”Măsurile active”(aktivnîie meropriyatiya) și „înșelăciunea strategică”(strategicheskaya maskirovka ), arme folosite de Rusia în războiul informațional

În contextul teriminologiei folosite de Rusia, noțiunea de dezinformare ( dezinformatsiya ) este adesea folosită pentru a desemna o serie de alte concepte: „înșelăciune strategică” (strategicheskaya maskirovka ), „măsuri active” ( aktivnye meropriyatiya ), operațiuni de informare, operațiuni psihologice, ascundere și negare. 

Factorul comun caracteristic este utilizarea diferitelor instrumente de informare – unii analiști se referă la „arma informațională” – pentru a transmite mesaje selective, incomplete și/sau distorsionate și pentru a influența gândirea unui adversar. 

Dezinformarea este adesea împletită în diplomația tradițională, „puterea blândă” sau soft power, sub formă de legături comerciale și culturale sau promovarea „narațiunilor strategice” de către surse oficiale, care acționează ca un „multiplicator de forță” în modelarea opiniilor publicului țintă.

De asemenea, aceasta poate avea ca scop subminarea credibilității sau încrederii adversarilori prin perturbarea propriilor lor narațiuni, semănând confuzie și neîncredere și – conform unor studii – prin promovarea „rețelelor de influență” (politice, de afaceri, de securitate, mass-media) care urmăresc să submineze coeziunea statului sau chiar realizează captarea statului.

Activitățile de dezinformare sunt adesea dificil de urmărit. Ideile și opiniile atent selectate pot fi împletite cu narațiunile faptice, ceea ce face dificilă evaluarea veridicității informațiilor empirice open-source.

Măsurile active fac parte din războiul politic condus de sovietici încă din anii 1920, continuat de Rusia contemporană.

Încă din 1923, Iosif Stalin a ordonat crearea unui Biroul special de dezinformare. Există o teorie conform căreia însuși Iosif Stalin a inventat termenul „dezinformare”, dându-i un nume sonor francez pentru a face alte națiuni să creadă că este o practică inventată în Franța. Substantivul „dezinformare” nu provine din limba rusă, el fiind o traducere a cuvântului francez désinformation.

Aceaste ”măsuri active” includ programe precum dezinformarea, propaganda mincinoasă, înșelăciunea, sabotajul destabilizarea și spionajul. Programele s-au bazat pe prioritățile politicii externe ale Uniunii Sovietice.

Măsurile active au fost efectuate de  Serviciile de securitate sovietice și rusești (Cheka, OGPU, NKVD, KGB, FSB) și au ca scop influențarea cursului evenimentelor mondiale, pe lângă culegerea de informații și efectuarea unor evaluări revizuite ale acestora. Măsurile active variază de la  manipularea mass mediei, la acțiuni speciale care implică diferite grade de violență „.

Gherile Promovarea organizațiilor de gherilă la nivel mondial

Serviciile secrete sovietice au fost descrise ca „primii instructori ai gherilelor din întreaga lume”.)

Conform declarațiilor faimosului defector din Securitatea ceușistă Ion Mihai Pacepa), General KGB Aleksandr Saharovski ar fi spus odată:

„În lumea de astăzi, când armele nucleare au făcut forța militară învechită, terorismul ar trebui să devină arma noastră principală”.El a mai susținut că „deturnarea de avioane este propria mea invenție”.

Numai în 1969 au fost deturnate de către OEP, cu finanțare KGB, un număr de 82 de avioane de pasageri în întreaga lume. Lt. General Ion Mihai Pacepa a descris operațiunea „SIG” (”Guvernele sioniste ”) concepută în 1972 pentru a întoarce întreaga lume islamică împotriva Israelului si Statelor Unite.

Președinte KGB Iuri Andropov i-a explicat lui Pacepa că ”un miliard de adversari ar putea provoca daune mult mai mari Americii decât câteva milioane. Trebuia să insuflăm o ură în stil nazist pentru evrei din întreaga lume islamică și să transformăm această armă a emoțiilor într-o baie de sânge teroristă împotriva Israelului și a principalului său susținător, Statele Unite ”.

Următoarele organizații de eliberare ar fi fost înființate sau susținute de KGB: Facțiunea Armatei Roșii, PLO, Armata de Eliberare Națională din Bolivia (creat în 1964 cu ajutorul Ernesto Che Guevara); Armata de Eliberare Națională din Columbia (creat în 1965 cu ajutorul Cuba), Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei în 1969 și Armata secretă pentru eliberarea Armeniei în 1975

„Maskirovka” este o strategie militară rusă cu o istorie lungă, care implică tehnici de camuflare a adevăratelor intenții, surprindere și înșelare a inamicului, fiind utilizată la respingerea invadatorilor mongoli în evul mediu și mai recent pentru a deruta naziștii în al Doilea Război Mondial, sau în conflictul actual din Ucraina.

Știm din istorie că încă din 1380, prințul Dmitri Donskoi și 50.000 de soldați ruși au învins o armată a Hoarde de Aur având 150.000 de războinici mongoli în bătălia de la Kulikovo. Oamenii lui Donskoi au repurtat victoria datorită atacului surpriză al unui corp de oaste ascuns într-o pădure din apropiere.

De atunci, pentru ruși, Maskirovka s-a transformat într-o strategie geopolitică, dar cele trei elemente implicate rămân aceleași: distragerea atenției adversarului, deghizarea adevăratelor scopuri și răspândirea dezinformărilor pentru a semăna confuzie și a întârzia un răspuns eficient din partea celor vizați.

Tradusă literal, maskirovka înseamnă „ mică mascaradă”, dar și duplicitate strategică, operațională și tactică.

Când luptătorii – etichetați „omuleții verzi” – puternic înarmați și mascați, au preluat clădirile guvernamentale din Crimeea, acesta a fost un exemplu clasic de maskirovka în secolul 21.

Toate națiunile folosesc înșelăciunea ca strategie în război, dar am putea să ne întrebăm dacă există vreo altă națiune care a apelat la viclenie ca instrument politic atât de mult timp și cu atâta ardoare, așa cum a făcut-o Rusia. 

Este o strategie insidioasă, pe care mulți lideri ruși, inclusiv președintele Vladimir Putin, au folosit-o de-a lungul anilor pentru a-i induce în eroare pe oponenți , ea fiind concepută pur și simplu, pentru a menține adversarii într-o stare de permanentă dezorientare și a-i pune în siuația de a încerca să ghicească ce intenționează cu adevărat Moscova.

Înainte de agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, președintele Putin a spus în repetate rânduri că nu are de gând să invadeze această țară vecină.

De fapt, Kremlinul a spus că președintele rus a glumit că oficialii occidentali știu chiar și ora atacului, în timp ce l-a asigurat pe președintele francez Macron că Rusia nu are de gând să atace Ucraina.

Cu toate acestea, Putin a ordonat o așa numită „operațiune militarîă specială” împotriva Ucrainei, în timp ce rachetele Rusiei au început să explodeze la Kiev, distrugând infrastructura acestei capitalei pe fondul masivelor atacuri terestre ale forțelor armate ruse.

Experții spun că președintele rus a folosit vechea tehnica militară rusă numită „maskirovka”.

Brijesh Singh, un expert în procedeele războiul informațional și securitatea cibernetică, dezinformare și înșelăciune utilizate pentru direcționarea greșită a inamicului, spune că maskirovka face parte din operațiunile serviciilor de informații rusești de secole, chiar înainte de epoca comunistă.

De fapt, aceasta tehnică se preda la școala militară fondată de țarul Nicolae. II”, informează Singh.

Câteva zile înainte de invazie, Kremlinul spunea că trupele sale se întorc la cazarmă după exercițiile desfășurate în comun cu forțele belaruse și apoi câteva zile mai târziu a adăugat că soldații implicați în exercițiul din Crimeea se vor întoarce și ei la bazele lor.

Secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken, a avertizat că Rusia va folosi pentru a-și justifica atacul asupra Ucrainei, tehnica „steagul fals ”iar Casa Albă a declarat că forțele lui Putin vor ataca Ucraina între mijlocul lunii ianuarie și jumătatea lunii februarie cu mii de soldați dislocați la frontiera cu această țară.

„Agențiile de informații din întreaga lume folosesc așa numitele „măsuri active” sau operațiuni psihologice pentru a-și impune voința asupra inamicului”, dar, „cu toate acestea, conceptul strategic rusesc de maskirovka încearcă să manipuleze preventiv procesul decizional al inamicului și să-l împingă către rezultatele dorite”, a adăugat expertul Brijesh Singh.

Președintele rus a luat prin surprindere întreaga lume când a anunțat „operațiunea militară specială” împotriva Ucrainei, evitând să admită că de fapt în Ucraina a declanșat pur și sim plu un război de agresiune.

„Prin folosirea teoriei „controlului reflexiv”, inamicul este manipulat să ia decizii care au fost pre-hotărâte de manipulator.

O astfel de „confruntare informațională” este folosită pentru a câștiga opinia publică globală și, de asemenea, pentru a galvaniza populația internă prin utilizarea direcționării greșite strategice, ” a explicat Singh.

Nu trebuie să privim mai departe de acțiunile recente ale Rusiei în Crimeea, Siria, Marea Britanie sau la alegerile prezidențiale din SUA, pentru a vedea cât de eficient poate influența Kremlinul alte puteri mondiale, negând tot timpul implicarea sa.

„Oamenii din vestul Europei și de pretutindeni în Occident au mai puțină încredere în guvernele lor decât probabil că au avut odată”, a spus Lindley-French, membru al think tank-ului Canadian Global Affairs Institute.

„Aceasta deschide o oportunitate pentru oamenii calificați în arta întunecată a maskirovkăi de a-și desfășura meseria.”

De asemenea, de regulă rușii nu revendică aproape niciodată public responsabilitatea pentru acțiunile lor.

Acestea fiind spuse, iată câteva exemple recente care ilustrează clar utilizarea de către Rusia a tehnicilor maskirovka în ciuda refuzului rușilor de a-și recunoaște implicarea directă în aceste cazuri.

Imixtiunea electorală

Presupusa ingerință a Rusiei în alegerile prezidențiale din SUA din 2016 este un exemplu de manual al maskirovka la lucru.

Anchetatorii americani spun că agenții ruși sponsorizați de stat au încercat să influențeze alegerile prin piratarea e-mailurilor și răspândind în mod deliberat știri false pe rețelele sociale despre candidata democrată Hillary Clinton, în beneficiul actualului președinte american Donald Trump.

Treisprezece cetățeni ruși și trei grupuri au fost inculpați ca hackeri de către Robert Mueller, consilierul special american desemnat să investigheze ingerința Rusiei.

Dosarele lui Mueller susțin că hackerii au distras și au informat greșit alegătorii ridicând probleme false, apoi și-au deghizat acțiunile pretinzând că sunt activiști.

Kremlinul a negat implicarea directă în mai multe rânduri, arătând cu degetul în altă parte.

„Nu îmi pasă deloc, pentru că ei nu reprezintă guvernul”, a spus Putin în martie, după ce acei 13 cetățeni ruși au fost inculpați pentru rolul lor în acea operațiune.

„Poate că nu sunt nici măcar ruși, ci ucraineni, tătari sau evrei, dar cu cetățenie rusă, care ar trebui să fie verificată”, a spus Putin.

El a continuat sugerând că hackerii ar putea avea dublă cetățenie sau chiar ar fi fost plătiți de Statele Unite.„De unde se poate ști asta? Nici eu nu stiu.”

Studii de caz: Statele baltice și Siria

Au fost identificate mai multe elemente ale narațiunilor strategice ale Rusiei, înscrise în campania care vizează statele baltice și executate cu mijloace de dezinformare digitală, și are menirea să slăbească aceste state din interior (a se vedea Serviciul canadian de informații de securitate, 2018; Lucas și Pomeranzev, 2016; și pentru un studiu de caz mai detaliat al implicării Rusiei în Ucraina, a se vedea raportul CREST Rusia și dezinformarea: cazul ucrainei). 

Această campanie de dezinformare are loc în contextul deteriorării mediului de securitate în regiunea Mării Baltice:

• Rusia este înfățișată ca o „fortăreață asediată”, înconjurată de state ostile și cuprinsă de extinderea NATO; mobilizarea internă a societății ruse în jurul actualului regim are scopul de a influența populația rusofonă din țările baltice.
• În același timp, prezența militară a Rusiei în districtul său militar de vest dă impresia că NATO este neputincioasă să protejeze suveranitatea și integritatea teritorială a statelor baltice în cazul unui conflict.
• A existat o campanie susținută care vizează renașterea sentimentelor antiamericane și anti-NATO în Europa.
• Rusia este prezentată ca o alternativă la modelul liberal occidental, ca custode al valorilor conservatoare „tradiționale” creștine și oponent al drepturilor individuale „universale”.
• Se proclamă spectrul fragmentării UE.
• Legăturile istorice ale statelor baltice cu Rusia ca eliberatoare a lor de nazism sunt evidențiate în campaniile de informare care susțin că există încă elemente fasciste acolo (vezi demonstrațiile orchestrate de actori ruși cu privire la înlăturarea „Soldatului de Bronz” la Tallinn în 2007, care a implicat un campanie de informare adresată cetățenilor rusofoni din Estonia).

Alte utilizări ale Maskirovka

Maskirovka rusă a jucat un rol major în anexarea Crimeei în 2014 și în apărarea Siriei în urma unui atac chimic într-un oraș controlat de rebeli.

Se știe că Rusia a desfășurat trupe în 2014 pentru a ajuta separatiștii pro-ruși din Crimeea, dar a negat tot timpul că a avut vreun rol în această criză.

Rușii au susținut că acei așa ziși „omuleții verzi” bine înarmați și camuflati, care au apărut în Peninsula Crimeea din Marea Neagră în timpul conflictului, erau doar voluntari aflați în vacanță și nu o forță de luptă a Kremlinului.

În cazul Siriei, Rusia a folosit o armată de troli online pentru a dezinforma și mai ales pentru a pune la îndoială informațiile potrivit cărora aliații săi sirieni ar fi folosit arme chimice împotriva unui întreg oraș de rebeli.

Ministerul rus al Apărării s-a alăturat și el la această campanie de dezinformare, susținând că este vorba de o știre falsă lansată de „Caștile Albe”, un grup britanic de activiști medicali.

„S-au exercitat presiuni puternice din partea Londrei asupra reprezentanților așa-ziselor Căști Albe pentru a organiza rapid provocarea premeditată”, a declarat în aprilie, generalul-maior Igor Konașenkov, purtătorul de cuvânt al Ministerului rus al Apărării.

Ministrul rus de externe Serghei Lavrov, a ridicat de asemenea îndoieli cu privire la incident, susținând că un stat pe care nu l-a numit a „fabricat” atacul, ca parte a unei „campanii rusofobe”.

Publicitate

EXPERȚI RUȘI: colapsul Rusiei se va accelera în cazul în care Rusia va fi atrasa într-un ”mare” război împotriva Ucrainei sau în Orientul Mijlociu.

Când și cum se va dezintegra Rusia?

Potrivit unui studiu publicat de sociologii dela „Levada-Țentr“, 50% dintre ruși cred că separatismul este o problemă gravă a Federației Ruse, relateaza site-ul „PolitVesti“.

Elitele politice au înțeles acest pericol mult mai devreme. Putin i-a acuzat pe „instigatorii teroristilor“ că urmăresc dezintegrarea țării încă din 2004, după dezastrul teribil de la Beslan, când odata cu cei 28 de teroriști au fost uciși 314  de ostatici, printre ei – 186 copii.

Există opinia experților că clivajul Rusiei se va produce pe linia de divizare a culturilor slavilor rasariteni de cea islamica (Caucazul de Nord și regiunea Volga) și budista (Kalmikia, Tuva, Buryatia).

Potrivit altor previziuni, colapsul Rusiei se va întâmpla odata cu despărtirea Siberiei și a Orientul Îndepărtat, a teritoriior care graviteaza in jurul Marii Baltice precum și odata cu autonomizarea sudului Rusiei și a regiunii Volga.

Este interesant faptul că atât expertii pro-Kremlinul, cât și cei independenți consideră că această perspectivă este reală.

De exemplu, Andrei Movchan, directorul programului „Politica economică“ a Centrului Carnegie din Moscova, consideră că „pana la sfarsitul secolului XXI nu va mai exista o țara cu numele de ”Rusia” pe actualul teritoriu al Federatiei Ruse”.

Experții cred ca criza puterii centrale este o condiție suficientă pentru începutul prăbușirii Federației Ruse, care se va produce ca urmare a protestelor de masă din Moscova, Sankt-Petersburg, Ekaterinburg, Krasnoiarsk, Kazan …

Această dezvoltare se va accelera în cazul în care Rusia este atrasa într-un ”mare” război  împotriva Ucrainei sau in Orientul Mijlociu.

Criza economică și, odată cu aceasta, reducerea subvențiilor bugetare, activizeaza sentimentele separatiste în Caucazul de Nord.

Taierea alocațiilor bugetare va reduce la zero interesul elitelelor locale de a rămâne în Federația Rusă.

Potrivit istoricului rus Mihail Iampolski, când Putin va rămane fara bani, prima care se va dezlipi va fi Cecenia. Demersul lui Kadîrov va produce o „schimbare” tectonică în regiune.

Dagestanul, mai mare și mai puțin omogen decât Cecenia, riscă să se sparga în mai multe părți simultan.

Următoarea la coada de așteptare „pe drumul spre ieșire” va fi Siberia și regiunea Volga. Separatistii sunt activi în Urali, Extremul Orient, în regiunea Volga, Sahp (Yakutia), Kaliningrad și Karelia.

În unele regiuni ale Federației Ruse – Daghestan, Cecenia, Ingușetia, Tatarstan, Bașkortostan, Tuva – cauza separatismului va fi factorul național. În altele – Komi, Yakutia, Yamal-Nenets, Khanty-Mansiysk și districtul Taimyr – acest lucru se datorează dorinței elitelor locale de a pune stapanare pe resursele minerale locale.

De exemplu, organizația de tineret „Cuck bure” (”Lupul cerurilor”) are drept scop deschis  suveranitatea Baskortostanului.

Activitățile sale sunt susținute tacit de conducerea republicii, care respinge cererile FSB de interzicere a organizatiei.

Populația din Orientul Îndepărtat, Insulele Kurile și Kaliningrad este atrasa mai mult de China, respectiv Japonia și Germania/Polonia decât de Rusia.

În același timp, și Orientul Îndepărtat și Kaliningradul (fostul Königsberg) – sunt zone de sine stătătoare, care se pot dezvolta în afara Federației Ruse.

În ambele cazuri, elitele locale și populația sunt nemulțumite de politicile sociale și economice ale centrului. De exemplu, Orientul Îndepărtat este cea mai puțin populată regiune a Federației Ruse. În regiunile de frontieră de aici locuiesc până la 6 milioane de persoane.

În țara vecină, China, în cele trei provincii de frontieră sunt peste 100 milioane de oameni. Astfel, ca nimeni și nimic nu va împiedica China și Japonia sa ocupe rapid și cu încredere teritoriile disputate.

Printre variantele discutate de experti se estimeaza ca pe locul actualei federatii Ruse vor aparea 10-20 de noi state independente, iar o parte din teritoriu va trece sub controlul unor țari invecinate.

Dmitri Sincenko, analist Radio Liberty, crede că prăbușirea Rusiei va duce la absorbția unei parti din Siberia și Orientul Îndepărtat de catre China, regiunea de nord-vest și Sankt Petersburg vor fi transferate Finlandei, Crimeea și sudul Rusiei, în afara de republicile musulmane, se vor alipi la Ucraina.

Alipirea resturilor Rusiei la țări civilizate vecine le va permite să-și mențină stabilitatea politică și identitaea naționala, iar lumea va evita un scenariu radical. Cel mai probabil, o astfel de opțiune va fi susținută de centrele geopolitice mondiale – SUA, UE, China, Marea Britanie, Japonia.

Mai mult, ele vor deveni principalii investitori ai asimilării forțate a popoarelor fostei Federații Ruse. La urma urmei, dacă va există o întărire a sentimentelor centrifuge, jucătorii-cheie vor trebui să rezolve problema armelor nucleare rusești.

De aceea, va fi in interesul lor să atașeze teritoriile abandonate unor state puternice, înainte ca tot felul de „Ghirkini“ sa declare acolo „republici populare“, cu toate consecințele care decurg de aici.

ADDENDA:

Centrul Levada este o organizație rusă independentă, neguvernamentală , care efectuează studii și cercetări sociologice. Numit după fondatorul său, profesorul Yuri Levada (1930-2006). Centrul își urmărește istoria în 1987, când a fost înființat Centrul de Cercetare a Opiniei Publice din întreaga Uniune (VTsIOM) sub conducerea academicianului Tatyana Zaslavskaya.Centrul Levada este membru al asociațiilor internaționale ESOMAR și ОIRОМ.

Experții Centrului Levada sunt adesea membri ai unor organizații precum Fundația Liberală a Misiunii, Carnegie Endowment for International Peace , Fundația Gorbaciov, Memorial , Prelegeri publice ale Proiectului Polit.ru, Școala Superioară de Științe Sociale și economice din Moscova, Centrul public AD Saharov și lecturi Chodorkovskij .

Articolele, interviurile și opiniile experților publicate de Levada-Center apar în mod regulat în mass-media internă și străină, precum Kommersant , Vedomosti , The Economist , The Wall Street Journal , The New York Times etc.

Alte publicații din presa științifică și politică socială din Rusia includ Pro et Contra , Otechestvenie zapiski , Social Studies and the Present , The New Times , Novaya Gazeta și Ogoniok . Centrul Levada este inclus în lista centrelor analitice independente din Europa publicată de Freedom House .

Datele publicate de Levada-Center au fost utilizate pentru Raportul special al economistului asupra Rusiei. Radio Free Europe / Radio Liberty colaborează, de asemenea, cu Levada-Center, care transmite săptămânal programul Opinie publică .

În Federația Rusă această organizatie a fost declarată ”agent străin”, în temeiul Legii agenților străini din 2012.

REMEMBER: 19 februarie/3 martie 1878, ziua în care rușii au demonstrat încă odată năravul lor de a cotropi pământuri românești care nu le aparțineau

Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată de Imperiul Rus ca un aliat.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat.

Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român, colonelul Arion, nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano, (azi Yeșilkoy, oraș din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul), care a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

Mai mult, Rusia a ciuntit din nou România, după anexarea samavolnică a Moldovei dintre Prut și Nistru din 1812.

La 19 februarie/3 martie 1878, la San-Stefano (foto), a fost încheiat fără participarea reprezentanților Romaniei, tratatul de pace ruso-turc,

Potrivit clauzelor tratatului, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari, autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea un drept al Rusiei de intervenție în trebuirile popoarelor creștine din Imperiul Otoman.

Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război și se cedau patru regiuni din Caucaz.

Independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia istorică (Bugeacul), dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19).

Totuși, Rusia, deranjată de reacțiile românești privind pierderea Basarabiei, a impus ca orașul Silistra să-i fie acordat Bulgariei.

În ciuda contribuției remarcabile a armatei române la victoria finală, alături de trupele ruse, delegatul României nu a fost admis la tratative. Maniera Rusiei de a încheia pacea și condițiile impuse de aceasta României a adus relațiile bilaterale în pragul rupturii. Rusia a fost acuzată de către Prințul Carol că și-a încălcat angajamentul de a respecta integritatea României.

Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei și nu României în 1856. Să subliniem boala rusească de a cotropi pământurile altora pentru oribii care susțin că numai sovieticii „neruși” au atacat România.

Foto: https://ro.wikipedia.org – Clădirea în care s-a semnat Tratatul de pace de la San Stefano (Yeşilköy).

Prin urmare, România s-a alăturat celorlalte puteri europene și a cerut revizuirea tratatului de pace de la San Stefano, fapt care a avut loc la Berlin în 1/13 iunie 1878.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace.

În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres (foto). Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei. În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor.

Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră. Primul ministru Mihail Kogălniceanu a înclinat către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie.

În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei avea în componența sa delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord cu trecerea Dobrogei in componența României. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.Chiar dacă cele șapte mari puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.