Bismarck a susținut venirea incognito a prințului Carol în România (împotriva voinței Imperiului Austriac) și manevrarea de așa natură a evenimentelor, astfel încât Marile Puteri să fie puse în fața unui fapt împlinit prin alegerea domnitorului străin.

Rusia însă, credincioasă lungii sale tradiții de exploatare a disensiunilor existente în celelalte state, pentru a-și extinde influența, considera că acesta e momentul prielnic pentru a rupe unirea Țării Românești cu Moldova, pe care n-o putuse bloca în 1859. Insurecția de la Iași a venit într-un moment de maximă tensiune între moldoveni și munteni, care încă nu se obișnuiseră unii cu ceilalți. Unele categorii sociale ieșiseră în pierdere după Unire, iar agenții Rusiei au profitat ca să amplifice tensiunile.

Pentru asta, rușii au pus la lucru agentura din țară, au pregătit un scenariu separatist în Moldova și au finanțat agitatori, activând inclusiv o parte din preoțimea ortodoxă care juca pe cartea filorusă

Mișcarea separatistă moldovenească, brusc revigorată cu ajutor rusesc, a mizat așadar, pe „conștiința îngustă a acestor clerici fără orizont politic”, și pe acele categorii sociale dezavantajate în urma unirii. Soarta Unirii urma să se decidă în doar câteva zeci de ore.

Declanșarea insurecției antiunioniste de la Iași

Mulți dintre locuitorii Iașiului erau profund nemulțumiți de faptul că, odată mutată capitala la București, orașul lor își pierdea din influență și perspectivă. Nici la București lucrurile nu stateau cu mult mai bine. În orașul muntean, funcționarii pe care Cuza i-a adus din Moldova și cu care acesta a ocupat funcțiile de conducere au fost întâmpinați cu ostilitate.

Pe acest fundal, folosindu-se de agenții săi, de trădători din rândurile bogătașilor și de numeroși „idioți utili” din pătura de mijloc și  și din preoțime, Rusia pregătise terenul, în Moldova, pentru ruperea unirii.

Alesul rușilor pentru a deveni domnitorul Moldovei secesioniste era boierul Nicolae Roznovanu care avea la acea dată 24 de ani, era cunoscut mai mult cu numele ”Nanuță” și lua lecții de învățare a limbii române.

Începând cu ultimele zile din martie, evenimentele încep să se precipite la Iași, pe măsură ce momentul plebiscitului din 2-8 aprilie se apropie:

– în oraș au loc acțiuni de stradă separatiste, la care vin persoane cu pancarte purtând mesaje antimuntenești: „Valahi, duceți-vă de unde ați venit!” sau „Vrem să ne conducem singuri!”. Oamenilor li se vorbește despre „libertate”, “dictatura de la București”, faptul că moldovenii ar fi devenit o colonie a Munteniei etc.

– Guvernul interimar de la București încearcă să contracareze agitația separatistă, dar o face în stilul cunoscut al autorităților centrale românești, incompetent și superficial, astfel că acțiunea eșuează lamentabil. La Iași sosesc în grabă Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, avertizați că se pregătește o lovitură în forță regizată de Rusia. Esta adus un regiment de infanterie muntean, iar prefect de Iași este numit tot un muntean: Ștefan Golescu. Se organizează un comitet de criză numit „Clubul național”, care ar urma să facă lobby în favoarea menținerii unirii și a alegerii domnului străin., dar impactul acestui „Club național” e zero, iar numărul aderenților – infim.

– cu doar 3 zile înainte de începerea plebiscitului, partida separatistă este stăpâna Iașiului. În fruntea mișcării sunt boierii rusofili din familia Roznovanu, care speră ca domnitor al Moldovei să fie pus, în urma plebiscitului, vlăstarul familiei, tânărul Nicolae Roznovanu.

– personajul ales de ruși să devină conducătorul Moldovei era de-a dreptul caricatural, parcă rupt din „Coana Chirița”, piesa de teatru a lui Vasile Alecsandri. „Nicolae Roznovanu avea la acea dată 24 de ani și lua lecții de învățare a limbii române. Acest Guliță al Iașilor era agent țarist. Apariția sa episodică părea mai degrabă o soluție pasageră pentru aducerea lui Serghie de Leuchtenberg pe tronul țării”, îl descrie istoricul Alex Mihai Stoenescu pe „catindatul” împins în față.

– 29 martie 1866: în ziua stabilirii listelor electorale, separatiștii dau năvală și inundă, într-o acțiune bine organizată, sala de ședințe a Primăriei. Colegiul electoral din Iași numără doar 800 de locuri, dar pe lista separatiștilor se strâng 2.000 de semnături. Este respins proiectul taberei unioniste: cei prezenți la adunare se pronunță contra alegerii unui prinț străin, iar pe listele electorale se formează o majoritate secesionistă.

– victoria antiunioniștilor pare aproape, iar aceștia nu se mai feresc, ba chiar fac caz de sprijinul Rusiei. Seara, familia Roznovanu dă un bal unde invitat de onoare este consului Imperiului Țarist, baronul Offenberg.

– 30 martie 1866: unioniștii organizează o adunare în fața Universității. Se scandează „Unire!, Unire!, Prinț străin de origine latină! Unire”. Fără efect, însă, la nivelul opiniei publice.

– 31 martie 1866: Guvernul României, conștient de implicarea unei puteri străine în agitația de la Iași și de pericolul iminent, contraatacă diplomatic. Rusia este notificată să returneze moșiile din Basarabia către prințul Moruzi. Este doar o manevră de ordin politic, prin care Bucureștiul atrage astfel atenția Rusiei, în mod subtil, că n-a uitat de anexarea samavolnică a Basarabiei în 1812 și că n-a renunțat la acest teritoriu. Culmea e că prințul Moruzi, de care se folosește acum Guvernul interimar de la București, este el însuși agent al Rusiei!

– 2 aprilie 1866: rușii își urmează neabătut planul și pun în scenă o așa-zisă mișcare „spontană” la Iași. O delegație cu pretenții de „reprezentativitate“ merge la palatul familiei boierești Roznovanu și cere ca tânărul Nicolae-Rosetti Roznovanu „să accepte” tronul Moldovei. Marghiolița Roznovanu (fostă Ghica, fostă Sturza), mama lui “Guliță”, mimează uimirea, se declară onorată, dar le cere „delegaților poporului” să aștepte pentru a-și întreba fiul dacă acceptă. Doamna dispare în apartamentele odraslei, lăsându-i în anticameră pe musafiri. Sceneta, de un comic de situație fabulos, are chiar și happy-end. Marghiolița Roznovanu revine după „o așteptare tensionată” și-i anunță solemn pe delegați, în limba franceză: „Messieurs, Nicolas accepte!” (“Domnilor, Nicolas acceptă!”).

A doua zi, evenimentele vor părăsi însă această notă tragi-comică pentru a degenera într-un adevărat război civil, cu mulțimi scoase în stradă, salve de puști, șarje de cavalerie, baricade pe străzile Iașiului, sute de morți și răniți.

„Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”

Ziua de 3 aprilie 1866 era una de mare sărbătoare creștină : Duminica Tomii, a doua după Paște – prilej ideal pentru ruși să pună la cale o diversiune. Istoricul Alex Mihai Stoenescu descrie situația:

 „Agentura rusească face să se difuzeze în oraș știrea că la ceremoniile de la Mitropolie se vor distribui cantități mari de pomană. Anunțul adună în curtea Mitropoliei și în spațiile înconjurătoare o mulțime credincioasă și doritoare de milostenie, între care majoritatea era reprezentată de țărani din satele învecinate”.

Separatiștii obțin astfel masa de oameni pe care s-o manipuleze pentru a-și atinge scopurile. În joc intră și preoțimea ortodoxă. Mitropolitul Moldovei, Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, îl lasă pe „noul domnitor” Nicolae Roznovanu să vorbească miilor de oameni care se îmbulzesc neștiind de manipularea pusă la cale. Astfel, pe 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei din Iaşi şi a Palatului Roznovanu (actuala Primărie) s-a adunat o mulţime de ieşeni.

Roznovanu ține un discurs în limba franceză, pentru că n-o cunoștea încă pe cea a țării unde i se pregătise înscăunarea.

Tânărul agent rus a încercat să-i însuflețească pe țărani strigându-le cu înflăcărare în limba franceză: „A bas l’Union! Vive la revolution moldave! Le Russes seront la dans quelques heures pour nous aider!” („Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”).

Poporul nu înțelege, bineînțeles, nimic, dar în acest moment intervine Mitropolitul Calinic, care dă ordin să bată clopotele a primejdie.

Mitropolitul Calinic Miclescu a chemat poporul la luptă, proclamând într-un discurs incendiar că Dumnezeu nu vrea Unirea cu veneticii de la București. El a semnat declaraţia separatistă şi a binecuvântat mulţimea adunată, pornind cu crucea-n mână şi în dangătele clopotelor Mitropoliei în fruntea mulţimii spre palatul domnesc, unde se afla unul dintre cei trei membri ai locotenenţei domneşti instituite după abdicarea lui vodă Cuza, Lascăr Catargiu. Adus în stare de transă, puhoiul se năpustește asupra clădirii strigând „Jos Unirea!”.

Foto: Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, a jucat un rol central în tentativa Rusiei de a rupe Unirea. Prelatul poartă principala responsabilitate pentru înfierbântarea spiritelor și declanșarea violențelor. Cu toate că avea pe conștiință sute de morți, Mitropolitul Calinic n-a ezitat, imediat după înfrângere, să schimbe taberele

Dangătele clopotelor de la Mitropolie au activat clerul din Iași, și în scurt timp toate bisericile au început să tragă clopotele, vestind pericolul care, în acea vreme, anunța de obicei un incendiu sau o mare nenorocire abătută asupra comunității.

Această mișcare a agitat în plus spiritele, făcând populația să iasă în stradă îngrijorată și surescitată, ceea ce face ca masa de manevră a separatiștilor să crească și mai mult.

O relatare de la fața locului rămasă de la corespondentul ziarului „Vocea Națională”, descrie cu lux de amănunte evoluția ostilităților în articolul publicat în 5 aprilie 1866 : „Eri Duminică la eșirea din Biserică o mulțime de oameni umpluse Curtea Mitropoliei și loculu denaintea casei Roznovanu.

Pe la 10 și jumătate eși P. S.S. Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni, Teodor Lățescu în capu, și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții. Și așa Mitropolitulu cu cârja în mână și cu manta pe umere se puse în fruntea lor și gloata de oameni se îndrumă spre Palatu, strigând: «Josu Unirea! Vină Rușii în ajutoru».

Mulțimea ajunge în fața Palatului Administrativ, unde dă peste cordonul de militari care asigurau paza. Prima victimă a asaltului antiunionist e însă una neașteptată. Împins de mulțimea scăpată de sub control, Mitropolitul Calinic e prins între cei care vor să înainteze și militarii din față. Înaltul ierarh se împiedică în veșmintele preoțești și se prăvălește la pământ, fiind călcat în picioare de cei care vin din urmă.

Scapă totuși doar cu o sperietură și câteva contuzii și se ascunde într-un șanț care fusese săpat, conform unei versiuni, de soldații din dispozitiv înainte să înceapă nebunia.

Jurnalistul de la „Vocea Națională” avea să scrie: „Mitropolitul se duse în Casinul din colțu al hanului Turcescu, însă plebea plătită nu se potoli, ea voea cu ori ce prețu scandalu. Luă earăși pe Mitropolitulu în frunte și năvăli din nou spre Palatu. Atunci soldații, parte cu baioneta parte cu patului puscei, goniră plebea înapoi. Mitropolitulu, tremurând de frică, fugi și se ascunse într-o pivniță vecină“.

La ordinul lui Lascăr Catargiu, armata a intervenit în forţă, rezultatul fiind 16 morţi şi peste 30 de răniţi din rândurile soldaţilor şi peste 100 de morţi şi răniţi printre „răzvrătiţi”.

Însuşi Mitropolitul Calinic Miclescu s-a ales cu o rană, fiind ajutat de diaconul Ion Creanga care, impreuna cu colegul sau, Ienachescu, il va ascunde îmbrăcat în haine femeiești într-un poloboc în pivnita unei case din apropiere, salvîndu-i astfel viață.

S- au operat numeroase arestari in randul rebelilor, iar Mitropolitul Moldovei a fost pus sub acuzare.

Ceva mai tarziu, Mitropolitul s-a intilnit in taina cu Titu Maiorescu, care l-a convins sa se predea. A fost dus la Mănăstirea Sf. Spiridon, iar apartamentul sau de la Mitropolie a fost sigilat.

Probabil, ca Mitropolitul ar fi cazut definitiv în dizgratie, daca Printul Carol, care tocmai intrase in tara, nu ar fi semnat la Gaesti un decret de amnistiere a opozanţilor moldoveni, care i-a  salvat de la o pedeapsa aspră, absolvindu-i de “crime si delicte politice”.

Repus în drepturi, Calinic îl primea în aprilie 1868 în Palatul Mitropolitan, pe domnitorul Carol I, aflat în vizită la Iaşi, fapt care va marca definitiv momentul reconcilierii.

După aceşti ani furtunoşi ai întregii societăţi româneşti, viaţa politică şi bisericească tinde să se stabilizeze şi să intre în cadre predictibile şi instituţionalizate. Legea organică din 1872 a liniştit oarecum frământările din Biserică, iar ierarhii români se puteau concentra spre alte obiective importante.

Pe plan politic, aceste evenimente au fost proclamarea independenţei de stat a României (1877) şi proclamarea Regatului României (14 martie 1881), în timp ce pe plan bisericesc, fără îndoială, cea mai mare împlinire este recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul Patriarhului ecumenic de la Constantinopol, Ioachim al IV-lea din 25 aprilie 1885, act care, spune Nicolae Iorga, nu făcea decât să recunoască formal o realitate de facto existentă de mult timp, care a fost marcată simbolic la 25 martie 1882, prin sfinţirea pentru prima oară a Sfântului şi Marelui Mir, fără a mai cere permisiunea Patriarhiei Ecumenice.

 După moartea mitropolitului Nifon Rusaila,  la 31 mai 1875 IPS Calinic Miclescu a fost ales mitropolit primat al României, deținând această demnitate până la moarte.

La 11 aprilie 1876, fiind senator de drept, e ales la propunerea lui I.C.Bratianu președinte al Senatului, cu 47 de voturi din 53 de votanți.

La 14 martie 1881, Senatul, urmând Camerei Deputaților, votează Legea prin care România devenea Regat, Carol I fiind proclamat Rege.

În cuvântul rostit cu acest prilej, mitropolitul Calinic  a omagiat regalitatea si natiunea romana spunând:

„(…)Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act național și, împărtășind simțămintele de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvânteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I.
Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României!
Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României!

Să trăiască Națiunea română și guvernul care a condus până aci destinele ei! (aplauze generale)”

Mitropolitul Calinic a trecut la cele veşnice la 14 august 1886 la Bucureşti. A fost înmormântat la Mănăstirea Neamţ. Păstorirea sa a marcat trecerea de la frământata şi eroica generaţie a clericilor de la începutul secolului al XIX-lea, la cea care trebuia să evolueze într-o lume mult mai ordonată, mai coerentă, dar pe care o păştea pericolul birocratizării şi noile ameninţări ale modernităţii.

Bibliografie (surse):

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/mitropolitul-calinic-miclescu-o-poveste-de-razboi-si-pace

https://timpul.md/articol/lovitura-de-stat-de-la-iasi-incercarea-rusiei-si-a-preotimii-ortodoxe-de-as-rupe-mica-unire-batalia-din-3-aprilie-1866-s-a-incheiat-cu-sute-de-morti-iar-mitropolitul-pucist-a-fugit

Wikipedia.ro- Miscarea separatista de la iasi din 3 aprilie 1866;

 cultural.bzi.ro/miscarea-antiunionista-din-moldova