CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mihai Eminescu s-a opus unirii Dobrogei cu România

Unirea Dobrogei cu România. Proclamația principelui Carol către dobrogeni |  Istorie pe scurt

De ce s-a împotrivit Mihai Eminescu unirii Dobrogei cu România?

Două aniversări din luna noiembrie sunt legate de una dintre cele mai vizitate regiuni ale României – Dobrogea, scrie istoricul și jurnalistul Ovidiu Drugă în https://ioncoja.ro/dobrogea-romaneasca.

Acesta spune că puțini știu astăzi că litoralul Mării Negre și Delta Dunării au intrat în componența țării noastre printr-un schimb „forțat de ruși”, care voiau să pună mâna pe cele trei județe din sudul Basarabiei, aflate în acea vreme în stăpânirea Românie.

POPULAȚIUNILE SĂLBATICE”


Cel mai vehement critic al alipirii Dobrogei a fost Mihai Eminescu.

”Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă. O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi (zeci n.r.), poate sutimi (sute n.r.) de milioane.

Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi (sute n.r.) de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și… dacă aceasta va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”, scria poetul nostru național în ziarul „Timpul” pe 2 august 1878.

LA SCHIMB, CADRILATERUL


La 141 de ani de la unirea Dobrogei cu România, putem spune că poetul național s-a înșelat. „Populațiunile sălbatice ale Dobrogei” s-au dovedit, în marea lor majoritate, fidele statului român și nu au pus mari probleme, cu excepția jafurilor și a crimelor provocate în primele zile de cerchezii nemulțumiți de plecarea administrației otomane.

E drept, guvernul bulgar a pretins în repetate rânduri Dobrogea, iar comitagii din țara vecină au desfășurat acțiuni teroriste împotriva autorităților românești.

Cadrilater – Redescoperă Istoria

Până la urmă, însă, lucrurile s-au calmat prin cedarea Cadrilaterului (luat de România după al doilea război balcanic și reocupat de bulgari înainte de Al Doilea Război Modial) și un schimb de populație.

Protestul lui Eminescu viza, însă, cu totul altceva, comportamentul odios pe care Curtea de la Sankt Petersburg l-a avut față de aliații români.

Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată ca un aliat de Imperiul Țarist.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat. Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace. În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres. Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei.

Alipirea Dobrogei de nord a fost sărbătorită de românii din regiune, după cum o demonstrează primirea făcută la Măcin trupelor ruse în iunie 1877 și, apoi în decembrie 1877 petiția care cerea unirea Dobrogei cu România.

O SAMAVOLNICIE


În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră.

Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie. În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei s-a la Constantinopole pe 21 octombrie 1878. În componența sa se aflau delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.

ACEST PĂMÂNT DEVINE, DIN NOU, ROMÂNESC


Problema a fost discutată încă de la Congresul de la Berlin. Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Chiar dacă cele șapte puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.

Proclamația de la Brăila

Chiar înainte de delimitare, pe 14 noiembrie, Carol I dădea următoarea proclamație de la Brăila, de unde trupele românești aveau să se desfășoare în Dobrogea:

“Locuitori de orice naționalitate și religie. Dobrogea- vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân- de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește.

Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi pedeapsa legitimă.

Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire”.

Documentul, tradus și în limbile turcă, greacă și bulgară, avea să fie răspândit pe foi volante în toată provincia, pentru a-i convinge pe locuitori că soldații români nu trebuie văzuți ca o armată de ocupație.

Ordinul dat armatei de domnitor mergea pe aceeași idee a evitării oricăror tensiuni. „Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veți merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri.

Soldați, în această nouă Românie veți găsi o populație care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin membri ai statului român, au aceleași drepturi la protecțiunea și dragostea voastră”.

ROMÂNI DE BUNĂVOIE


În 1878, Dobrogea era locuită de un adevărat mozaic etnic. Din cei 226.000 locuitori, 127.000 erau musulmani. Din punct de vedere etnic, cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), dar în Dobrogea mai locuiau și evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi și germani. Cu toate astea, armata română a fost, în general, bine primită.

La Măcin, Babadag, Tulcea, Constanța, Ostrov și Cernavodă s-au organizat ceremonii de primire. Localnicii voiau să scape de haosul creat de schimbarea stăpânilor, iar armata română a reușit să pună capăt dezordinilor și să restabilească siguranța localnicilor, chiar cu prețul unor pierderi umane. Nu e nicio exagerare.

După intrarea trupelor române, câteva mii de localnici, de diverse etnii, au ales să se întoarcă la gospodăriile lor, devenind de bună voie români.

Preluarea administrației de la autoritățile ruse a fost un proces mai lent. Deși oficial s-a făcut pe 23 noiembrie 1878, trupele rusești au rămas pe poziții până în primăvara anului următor.

Abia pe 4 aprilie, prefectul Constanței Remus Opreanu anunța plecarea unităților rusești de infanterie și artilerie din oraș. Pe 22 aprilie, prefectul de Tulcea, George Mihail Ghica, dădea și el de știre că navele rusești au părăsit portul.

Dobrogea era pe deplin românească!

ADDENDA:

În urma tratatului de la Berlin, în 1878 harta schimbărilor teritoriale privind România şi statele din Balcani se prezenta astfel:

Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)
 Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

30/11/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

13 iulie 1878 – Este semnat Tratatul de pace de la Berlin, prin care se recunoștea independența de stat a României

În urma conflictului româno-ruso-otoman din 1877-1878, s-a încheiat Pacea de la San-Stefano, eveniment la care România, stat aliat cu Rusia  care a avut pierderi materiale și umane considerabile, nu a primit acceptul de participare.

Ni se recunoștea Independența, primeam Dobrogea, dar pierdeam sudul Basarabiei, iar România devenea un spațiu de tranzit pentru trupele ruse ce staționau în Bulgaria.  

Parlamentul a cerut guvernului să nu cedeze niciun teritoriu.

Se declanșează o adevărată furtună, Rusia devenind “inamicul punblic numărul unu”.

 

 

 

 

Semnarea Tratatului de la San Stefano

Foto: Semnarea Tratatului de la San Stefano

 

Politicieni, ziare, toți cetățenii erau indignați și revoltați. Domnitorul avea însă o atitudine moderată, ştiind că soarta sudului Basarabiei era decisă de Marile Puteri.

În fața atitudinii românilor, Rusia a avertizat că “este gata să ocupe România și să dezarmeze armata”.

Replica Bucureștiului nu a întârziat: “O armată care a luptat la Plevna în fața împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezonorată”.

Armata română se retrage pe poziții defensive în zona Pitești-Curtea de Argeș-Târgoviște. Marile Puteri erau însă impasibile la situația creată. Cancelariile europene spuneau că situația României nu poate fi rezolvată până la noul Congres de Pace.

Deși nu participaseră, statele occidentale erau nemulțumite de poziția dominantă pe care o câștigase Rusia în Balcani.

Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878), avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano şi a intrării Rusiei Ţariste în partea de Sud-est a Europei.

 

Semnarea Tratatului de pace de la Berlin 1878

Semnarea Tratatului de pace de la Berlin  

Marile Puteri au acționat solidar, pornind de la ideea că România nu era un stat independent și ca atare nu putea participa la negocierile de pace. Carol I a decis ca o delegație să se ducă totuși la Berlin.

La Congres, reprezentanții României, Greciei și Serbiei au fost admiși doar la ședințele care îi priveau, având un vot pur consultativ.

Eforturile lui Ion C. Brătianu, primul ministru, și Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor stăine, de a participa cu drepturi depline la Conferință, nu au avut succes.

Pe 12/25 iunie aceştia au înaintat un Memorandum cancelarului Bismarck, președintele Congresului, care  sintetiza în cinci puncte următoarele cereri ale României: nicio parte a teritoriului să nu fie dezlipită de la statul român; teritoriul naţional să nu servească ca drum de trecere a trupelor ruseşti; România, în virtutea drepturilor ei seculare, să ia din nou în stăpânire gurile Dunării, inclusiv Insula Şerpilor; să primească despăgubiri proporţionale cu forţele militare angajate în luptă; independenţa ei să fie solemn recunoscută şi teritoriul ei declarat neutru.

La 19 iunie reprezentanții români au fost admiși la ședință însă doar pentru “a fi auziți, dar nu ascultați”.

Congresul de pace s-a desfăşurat la Berlin pentru că în epocă Germania este principala putere europeană.

După înfrângerea Franţei de la Sedan şi realizarea unităţii spaţiului german în jurul Casei de Hohenzollern şi a împăratului Wilhelm I, Germania va domina Europa.

 

Marea Britanie continua să rămână în ceea ce istoricii numesc “splendida izolare”, adică ea urmărea ce se întîmplă pe continent şi participa la politica acestuia, dar nu se angrena în nici un sistem de tratate şi alianţe.

Congresul a avut câteva prevederi care se refereau în mod expres la România, cea mai importantă fiind recunoaşterea independenţei sale de stat.

Dar recunoasterea nu era absolută, ci cu anumite condiţii.

Prin tratat, România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Ţariste) retrocedat Moldovei în 1856 în urma înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeii  şi obține la presiunile Rusiei, Dobrogea.

Rusia a forţat acest schimb oferind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor în schimbul sudului Basarabiei deoarece era interesată de zona strategică a Gurilor Dunării.

 

Participanţii la conferinţă

 

Cele şapte mari puteri europene participante au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică deosebită şi care a influenţat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.

 

 

 

Otto von Bismarck

Foto: Cancelarul german Otto von Bismarck

 

 

Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toţi participanţii să ia în considerare aportul României pe plan militar, la cîştigarea Războiului ruso-turc din 1877-1878 care consfinţea independenţa României.

Rusia deşi se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparţinuseră României: Judeţul Cahul, Judeţul Izmail şi Judeţul Bolgrad astazi parte componentă a Ucrainei din 1991.

Faţă de această situaţie, delegaţia română, formată din primul ministru, Ion C. Bratianu, şi din ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătînd justeţea faptului că se recunoştea independenţa României şi că Dobrogea şi Delta Dunării reveneau ţării-mamă, aratând totodată că aceste teritorii istorice sunt în componenţa României, şi aici trebuie sa rămână.

 

Prevederile Tratatului de la Berlin

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

 Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Franţa era slăbită dupa 1871, iar Londra şi Parisul erau dezinteresate de evoluţia spaţiului Balcanic, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de influenţa rusă şi frîna expansionsmului Petersburgului erau Germania şi Austro-Ungaria.

În ciuda încordatelor relaţii cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar şi din cea a chestiunii Dunării şi a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I.C. Bratianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungîndu-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianţa cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania şi Italia.

Confrom prevederilor Tratatului de la Berlin:

  • România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucura de independenţa deplină, România putea să-şi înfăptuiască nestingherită politica externă şi internă;

  • Erau recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor;

  • Se recunoştea independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României (conform Tratatului de pace de la San Stefano), cu condiţia acordării drepturilor de cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decît cea creştină;

  • Judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad erau încorporate din nou Rusiei Ţariste;Cedarea efectivă către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei s-a făcut la 1 octombrie 1878, prin retragerea autorităților române, fără semnarea vreunui document, care să fie interpretat ca o recunoaștere oficială a acestei situații.

  • Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe foarte mari în Tratatul de la San Stefano și plasat sub infruiență rusă, era simţitor micşorat. Se constituia provincia autonomă Rumelia, condusa de un guvernator crestin, numit de Sublima Poartă;

  • Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia şi Herţegovina;

  • Anglia lua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Turcia;

  • Se creau condiţiile pentru desăvîrşirea unităţii naţionale de stat prin unirea celorlalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină: Transilvania, şi fragmentele Moldovei (Bucovina şi Basarabia ţaristă).

 

 

Romania 1878

Recunoașterea independenței era condiționată de Articolul 44 care  viza în special situația evreilor și a fost adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.

Acest articol menţiona că :

“În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi.

Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali.

Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”.

La Berlin au fost facute si presiuni asupra reprezentantilor români, Ion Bratianu si Mihail Kogalniceanu, ajungându-se sa se condiţioneze recunoaşterea independenţei României de acordarea cetateniei române tuturor evreilor din tara, la gramada.

Aceste presiuni au fost facute  in special de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relaţii strânse cu un mare bancher evreu din Germania.

Reprezentantii români nu au cedat presiunilor, argumentând ca marea masă a evreilor recent sosiţi în ţară nu erau integrabili imediat în societatea românească şi că naturalizarea  va  putea fi făcută în mod individual. 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/04/07/congresul-de-pace-de-la-berlin-1878si-problema-sudului-basarabiei/

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

  1. Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, editura universitară, București 2006;

  2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratate_interna%C5%A3ionale

  3. http://www.istoria.md/ Tratatul_de_la_Berlin_1878

  4. http://www.istorie-pe-scurt.ro/congresul-de-pace-de-la-berlin1878-sau-sacrificiile-cerute-de-independenta/

13/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DOSARELE ISTORIEI. ADEVĂRATUL LENIN. VIDEO

ADEVĂRUL DESPRE LENIN !

 “Partidul nu este o scoala pentru doamne… un ticalos poate sa fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru ca e ticalos.” (V.I.Lenin)

Se spune ca Revolutia din 1917 a fost facuta de Lenin. Dar el va afla despre Revolutia Socialista (adevarata Mare Revolutie Socialista) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, cind se afla la Zurich. Ajungind acasa i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor !

Ce surpriza! Inchipuie-ti ! Trebuie sa mergem acasa, dar cum? Totul mi se pare atit de neasteptat ! (in cartea lui Volkogonov, pag. 138).

Era atit de neasteptat pentru “conducatorul revolutiei proletare”: ministrii, demnitarii si tarul fusesera arestati. Altii facusera revolutia parintele caruia s-a dorit. S-a grabit sa plece spre Rusia.

In acele zile era in toi Primul Razboi Mondial.

Germania, care lupta contra Imperiului Rus isi dorea tara-rival paralizata din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, impreuna cu alti “revolutionari de profesie” rusi, de catre politia secreta germana. I se sugereaza sa se intoarca in Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani.

Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revolutia din Octombrie Germania ii dase lui Lenin o suma “foarte mare, aproape incredibila”, de 50 de milioane de marci-aur. Cu acesti bani se putea face un razboi dar mite o revolutie.

Din legendarul tren blindat sau “sigilat”, daruit de nemti, inainte de a ajunge la gara Finlandeza din Petersburg, Lenin – cu “modestia” care-l caracteriza, telegrafiaza sefilor partidului bolsevic ca sosirea sa sa fie anuntata in ziarul “Pravda”, or, el nu dorea sa se intoarca ca un emigrant de duzina, ci ca un lider, de care pina la acea ora in toata Rusia n-auzisera decit o mina de oameni.

In iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea sa emita un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca “spion german” pe baza de documente, intre ele, aflindu-se si Ordinul Bancii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era platit cu cincizeci de milioane de marci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-si-l viitor aliat, avea sa-l salveze in ultimul moment.

Pe front in 1917 nemtii aruncau in transeele ostasilor rusi manifeste semnate de V.I.Lenin,, care spuneau: “Predati-va! Aruncati armele si intoarceti-va acasa! Principalii vostri dusmani nu se afla in transeele germane, care-s si ei muncitori ca si voi, ci in scaunele guvernamentale de la Petrograd”.

Lenin devenise aliatul cel mai de nadejde al dusmanilor patriei lui.

Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pamint, uzine, vodca si piine, fara sa munceasca. Asta-i face pe dezertori ca Lenin sa le fie simpatic.

Cercetatorii acelei perioade sint cu totii de acord ca arestarea lui Lenin in vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.

Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate actiunile i-au fost indreptate pentru a provoca infringerea tarii sale in primul razboi mondial si a pune, el si partidul sau, mina pe putere. Visa sa transforme razboiul mondial intr-un razboi civil. Specula si el, ca si comunistii de azi, pe ideea internationalismului, mai importanta ca cea de patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, seful Statului Major German avea sa scrie: “Inlesnind calatoria lui Lenin in Rusia, guvernul nostru si-a asumat o mare raspundere. Actiunea a fost pe deplin justificata din punct de vedere militar. Trebuia sa invingem Rusia”.

Dupa ce ia puterea, Lenin ii ajuta, din interior, pe nemti sa invinga Rusia. “Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin insemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de catre armata rusa, dar si o grava tradare de catre noua Rusie a aliatilor. România se pomenise de una singura pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului.

La 3 decembrie 1917, la nici o luna de la preluarea puterii, bolsevicii stabilesc legatura cu germanii, intrebindu-i care sint conditiile lor. Partea germana cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri patrati.

Conform pacii de la Brest – Litovsk, conditiile careia Lenin i le-a dictat lui L. Trotki (Lev Bronstein, nascut la Telenesti), ajuns al doilea om dupa Lenin in vastul imperiu, ca acesta sa le accepte fara discutii: Rusia sovietica renunta la 34 la suta din populatia sa, 32 la suta din pamintul agricol, 89 la suta din minele de carbune. Buharin, care vede in aceste cedari “o tradare a revolutiei”, e numit de Lenin tradator.

Intrucit Petrogradul urma a fi cedat si el benevol, Lenin muta capitala tarii la Moscova. Congresul Sovietelor voteaza la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – impotriva, la rugamintea lui Lenin, care totodata indemna populatia “sa nu opuna rezistenta armatei nemtilor”.

Cetatenii rusi se intrebau, nedumeriti: “Cum este posibil ca trupele Kaiserului sa vina in trenuri de pasageri, ca niste turisti si sa ocupe oras dupa oras fara nici un fel de lupta?!” Lenin isi indeplinea promisiunile luate. Dar in curind Antanta, din care facea parte si România, avea sa invinga Germania si aliatii ei. Astfel Rusia bolsevica a fost salvata de “pacea rusinoasa” de la Brest-Litovsk, semnata de Lenin, prin care Rusia raminea aproape fara de teritoriu in partea ei europeana.

Lenin ne mai era prezentat de biografii sai drept model de democratie.

In iunie 1917, cind Guvernul Provizoriu, preintimpinat de incercarea bolsevicilor de a pune mina pe putere, a interzis orice fel de demonstratii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmind ca “in orice tara democratica organizarea unor asemenea demonstratii este un drept irevocabil al fiecarui cetatean.”

Dupa 25 octombrie 1917, insa, daca o demonstratie, un congres, o manifestare nu era aprobata de Dzerjinski, seful CEKA, Lenin ordonase ca participantii sa fie sau arestati, sau impuscati pe loc.

“Revolutia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decit o banala lovitura de palat, in ea “n-a existat nici macar un singur ranit”. In Palatul de Iarna n-au intrat, cum arata filmele sovietice, soldati bolsevici, ci “o multime zdrentaroasa si furioasa, care s-a comportat cu violenta caracteristica unor astfel de gloate” (in cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192). A fost o trecere pasnica a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma sa fie si el la fel de provizoriu, cum se credea atunci.

“Semana mai degraba cu o schimbare a garzii”, isi va aminti bolsevicul Suhanov. A doua zi insa Petersburgul se trezi intr-o alta tara, intr-o alta lume, intr-o alta epoca. Cea a inceputului unui dezastru care nici acum, la 2004, inca nu s-a incheiat.

Desi e oferit drept exemplu de rus veritabil, Lenin ii ura pe rusi.

Iar asa zisa «revolutie din Octombrie» din 1917 a fost una orientata contra poporului rus. Din componenta primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care facusera parte 5 membri permanenti: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugasvili), Trotki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alti conducatori importanti: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevarat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamt), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectati din minoritatile asuprite de imperiul tarist.

Astfel Dumnezeu batea Rusia pentru lacomia ei de a se fi latit fara scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfirsitul lui 1917 – 475 erau nerusi si doar 25 dintre ei – de regula muncitori necarturari – apartineau poporului pe care pretindeau ca-l reprezinta.

V.I.Lenin, fiind evreu dupa mama – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, si calmâc dupa tata, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmaca botezata, nu avea incredere in rusi.

Dupa revolutie recomanda “sarcinile de mare exigenta intelectuala sa fie incredintate strainilor, in special evreilor si sa se lase treburile simple pe seama “prostilor de rusi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, intre altele, ii scria lui Stalin: “Probabil ca nu e un secret pentru dumneavoastra faptul ca bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei saraci, ca era, asa cum se mentioneaza in certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”.

Intr-o discutie cu L. Trotki, Lenin a spus: “Rusii sint prea blinzi, as putea spune chiar blegi”, de aceea nu merita sa li se dea functii importante (in cartea lui D. Volkogonov, pag. 293).

Intr-o scrisoare adresata in toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: “idiotii de rusi”.

Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: “Un rus inteligent este aproape intotdeauna un evreu sau un rus cu singe evreiesc”.

Asa se explica ascensiunea ametitoare a basarabenilor Mihail Frunze, (ministru de razboi al URSS intre 26 ianuarie si 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armata de rangul I, comandant al districtului militar Kiev si Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armata de rangul I, Val Zarzar, comandant de corp de armata, Ion Secrieru, sef al Directiei principale de artilerie a Armatei Rosii s.a. la cirma in deriva a noului imperiu, meritul lor mare fiind si faptul ca erau nerusi.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre “bunatatea” legendara a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declansat executiile in masa, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Exista ordine de spinzuratoare, de impuscare, de inchidere a mii de oameni in lagare de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin.

La sugestia lui Lenin in decembrie 1917 e creata CEKA – Comisia Extraordinara pentru Combaterea Contrarevolutiei si Sabotajului, careia i se acorda drepturi nelimitate.

Decretul lui “Despre teroarea rosie” mentioneaza: “Este esential ca Republica Sovietica sa fie aparata de dusmanul de clasa prin izolarea acestuia in lagare de concentrare, iar toti cei implicati in conspiratiile si rebeliunile alb – gardiste sa fie impuscati”.

Nu cadeau sub incidenta acestui decret doar membrii partidului bolsevic, in rest CEKA avea dreptul sa aresteze si sa lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestarile sa se opereze in timpul noptii, Lenin inventind si termenul de “dusman al poporului”.

Acest razboi contra poporului rus si a celorlalte popoare din URSS inceput de Lenin a continuat pina la moartea lui Stalin din 1953. Au murit in el 66 de milioane de cetateni.

 Mai multi decit reprezentantii tarilor Europei pe toate cimpurile celor doua razboaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare pacat al lui Lenin si al partidului comunist din ex-URSS. Teroarea de stat declansata de Lenin avea un singur scop: ca el sa ramina la putere cu orice pret.

Chiar cu pretul disparitiei tuturor cetatenilor statului pe care si-l dorea al sau si dincolo de moarte. El, dupa marturiile celora care l-au cunoscut, “actiona si ca anchetator, si ca procuror si judecator”. Lenin recunostea o singura clasa – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv taranimea.

Despre ultima a spus ca “planul de stringere a grinelor cu ajutorul mitralierelor este stralucit”, tot el dind “pretioasa indicatie: “Spinzurati-i pe conducatorii cercurilor chiaburesti”. Sau: “Impuscati-i pe conspiratori si sovaielnici fara sa intrebati pe nimeni” (p. 304).

La indicatia lui, participantii rascoalei taranesti din regiunea Tambov au fost ucisi in august 1921 cu zecile de mii – tarani, femei, copii, batrini neajutorati – laolalta – cu gaze asfixiante, interzise inca de pe atunci de forurile internationale.

Intelectualitatea era considerata parazitara, preotimea – “contrarevolutionara”, burghezia – “ex-popor”, taranimea – salbateca.

In foametea din anii 1921-1922 murisera peste 25 de milioane de oameni. Dar in acelasi timp, la indicatiile sadiste ale lui Lenin, tara trimite sute de tone de grine, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din strainatate ca acestea sa declanseze “revolutia mondiala”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub presedintia lui Lenin, decide sa exporte aproape un milion de tone de griu peste hotare – pentru a infiinta cit mai multe partide comuniste in Europa. “Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Intr-o telegrama din 1918 trimisa lui Stalin, Lenin scria: “Este timpul sa incurajam declansarea revolutiei din Italia. Dupa parerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate si a tarilor cehe si a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocuparile leninistilor moscoviti din toate timpurile. Desi pina la 1917 Lenin mentiona in lucrarile sale ca Basarabia e teritoriu care apartine României, “…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc), dupa preluarea puterii se razgândeste si la 12 aprilie si 18 aprilie 1918, la citeva saptamini, dupa ce Sfatul Tarii votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protesteaza, in viziunea lui Lenin, desi votarea a fost “o manifestare a vointei poporului”, ea “este in flagranta contradictie cu normele dreptului international”, dind indicatii – caz unic in experienta diplomatica mondiala –sa fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.

Intr-o telegrama trimisa la 5 mai 1919 presedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care pina la 1918 in zeci de articole si cuvintari vorbise ca Basarabia e pamint românesc, cotropit de Rusia tarista, Lenin il apostrofeaza pentru abuzuri la Lugansk, condamnind intr-un fel si dorinta expansionista a Ucrainei de a ataca si cuceri România.

In aceeasi perioada Grigore Kotovski se lauda plin de grandomanie ca daca n-ar fi existat disciplina militara ar fi trecut de mult Nistrul cu cele citeva sute de cavaleristi ai sai ca sa “elibereze” România de sub calciiul boierilor si mosierilor exploatatori (Åíöèêëîïåäè÷eñêèé ñëîâàðü Ãðàíàò, Moscova 1927, pag. 218, in articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, intre altele, “óãîëîâíûé ãåðîé è áàíäèòñêèé áàòüêà”).

Lenin, care-si zicea in anchete ca profesia sa ar fi cea de “scriitor” si care, deci, se considera intelectual, va spune despre toata intelectualitatea rusa: reprezentantii acesteia “…cred ca sint creierul natiunii. In realitate, nu sint creierul, ci dejectiile ei («ãàâíî íàöèè») (pag. 393).

El afirmase nu odata ca intelectualitatea trebuie lichidata, iar literatura sa fie o anexa a partidului bolsevic: “problema literaturii trebuie sa devina parte componenta a muncii de partid”.

Despre L. Tolstoi va zice ca e “mosier”, un idiot intru Hristos”, despre V. Korolenko: e “un felistin jalnic”, despre M. Gorki, ca “mai crede in Tatuca Tarul”. La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualitatii ruse sa fie expulzata peste hotare, iar intelectualitatea ucraineana “sa fie deportata in zone indepartate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale si stiintifice – Saliapin, Bunin,Berdeaiev (Vezi “Sensul Creatziei” cu prefatza de A.Plesu) , Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. isi parasesc patria.

Partidul a decis si soarta celor ramasi: el hotara cine si ce sa scrie, cine avea dreptul sa publice, cine putea fi laudat sau criticat, cine – decorat, cui sa i se dea onorarii grase etc. Si totul se facea in functie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului.

Se mai spunea ca V.I.Lenin “iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodata la nici un spectacol. Au fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe cind se aflau la Berna, in strainatate, dar, marturiseste consoarta sa, “mergeam la teatru si plecam dupa primul act”.

Deci, acest om care n-a vazut la viata lui nici o piesa pina la capat va propune dupa revolutie sa fie inchis Bolsoi Teatr – mindria Rusiei din toate vremurile – cu indicatia stricta: “Se vor pastra doar citeva zeci de artisti la Moscova si la Petrograd ca sa dea spectacole (ca dansatori si cintareti) pe baza de autofinantare” in fata clasei muncitoare. In rest toti marii artisti (inclusiv I. Saliapin – decedat la 65 de ani,in 1938,la Paris) sint disponibilizati, ca inutili cauzei revolutiei.

Lenin, ca intelectual care dispretuia intelectualii si ca scriitor care dispretuia scriitorii, stia: cu cit nivelul intelectual al maselor va fi mai scazut, cu atit acestea vor putea fi mai usor manipulate.

Lenin ii cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revolutie, seful GPU incluzind in ele toata elita societatii ruse.

Listele contin: numele a mii de profesori ai institutiilor superioare de invatamint, scriitori, artisti, medici, ingineri etc. Toti acestia sint suiti cu sila in trenuri, vapoare si expulzati din tara.

Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurind dictatura unui singur partid, cel bolsevic. Tot el creeaza CeKa, cu puteri nelimitate. CeKa era stat in stat. Indicatiile erau urmatoarele: “Daca vedeti pe cineva destept, imbracat cuviincios si care vorbeste corect ruseste –impuscati-l pe loc, pentru ca nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxa Rusa avea trecut pina nu demult (poate-l mai are si azi) numele lui Lenin in calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.

Dar n-a fost om care sa-l fi urit cel mai mult pe Dumnezeu, caruia a si incercat intr-un fel dupa 1917 sa-i ia locul. I se laudase bolsevicului G. M. Krjijanovski ca inca in clasa a cincea “mi-am smuls crucea de la git si am aruncat-o in lada de gunoi”.

Ii numea pe preoti “contrarevolutionari in sutane”. Cere de la CeKa rapoarte despre “reprimarea revolutionara a preotilor si a altor functionari religiosi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfintea “pedeapsa cu moartea pentru preoti”. Indicatiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoteasca trebuia impuscat sau cel putin arestat.

El va scrie in 1922, intr-o scrisoare adresata Biroului Politic: “Cu cit va fi mai mare numarul victimelor din rindul clericilor reactionari si burghezi, cu atit mai bine”. Intr-o alta scrisoare din acelasi an va indica: “Cu cât impuscam mai multi preoti, cu atât mai bine”.

La 22 martie 1922 gaseste de cuviinta sa ceara la sedinta Biroului Politic “arestarea sinodului si a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat si va muri in curind pentru ca el “si banda lui se opun fatis preluarii bunurilor bisericesti”.

Sint confiscate raclele sfintilor rusi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sint dezbracate de aur si argint si profanate, zeci de tone de aur si argint, diamante, obiecte de pret sint rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite si vindute in strainatate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse tari.

Din 1918 pina in 1924 au fost impuscati “intre paisprezece si douazeci de mii de clerici si laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai functionau 11 525. Prin decret a fost interzisa bataia de clopote pe tot intinsul “tarii lui Ilici”.

Orasul Simbirsk, in care se nascuse V. Lenin, avea in 1917 zeci de biserici, catedrale si manastiri. In urmatorii ani toate cladirile de cult, intre care si biserica in care a fost botezat Lenin, au fost aruncate in aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, in cimitirul Pokrovski a fost lasat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatal acestui monstru, caruia insa i-a fost distrusa crucea, inlocuita cu un insemn bolsevic.

Tara avea nevoie de alta religie si de alti dumnezei. Religie noua, in conceptia lui Lenin, urma sa fie ideea comunist-bolsevica, iar noul dumnezeu era gata sa devina chiar el, paranoicul din Simbirsk.

Se sustine, fals, ca Lenin era de o “modestie legendara”. Dar inca in timpul vietii sale, atit el, cit si confratii sai de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau orase cu numele lor, isi ridicau monumente, plateau scriitori care sa scrie carti despre ei, pictori care sa le faca portrete, tot ei s-au mutat in apartamentele tarilor din Kremlin, isi editau operele complete (unele nescrise) etc.

In 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridica statui “lui V.I.Lenin in orasele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar in anul urmator inca in vreo 30 de localitati. De mentionat faptul ca “modestul” conducator pierdea zile intregi ca sa pozeze armatei de sculptori care urmau sa-l imortalizeze.

Inca in iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport in care cerea inaltarea “a cincizeci de monumente inchinate activitatii revolutionare”.

Pentru ca ridicarea statuiilor noilor lideri intirzie, Lenin ii telegrafiaza lui Lunacearski: “Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi si monumente si sint profund indignat. Te admonestez pentru neglijenta dumitale criminala. Sa-mi trimiti de urgenta lista vinovatilor pentru a fi trimisi in judecata. Rusine sabotorilor si tilharilor”. Vreo duzina de activisti, sculptori, pictori, arhitecti “sabotori”, care intirziasera sa-i inalte statui au fost impuscati.

Pe urma a mers totul mai bine: de “modestia” lui Lenin avea grija alt “mare modest” – I.V. Stalin, care in 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicatia, ca “in fiecare localitate din URSS sa fie inaltat cite un monument dedicat conducatorului proletariatului mondial”.

In 1990 in fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V.I. Lenin. Pentru edificarea acestora se platisera atitia bani citi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinte – pentru aproape un sfert de tara.

Tot ce-a spus Lenin era minciuna sfruntata. La 1 mai 1919 a declarat in fata multimii adunate in Piata Rosie: “Cei mai multi dintre Dumneavoastra, cei care inca nu aveti treizeci-treizeci si cinci de ani veti vedea inflorind comunismul”.

La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: “Generatia care are azi cincisprezece ani va trai peste 10 ani sau douazeci intr-o societate comunista”. Hrusciov avea sa ne fixeze si el o data pentru venirea comunismului pe pamint: 1981. Voronin ne zice, ca daca-l lasam sa conduca tara inca 50 de ani, ne va arata si dinsul cum arata comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comunistii stiu doar sa minta convingator.

Lenin a murit acum 80 de ani.

Autopsia a dovedit ca moartea lui Lenin a fost provocata de “o afectiune incurabila a vaselor sangvine”, consecinta a unui sifilis netratat in tineretea “revolutionara”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, intre primii revolutionari bulgari, cu marturii care au fost reproduse acum citiva ani in presa de pe mapamond, inclusiv in “Literatura si arta” – homosexual si in exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe “frumuselul” Griska Zinoviev ( Zinoviev catre Lenin: “Te pup pe tine si fun­dul tau marxist” )

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg mentiona cu ironie: “E de ajuns sa te uiti la Krupskaia, ca sa-ti dai seama ca pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a si casatorit cu Krupskaia, tocmai pentru ca semana leit cu un barbat matahalos?!

Savantii sovietici au creat dupa moartea lui Lenin un Institut special care sa-i studieze creierul. (Institutul Creierului lui V.I.Lenin, condus de Vogt), desi creierul la moartea lui in urma bolii era “cit o nuca”. Si nu prea era ce studia.

Dar V.I.Lenin se tragea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatal sau isi pierduse facultatile mintale in jurul virstei de 40 de ani. Se stie ca V.I.Lenin a murit nebun: in ultimii ani de viata latra ca un ciine, in loc sa vorbeasca – scheuna jalnic, uitase sa citeasca si sa scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota in jurnalul sau ca maretul orator “spunea “nu” unde trebuia sa spuna “da” si invers. Krupskaia e cea care il invata de la o vreme sa vorbeasca. In 1923 deprinsese doar citeva cuvinte. Iata cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reusise sa le insuseasca dupa luni de truda: “celula” (de inchisoare), “congres”, “taran”, “muncitor”, “popor” si “revolutie”.

“Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comunistii.

Atita timp cit faptele unui degenerat vor fi “vii” si luate drept modele, cit schizofreniile lui politice vor continua sa fie calauze pentru niste indivizi, care cred ca omul poate fi fericit numai intr-o cazarma, iar marile lui crime vor fi calificate drept “merite in fata istoriei”, pentru ca “orice crima in numele revolutiei este morala”, (citata din V.I.Lenin), atita timp cit dintr-un om avid de singe se va face un sfint infailibil, o icoana la care sa se inchine generatii, – aceasta orbire evidenta nu poate fi decit o pedeapsa a lui Dumnezeu.

Iar comunistii de azi, care se considera continuatorii lui Lenin, ar trebui sa poarte deopotriva raspundere si pentru crimele lui. Care sint enorme.

Revolutiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omeneasca: cei care n-au vor sa aiba ca si cei care au, dar fara sa munceasca. Daca ar fi sa rezumam vastele invataturi ale lui Lenin, acestea ar fi citeva:

Daca doresti sa ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva si acel ceva va fi al tau!

In numele viitorului luminos – sa impuscam zece, o suta de milioane de oameni, “sa nu ne oprim indiferent de numarul mortilor” (Lenin), chiar daca nu vor ramâne decit citeva sute de mii, care merita cu adevarat sa fie fericite.

“Interesul maselor” poate fi folosit doar in interes propriu. Impuscati masele, invocind interesele maselor! Propovaduiti fara incetare ca statul trebuie sa fie condus de popor, si conduceti-l in numele lui, fara sa mai consultati poporul!

Unui comunist totul ii este permis. Orice ticalosie facuta de un comunist este morala, si orice ticalos daca-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: “Noi nu credem in moralitatea eterna si consideram perimate toate povestile despre moralitate!”).

Cit si intr-o discutie cu bolsevicul Vladimir Voitinski, unde a precizat nevoia de ticalosi a bolsevicilor: “Partidul nu este o scoala pentru doamne… un ticalos poate sa fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru ca e ticalos”.

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba fata lumii sint metode teroriste. V.I.Lenin a fost parintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Ladin, Carlos “Sacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Venirea lui V.I.Lenin la putere in Rusia anului 1917 a insemnat un blestem pentru aceasta tara si pentru tarile peste care acest vast imperiu s-a latit sau a venit in atingere.

El a aruncat dezvoltarea acestei tari, dar si a tarilor carora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o suta de ani inapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.

Cit unii vor incerca sa ne faca sa mai credem ca ideile lui Lenin ne pot face fericiti vreodata, iar noi ii vom si crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos in afara istoriei de istoria insasi.

autor: Nicolae Dabija

Nicolae Dabija
 (n. 15 iulie 1948, comuna Codreni, raionul Cimișlia, Republica Moldova), este un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, Membru de Onoare al Academiei Române (din 2003).

Sursa: rbnpress.info/wp

24/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: