CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Moldovenii pe „Lista alfabetică a popoarelor care locuiesc în Imperiul Rus” publicată de Consiliul de Miniștri la 1895

Imperiul Tarist - Caricatura - Anonimus

Moldovenii în lista popoarelor din Imperiul Rus (1895)

Consiliul de Miniștri a fost instituția administrativ-superioară din Imperiul Rus dintre anii 1802 – 1906, înființată de Alexandru I al Rusiei.

În general, activitatea Consiliului se axa pe probleme importante de guvernare interdepartamentală, administrație ministerială, căi ferate ș.a.

În anul 1895, Cancelaria imperială rusă a Consiliului de Miniștri publica ediția „Listă alfabetică a popoarelor care locuiesc în Imperiul Rus” („Алфавитный список народов, обитающих в Российской Империи”), conform recensământului general.

cop

intr

 

„Imperiul Rus  în componența lui completă, se întinde pe aproximativ 1/2 din Europa și 1/3 din Asia sau 1/22 din suprafața globului pământesc și 1/6 din suprafața întregului uscat (în jur de 19 milioane de verste pătrate), ocupând ca suprafață al doilea loc după Imperiul Britanic.

  Conform calculelor din anul 1886, în tot Imperiul Rus locuiesc cca. 113 milioane de suflete  și în acest sens Rusia se situează ca populație după  China și Marea Britanie, cu posesiunile sale coloniale.”

Foto: Histoire Et Géographie – Atlas Général Vidal-Lablache, Librairie Armand Colin, Paris, 1898 Sursa: Wikipedia 

Moldovenii sunt urmașii dacilor antici, puternic amestecați cu coloniștii romani (dunăreni). Graiul lor este constituit dintr-un amestec al limbii latine cu numeroase alte limbi.

Ocupația de bază – grădinăritul și viticultura, parțial și agricultura, în principal cultivarea porumbului și grâului.

Credință: ortodoxă.

Teritoriu: moldovenii locuiesc în gubernia Basarabia, unde alcătuiesc cam jumătate din toată populația (uezdurile (voloste/raion n.a.) Chișinău, Soroca, Orhei, partea de est a Benderului (Tighina n.a.) și Ismail), în Podolsk (uezdurile Balta, Olgopol, Iampol), în Herson (uezdurile Elisavetgrad, Tiraspol, Ananiev, Oleksandriisk, Herson) și Ekaterinoslav (uezdurile Bahmut și Slovianoserbsk), dar și în okrugul (district, județ n.a.) Cernomorsk și gubernia Kutaisi.”

Surse:

1. http://mirknig.com;

2. http://libinfo.org/index.php?file=list145.pdf;

3. http://ru.wikipedia.org

4.https://citatedespreromani.wordpress.com/moldovenii-in-lista-popoarelor-din-imperiul-rus-1895

13/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

Cum a evoluat nivelul de trai al rușilor în ultima sută de ani

 

 

 

 

moșia 2

 

 

 

 

 

Comparând statisticile de la începutul secolului XX cu cele din vremea noastră putem să constatăm că salariile medii ale cetățenilor Rusiei nu s-au schimbat prea mult, scrie http://ttolk.ru/ .

 

De exemplu, salariile medii ale lucrătorilor de la începutul secolului XX erau de cca.de 30 de ruble – aproximativ 21 de mii de ruble moderne.

Salariul unui profesorul era de 25 de ruble sau 28 de mii de ruble în zilele noastre.Mâncarea de astăzi estetotuși  mai ieftină decât era în ​​Rusia țaristă. 

Schimbarea principală petrecută în cei  peste o sută de ani care au trecut este aceea că aproape 3/4 dintre țăranii din acea vreme, care trăiau în agricultură de semi-subzistență, s-au mutat în orașe.
 Pentru a vedea cât de mult  s-a schimbat nivelul de viață al oamenilor în acest timp, am apelat  la statistici imparțiale, încercând să comparăm rubla de la începutul  secolului XX cu rubla timpului nostru.

Singurul calcul imparțial poate fi dat de  raportul dintre rublă și dolar atunci și acum.

Conform calculatorului inflației, 1 dolar în 1913 este astăzi egal cu 25 de dolari. În 1913, rubla față de dolar era de 1,94 ruble pe dolar.

Adică, o rubla imperială este aproximativ egală cu 715 ruble moderne, (deși metoda de conversie are critici).
 
În privința salariilor cetățenilor Rusiei  de la începutul secolului al XX-lea și cele din vremea noastră  este necesar să avem în vedere încă de la început că populația urbană la acea vreme era de cca.15-20%, iar 80-85% locuiau în mediul rural.  
 
  Salariul mediu al lucrătorilor era de 30 de ruble – 21,5 mii de ruble cu banii de azi. Muncitorii calificați din puținele uzine moderne din acea vreme puteau primi 50-70 de ruble, respectiv 35-50 de mii astăzi, rezultând că în provincie, muncitorii moderni primesc aproximativ aceeași sumă ca omologii lor din era țaristă.

La Moscova și în fabricile de prelucrare a materiilor prime (metalurgice, chimice etc.) ei sunt retribuiți  mai mult, la nivelul lucrătorilor calificați din acea vreme.

 
 
– Un locotenent secund (grad echivalent cu al locotenentului din armata de azi), câștiga 70 de ruble sau 50 de mii ruble de azi, ceea ce înseamnă că salariile  nu s-au schimbat prea mult de o sută de ani încoace.

 

 

 

 





 

 

 

 

La oraș un ofițer de poliție obișnuit primea  20, 5 ruble sau 15 mii în banii din zilele noastre. Astăzi, un polițist primește de 2,5-3 ori mai mult decât primea atunci.
 
  Un profesor de școală elementară câștiga 25 ruble sau 18 mii raportat la câștigul de azi.  În provincie, profesorul primește la fel,însă la Moscova de 3 ori mai mult.
Aproximativ aceeași sumă – 20-25 ruble – primeau  angajații poștali obișnuiți, farmaciștii asistenți, comisarii, bibliotecarii etc. Astăzi, colegii lor au aproximativ aceleași salarii.
 
– Un profesor de gimnaziu 70 de ruble sau 50 de mii pentru bani moderni. În gimnaziile bune, profesorii primesc astăzi de 1,5 ori sau mai mult.
 
– Un medic 100 de ruble sau 70 de mii pentru bani moderni. În provincii, medicii primesc acum mai puțin, iar  la Moscova – cam la fel.
 
– Un colonel câștiga  325 ruble sau 230 mii ruble, acum mai puțin.
 
– Un consilier privat (funcționar superior) 500 de ruble sau 360 de mii pentru bani moderni. Șefii de departamente și miniștrii adjuncți primesc oficial astăzi aproximativ la fel sau mai puțin (dar au diverse indemnizații).
 
– Deputații Dumei de Stat  primeau un salariu de 350 de ruble sau 250 de mii în banii de azi.

Acum, deputații Dumei de Stat primesc de circa 1,5 ori mai mult.

 

 

 

 





 

 

 

Miniștrii câștigau 1.500 de ruble pe lună sau 1 milion de ruble în banii de azi. Acum – cam la fel.
 
Concluzie: în medie, nivelul salariilor timp de o sută de ani nu s-a schimbat prea mult.
 
 
 În ceea ce privește costul vieții de zi cu zi comparația este  mai complicată, deoarece în orașe diferite, în magazine diferite și în piețe, prețurile pot varia semnificativ.

 

Dar totuși ne putem face o imagine dacă avem în vedere că:
 
– O pâine de secară proaspătă care cântărea 400 de grame costa  4 copeici, sau 28 de ruble la prețurile de azi, așadar cam la fel.
 
– O pâine albă de 300 de grame costa atunci 7 copeici, sau 50 de ruble cu banii noștri. Acum pâinea albă este puțin mai ieftină.
 
  1 kilogram de cartofi  – 15 copeici, sau 100 de ruble de azi. Cartofii sunt mai ieftini acum.
 
– Paste din grâu  1 kilogram – 20 de copeici sau 150 de ruble. Prețurile sunt astăzi cam la fel.

 

 


 
 



 

 

 

– Zahar 1 kilogram – 25 de copeici, sau 180 de ruble. Acum zahărul este mai ieftin.
 
 
 
– Sare 1 kg – 3 copeici, sau 210 ruble. Acum sarea este mai ieftină.
 
– Lapte proaspăt 1 litru – 14 copeici, sau 100 de ruble. Acum laptele este mai ieftin.
 
 
 
– Unt 1 kilogram – 1 rublă și 20 de copeici, sau 850 de ruble. Este mai ieftin acum.
 
– Ulei de floarea soarelui 1 litru – 40 de copeici, sau 280 de ruble. Acum este uneori mai ieftin .
 
 
– O  duzină de ouă- 25 de copeici, sau 180 de ruble. Astăzi, ouăle sunt de două până la trei ori mai ieftine.
 
– Filet de carne de vită 1 kilogram – 70 de copeici, sau 500 de ruble. Prețurile au rămas aproximativ aceleași .
 
– Carne de porc 1 kilogram – 40 de copeici, sau 280 de ruble. Acum costă ceva mai mult.
 
– Pește proaspăt știucă 1 kilogram – 50 de copeici sau 350 de ruble de azi. Acum costă cam la fel.
 
– Țigarete 12 copeici pentru 20 de bucăți sau 85 de ruble. Prețurile sunt cam la fel.

 


 
Câteva prețuri pentru îmbrăcăminte.

 


– Cămașă – 3 ruble sau 2100 de ruble. Aproximativ aceleași prețuri.

 

 

– Un costum pentru funcționarii din clasa mijlocie – 8 ruble atunci  sau 5700 de ruble azi.   


 
– Palton  lung – 15 ruble sau 11 mii de ruble. Cam la fel.

 

 





 

 

 

 
– Cizme de vară pentru clasa de mijloc – 10 ruble, sau 7 mii. Prețurile sunt similare.

 

 

 

 




 

 


– O mașină importată medie – 2.000 de ruble sau 1,4 milioane de ruble. Prețurile sunt cam la fel.
 
– Chiria pentru  cameră mobilată de 20-25 mp. m într-o zonă bună a orașului – 25 de ruble sau 18 mii de ruble. Aproximativ aceleași prețuri.
 

Ținând cont de raportul dintre venituri și cheltuieli, vedem că nivelul de trai al cetățeanului mediu de la începutului secolului al XX-lea și cel din  timpurile noastre nu s-a schimbat prea mult.
 
În primul rând, majoritatea lucrătorilor aveau ziua de lucru mai lungă – în medie 10 ore în loc de 8 ore acum.

În al doilea rând se  lucra  6 zile pe săptămână și puțini se bucurau de un concediu plătit  de 28 de zile (muncitorii și angajații din  micile întreprinderi aveau concedii de maximum o săptămână pe an).

 

În al doilea rând, la acea vreme, femeile aproape că nu se angajau în muncă , ci erau gospodine sau lucrau în agricultură. Cel mai adesea, femeile stăteau cu copiii și munceau în jurul casei.
 
În al treilea rând, familiile de la acea vreme aveau mai mulți copii decât astăzi. În orașe, media era de 3-5 copii, astfel încât câștigul soțului – singurul venit – trebuia apoi împărțit la  5-7 persoane.

Astăzi (cu câteva excepții), există două venituri – al soțului și  soției cu 1-2 copii , care se împart la 3-4 persoane.
 
În al patrulea rând, la acea vreme, majoritatea angajaților nu aveau pensii și aproape niciun fel de ajutoare sociale.

Cea mai mare parte a clasei de mijloc  trebuia să economisească bani pentru bătrânețe (de exemplu, pentru a începe chiria sub formă de achiziție imobiliară).
 
În plus, să avem în vedere factorul costului ridicat al vieții pentru multe familii  cu un număr mare de copii, nevoitesă aibă bucătari și alți lucrători casnici. 
 
Ținând cont de acești patru factori, nivelul de trai al cetățenilor în medie de persoană (soț, soție și copii; adică, nivelul pe cap de locuitor) a crescut semnificativ în timpul nostru.

 

 


 
Țăranii

 

 


 



 

 

 


 

După eliberarea țăranilor din iobăgie în 1861, agricultura a încetat să mai fie o ocupație atractivă pentru proprietarii de terenuri care au preferat să închirieze țăranilor pământul  sau chiar să-l vândă, și  să trăiască din arendă și  din investiții în obligațiuni guvernamentale sau imobiliare.

Din anii 1860 până în 1905, prețul terenurilor agricole a crescut cu 615% – a existat o cerere constantă din partea masei în creștere a țăranilor.

Lipsa investițiilor în agricultură la acea vreme a condus Rusia la o  întârziere în dezvoltarea sa.

 
După cum am menționat, la sfârșitul secolului al XIX-lea și  începutul secolului XX, 80-85% din populația Rusiei țariste erau țărani.

Practic, ei trăiau într-o economie de semi-subzistență.

Istoricul american Seymour Becker scrie în cartea „Mitul nobilimii ruse: nobilimea și privilegiile din ultima perioadă a Rusiei imperiale” că dacă se ia în calcul  producția „pe cont propriu” a  produselor necesare și de veniturile obținute din vânzări, țăranii au aveau un venit de 30-50 de ruble pe persoană pe an (și ocazional multe altele) .

Dat fiind faptul că familiile țărănești erau în medie de  6-7 persoane, venitul total calculat  a fost de 200-300 de ruble pe an. 

În banii  de azi, venitul pe persoană din mediul rural era de doar 2,5-3 mii de ruble pe lună.

 

 

 

 




 

 

 

 

 
Astfel, principala realizare pe parcursul acestei sute de ani este creșterea exponențială a numărului locuitorilor orașelor, de la 15-20% la 70-80% și drept  consecință a acestui fapt,  o creștere a nivelului de trai în general.

Un singur lucru nu poate fi negat: când Rusia a pornit în secolul XX pe calea dezvoltării industriale, urmașii țăranilor au avut cel mai mult de câștigat.
 



 

14/06/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

De ce UNIREA R. MOLDOVA cu ROMÂNIA trebuie să devină unicul Proiect de Țară al ROMÂNILOR

 

 

În 1989-1991, RSSMoldovenească reprezenta o colonie tipică, un cazan ruginit, gata să dea în clocot sau să explodeze.

Majoritatea alogenilor ne băgau pe gât referendumul lui Gorbaciov: „Să păstrăm măreață Uniune!”. Când s-au convins că Uniunea Sovietică nu mai poate fi salvată, aceștia, brusc, au devenit cu toții „moldoveni statalişti”.

Deviza lor a fost și rămâne: „Unire moldoveni!”. Să ne unim cu oricine, dar, în exclusivitate, contra muntenilor şi transilvănenilor, fiindcă ei sunt români.

Proiectul stataliștilor este ”Moldova Mare”.

Există, totuși, un impediment serios în calea realizării unei atare construcții. Inițial, ar fi necesară o modificare a configurației celor două state europene – Ucraina şi România.

Mai e o problemă: în Republica Molotova lipsește ”națiunea politică”.

Însă, pentru improvizarea acestui argument-cheie s-au angajat numeroși nostalgici, homo sovieticus, gâște colhoznice pline de elan stahanovist și abnegație bolșevică, avându-l ca mentor pe antropologul multiculturalist Mark Tkaciuk, un artizan al primei recidive comuniste în spațiul ex-sovietic.

Prin 1990, RSS Moldovenească  avea o altă substanță: structura demografică, starea social-economică, securitatea geopolitică/strategică erau mult prea diferite de ceea ce înregistrăm în actuala conjunctură.

În acel moment istoric, fosta Republică Socialistă România și fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, erau una mai săracă decât alta.

Dar RSS Moldovenească se credea relativ bogată, mă rog, ca URSS, pe când RSRomânia era percepută ca o țară mai săracă.

La Chișinău, alogenii, comuniștii și, mai abitir, deputații agrarienii, se întreceau în speculații și predicții: dacă e să te unești cu cineva, atunci să fie o țară ca Elveția. Și unii moldoveni sovietici, ajungînd niște lideri stataliști, fabulau: pe viitor, brandul nostru de țară va fi: ”Moldova – o nouă Elveție!”, și ”Chișinăul – un nou Hong-Kong!”.

Am cunoscut diverși formatori de opinie, cretini sau fariseici, care vehiculau o mostră de gândire autohtonă. Aceea cu ”tactica” vițelului blând, care suge la două vaci.

Uneori, la întrebarea ce cred eu, ca moldovean din stânga Prutului, fost deputat și un fel de prim-ministru la Chișinău, despre ”cel de al doilea stat românesc”, devin neserios.

Și zic răzând: statul R.Moldova este un „vițel la poartă nouă”; un indiciu al dificultății de înțelegere – vițelul, întors seara de la păscut, nu mai recunoaște curtea în care trebuie să intre,fiindcă, între timp, a fost pusă o poartă nouă.

Acum, multă lume își dă seama că timp de aproape trei decenii, vițelușul cel blând, ”moldovenesc și statalist”, a tot supt la două, sau mai multe văcuțe. I-au crescut coarnele și copitele, s-a făcut mare. Adică, a devenit bou. Si ”asta-i soarta boului, vițel adult, să stea la poarta noului, nițel mai mult”. Numai că, de fapt, sunt trei porți:

a) reunirea cu patria-mamă România;

b) integrarea în Uniunea Europeană;

c) integrarea în uniunea Eurasiatică.

Și vițelul adult n-are decât să mai stea oleacă în fața acestui ABC.

Totuși, îmi mai trece prin cap și o nerozie: ”cel de al doilea stat românesc” ar fi mai curând un ”Dănilă Prepeleac”, păcălitul acela de țăran, care ajunge până la urmă un simbol al ingeniozității.

În august 1991, Imperiul sovietic a surprins omenirea cu un puci eșuat. URSS s-a dezagregat.

Nu mai există nici de jure, nici de facto. Astăzi, în locul RSS Moldovenești, o fostă colonie a ”Imperiului răului”, inventariem:

1) o mini-republică formată din șase județe incomplete ale Basarabiei interbelice, recunoscută unanim la ONU și având centrul administrativ la Chișinău;

2) o republicuță, nerecunoscută oficial de nimeni, compilată din cinci raioane de tip sovietic, cu circa trei sute de mii de suflete și o capitală la Tiraspol;

3) o autonomie, cu pretenții de republică, însumând problematic 21 de sate găgăuze, neomogene, cu o sută treizeci de mii de locuitori și o capitala în fostul centru raional Comrat.

Întrebare: La ce și cui folosesc asemenea ”statalități”? Ce rațiune istorică, teologică, cosmogonică, socială, morală justifică existența acestor republici?

Edificarea unor entități statale viabile din părțile unui teritoriu național este inadmisibilă. Teza fariseică – „partea devine întreg” nu are credit în cazul nostru, al românilor din teritoriile răpite. Obstinația edificării unui stat viabil ”Moldova” separat de România, susținut de Kremlin și alte centre de putere, nu se va încununa de succes.

Un proiect secesionist, în spațiul ancestral românesc, nu merită nici efort, nici sacrificii umane.

După trei decenii ne-am convins: aceste mini-republici și autonomii sunt indispensabile pentru ca să nu existe nici un fel de restricții, sau controale din afară. Să nu se bage nimeni peste EI, ca să fure EI, nestingheriți, în stilul lor, la Chișinău, la Tiraspol și la Comrat.

Drept consecință, perpetuăm inflația biurocratică, care germinează corupția. Iar ambele fenomene – birocrația și corupția – ne afundă într-o degenerare cumplită. Desigur, în acest cadru, nu purem ignora ambițiile geopolitice ale Kremlinului.

Cu toate sancțiunile Occidentului, Rusia depune eforturi serioase pentru a-și păstra poziția internațională șubrezită. Și, parțial, reușește, inclusiv prin susținerea în spațiul ex-sovietic a unor statalități nerecunoscute în plan internațional.

Liderii separatiști se ostenesc să demonstreze că ar avea propriile lor economii funcționale. În realitate economiile lor există datorită finanțării externe: Federația Rusă acoperă circa 80-90% din cheltuielile curente ale acestor formațiuni cvasi statale.

Centul imperial acordă ajutor separatiștilor de pe malul stâng al Nistrului din septembrie 1990, când la Tiraspolul ”directorii roșii” au proclamat o nouă republică.

Anual, din bugetul Rusiei, numai pentru pensiile cetățenilor acestei enclave, sunt alocate 22,5 milioane de dolari. De asemenea, în 2018, guvernul Rusiei a alocat 40 milioane de dolari pentru necesitățile sociale ale populației, construcția de locuințe și instituțiile sanitare.

Datele exacte despre contribuția reală a Rusiei la menținerea Republicii moldovenești nistrene lipsesc. În 2014, experții o evaluau la un miliard de dolari anual. Afară de aceasta, mai exisă cheltuieli și de alt ordin, cum ar fi reînarmarea și menținerea capacității de luptă a forțelor armate ale separatiștilor.

Dependența economică, militară și politică totală de Federația Rusă demonstrează că politica externă a marionetelor de la Tiraspol și viitorul republicii fictive se decide la Kremlin.

În perioada 1989-1991, etnicii ucraineni, ruși și găgăuzi din RSSM se hrăneau cu vise arzătoare: ”Marea Pridnestrovie” şi ”Marele Bugeac”. O jumătate de secol, cât am fost URSS, n-am auzit nici de «приднестровский народ» (poporul ”transnistrean”) și nici de ”alogeni separatiști” în actualul ambalaj.

NOI, unioniștii români, nu puteam nicidecum să revenim la țările turco-tătarilor, găgăuzilor, secuilor, nistrenilor, oltenilor, etc. Patria noastră, a românilor, nu începe cu epoca feudală. Nici cu Țara Românească, nici cu Țara Moldovei, nici cu Țara Ardealului. Și nici cu marele Stefan cel Mare, sau cu oricare alt mare domnitor.

Avem un spațiu al nostru moștenit, ancestral, cu valorile sale eterne. Și nu credem în rațiunea existenței unor state precum Republica Moldova, Republica Moldovenească Nistreană, Republica Găgăuză, Republica Donețk, Republica Lugansk și altele de genul acesta.

Poate că stătulețele Liechtenstein, San Marino sau Andora sunt prospere, fericite.

Însă ele nu reprezintă decât niște relicve ale Evului Mediu. Românii basarabeni nu și-au dorit niciodată un stătuleț din ”trei județe și o stână”, vorba regretatei militante unioniste Leonida Lari.
Inițial, separatiștii erau, în esență, doar un instrument al Complexului militaro-industrial sovietic.

Şi, în ajunul deznodământului general, la indicația Centrului imperial și sub supravegherea Districtului militar Odessa, în august 1990, la Comrat, a fost declarată ”Republica găgăuză”.

Au avut curajul s-o facă instigatorii celor o sută treizeci de mii de găgăuzi, urmașii unor coloniști strămutați din Bulgaria de către armatele țariste, acum două secole.

Și, rețineți, o chestiune inadmisibilă juridic: au proclamat-o în URSS, în teritoriul unei republici absolut sovietice, de iure și de facto. Pe atunci, în RSSM existau 20, iar în Bulgaria 47 de sate cu o populație majoritar găgăuză. De ce nu au pus și în Bulgaria de o Nomina Odiosa – ”Republica găgăuză”?

Înaripați de succesul găgăuzilor,”directorii roșii” în frunte cu Igor Smirnov, au proclamat,la Tiraspol, în septembrie 1990,Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (”RSSMN”), în componența URSS, bineînțeles.

În 1990, Igor Smirnov (cu mamă ucraineancă și tată rus) și tovarășii săi de idei, s-au adresat Kievului cu rugămintea ca RSSMN să devină parte componentă a RSSU. Atunci nu au reușit să-și realizeze intenția. Dar Smirnov consideră că ”ideea merită să revină în capul oamenilor, fiindcă dorința de a fi cu Ucraina nu a dispărut nicăieri”.

Citez, în traducere din rusă, din interviul acordat ,ziarului„Украина молодая” și intitulat ”Приднестровье – территория Украины”:”Fără îndoială, de la bun început aceasta era o idee a ucrainității și va fi ideea ucrainității noastre.

Este însă o cu totul altă chestiune, ce atitudine vor avea alții față de aspirația noastră”. Asta e! Internaționaliștii din Pridnestrovie doreau să revină la sânul Ucrainei, iar naționaliștii, în Basarabia, militau activ pentru reunirea cu România. La Chișinău, la congresul al doilea al Frontului Popular din Moldova, delegații au votat pentru ”Republica Română Moldova”.
Treceam atunci de la dictatură la democrație (un fel de a spune)și se admitea pluralismul de opinii. Scenaristica devenea o modă și lumea stătea de vorbă analizând posibile scenarii. Și, desigur, EI își puteau face multe ”planuri din cuțite și pahare”.

Au trecut anii, dar în sudul Basarabiei, inclusiv în spaițul RM, acțiunile separatiste continuă.Până în prezent, o mulțime de nostalgici de la Tiraspol şi Comrat sunt animați de ”mituri stataliste”. Se evidențiază în acest sens veteranii Ivan Burgundji şi Leonid Dobrov.

Pe Ivan Burgundji, găgăuzul belicos, îl țin minte din octombrie 1990, când o făcea pe călăuza. El ghida prin sudul Basarabiei comandouri de la Tiraspol și ofițeri din serviciul de spionaj al Districtului militar Odessa.

În ”Zile de cumpănă” – un film documentar de epocă, postat recent pe yootube.com, vedem cum polițiștii dau jos dintr-o mașină militară, întoarsă din drum spre Comrat, un ofițer GRU, însoțit de Ivan Burgundji, și bagajul acestora: arme albe, muniții și explozivi.
Interesant lucru: dintre conducătorii RM, numai Voronin a sancționat drastic activitatea separatiștilor găgăuzi.

Burgundji a fugit la Tiraspol de unde a continuat propaganda înverșunată de separare a Găgăuziei de RM. În 2009, odată cu venirea la putere a liberal-democraților, Burgundji s-a întors la Comrat.

Și acest președinte al mișcării separatiste, a tot criticat vehement autoritățile de la Chișinău, acompaniat fiind de Leiciu și Cimpoeș, deputați în Adunarea Populară. Nicolai Dudoglo i-a numit „radicali și separatiști”. Burgundji, la rândul său, îl acuza pe Dudoglo, de ”promovarea ideilor unioniste”.

În martie 2017, Burgundji a reactivat ”Organizația de eliberare națională Găgăuz Halkî”. În aceeași perioadă, bașcanul Irina Vlah l-a numit în funcția de consilier pe probleme juridice. Sarcina sa principală – crearea unui sistem judiciar găgăuz, independent de cel al RM.

La 1 decembrie 1991, Stepan Topal, unul dintre executorii planului elaborat de Centrul imperial, a fost ales primul președinte. Acesta, între 1991-1995 a condus Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze.La 28 septembrie 2019, a avut loc un eveniment de comemorare a lui Stepan Topal.

Autorităţile de la Comrat au instalat pe mormântul lui o placă comemorativă cu inscripţia „Preşedintele Republicii Găgăuzia”.

Irina Vlah, bașcanul UTA Găgăuzia, membru al Guvernului de la Chişinău şi al Consiliului Suprem de Securitate (CSS), a menţionat că Stepan Topal a fost „preşedinte al Republicii Găgăuzia şi a contribuit la formarea statalităţii poporului găgăuz”.

Un alt participant la eveniment – Vladimir Cîssa, preşedinte al Adunării Populare de la Comrat, a elogiat activitatea de „preşedinte al Republicii Găgăuzia” a lui Stepan Topal, menţionând că în şcoli urmează să înceapă, cât mai curând, studierea istoriei adevărate.

Din partea Chișinăului a urmat doar o singură replică. Valeriu Munteanu, preşedintele Partidului Politic Uniunea Salvaţi Basarabia, considera evenimentul de la Comrat ”un derapaj de la normele legale, acţiuni ce tulbură echilibrul din societate şi propagă dezbinarea naţională, acţiuni ce se pedepsesc penal.

El solicita ca premierul Maia Sandu să exprime public dacă la Comrat Irina Vlah a enunţat poziţia proprie sau a avut mandat de la Guvern. Desigur, luările de poziție sunt bine venite.

Dar mă îndoiesc că, pe scena acestui teatru al absurdului, autoritățile actuale de la Chișinău vor evolua cu mai mult succes, ca cele care s-au perindat după declararea independenții.Radicalii de la Comrat cer ostentativ un drept al lor la ”autodeterminare” prin intercalarea în constituția RM a ”articolului 111 a legii privind statul special al Găgăuziei.”

În februarie 2014,o grupare rusofilă a organizat ilegal un referendum găgăuz pentru ”alipirea RM la Uniunea Eurasiatică și declararea în mod automat a independentei Găgăuziei în cazul pierderii de către RM a suveranității sale sau a alipirii la România”.

Nici la Tiraspol situația nu se schimbă. Prin 2013, în ajunul declanșării războiului ruso-ucrainean, Andrei Safonov răspundea la întrebarea clasică a bolșevicilor – ”Ce-i de făcut?”. Și, dacă nu vom face cum ne sugerează fostul candidat la prezidenția RMN, EI, descendenții ”eliberatorilor” noștri din 40/44, nu vor avea garantată iubirea creștinească, pacea, fericirea şi nici liniștea sufletească.

Citez, în traducere din rusă:

„Să fie dezmembrată România! „Cartagena” Bucureşti să fie distrusă! Dispariția României de pe harta lumii va constitui unica şi adevărata chezășie a vieții noastre liniștite. Să ne unim eforturile toți cei care avem o vorbă cu Bucureștiul.

Eforturile Rusiei, Ucrainei, Ungariei, Moldovei, Pridnestroviei, Serbiei, Bulgariei! Bineînțeles, vom aștepta un moment propice geopolitic şi istoric pentru a lichida această „creație oribilă a Tratatului de la Paris”, din 1947.

Căci au putut adversarii URSS să aștepte momentul oportun ca să contribuie la crahul Uniunii Sovietice. De ce noi n-am putea pândi momentul când, cu un mic efort, am reuși să răsturnăm edificiul statalității române?

Să facem în așa fel, ca unioniștii din Moldova să nu aibă cu cine se uni! Ca puținii naționaliști pro-români din RMN să nu aibă unde-şi trimite la studii copiii. Ca cei, care în Bucovina se consideră români, pur şi simplu să nu aibă unde obține pașapoarte românești!

Dacă România reprezintă drapelul şi farul pentru unioniști, atunci datoria noastră e să ardem acest drapel şi să dărâmăm acest far” (Андрей Сафонов. «Румыния должна исчезнуть с карты мира!» http://www.ava.md 12.01.2013 / 08:33).

Stratagema antiunioniștilor este destul de veche, ca și în cazul Moldovei Sovietice. În 1991, când s-a prăbușit Imperiul, susținătorii vechiului proiect bolșevic, animați de niște proaspeți consilieri occidentali, au optat ferm pentru ”statalitate moldovenească”.

EI sperau că, într-un final, România se va destrăma după un anumit scenariu.

După care, doreau să făcă Moldovă Mare, în fruntariile lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Imaginau un viitor stat tutelat de Kremlin, sau de alte centre de putere din afară. Valahia, în concepția lor, putea să rămână de una singură, sau urma să fie cedată Turciei.

Transilvania, teoretic, era inclusă în grupul de la Visegrád, pentru a fi admisă în NATO împreună cu Galiția, o fostă componentă a Poloniei interbelice. Totodată, se discuta și o posibilă confederație a Transilvaniei cu Ungaria.

În stil european, bineînțeles, fiindcă nu se putea realiza o simplă anexare, ca în septembrie 1940. Acum, separarea Transilvaniei revine în actualitate și se caută susținători printre români.

Simetric și sincronizați, socialiștii lui Dodon acționează în parlamentul de la Chișinău. Iar ungurii, înregimentați în UDMR, sunt activi în Parlamentul României cu propria idee separatistă. Budapesta, vigilentă, finanțează proiectul iar Moscova și alte centre de putere ar fi dispuse să-și aducă aportul.
Astfel, din 1991, când la Chișinău s-a declarat independența RM, am ajuns, în prezent, la ”Proiectul Moldova Mare!”.

Putin ia înmânat lui Dodon foaia de parcurs, busola și harta secretă a navigației printre recife. Merită urmărit tot ce prezintă mass-media din România și RM, Rusia și Ucraina despre iminenta unire a celor două state românești.

Reacția forumiștilor te lasă cu impresia că antiunioniștii din dreapta Prutului insinuează și provoacă mai perfid, mai nociv decât profesioniștii războiului informațional-psihologic din alte spații. Regretabil că majoritatea preferă anonimatul, altfel am descifra mai lesne ”ce demon îi pune în mișcare”.

O specie aparte de antiunioniștii, orientată centralizat și subtil, perorează:

”Nu e bine ca România să revendice Basarabia căci Ungaria o să vrea Transilvania”. Cazuistică perimată! Ce folos că România, în iunie 1940, a cedat Basarabia și nordul Bucovinei fără lupte? La indicațiile ”partenerilor strategici” – Germania și Italia, Țara a fost mutilată în continuare.

În septembrie 1940 nordul Transilvaniei fiind anexat de Ungaria, după care a urmat preluarea Cadrilaterului de către Bulgaria.
În iunie 2017, Duma de Stat a Rusiei a dezbătut într-o ședință problema regiunii din stânga Nistrului. Deputatul Vladimir Jirinovski și-a expus opinia. Citez, în traducere din rusă: ”Apariția statului Republica Moldova a fost o eroare.

Limba moldovenească nu se deosebește de limba română, iar moldovenii se consideră mai degrabă români. Regiunea Cernăuți nu e denumită «Молдавия», deși o bună parte a acestea a făcut parte din gubernia Basarabia. Basarabia a revenit la Rusia în 1940, ca și Crimeea în 2014. Nu a fost ocupație, anexiune, alipire. Imperiul rus a preluat Basarabia și Crimeea de la Imperiul Otoman în conformitate cu tratatele internaționale”.

Deputatul a solicitat ca pe viitor în actele juridice ale Federației Ruse și în documentele CSI să fie folosit termenul ”Basarabia” în loc de ”Moldavia”. Numai ineditul lider politic Vladimir Jirinovski, într-o intervenție de trei minute, reușește să tămâieze mulțimile cu viziuni diametral opuse.

Probabil, unii români au rămas înduioșați: uite, un deputat, într-o dezbatere a legislativului Rusiei, afirmă că moldoveneasca și româna e una și aceeași limbă. Și exponenții ”Lumii ruse” din Basarabia s-au bucurat: vedeți, n-a fost ocupație ci eliberare a propriilor teritorii. Dar cine l-a ascultat atent, a înțeles ce vrea deputatul rus: moldovenii sunt români și n-au decât să plece în țara lor, România.

Iar Basarabia să redevină ce-a fost – o gubernie multiculturalistă în componența Rusiei imperiale.
În martie 2015, Val Butnaru diagnostica exact situația statalismului moldovenesc: „Republica Moldova este un stat falimentar, corupt, impotent. Mai pe scurt – o stână. Republica Moldova nu se va integra în UE nici în următorii zece ani, nici în următorii 25 de ani, nici în… Păcat e că știm cu toții lucrul acesta, dar ne prefacem că așteptăm himera Schimbării!

Nu integrarea în Uniunea Europeană este șansa noastră, ci Unirea imediată cu România. Rămâne valabilă oferta făcută de președintele Traian Băsescu: Cereți Unirea și-o vom face! Punctum!”

 

Fragment din articolul :

”MIRCEA DRUC: UNIONISMUL – De unde am pornit și unde am ajuns. De ce REÎNTREGIREA, UNIREA R. MOLDOVA cu ROMÂNIA trebuie să devină unicul Proiect de Țară al ROMÂNILOR

http://basarabialiterara.com.md/?p=41845

 

09/02/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: