Plebiscitul prin care populația României a fost consultată pentru aducerea pe tronul țării a unui prinț străin

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839 , in Sigmaringen  – d. 10 octombrie 1914, Sinaia), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus tara după abdicarea forțată de o lovitură de stat, a domnului  Alexandru Ioan Cuza.

În timp ce domnitorul Al Ioan Cuza era detronat, oamenii politici Ion C. Brătianu şi Eugen Carada se găseau în Franţa, pentru negocierea aducerii prinţului Filip de Flandra pe tronul României, dar între timp, poziţia lui Napoleon al III-lea s-a schimbat, iar Filip a refuzat.  Astfel că în Vinerea Patimilor (18/30 martie 1866) cei doi ajungeau la Dusseldorf pentru a negocia aducerea pe tronul României a lui Carol, fiul lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care aparţinea unei ramuri colaterale a dinastiei ce ocupa tronul Prusiei.

Prințul Carol Hohenzollern, căpitan al Regimentului I Dragoni de gardă din Prusia, a acceptat la 27 de ani tronul Principatelor Unite, fiind proclamat domnitor la 10 mai 1866, în urma unui plebiscit prin care era înlăturată ameninţarea Marilor Puteri de separare a Moldovei de Muntenia, ca urmare a intereselor împăratului Franței, Napoleon al III-lea, de a face din Moldova un „stat tampon” între Rusia şi Turcia (hotărârea fusese luată la 23 martie 1866).

Urcarea prințului Carol I de Hohenzollern pe tronul Principatelor Române

În 2 aprilie 1866, a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al țării, a unui prinț străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866.

 Gazeta de Maramureș scrie că în ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6%, din cei peste 680.000 de electori români care au făcut să se consfințească, prin votul lor, alegerea unui principe străin pe tronul țării şi păstrarea unității naționale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859.

Rezultatul plebiscitului va arăta că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin.

Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Țara Ro­mâ­nească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunță că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunță definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă, mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor.

Rezultatele plebiscitului nu au întârziat să apară și, cu o largă majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

Prima Constituție a României

În aprilie 1866, au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a De­putaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866, s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831.

Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică, acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”. Prin Constituție, s-a oficializat schimbarea denumirii din „Principatele Unite” în „România”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878, a primit titlul de „Alteță regală”.

Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege.

Încoronarea lui Regelui Carol I, 10 Mai 1881, litografie. Arhivele Naționale.

În 1881, la 10 mai, România s-a proclamat „regat”, iar domnitorul Carol I devine rege, garantul unei benefice stabilităţi a politicii interne şi externe, ceea ce a permis progresul continuu al ţării, care a trecut de la statutul de vasal al Imperiului Otoman la cel de regat independent, respectat în Europa. Societatea românească devine receptivă la nou şi-şi modernizează structurile economice, politice şi militare, racordându-se la exigenţele europene. Deşi în 1883 a semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania.

Proclamarea Regatului echivala cu  recunoașterea României ca stat suveran în Europa monarhică. Momentul a reprezentat startul unei occidentalizări a țării în ritm accelerat. La jubileul de 40 de ani de domnie, din 1906, România își mărise populația cu 30%, construise de la zero aproape 4000 km de căi ferate și 26 de mii de km de drumuri pietruite, exporturile crescuseră. O modernizare în asemenea viteză a avut un cost social ridicat, dovadă răscoala din 1907. Numărul de 11.000 de răsculați uciși e un fals grosolan, speculat de regimul comunist, dar în 1907, forțele de ordine au tras cu adevărat în țărani și s-au înregistrat morți. Regele Carol a fost marcat de situație și a reintrodus în Parlament legile reformelor agrare, respinse anterior de conservatori. Dar ele nu vor fi aprobate decât în toiul primului război mondial, în 1917, de la Iași.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben. Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie, când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12-24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost, și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii indepen­denței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 fe­bruarie/ 3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă.
Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact ju­dețele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. Marile Puteri, ne­­mul­țumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior.

Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși, independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
În 1913, tot în timpul domniei lui Carol I, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București din același an, România obține de la Bulgaria partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra).

Surse: wikipedia.ro; lectiadeistorie; https://www.crisana.ro.

Dosare istorice: Culisele inscăunarii prințului Carol I pe tronul lui Cuza

 

 

 

 

 

 

 

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839 , in Sigmaringen  – d. 10 octombrie 1914, Sinaia  ), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus tara după abdicarea forțată de o lovitură de stat, a domnului  Alexandru Ioan Cuza.

 

 

 

Amanuntele inscaunarii lui Carol I: piațeta in care se jucau porcii in noroi, palatul cu un singur etaj, conflictul mocnit austro-prusac si refuzul  prințului Filip de Flandra

 

Cuza Voda a fost primul. El a transformat in realitate visul de veacuri al romanilor: unirea principatelor Moldova si Muntenia, la 24 ianuarie 1859.

Deceniul in care Romania si-a dobandit independenta a inceput, insa, cu anul 1866, atunci, cand, o coalitie la care nimeni nu se gandea, formata din conservatori si liberali radicali, l-a fortat pe Cuza sa abdice.

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820 la Barlad , in Principatul Moldova -d. la 15 mai 1873 la Heidelberg, in Germania)  a fost primul  domnitor al Principatelor Unite și al statului național Romania.   La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al tarii Romanesti  înfăptuindu-se astfel unirea celor doua tari romane.

 

 

Pe cine aducem in loc?

 

 

Situatia politica din Europa era extrem de complicata. Razboiul austro-prusac plutea in aer.

Daca Principatele ar fi amanat decizia privind aducerea inlocuitorului la scaunul lui Cuza, atunci, in eventualitatea unui razboi, in mod sigur una dintre puterile combatante nu l-ar mai fi recunoscut.

La Conferinta de la Paris, din 1866, care a inceput in martie si s-a incheiat subit, pe 11 iunie, atunci cand a izbucnit razboiul austro-prusac, chestiunea romaneasca era ultima grija pentru Marile Puteri.

Franta, care a sustinut unirea Principatelor, analiza acum posibilitatea ca Austria sa-i cedeze Italiei Venetia si sa primeasca, in schimb, Principatele.

Marea Britanie urmarea mentinerea integritatii Imperiului Otoman, sustinea cauza romanilor dar voia sa preintampine o criza internationala. Rusia voia separarea Principatelor, dar nu voia sa se pozitioneze ca un adversar al idealurilor nationale promovate de Ortodoxia balcanica.

Austria s-ar fi alaturat Turciei si Rusiei, dar voia sprijin francez in viitorul razboi pe care avea sa il poarte impotriva Prusiei.

Astfel ca Marile Puteri, indecise fiind, au lasat totul pe mainile romanilor.

 

 

Tentativa inscaunarii contelui Filip de Flandra

 

 

 

 

Printul Filip, conte de Flandra (1835-1905). A refuzat tronul Romaniei .

 

 

Liderii loviturii de stat au format imediat un guvern provizoriu iar puterea domneasca a ajuns in mainile unei Locotenente Domnesti, formata din Nicolae Golescu, Lascar Catargiu si Nicolae Haralambie.

Majoritatea conservatorilor si a liberalilor tinea sa aduca pe tron un principe strain. Prima alegere a fost Contele Filip de Flandra, dar s-a dovedit a fi o alegere neinspirata.

Locotenenta Domneasca reusise sa starneasca furia nu numai a Turciei, ci sa nemultumeasca si Rusia si Austria, ba chiar si pe Napoleon al III-lea! Motivul nemultumirii lui Napoleon era foarte simplu.

Filip de Flandra era nepotul Regelui Ludovic Filip iar Casa de Orleans era pretendenta la tronul Frantei. In plus, Filip era o persoana total apolitica si, tinand cont de presiunile din culise, acesta a renuntat.

La 23 martie 1866, Guvernul roman lua la cunostinta decizia adoptata in timpul Conferintei de la Constantinopol. Domnitorul Pamantean trebuia ales de Parlament iar daca separatistii Moldoveni vor vota impotriva Unirii, atunci cele doua Principate trebuiau sa se separe.

Prusia, Anglia, Italia si Franta acceptasera, de forma, ultimatumul dat de Turcia, care era sustinuta de Rusia si de Austria.

Intre Locotenenta si Guvern situatia era exploziva. Mesajul lui Ion Balaceanu a ajuns la timp si situatia s-a dezamorsat: el este cel care a citit celebra telegrama in care s-a pronuntat, pentru prima data, numele lui Carol de Hohenzollern.

Carol era ruda cu Napoleon al III-lea si acesta a incercat sa il apropie de Curtea sa printr-o casatorie cu Ana de Murat. Napoleon avea o slabiciune pentru Carol si a tinut piept tuturor piedicilor venite de la familia Bibestilor, prin principele de Ney si maresalul Rondon.

 

 

 

 

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821  – d. 16 mai 1891 ),  om politic român liberal,  membru de onoare (din 1888) al Academiei Romane.

 

 

Interventia lui Bratianu

 

 

 

La 30 martie, Ion Bratianu se afla la Dusseldorf si a cerut o audienta printului Carol Anton de Hohenzollern.

Audienta i-a fost acordata pentru 31 martie si a tinut 3 ore, timp in care Bratianu a vorbit despre situatia politica de la Bucuresti.

Principele Carol I i-a raspuns lui Bratianu ca se afla din intamplare la Dusseldorf si ca avea sa se intoarca la regimentul sau din Berlin. Carol I era un patriot convins si nu voia sa isi paraseasca tara, mai ales ca razboiul austro-prusac se apropia.

Bratianu nu s-a multumit cu acest refuz si i-a cerut colonelului von Rauch o intrevedere intre patru ochi cu Carol I.

Seara, in jurul orei 18:00, Bratianu i-a inmanat lui Carol I coroana si l-a informat despre situatia din Principate timp de alte doua ceasuri. Carol I l-a refuzat pe Bratianu si de aceasta data, intrucat i-a marturisit ca nu se simtea in stare sa faca acest pas.

Carol, asadar, nu i-a facut nicio promisiune lui Bratianu. In dimineata zilei de 14 aprilie, atunci cand se afla la masa cu camarazii sai, Printul a aflat, citind ziarele, ca “Locotenenta si ministerul au propus, prin afise lipite pe strazi, candidatura la tronul Romaniei a principelui Carol de Hohenzollern sub numele de Carol I.”

Carol a ramas socat atunci cand a citit. Evident, in spatele acestor treburi era Bratianu. Colonelul von Rauch il instiinteaza pe Carol I ca trebuie sa se prezinte la Dusseldorf, pe 16 aprilie, la Carol Anton.

 

 

Cine s-a aflat in spatele candidaturii lui Carol.

 

 

Meritele si le-au insusit trei femei puternice, care au reusit sa il convinga pe Napoleon al III-lea de utilitatea acestui demers.

Este vorba despre Hortense Cornu, care era “sora de lapte” a lui Napoleon, baroana de Franque, o apropiata a familiei de Hohenzollern si Mathilde Drouyn de Lhuys, sotia ministrului de Externe al Frantei si prietena baroanei de Franque.

In plus, Familia de Hohenzollern se inrudea atat cu Casa Regala franceza cat si cu cea prusaca, iar Carol se bucura, evident si de afectiunea lui Wilhelm I.

Parisul si Berlinul erau, in principiu, de-acord pentru aceasta numire iar Londra a acceptat tacit.

Pe 30 martie 1866, Bratianu s-a dus la Dusseldorf pentru a avea aprobarea Principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorului provinciei renane, pentru ca fiul sau, Carol I, sa primeasca vacanta Coroana.

Singurul care sovaia a fost Wilhelm I, dar Bratianu s-a grabit sa anunte la Bucuresti printr-o telegrama ca Principatele unite vor avea un nou rege, in postura lui Carol I.

Proclamatia a fost adusa la cunostinta poporului si s-a organizat un plebiscit al carui rezultat a fost fara echivoc: 685.969 voturi pentru si doar 224 de voturi contra.

 

Situatia politica din tara: un haos generalizat

 

 

Intre Locotenenta si Guvern era un conflict total. Premier era Ion Ghica si era destul de legat de Poarta Otomana. Locotenenta Domneasca il banuia ca vrea sa urzeasca un complot la Constantinopol si sa il inscauneze in Principate pe fostul bey de Samos.

Opozitia a atacat violent guvernul si s-au dizolvat Corpurile Legiuitoare.

Tineretul liberal si cel conservator spuneau ca scopul aducerii lui Carol va genera “ascunse proiecte de negustorii si samsarlacuri pe spinarea Romaniei.” In plus, la Iasi, a avut loc pe 3 aprilie 1866 o miscare separatista puna la cale de o serie de boieri nesabuiti.

 

Sfatul lui Bismark

 

 

La 30 martie, atunci cand Bratianu i-a propus lui Carol I tronul Principatelor, acesta nu a dat un raspuns pozitiv din prima, fiind nesigur ca va reusi sa conduca o tara despre care nu stia mai nimic.

 

 

 

 

 

Otto Eduard Leopold von Bismarck   (n. 1 aprilie 1815 –  d. 30 iulie 1908) om de stat al Prusiei/ Germaniei  de la sfârșitul secolului al XIX-lea,   și o figură dominantă în politica  mondiala din a doua parte a  secolului al XXIX-lea si inceputul se. XX.

Bismark era la vremea aceea ministru-prezident al Prusiei iar Carol a decis, intr-un final, sa accepte provocarea fara a avea acceptul reprezentantilor Marilor Puteri, care atunci se aflau la Paris pentru o conferinta.

In Germania, regele Wilhem I tot amana momentul unui raspuns, intrucat se temea sa nu indispuna Rusia pe care voia sa conteze in perspectiva unui razboi austro-prusac. Bismark l-a luat deoparte pe Carol si i-a explicat ca cel mai bine era sa ii puna pe toti in fata faptului implinit.

Daca nu ar fi reusit in demersul sau, Bismark l-a linistit pe Carol spunandu-i ca o sa isi aminteasca toata viata “de aceasta lovitura ca o aventura picanta.”

La 19 aprilie, Bratianu era insotit de Carol Davila la Dusseldorf iar printul Carol le-a comunicat acestora decizia de a-i urma in noua patrie, pe care avea sa o conduca pana in 1914. In tara, Adunarea Constituanta a aprobase plebiscitul cu o majoritate de 110 voturi dintr-un total de 116.

 

Mai 1866

 

Drumul viitorului Rege – O călătorie cu emoţii şi o primire festivă

 

 

 

 

Printul Carol I

Asadar, după înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în urma complotului din noaptea de 11/12 februarie 1866, s-a căutat un nou domnitor, dintr-o dinastie străină.

Acesta a fost găsit de Ion C. Brătianu în persoana prinţului Carol-Ludovic de Hohenzollern,  în vârstă de 27 de ani, fiul guvernatorului Renaniei, rudă cu regele Wilhelm I al Prusiei.

După o discuţie cu cancelarul Otto von Bismarck, prinţul a decis să pornească spre România, incognito, deoarece urma să treacă prin Austria, ţară cu care Prusia se afla în preajma războiului.

El era ofiţer prusac şi ca atare considerat inamic, putând fi luat prizonier sau chiar împuşcat.

În ziua de 29 aprilie (stil vechi) s-a deplasat în Elveţia, la Zurich, unde a obţinut un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”.

Semnalmentele înscrise în paşaport erau: „ochi albaştri, păr negru, nas vulturesc, mustăţi şi barbă mijind pe obraji, statură sveltă”.

Însoţit de consilierul von Werner şi de şambelanul Mayenfisch, prinţul a plecat cu trenul în ziua de 3 mai pe ruta Augsburg – Munchen – Salzburg – Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece).

La Salzburg a avut mari emoţii. Cităm din memoriile sale:

„Trecând de Rosenheim, trenul ajunse la Salzburg, graniţa dintre Bavaria şi Austria. Cu inima palpitând, prinţul coboară în gară. Toţi călătorii trebuiseră să părăsească vagoanele şi prinţul îşi făcu drum pe peronul plin de oameni spre sala de aşteptare.

La intrare fu oprit de un funcţionar vamal care trebuia să vizeze paşapoartele. Pe un ton nepoliticos, întrebă pe prinţ cum îl cheamă.

Domnul de Werner, care venea îndată după tânărul domn, întinse funcţionarului sacul său de voiaj, zicând: „Am să declar nişte ţigări!”.

În grabă, prinţul uitase ce nume adoptase. Îşi scoase însă paşaportul şi-l întinse funcţionarului nepoliticos. Din fericire, era cu ochelarii pe nas.

Între timp, mulţimea îl silea să treacă în sala de aşteptare şi se aşeză cu dl. von Werner la o masă, să guste ceva. Nişte ofiţeri austrieci intraseră atunci în sală şi prinţul recunoscu pe câţiva din Regimentul  „Regele Belgiei”  cu care fusese, în anul 1864, în Silezia.

Se ascunse îndărătul unei gazete şi părea cufundat în citire, pe când ofiţerii se plimbară de două ori pe lângă masă.

În sfârşit, se dădu semnalul urcării în tren. După ce prinţul şi însoţitorii săi asistaseră la o revizuire superficială a bagajelor şi-şi reprimiră paşapoartele pe peron, îşi luă fiecare locul, şi anume prinţul într-un vagon de clasa a doua, plin de lume, cam dubioasă, amestecată.

Înainte de plecarea trenului, funcţionarul cu paşaportul intră fără veste în vagonul în care se afla prinţul. Acestuia i se păru că el ar fi obiectul examenului atent al funcţionarului, şi când îl văzu pe urmă însemnându-şi ceva în carnet, trebui să se teamă că funcţionarul bănuise ceva şi acum avea de gând să raporteze despre dânsul la Viena, ca să fie observat acolo. La ora 6 seara, trenul plecă din Salzburg.

Călătoria prin noaptea foarte răcoroasă era chinuitoare pentru prinţ şi i se părea nesfârşită. Gândul că îndrăzneaţa-i întreprindere putea să nu izbutească nu-l lăsa să doarmă şi se ocupa cu cumpănirea tuturor eventualităţilor, ca să fie pregătit la orice.

Fără alte incidente şi emoţii, prinţul Carol a ajuns cu bine la Baziaş. Aici  a trebuit să aştepte două zile vaporul pentru a trece Dunărea la Orşova, pe pământ românesc.

Solemnitatile primirii au inceput la Baneasa, dupa ce printul Carol I, trecand prin tara, fusese aclamat de multimi in toate orasele mari.

Dupa primirea de la Baneasa, acolo unde l-au intampinat pe viitorul Rege 30.000 de oameni, Carol I, alaturi de generalul Golescu si de Ion Ghica au pornit spre oras, intr-o trasura care era trasa de sase cai.

 Era 8 mai 1866 şi peste două zile avea să ajungă în Bucureşti, pentru a depune jurământul în faţa Adunării Deputaţilor şi Senatului în calitate de domnitor al României.

 

 

 

Cum si-a luat Printul Carol in primire “castelul”.

 

 

 

Convoiul princiar a ajuns la Mogosoaia, acolo unde pavajul strazilor era ingrozitor iar casele erau de o modestie absoluta, dar erau gatite pentru aceasta zi de sarbatoare.

La un moment dat, in dreptul uneia dintre casele pe langa care se indrepta convoiul se afla o garda de onoare.

Dialogul dintre Golescu si Printul Carol a fost memorabil.

A fost primul contact cu adevarat al lui Carol cu noua lui tara, pe care avea sa o reformeze din temelii in cei aproape 50 de ani de domnie.

Printul Carol: Quést – ce qu’il ya dans cette maison?
Gen. Golescu: C’est le palais…
Printul Carol: Ou est le palais?

 

 

Dupa aceasta intrebare, Golescu nu a mai avut curaj sa raspunda si doar a aratat cu degetul spre o casa cu un etaj, modesta, care a fost resedinta domnitorului Cuza si ale carei ferestre dadeau spre o piateta murdara, in care porcii se jucau in noroi.

Printul a ramas inmarmurit si nu a mai scos un cuvant. Dupa cum se arata in primul volum al Memoriilor lui Carol I, “palatul a fost la inceput o casa particulara a familiei Golescu si, dupa ce a servit, pe rand, ca scoala militara, cazarma, spital si comandament, a fost transformata in resedinta princiara.”

Camerele erau de proportii placute si au fost mobilate cu mobila cumparata de la Paris.

Von Mayenfisch si von Werner, insotitorii lui Carol, au luat in primire camerele din sud, acolo unde locuise Cuza si unde fusese arestat in noaptea de 11 februarie 1866, atunci cand a fost silit sa abdice.

Pe 10 mai 1866, intreaga Europa lua la cunostinta numirea Printului Carol I in fruntea Principatelor.

Asa a inceput dinastia Hohenzollern in Romania.

 

 

Lupta pentru modernizarea României.

 

 

 

 

Înainte de a domni 48 de ani, Carol I, figura fundamentală a României moderne, a fost forţat să treacă prin furcile caudine ale intrigii şi neîncrederii româneşti.

„Puţin simpatic” la instalarea pe tronul de la Bucureşti, primul monarh inaugurează, odată cu domnia sa, şi o graniţă invizibilă, în tranşeele căreia s-au purtat nenumărate bătălii în ultimii 146 de ani.

E graniţa dintre consecinţele mici ale isteriei şi cele mai ample, ale istoriei, strâns legate în România.

Ca să ajungem la Carol I, întemeitorul statului român modern, şi să înţelegem cât de adâncă este falia care a separat vechea Românie de cea nouă, trebuie să începem cu sfârşitul.

In anul 1914, „Noua Revistă Română” a lui Constantin Rădulescu-Motru, ediţia din 12-19 octombrie, publica pe prima pagină un  necrolog.

Numele Regelui Carol I, era scris cu majuscule.

Finalul textului: „Cu toată relativitatea măririlor istorice, amintirea lui Carol I va fi în veci respectată de neamul românesc. Nu va fi el Carol Cel Mare, fiindcă opera lui va fi desăvârşită de alţii, va fi totuşi Carol Cel cumpănit la fapte, cum n-a mai fost altul pe tronul Ţărilor Româneşti”.

La 1914, în România, încă mică, era inteleasa  lucrarea şi moştenirea marelui rege abia dispărut. „Noua Revistă Română” nu era un oficios, dimpotrivă.

La fel cum nu era nici mai celebra „Convorbiri literare”, al cărei număr zece din acelaşi octombrie 1914 avea pe copertă un Carol îmbătrânit, privind deja de dincolo, din istorie.

Duiliu Zamfirescu semnează articolul-ferpar din deschiderea revistei.

„Acum dinastia este a noastră. Regele este al nostru.El a mers să se amestece cu ţărna Domnilor pământeni, cu Basarabii şi Muşătenii, cu suliţarii de la Rovine şi de la Călugăreni, cu plămada daco-romană, ce atât de viguros încolţeşte peste tot”, scria prozatorul. Şi promitea, în numele generaţiilor viitoare: „Vom învăţa pe fiii noştri să venereze memoria Sa”.

Finalul este, din nou, în tuşe groase:

„Cel ce scrie aceste rânduri se simte mic, este zdruncinat până în temeliile vieţii sale, faţă de mărimea unui suflet cu adevărat regal, închinat în întregime patriei – fără bucurii violente, fără patimi, îngrijorat pururi de ce va fi mâine pentru România”.

48 de ani ! Cine ar fi crezut în mai 1866 că tânărul Hohenzollern, care fusese agreat de elitele locale şi de Marile Puteri să fie noul domnitor al Ţărilor Române, va rezista 48 de ani?

A fost cea mai lungă şi mai rodnică domnie din istoria românilor.

 Şi totuşi, atunci, la început, Carol n-a fost nici Mare, nici demn să stăpânească peste plămada daco-romană, ci prea puţin simpatic cafenelelor din Bucureşti, aşa cum notează generalul Theodor Văcărescu în memoriile sale publicate chiar în 1914, ca omagiu postum adus suveranului dispărut. Iată cum debutează, deci, România modernă: cu o ceartă între ambiţioşii locali, cu un monarh depresiv şi resemnat, şi, în final, cu o republică de toată frumuseţea la Ploieşti.

 

 

O luptă a liberalilor „roşii”

 

Recursul la istorie şi la istorici. Titu Maiorescu descrie în a sa Istorie politică primii ani ai domniei lui Carol I:

„Adevărata greutate a situaţiei interne era lipsa oricărui simţământ dinastic la poporul român, deprins de atâtea generaţii cu domnii efemere, indiferent la desele schimbări ale indivizilor de la tron, mai indiferent acum în urma răsturnării lui Cuza-Vodă”.

„Monstruoasa coaliţie” (vremelnica unire între conservatori şi liberali pentru detronarea lui Cuza), a fost mai fragilă decât credem.

Explicaţia este necesară, însă insuficientă. Cauza adâncă a faliei care a marcat primii ani ai domniei lui Carol I a fost alta: liberalii (generaţia 1848, „roşiii”, care în zilele noastre ar fi trecut drept stângişti redutabili) nu depăşiseră faza revoluţionară.

Trăiau în trecutul recent, în vremea ambiţiilor răzvrătite, la intersecţia aceea unde orice liberal european autentic se simţea Giuseppe Mazzini (n.r. – revoluţionar italian).

Mai departe, Theodorian-Carada, completându-l pe Maiorescu în „La centenarul primului rege”:

„În 1866 trăiau încă şase foşti domnitori şi vreo 20 de beizadele, fiecare cu ambiţiile şi speranţele sale”.

Şi ce ambiţii! Alexandru Ioan Cuza, de pildă, a fost ales (de două ori!), în absenţă, deputat şi însuşi Carol I l-a rugat să revină din exil, asigurându-l că va fi posibilă o colaborare între ei. Cuza, însă, nu a revenit.

Ca să câştige încrederea scenei politice româneşti, Prinţul Carol (România avea să devină Regat abia în 1881, la patru ani de la cucerirea independenţei faţă de Imperiul Otoman) a îmbrăcat şi haina mondenului, a dat baluri şi recepţii, a fost prezent, s-a afişat.

Însemnările sale zilnice (Memoriile i-au fost republicate recent) ni-l arată însă singur şi cuprins de deznădejde.

Scria des acasă, tatălui său, cerându-i sfatul: ce să facă aici, în ţara asta, unde totul se mişca lent, se construia greu şi se dărâma repede.

Un psiholog care ar avea înclinaţii spre lectura istorică şi ar citi „Memoriile” ar putea pune chiar crudul diagnostic „depresie”.

Carol era, deci, deprimat şi îi cerea sfatul tatălui său, care l-a povăţuit întotdeauna să lupte până la capăt: un Hohenzollern nu renunţă niciodată.

 

 

În ţara lui alde Manolache Costache-Epureanu

 

 

 

 

 

 

 

 

Apogeul crizelor anti-monarhice, un fel de culme a disputelor de cafenea, este august 1870, cu a sa „Republică de la Ploieşti”.

Până atunci însă se cuvine consemnată succesiunea guvernelor: întâi liberalii, sub conducerea lui Constantin Al. Creţulescu, cu Ion C. Brătianu la Interne, apoi un Guvern Ştefan Golescu, urmat de un Guvern Nicolae Golescu, plus un Cabinet Dimitrie Ghica şi un Guvern General Alexandru G. Golescu.

După cinci echipe ministeriale în patru ani, august 1870 i-a prins pe români cu un Cabinet condus de conservatorul Manolache Costache-Epureanu.

Instalat în aprilie ’70, Manolache Costache se remarcase ca unul dintre cei mai acerbi critici ai Legii Agriculturii, dată pe vremea lui Cuza. Interpelat de Kogălniceanu, care i-a bătut obrazul, amintindu-i că deţinea funcţia de ministru în perioada de glorie a Domnului Unirii, liderul conservator a răspuns, în dulcele stil clasic românesc, că nu mai era acelaşi.

Ţara, ţara, domnule!, se schimbase şi oamenii ar fi trebuit să fie alţii, noi.

Ce a fost „Republica de la Ploieşti”? Ce putea să fie în ţara lui Manolache Costache-Epureanu? Bineînţeles, o comedie. Pentru lămurire putem consulta oricând dramaturgia lui Ion Luca Caragiale.

Politic se explică aşa: reacţia liberalilor radicali la echilibrul domnitorului, care nu îi prefera conservatorilor şi liberalilor moderaţi.

Da, acesta este adevărul: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada şi alte figuri patinate de timp au vrut să îl debarce pe Carol I.

Paharul nemulţumirilor populare faţă de Carol I includea şi „Afacerea Strousberg” (scandal politico-financiar legat de concesionarea construcţiei de cale ferată Bucureşti-Roman unui consorţiu prusac) şi stabilirea unei rente prea-îndestulătoare pentru soţia Principelui Carol, Elisabeta de Wied (Carmen Sylva).

 

 

„Pe băncile şcoalei lui 8 August”

 

Contextul internaţional: războiul franco-prusac început în 1870, despre care revoluţionarii de la ’48 credeau că se va termina cu victoria Parisului.

Oricine deschide astăzi o carte de istorie, riscă o criză de râs: conflictul s-a sfârşit în 1871 cu Wilhelm I al germanilor încoronându-se în „Sala Oglinzilor” la Versailles!

Cine să anticipeze, însă, asta la marginea Europei, unde ziarul lui C.A. Rosetti, „Românul” („Romanulu”, în limba de la 1870), falsifica starea de facto de pe front în cronicile trimise din Franţa.

„Braţul armat” al „Republicii de la Ploieşti”, colonelul Alexandru Candiano-Popescu, explica în memoriile sale că în ţară majoritatea covârşitoare a populaţiei şi a elitei era pro-Franţa şi că în contextul unei victorii a Parisului s-a considerat că nu e bine să ne prindă pacea cu prinţ prusac pe tron: „La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit.

Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda”, scrie cu uşurare colonelul, ani mai târziu, fericit că propria revoluţie eşuase lamentabil.

 

 

 

 

 

 

Candiano – Popescu a devenit ulterior, dintr-un radical anti – Carol, un apropiat al Regelui, căruia militarul-poet i-a scris chiar şi ode exaltate, reprezentative pentru spiritul personajului:

„Te-am văzut întâiu’n pilde şi’n a legei apărare,/ Mare’n sfat şi’n bătălii,/Şi-a Românului urare,/ Este: «Tu, Carol Cel Mare,/ Al românilor să fii»”.

Publicist, dar şi războinic, Candiano s-a remarcat în Războiul de Independenţă faţă de Imperiul Otoman, participând la cucerirea Griviţei. A luptat, a murit cu ei de gât – la figurat, desigur – pentru Rege.

 

Tatăl lui Carol I: Mai rabdă-i pe români !

 

Înapoi la august 1870! Guvernul i-a arestat pe complotişti, inclusiv pe generalul N. Golescu şi pe bătrânul Ion Brătianu. Planul a fost aşa: mişcarea ar fi trebuit să izbucnească simultan în şapte localităţi (în afară de Ploieşti – la Craiova, Bucureşti, Tecuci, Brăila şi Buzău).

Complotiştii mizau pe trupele de la Furceni, masate undeva între Tecuci şi Focşani. Şi de acolo, de la Furceni, spre Capitală! Miza era clară: detronarea Principelui Carol şi numirea unei Regenţe.

„Românul” şi-a ţinut la curent cititorii din prima clipă, dar trebuie să luăm cu infinite precauţii cele scrise în ziarul coordonat de C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada (pe care Carol I şi l-a apropiat peste ani, oferindu-i, din 1880, funcţia de şef al proaspetei Bănci Naţionale).

Prima relatare este aceasta: „7 ore jumătate sera…

„Unu călătoru, trecându prin Ploiesci, şi sosindu în acestu momentu la Bucuresci, ne face următoarea narare asupra celor petrecute la Ploiesci: Astăzi, la ore 3 dimineaţa, toţi cetăţianii ierau în piciore, făcea se vibreze aerulu tăcutu alu nopţii, prin resunetele sele înfiorătore.

Mare adunare de poporu pe strade şi pe pieţele principali. Poporulu proclamă … nu cutezămu a spune ceea ce ni se raportă, de atâta mare gravitate ni se pare.” (n.r. – am păstrat limba si ortografia originală).

 

 

 

Actul I: intră în scenă teribilul Guţă

 

 

 

Faptele aşa cum au fost reconstituite de istorici. Intră în scenă Guţă Antonescu, supranumit, se pare că pe bună dreptate, „Grădinarul”. Guţă preia postul de telegraf.

De aici începe comedia telegramelor false. Se anunţă că Principele Carol a fost alungat şi că Guvernul este preluat de o Regenţă condusă de Nicolae Golescu.

Aşadar, nici vorbă de „Republică”, nimeni n-a pronunţat cuvântul în acea teribilă noapte de august. Prefectura locală era antamată de însuşi Candiano.

O telegramă semnată chipurile de Ion C. Brătianu a fost lecturată public. Ea îl credita pe Candiano cu puterea de a prelua şi trupele armate din judeţ.

Numai că Guţă Antonescu face şi greşeli, de ajunge dansul telegramelor false până la Bucureşti.

Capitala, alertată, trimite trupe. Golescu şi Brătianu sunt arestaţi. Ziarele vremii consemnează că la arestare bătrânul Brătianu a fost calm şi a rugat să nu i se umble prin hârtii fără rost, căci nu e un începător în ale complotului şi nu lasă semne.

 

 

 

Actul II: intră în istorie maiorul Polizu

 

 

 

Confruntat cu noul prefect Candiano, maiorul Polizu de la cazarmă refuză să-i recunoască funcţia şi nu se predă.

Vin trupele de la Bucureşti şi se termină bâlciul.

Eugeniu Carada întoarce armele, condeiul cums-ar zice, şi vine şi el la Ploesci, să acuze, să combată.

Toată lumea (mai puţin Regele) cumva reuşeşte să o întoarcă (ca la Ploieşti!) şi pupă Piaţa Endependenţei, care urma să vină.

Se ţine un proces-fantomă, la Târgovişte, toţi participanţii la „Republica-mascaradă”, 41 de inculpaţi, sunt achitaţi.

Carol I e deprimat de veste şi vrea iar să demisioneze. Tatăl său îl sfătuieşte să-i mai rabde, totuşi, pe români…

 

 

Epilog

 

 

La 23 mai 1871, Carol ţinea un discurs la deschiderea sesiunii extraordinare a Parlamentului:

„Adevărata libetate n-are nimica de-a face cu neregula şi anarhia: fără datorii nu există drepturi, fără ordine nu-i libertate”.

 

 

 

 

Bibliografie:

 

• Romania 1866 – 1947, de Keith Hitchins

• Memoriile Regelui Carol I al Romaniei

• europolitics.ro;  

• historia.ro

•  prof. univ. Dr. Ioan Scurtu