CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

REMEMBER: 19 februarie/3 martie 1878, ziua în care rușii au demonstrat încă odată năravul lor de a cotropi pământuri românești care nu le aparțineau

Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată de Imperiul Rus ca un aliat.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat.

Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român, colonelul Arion, nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano, (azi Yeșilkoy, oraș din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul), care a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

Mai mult, Rusia a ciuntit din nou România, după anexarea samavolnică a Moldovei dintre Prut și Nistru din 1812.

La 19 februarie/3 martie 1878, la San-Stefano (foto), a fost încheiat fără participarea reprezentanților Romaniei, tratatul de pace ruso-turc,

Potrivit clauzelor tratatului, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari, autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea un drept al Rusiei de intervenție în trebuirile popoarelor creștine din Imperiul Otoman.

Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război și se cedau patru regiuni din Caucaz.

Independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia istorică (Bugeacul), dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19).

Totuși, Rusia, deranjată de reacțiile românești privind pierderea Basarabiei, a impus ca orașul Silistra să-i fie acordat Bulgariei.

În ciuda contribuției remarcabile a armatei române la victoria finală, alături de trupele ruse, delegatul României nu a fost admis la tratative. Maniera Rusiei de a încheia pacea și condițiile impuse de aceasta României a adus relațiile bilaterale în pragul rupturii. Rusia a fost acuzată de către Prințul Carol că și-a încălcat angajamentul de a respecta integritatea României.

Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei și nu României în 1856. Să subliniem boala rusească de a cotropi pământurile altora pentru oribii care susțin că numai sovieticii „neruși” au atacat România.

Foto: https://ro.wikipedia.org – Clădirea în care s-a semnat Tratatul de pace de la San Stefano (Yeşilköy).

Prin urmare, România s-a alăturat celorlalte puteri europene și a cerut revizuirea tratatului de pace de la San Stefano, fapt care a avut loc la Berlin în 1/13 iunie 1878.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace.

În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres (foto). Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei. În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor.

Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră. Primul ministru Mihail Kogălniceanu a înclinat către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie.

În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei avea în componența sa delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord cu trecerea Dobrogei in componența României. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.Chiar dacă cele șapte mari puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.


07/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Mihai Eminescu s-a opus unirii Dobrogei cu România

Unirea Dobrogei cu România. Proclamația principelui Carol către dobrogeni |  Istorie pe scurt

De ce s-a împotrivit Mihai Eminescu unirii Dobrogei cu România?

Două aniversări din luna noiembrie sunt legate de una dintre cele mai vizitate regiuni ale României – Dobrogea, scrie istoricul și jurnalistul Ovidiu Drugă în https://ioncoja.ro/dobrogea-romaneasca.

Acesta spune că puțini știu astăzi că litoralul Mării Negre și Delta Dunării au intrat în componența țării noastre printr-un schimb „forțat de ruși”, care voiau să pună mâna pe cele trei județe din sudul Basarabiei, aflate în acea vreme în stăpânirea Românie.

POPULAȚIUNILE SĂLBATICE”


Cel mai vehement critic al alipirii Dobrogei a fost Mihai Eminescu.

”Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă. O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi (zeci n.r.), poate sutimi (sute n.r.) de milioane.

Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi (sute n.r.) de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și… dacă aceasta va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”, scria poetul nostru național în ziarul „Timpul” pe 2 august 1878.

LA SCHIMB, CADRILATERUL


La 141 de ani de la unirea Dobrogei cu România, putem spune că poetul național s-a înșelat. „Populațiunile sălbatice ale Dobrogei” s-au dovedit, în marea lor majoritate, fidele statului român și nu au pus mari probleme, cu excepția jafurilor și a crimelor provocate în primele zile de cerchezii nemulțumiți de plecarea administrației otomane.

E drept, guvernul bulgar a pretins în repetate rânduri Dobrogea, iar comitagii din țara vecină au desfășurat acțiuni teroriste împotriva autorităților românești.

Cadrilater – Redescoperă Istoria

Până la urmă, însă, lucrurile s-au calmat prin cedarea Cadrilaterului (luat de România după al doilea război balcanic și reocupat de bulgari înainte de Al Doilea Război Modial) și un schimb de populație.

Protestul lui Eminescu viza, însă, cu totul altceva, comportamentul odios pe care Curtea de la Sankt Petersburg l-a avut față de aliații români.

Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată ca un aliat de Imperiul Țarist.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat. Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace. În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres. Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei.

Alipirea Dobrogei de nord a fost sărbătorită de românii din regiune, după cum o demonstrează primirea făcută la Măcin trupelor ruse în iunie 1877 și, apoi în decembrie 1877 petiția care cerea unirea Dobrogei cu România.

O SAMAVOLNICIE


În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră.

Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie. În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei s-a la Constantinopole pe 21 octombrie 1878. În componența sa se aflau delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.

ACEST PĂMÂNT DEVINE, DIN NOU, ROMÂNESC


Problema a fost discutată încă de la Congresul de la Berlin. Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Chiar dacă cele șapte puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.

Proclamația de la Brăila

Chiar înainte de delimitare, pe 14 noiembrie, Carol I dădea următoarea proclamație de la Brăila, de unde trupele românești aveau să se desfășoare în Dobrogea:

“Locuitori de orice naționalitate și religie. Dobrogea- vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân- de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește.

Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi pedeapsa legitimă.

Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire”.

Documentul, tradus și în limbile turcă, greacă și bulgară, avea să fie răspândit pe foi volante în toată provincia, pentru a-i convinge pe locuitori că soldații români nu trebuie văzuți ca o armată de ocupație.

Ordinul dat armatei de domnitor mergea pe aceeași idee a evitării oricăror tensiuni. „Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veți merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri.

Soldați, în această nouă Românie veți găsi o populație care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin membri ai statului român, au aceleași drepturi la protecțiunea și dragostea voastră”.

ROMÂNI DE BUNĂVOIE


În 1878, Dobrogea era locuită de un adevărat mozaic etnic. Din cei 226.000 locuitori, 127.000 erau musulmani. Din punct de vedere etnic, cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), dar în Dobrogea mai locuiau și evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi și germani. Cu toate astea, armata română a fost, în general, bine primită.

La Măcin, Babadag, Tulcea, Constanța, Ostrov și Cernavodă s-au organizat ceremonii de primire. Localnicii voiau să scape de haosul creat de schimbarea stăpânilor, iar armata română a reușit să pună capăt dezordinilor și să restabilească siguranța localnicilor, chiar cu prețul unor pierderi umane. Nu e nicio exagerare.

După intrarea trupelor române, câteva mii de localnici, de diverse etnii, au ales să se întoarcă la gospodăriile lor, devenind de bună voie români.

Preluarea administrației de la autoritățile ruse a fost un proces mai lent. Deși oficial s-a făcut pe 23 noiembrie 1878, trupele rusești au rămas pe poziții până în primăvara anului următor.

Abia pe 4 aprilie, prefectul Constanței Remus Opreanu anunța plecarea unităților rusești de infanterie și artilerie din oraș. Pe 22 aprilie, prefectul de Tulcea, George Mihail Ghica, dădea și el de știre că navele rusești au părăsit portul.

Dobrogea era pe deplin românească!

ADDENDA:

În urma tratatului de la Berlin, în 1878 harta schimbărilor teritoriale privind România şi statele din Balcani se prezenta astfel:

Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)
 Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

30/11/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul cu Ucraina din 3 mai 1997- Una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României

 

 

 

Ruperea Basarabiei - Motto Eminescu - Istoria unei Tradari nationale - Tratatul cu Ucraina - Tiberiu Tudor

 

 

3 mai 1997: Una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României – Tratatul cu Ucraina şi rolul malefic jucat de Silviu Brucan.

În urmă cu 23 ani, pe 3 mai 1997, a avut loc la Kiev ceremonia semnării Tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări.

Apoi cei doi președinți, au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României ratifică „Tratatul cu Ucraina”.

 

 

 

 

 

3 mai 1997: 23 ani de la una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României: Tratatul cu Ucraina. Cum au fost cedate teritorii ale patriei-mamă pentru a intra în NATO, la îndemnul lui Silviu Brucan

 

Republica Ucraina – stat apărut în 1991 odată cu prăbuşirea URSS – dispunea astfel de un act prin care actuala graniţă îi era recunoscută de statul român.

Bucăţi din marmura trupului ţării s-au desprins, ducând cu ele zidurile Cetăţii Albe şi ale Hotinului, Ţinutul Herţa, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor…

În scurt timp, la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat prin care România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică.

 

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947).

Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”, scria academicianul Florin Constantiniu în prefața volumului Istoria unei trădări naționale: Tratatul cu Ucraina,  de Tiberiu Tudor, o carte document, scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea tratatului cu Ucraina.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„La sfârșitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Dovos, pe teme de politică externă ale țărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, președintele Emil Constatinescu „își permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teritoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-și pună problema că un asemenea sacrificiu privește întregul neam românesc”.


Despre aceste „discuții” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunțat.

La data votării acestui act, preşedintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, preşedinte al României – Emil Constantinescu.

Într-un fragment din carte autorul îl acuză pe Silviu Brucan că a stat în spatele deciziei de a încheia tratatul, fiind cel care i-a convins pe Adrian Severin și Petre Roman să semneze.Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”,  au acţionat cei doi oameni de stat, Petre Roman şi Adrian Severin.

Iar preşedintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaşte.

Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanții de atunci nu o mai recunosc.

Iar actanţii, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare naţională, Petre Roman şi Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească.

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000  de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud.

 

Când își poate înceta valabilitatea acest tratat ?

 

 Acest document specifică la articolul 27 că: „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Deși fostul președinte Traian Băsescu a criticat vehement Tratatul în fața camerelor televiziunilor, pe parcursul mandatului său a avut de două ori ocazia să îl denunțe, potrivit prevederilor Tratatului, dar nu a făcut-o…

S-a spus că semnarea tratatului ar fi fost una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în NATO.

Astăzi este cât se poate de clar că invitarea României de a adera la NATO nu a depins de semnarea Tratatului cu Ucraina. Considerentele aderării României la NATO erau de natură geopolitică, de locul în care România este aşezată în Europa.

Surse:

Ziaristi Online.

04/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: