CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mihai Eminescu s-a opus unirii Dobrogei cu România

Unirea Dobrogei cu România. Proclamația principelui Carol către dobrogeni |  Istorie pe scurt

De ce s-a împotrivit Mihai Eminescu unirii Dobrogei cu România?

Două aniversări din luna noiembrie sunt legate de una dintre cele mai vizitate regiuni ale României – Dobrogea, scrie istoricul și jurnalistul Ovidiu Drugă în https://ioncoja.ro/dobrogea-romaneasca.

Acesta spune că puțini știu astăzi că litoralul Mării Negre și Delta Dunării au intrat în componența țării noastre printr-un schimb „forțat de ruși”, care voiau să pună mâna pe cele trei județe din sudul Basarabiei, aflate în acea vreme în stăpânirea Românie.

POPULAȚIUNILE SĂLBATICE”


Cel mai vehement critic al alipirii Dobrogei a fost Mihai Eminescu.

”Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă. O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi (zeci n.r.), poate sutimi (sute n.r.) de milioane.

Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi (sute n.r.) de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și… dacă aceasta va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”, scria poetul nostru național în ziarul „Timpul” pe 2 august 1878.

LA SCHIMB, CADRILATERUL


La 141 de ani de la unirea Dobrogei cu România, putem spune că poetul național s-a înșelat. „Populațiunile sălbatice ale Dobrogei” s-au dovedit, în marea lor majoritate, fidele statului român și nu au pus mari probleme, cu excepția jafurilor și a crimelor provocate în primele zile de cerchezii nemulțumiți de plecarea administrației otomane.

E drept, guvernul bulgar a pretins în repetate rânduri Dobrogea, iar comitagii din țara vecină au desfășurat acțiuni teroriste împotriva autorităților românești.

Cadrilater – Redescoperă Istoria

Până la urmă, însă, lucrurile s-au calmat prin cedarea Cadrilaterului (luat de România după al doilea război balcanic și reocupat de bulgari înainte de Al Doilea Război Modial) și un schimb de populație.

Protestul lui Eminescu viza, însă, cu totul altceva, comportamentul odios pe care Curtea de la Sankt Petersburg l-a avut față de aliații români.

Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată ca un aliat de Imperiul Țarist.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat. Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace. În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres. Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei.

Alipirea Dobrogei de nord a fost sărbătorită de românii din regiune, după cum o demonstrează primirea făcută la Măcin trupelor ruse în iunie 1877 și, apoi în decembrie 1877 petiția care cerea unirea Dobrogei cu România.

O SAMAVOLNICIE


În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră.

Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie. În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei s-a la Constantinopole pe 21 octombrie 1878. În componența sa se aflau delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.

ACEST PĂMÂNT DEVINE, DIN NOU, ROMÂNESC


Problema a fost discutată încă de la Congresul de la Berlin. Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Chiar dacă cele șapte puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.

Proclamația de la Brăila

Chiar înainte de delimitare, pe 14 noiembrie, Carol I dădea următoarea proclamație de la Brăila, de unde trupele românești aveau să se desfășoare în Dobrogea:

“Locuitori de orice naționalitate și religie. Dobrogea- vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân- de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește.

Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi pedeapsa legitimă.

Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire”.

Documentul, tradus și în limbile turcă, greacă și bulgară, avea să fie răspândit pe foi volante în toată provincia, pentru a-i convinge pe locuitori că soldații români nu trebuie văzuți ca o armată de ocupație.

Ordinul dat armatei de domnitor mergea pe aceeași idee a evitării oricăror tensiuni. „Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veți merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri.

Soldați, în această nouă Românie veți găsi o populație care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin membri ai statului român, au aceleași drepturi la protecțiunea și dragostea voastră”.

ROMÂNI DE BUNĂVOIE


În 1878, Dobrogea era locuită de un adevărat mozaic etnic. Din cei 226.000 locuitori, 127.000 erau musulmani. Din punct de vedere etnic, cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), dar în Dobrogea mai locuiau și evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi și germani. Cu toate astea, armata română a fost, în general, bine primită.

La Măcin, Babadag, Tulcea, Constanța, Ostrov și Cernavodă s-au organizat ceremonii de primire. Localnicii voiau să scape de haosul creat de schimbarea stăpânilor, iar armata română a reușit să pună capăt dezordinilor și să restabilească siguranța localnicilor, chiar cu prețul unor pierderi umane. Nu e nicio exagerare.

După intrarea trupelor române, câteva mii de localnici, de diverse etnii, au ales să se întoarcă la gospodăriile lor, devenind de bună voie români.

Preluarea administrației de la autoritățile ruse a fost un proces mai lent. Deși oficial s-a făcut pe 23 noiembrie 1878, trupele rusești au rămas pe poziții până în primăvara anului următor.

Abia pe 4 aprilie, prefectul Constanței Remus Opreanu anunța plecarea unităților rusești de infanterie și artilerie din oraș. Pe 22 aprilie, prefectul de Tulcea, George Mihail Ghica, dădea și el de știre că navele rusești au părăsit portul.

Dobrogea era pe deplin românească!

ADDENDA:

În urma tratatului de la Berlin, în 1878 harta schimbărilor teritoriale privind România şi statele din Balcani se prezenta astfel:

Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)
 Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

30/11/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mancurtizarea prin școală și politica perseverentă de diluare a identității naționale a elevilor români

De la poezia ”Sergentul” de Vasile Alecsandri la ora de educație sexuală în programa școlară!

În ultimii ani, învățământul din România s-a schimbat foarte mult în direcția desprinderii de un model clasic de educație.

Programele școlare s-au schimbat gradual într-un mod radical, iar teme de istorie națională sau ale literaturii române pur și simplu au dispărut, scrie istoricul clujean Ionuț Țene, pe blogul http://www.napocanews.ro/ 

În general educația patriotică, textele literaturii române clasice au fost eliminate, introducându-se noi materii, ca educația civică europeană ideologizată și cea sexuală.

În general se preferă, ca în perioada URSS, eliminarea materiilor care se bazează pe rădăcinile, ierarhiile și tradițiile educaționale pentru a fi înlocuite cu direcții noi, care nu au nicio legătură cu identitatea și educația clasică.

Se repetă mancurtizarea, ceea ce critica Cinghiz Aitmatov în romanul ”Vaporul alb”. E o politică intenționată de diluare a identității pentru ca elevul să devină un cetățean european fără o legătură originară cu comunitatea locală și națională.

Zilele trecute m-am întâlnit cu niște tineri care nu cunoșteau texte literare clasice românești pentru că de mulți ani nu se mai fac acestea la școală. Erau mai informați despre un scriitor post-modernist din Germania decât despre Vasile Alecsandri.

Un singur tânăr știa de poezia ”Sergentul” învățată de la tatăl său care o recită în anumite momente emoționale.

S-a ajuns în România europeană ca în perioada fanariotă, în care tinerii află de texte literare și cronici de istorie națională de la părinți, într-un mediu privat, pentru că la școală se învăța în grecește despre istoria imperiului otoman, atunci, azi despre federația europeană.

Credeți-mă și azi îmi dau lacrimile când citesc poezia ”Sergentul” de Vasile Alecsandri, pe care am învățat-o pe de rost în clasa a cincea, când profesorul ne-a predat-o din manualul de litaratura română cu căldură și empatie.

”Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea „Sfântul Gheorghe” ş-a „României Stea”.

Se promova eroismul și patriotismul țăranului român ca bază funciară a educației civice de construcție a unui stat modern care și-a câștigat independența cu arma în mână.

Așa s-a făcut România mare, nu cu texte ideologice și propagandistice. Eroismul acestui țăran român a fost salutat de un colonel ce conducea un regiment de cavalerie, când a văzut pe pieptul soldatului valah strălucind ”Crucea Sfântul Gheorghe”.

Ofițerii ruși salutau cu respect eroismul țăranului român.

”Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, străine?”
„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”
„Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?”
„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”
„Dar pentru care fapte?” „Ştiu eu?… Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduţei… şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant…”
„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang… de dorobanţ!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.”

Poezia a fost compusă de Vasile Alecsandri la Mircești în decembrie 1877, înainte să cadă Plevna.

După noua programă pregătită de Ministerul Educației istoria, româna, latina , muzica și educația religioasă vor fi eliminate treptat, fapt ce a indignat Academia Română. Acest for important al națiunii consideră că diminuarea numărului de ore de ştiinţe, inclusă în cele patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial redactate de specialişti din Ministerul Educaţiei, compromite „competitivitatea înaltă”, într-un context global în care domeniile ştiinţelor de vârf constituie motorul economiei mondiale.”

Academia Română a luat act de recenta publicare a celor patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial din România redactate de grupurile de lucru ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

Constatăm cu surprindere şi cu îngrijorare că toate cele patru variante prevăd înjumătăţirea numărului de ore (de la două la una pe săptămână) pentru limbile moderne, pentru istorie, fizică, chimie şi biologie, precum şi eliminarea completă a limbii latine şi a orelor de dirigenţie („dezvoltare personală”).

Orele de educaţie muzicală, educaţie plastică şi religie rămân şi ele cu un statut incert, mai degrabă tolerate în noile programe decât aşezate la locul care li se cuvine”, se arată într-un punct de vedere al Academiei pe această temă.

În document, semnat de Biroul Prezidiului acestui for, se reaminteşte că în februarie 2016, Academia Română şi 500 de membri ai comunităţii academice au făcut apel la Ministerul Educaţiei să nu elimine limba latină şi să nu reducă numărul de ore de istorie şi limba română din planurile cadru ale învăţământului gimnazial.

„Venim, aşadar, şi acum să reamintim că reducerea numărului de ore de istorie şi geografie şi eliminarea limbii latine vor atenta grav la consolidarea în rândul elevilor a sentimentului identitar şi a stimei de sine ca români şi europeni.

Fără conştiinţa rădăcinilor, a istoriei şi a trunchiului lingvistic şi civilizaţional latin comun împărtăşite de români cu celelalte naţiuni europene, poporul nostru va fi lipsit nu doar de reperele care îi asigură stabilitatea naţională, ci şi de elementele care îi facilitează aderarea la Uniunea Europeană ca spaţiu cultural şi de civilizaţie.

Cultura generală, aceea pe care şcoala are menirea să o formeze, nu este altceva decât cultura comună, împărtăşită de toţi membrii unei anumite societăţi, iar societatea românească are în comun cu multe alte societăţi europene tocmai această întemeiere latină – istorică, civilizaţională – a identităţii noastre”, arată Academia.

Viitorul care se pregătește, din păcate, elevului român este educația sexuală și cea civică, o pastișă propagandistă ideologică marxizantă.

Dacă nu se învață poezia ”Sergentul” de către tinerii României, atunci vor ști doar despre culisele sexului de la Bruxelles, devenind cetățeni perfecți ai unei brave noi lumi, de consumatori perfecți pentru marile corporații în care vor ști mai mult de Robert Schumann decât despre Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu.

Educația clasică oferă conținut și oferă inteligență unui bun cetățean român și european.

ADDENDA:

Constantin Ţurcanu (Peneş Curcanul) – Neamul Românesc

                         

                              Peneș Curcanul 

Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a  nascut  în Principatul  de atunci al Moldovei, la 1 martie 1854, în ţinutul Vasluiului și a decedat la 15    noiembrie 1932.

Este mai puţin cunoscut faptul că acesta a fost  veteranul a patru campanii  purtate de armata româna : războiul de independenţă 1877 – 1878, al doilea război balcanic, 1913, primul război mondial 1916 – 1918 şi campania din Ungaria, 1919.

 La 15 mai 1875 a intrat  în rândurile Regimentului 13 Dorobanţi, iar la inceputul razboiului avea gradul de caporal, pentru ca in august 1877 sa ajunga sergent.

Fiind rănit la 4 octombrie 1877,  este evacuat în ţară unde se presupune că ar fi avut loc întâlnirea cu poetul Vasile Alecsandri, întâlnire care ar fi inspirat apariţia poemului  din volumul “Ostaşii noştri”.

Întâlnirea cu sergentul de la Vaslui, avea să-l fixeze în memoria colectivă a românilor drept ”Peneş Curcanul”, denumirea îşi avea originea la la penele pe care dorobanţii le purtau la căciuli. 

La 30 decembrie 1877 participă la decorarea drapelului unităţii iar, cu ocazia marii defilări ţinută pentru încheierea războiului pe Calea Victoriei, face parte din detaşamentul de paradă al regimentului.

În anul 1880 iese din rândul cadrelor active ale armatei.

Însă, cariera sa militară nu se încheie aici. În 1913, se prezintă voluntar pentru a lupta în cel de-al doilea război balcanic, în aceeaşi unitate vasluiană, transformată acum, după legiuirile militare de permanentizare a serviciului la infanterie, în Regimentul VII Rahova nr.  25 Vaslui.

De menţionat faptul că la momentul respectiv avea 59 de ani.

Şi nu trec nici trei ani şi iarăşi, la 62 de ani, de această dată, se prezintă voluntar la acelaş regiment 25 infanterie unde va face serviciul întregului prim război mondial distingându-se, de această dată, în luptele de la Oituz.

Anul 1919 îl găseşte cu gradul de plutonier major şi angajat în campania de pe Tisa.

Gradul de plutonier adjutant, cu care de altfel se găseşte în imaginea redată mai jos, este primit în perioada interbelică, când, de altfel, a şi apărut acest grad.

De menţionat faptul că s-a bucurat de mai multe onoruri, pregătite de obicei ofiţerilor, cum ar fi păstrarea între cadrele active pe viaţă, aşa cum numai marii generali au mai primit, ca sa nu mai vorbim de pleiada de decoraţii ce i-au umplut, pe drept merit, pieptul acestui curajos soldat, marcă vie a celor patru campanii militare la care a participat.

Eroul Constantin Ţurcanu, intrat în legendă cu numele de Peneş Curcanul,  îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Eternitatea din Vaslui, în memoria sa şi a celorlalţi nouă dorobanţi fiind ridicat un monument.

Problema atacurilor concertate pentru ștergerea memoriei colective în contextul mai larg al procesului de  globalizare este una generală. 

Președintele Trump deplânge la rândul lui această mișcare nocivă de ștergere a istoriei din memoria colectivă și atacul la valorile națiunii americane, pusă la cale de forțe oculte profund reacționare, în numele mondializării.

18/08/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Octombrie 1878 – Armatele Rusiei ocupau din nou Basarabia de Sud

 

 

 

 
 

 

Vedere din Ismail, 1909 (Wikimedia Commons)

 

 

În octombrie 1878, Rusia comitea o nouă agresiune la adresa României. Armatele rusești ocupau din nou Basarabia de Sud.

Este vorba de județele Cahul, Ismail și Bolgrad, care aveau o suprafață de 10.288 de verste (9.642 km2) și care fuseseră retrocedate românilor după Războiul Crimeii.

Acest nou act de agresiune a stârnit o antipatie durabilă a românilor la adresa rușilor, care își mai face simțite efectele și azi, scrie  https://www.rfi.ro/ pagina-de-istorie-pierdut-romania-cahul-ismail-bolgrad? 

Rusia a ajuns vecina românilor abia în secolul al XVIII-lea, după mai multe cuceriri în dauna Uniunii Polono-Lituaniene și a Imperiului Otoman.

În anul 1812, rușii au anexat pentru prima dată pământul românesc dintre Prut și Nistru, numit Basarabia. Inițial, rușii au vrut să ocupe în întregime Principatele Române până la Dunăre, însă ulterior, sub amenințarea împăratului francez Napoleon I, au cerut Moldova, iar mai apoi s-au mulțumit să anexeze numai   Basarabia.

Însă Rusia a suferit o înfrângere catastrofală în Războiul Crimeii, izbucnit în 1853, în care victoria a aparținut coaliției formate din Franța, Marea Britanie, Sardinia și Imperiul Otoman.

Ca urmare a Păcii de la Paris, rușii au fost constrânși să retrocedeze românilor  acest teritoriu de peste 9.600 de kilometri pătrați, care oferea românilor acces la Gurile Dunării și la Marea Neagră.

În teritoriul retrocedat, românii locuiau alături de bulgari, găgăuzi, lipoveni și albanezi.

Pe acest teritoriu, românii au înființat primul liceu bulgar din istorie, cel de la Ismail, împreună cu zeci de școli și cu Episcopia Dunării de Jos.

După mai mult de 20 de ani de la înfrângerea din Războiul Crimeii, Rusia a declarat din nou război Imperiului Otoman, în 1877.

În prealabil, rușii au semnat o convenție cu guvernul Principelui Carol I al României, prin care recunoșteau independența României și garantau integritatea frontierelor românești.

În cele din urmă, independența României a fost câștigată pe câmpurile de luptă din Munții Balcani de către armata comandată de Carol I al României, a cărei intervenție de partea rușilor a schimbat soarta războiului.

Însă după ce otomanii au cerut pace, Rusia și-a încălcat încă o dată cuvântul dat românilor și a cerut să anexeze din nou cele trei județe din Basarabia de Sud.

Marile Puteri au constrâns România să accepte cedarea Basarabiei de Sud.

În schimb, ele au retrocedat României Dobrogea și au recunoscut independența României.

Cotropirea rusească a Basarabiei de Sud a însemnat o nouă etapă de deznaționalizare pentru românii basarabeni.

 S-a suprimat legătura românilor cu țara, s-a interzis alfabetul latin și apelativul de român, Episcopia Dunării de Jos a fost retrasă la Galați, slujbele bisericești au fost admise doar în rusește, în învățămînt au fost închise iarăși toate școlile românești, adică liceul clasic complet de la Bolgrad, o școală normală, un gimnaziu cu seminar, două gimnazii de fete, 7 școli primare urbane, 124 școli primare rurale.

Până la prăbușirea Imperiului țarist, în 1917, nici o oră de curs nu s-a mai ținut, de altfel ca în toată Basarabia, în limba română.

De asemenea, liturghiile în limba română au fost interzise, iar Biserica Ortodoxă, supusă Moscovei, a devenit unul dintre cele mai eficiente instrumente de desnaționalizare.

Basarabia de Sud a revenit la țara mamă abia în 1918, însă rușii au invadat-o din nou în 1940.

Românii au eliberat acest teritoriu în 1941, însă rușii l-au reocupat în 1944. Acum, cea mai mare parte a Basarabiei de Sud face parte din Ucraina.

Ca urmare a colonizărilor masive și a desnaționalizării prin școală și biserică, cei mai mulți dintre locuitorii acestui pământ românesc se consideră acum ruși sau ucrainieni.

 

31/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: