Plebiscitul prin care populația României a fost consultată pentru aducerea pe tronul țării a unui prinț străin

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839 , in Sigmaringen  – d. 10 octombrie 1914, Sinaia), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus tara după abdicarea forțată de o lovitură de stat, a domnului  Alexandru Ioan Cuza.

În timp ce domnitorul Al Ioan Cuza era detronat, oamenii politici Ion C. Brătianu şi Eugen Carada se găseau în Franţa, pentru negocierea aducerii prinţului Filip de Flandra pe tronul României, dar între timp, poziţia lui Napoleon al III-lea s-a schimbat, iar Filip a refuzat.  Astfel că în Vinerea Patimilor (18/30 martie 1866) cei doi ajungeau la Dusseldorf pentru a negocia aducerea pe tronul României a lui Carol, fiul lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care aparţinea unei ramuri colaterale a dinastiei ce ocupa tronul Prusiei.

Prințul Carol Hohenzollern, căpitan al Regimentului I Dragoni de gardă din Prusia, a acceptat la 27 de ani tronul Principatelor Unite, fiind proclamat domnitor la 10 mai 1866, în urma unui plebiscit prin care era înlăturată ameninţarea Marilor Puteri de separare a Moldovei de Muntenia, ca urmare a intereselor împăratului Franței, Napoleon al III-lea, de a face din Moldova un „stat tampon” între Rusia şi Turcia (hotărârea fusese luată la 23 martie 1866).

Urcarea prințului Carol I de Hohenzollern pe tronul Principatelor Române

În 2 aprilie 1866, a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al țării, a unui prinț străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866.

 Gazeta de Maramureș scrie că în ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6%, din cei peste 680.000 de electori români care au făcut să se consfințească, prin votul lor, alegerea unui principe străin pe tronul țării şi păstrarea unității naționale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859.

Rezultatul plebiscitului va arăta că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin.

Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Țara Ro­mâ­nească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunță că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunță definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă, mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor.

Rezultatele plebiscitului nu au întârziat să apară și, cu o largă majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

Prima Constituție a României

În aprilie 1866, au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a De­putaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866, s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831.

Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică, acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”. Prin Constituție, s-a oficializat schimbarea denumirii din „Principatele Unite” în „România”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878, a primit titlul de „Alteță regală”.

Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege.

Încoronarea lui Regelui Carol I, 10 Mai 1881, litografie. Arhivele Naționale.

În 1881, la 10 mai, România s-a proclamat „regat”, iar domnitorul Carol I devine rege, garantul unei benefice stabilităţi a politicii interne şi externe, ceea ce a permis progresul continuu al ţării, care a trecut de la statutul de vasal al Imperiului Otoman la cel de regat independent, respectat în Europa. Societatea românească devine receptivă la nou şi-şi modernizează structurile economice, politice şi militare, racordându-se la exigenţele europene. Deşi în 1883 a semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania.

Proclamarea Regatului echivala cu  recunoașterea României ca stat suveran în Europa monarhică. Momentul a reprezentat startul unei occidentalizări a țării în ritm accelerat. La jubileul de 40 de ani de domnie, din 1906, România își mărise populația cu 30%, construise de la zero aproape 4000 km de căi ferate și 26 de mii de km de drumuri pietruite, exporturile crescuseră. O modernizare în asemenea viteză a avut un cost social ridicat, dovadă răscoala din 1907. Numărul de 11.000 de răsculați uciși e un fals grosolan, speculat de regimul comunist, dar în 1907, forțele de ordine au tras cu adevărat în țărani și s-au înregistrat morți. Regele Carol a fost marcat de situație și a reintrodus în Parlament legile reformelor agrare, respinse anterior de conservatori. Dar ele nu vor fi aprobate decât în toiul primului război mondial, în 1917, de la Iași.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben. Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie, când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12-24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost, și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii indepen­denței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 fe­bruarie/ 3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă.
Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact ju­dețele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. Marile Puteri, ne­­mul­țumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior.

Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși, independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
În 1913, tot în timpul domniei lui Carol I, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București din același an, România obține de la Bulgaria partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra).

Surse: wikipedia.ro; lectiadeistorie; https://www.crisana.ro.

Implicarea Bisericii Ortodoxe în istoria poporului român

Originile și implicația ortodoxiei în istoria poporului român

Poporul roman s-a nascut creștin. Mai mult, creștinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică.

Cu aceste doua adevăruri se definesc două din coordonatele fundamentale ale vieții religioase a românilor, cu adânci implicații si cu semnificații deosebite în Istoria poporului nostru.

In istoria răspândirii credinței creștine observăm ca majoritatea popoarelor care au adoptat aceasta credință au facut aceasta intr-un anumit stadiu al evolutiei lor, unele dintre ele chiar la maturitate si de aceea vorbim in aceste cazuri de o dată precisa a increștinării unuia sau a altuia din aceste popoare.

In aceste cazuri, elementul creștin s-a altoit pe un trunchi încă plin de seva si sinteza s-a inchegat destul de greu, in viata spirituala a unor astfel de popoare supravietuind elemente precreștine alaturi de cele crestine, intr-o simbioza specifica poporului respectiv. Istoria spiritualitatii unui astfel de popor este determinata in buna masura de momentul si intensitatea increstinarii sale. Spre a exemplifica, sa ne gandim la increstinarea popoarelor slave.

Aproape toate popoarele din aceasta grupa s-au increstinat la o anumita data, intr-un anumit context istoric. Spiritualitatea popoarelor slave are unele puncte comune, dar ele se si deosebesc in functie de momentul increstinarii fiecaruia, cu toate implicatiile acestuia: originea si traditia misiunii crestine sub actiunea careia se produce increstinarea, fapt ce determina apartenenta poporului respectiv la o anumita grupa de popoare crestine, apoi intensitatea procesului de increstinare, asimilarea acestui element in viata spirituala a poporului la momentul respectiv etc. Anumite fenomene religioase din istoria crestinismului la unul dintre aceste popoare nu pot fi intelese decat raportandu-le la inceputurile crestinismului din istoria poporului respectiv.

In istoria crestinismului intalnim si cazuri de popoare care nu s-au increstinat la o anumita data, ci s-au format din elemente deja crestine. In aceste cazuri, popoarele respective au asimilat in etnogeneza lor, odata cu alte elemente, si elementul crestin, fara insa ca acesta sa fi fost determinant in etnogeneza lor.

Sa luam in acest caz exemplul poporului francez, care s-a nascut din elemente crestine, Galia fiind una dintre cele mai intens increstinate provincii ale Imperiului de Apus, cu mult inainte de formarea poporului francez. Cu toate acestea, desi crestinismul a jucat un rol major in istoria acestui popor, totusi acest element nu a constituit, in mod obligatoriu, o nota distinctiva a poporului francez fata de popoarele vecine.

Spre deosebire de aceste tipuri de increstinare, poporul roman a cunoscut credinta crestina prin alte mjloace si anume prin insusi procesul sau de formare. Increstinarea poporului roman a fost un proces desfasurat concomitent cu etnogeneza sa, tot asa cum invers, etnogeneza poporului roman a fost un proces ce s-a definit si prin increstinarea elementelor din care s-a plamadit acest popor.

Etnogeneza poporului roman s-a inchegat din romanizarea geto-dacilor, ori acest proces de romanizare a fost concomitent si impletit cu procesul increstinarii acestei populatii. Geto-dacii romanizati si increstinati au dat nastere romanilor. Din aceasta perspectiva elementul crestin se afirma drept unul din elementele constitutive ale etnosului romanesc.

Mai mult, raspandirea crestinismului in spatiul carpato-danubian-pontic s-a facut in limba latina, astfel ca noua credinta a devenit unul din factorii principali ai promovarii elementelor romane printre geto-daci. Factorul crestin apare in procesul de romanizare de la originea poporului roman cu un rol atat de determinant, incat se ridica la o insemnatate egala cu aceea a romanitatii noastre insasi, acestea fiind coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre”. Profilul etnic propriu al poporului roman este asigurat tocmai de aceste doua elemente ale etnogenezei sale: romanitatea si crestinismul.

Iar legatura dintre aceste doua elemente este data in specificitatea acestui proces, caci misionarii crestini oficiali sau ocazionali au folosit in spatiul carpato-danubiano-pontic limba latina vulgara, inteleasa de oamenii de rand din acest spatiu si aceasta se va constitui intr-o limba de-sine-statatoare. Limba latina crestina folosita in acest spatiu, inca din primele veacuri ale erei crestine, este o limba aici creata, independent de evolutia limbii latine crestine oficiale. Terminologia crestina in limba romana este specifica acestui teritoriu, specifica evolutiei cultural-lingvistice urmata de daco-romani, ceea ce arata ca niciodata romanii nu au depins in nici o forma de Roma crestina.

Credinta crestina in limba latina proprie, primita inca dintru inceputuri si transmisa din generatie in generatie, a devenit la romani “lege stramoseasca”, prin care romanii considerau ca se disting de alte popoare si ele crestine, dar de o alta “lege”, de o alta traditie. Crestinismul romanesc se constituie astfel intr-una din cele mai valoroase dovezi ale vechimii si continuitatii poporului roman in spatiul carpato-danubian-pontic.

Credinta crestina este predicata pe teritoriul romanesc inca din epoca apostolica. Potrivit unei traditii consemnata in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu de Cezareea (265-340), cel mai mare istoric din veacurile primare, Sfantul Apostol Andrei a propovaduit si in Dacia Pontica, viitoarea provincie romana Scythia Minor (Dobrogea de azi).

“Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru – scria el – s-au imprastiat peste tot pamantul locuit, Toma, dupa spusele Traditiei, a luat (spre evanghelizare) tara partilor, Andrei Scitia, Ioan Asia, unde si-a petrecut toata viata pana ce a murit in Efes; Petru a predicat iudeilor imprastiati in Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia si Asia… Ce sa mai spun de Pavel care, dupa ce a predicat Evanghelia lui Hristos de la Ierusalim pana in partile Iliriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt spuse intocmai de Origen, in cartea a treia a Comentariilor sale la Facere (Hist, eccl. III, 1; 1-3).

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie (sec. VIII), in “Viata Sfantului Apostol Andrei”, afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. De asemenea, in Sinaxarul Bisericii constantinopolitane se precizeaza ca Sfantul Andrei “a predicat in Pont, Tracia si Scythia”. Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). In schimb, Epifanie monahul spune ca Sfantul Apostol Andrei a propovaduit in provinciile din nordul Asiei Mici, in Tracia si Moesia, hirotonind ca episcop la Odyssos pe Apion. Traditia ca Sfantul Andrei a predicat si in provinciile din nordul Asiei Mici si in Tracia a fost consemnata prima oara la noi de mitropolitul Dosoftei in Vietile sfintilor pe luna noiembrie, ziua 30.

Mult mai tarziu, istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia., Galatia si Bitinia), in “pustiurile scitice” care puteau fi situate in Scythia Maior (in nordul Marii Negre), adica in sudul Rusiei, dar si in Scythia Minor (Dacia Pontica).

Dupa ce a predicat in cetatile de aici, din Scythia Minor, locuite de greci, romani si geto-daci, s-a indreptat spre sud, ajungand in orasul Patras, in Grecia, unde a murit ca martir, fiind rastignit pe o cruce in forma de X. Chiar daca am intelege prin Scitia din textul lui Eusebiu nordul Marii Negre (asa numita Scitia Mare), Sfantul Apostol Andrei tot ar fi trecut prin Dobrogea, caci, plecand spre sud, calea i-ar fi fost mult mai lesnicioasa de aici, pe tarmul apusean al Marii Negre, decat sa-i faca inconjurul tocmai prin Caucaz.

In sprijinul evanghelizarii Daciei Pontice de catre Sfantul Apostol Andrei vin si unele colinde si creatii folclorice dobrogene si din stanga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca si unele toponimice (pestera Sfantului Andrei, paraiasul Sfantului Andrei s. a.). Inseamna ca o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al Mantuitorului Iisus Hristos, Sfantul Apostol Andrei.

El va fi asezat episcopi si in cetatile Pontului Euxin, in speta in Tomis, asa cum au facut Sfantul Pavel si ceilalti Apostoli, dupa cum relateaza cartea Faptelor Apostolilor.

Primele actiuni misionare de raspandire a credintei crestine in spatiul danubiano-pontic s-au desfasurat, deci, chiar in epoca apostolica. Dupa cucerirea Daciei de catre romani, aceasta activitate misionara s-a intensificat prin colonisti, prin ostasii crestini din armata romana, prin sclavi, prin negustori si, in secolul al IV-lea, prin captivi crestini adusi de goti din sudul Dunarii la nordul fluviului.

Raspandirea crestinismului la geto daci incă din primele trei secole ale erei crestine este atestata de unele marturii literare, cum este cea provenita de la Tertulian (240), care in lucrarea sa intitulata “impotriva ideilor”, afirma ca “Hristos stapaneste si in tinuturile sarmatilor, dacilor, germanilor si scitilor”.

O alta categorie de marturii privind vechimea crestinismului pe teritoriul Patriei noastre o constituie terminologia crestina latina, folosita in acest spatiu. In acest sens amintim urmatorii termeni: Dumnezeu, cruce, inger, sfant, botez, biserica, altar, tampla, duminica, sarbatoare. Craciun, Paste, Rusalii, Paresimi, ajun, preot, cuminecatura, rugaciune, inchinare, caslegi, carnelegi, lege, credinta. Zau, raposat, priveghi, mormant, cimitir, martor, urare, juramant, binecuvantare, blestem, pacat, pagan, drac etc.

Cei mai multi din acesti termeni se refera la secolul al IV-lea, perioada decisiva a increstinarii provinciilor danubiano-pontice. Majoritatea acestor termeni sunt de natura populara, derivand din limba vorbita curent in provinciile romanitatii orientale si oglindind realitati si evolutii de sensuri din aria acestor provincii. Multi dintre acesti termeni, pastrati numai in limba romana, reprezinta creatii specifice ale romanitatii dacice.

In sfarsit, cea mai importanta categorie de marturii privind vechimea, raspandirea si continuitatea crestinismului la daco-romani sunt de natura arheologica. Alaturi de numarul mare de inscriptii crestine, marturiile arheologice sporite considerabil in urma cercetarilor din ultimele decenii, atesta patrunderea crestinismului in spatiul carpato-danubian-pontic inca din primele trei secole si intensificarea acestui proces incepand din veacul al IV-lea.

Sa amintim in acest sens: donariul de la Biertan (sec. IV), cu inscriptia : Ego Zenovius votum posui; gema de la Potaissa (Turda), (sec. IV), cu inscriptia paleocrestina Ihtis; altarul de la Cluj-Napoca (inceputul secolului IV), cu inscriptia adausa: sttl (sit tibi terra le-vis – sa-ti fie tarana usoara); Biserica crestina de la Slaveni-Olt (secolul IV) s. m. a..

Intensitatea vietii crestine la Dunarea de Jos in secolele III si IV este documentata mai ales prin mentionarea multor martiri din aceasta zona, care nu pregetau sa-si dea viata pentru credinta lor in fata persecutiilor, sustinute fie de unii imparati romani, fie de catre gotii pagani, care au stapanit in secolul al IV-lea o parte din teritoriul geto-dacilor. Dintre sfintii martiri care au patimit la Dunarea de Jos in secolele III-IV mentionam: Pasicrate, Valention, Iuliu Veteranul, Nicandru si Marcian, Preotul Montanus si sotia sa Maxima, Episcopul Irineu, Dasie, Epictet si Astion, Emilian de Durostorum, Donat Diaconul, Romul Preotul, Silvan, Venust, Hermes, Lup, Ermil Diaconul, Stratonie Temnicerul, Claudiu, Castor, Sempronian si Nilcostrat.

Dintre martirii crestini mentionati pe teritoriul Patriei noastre o semnificatie deosebita o au sfintii: Zoticos, Attalos, Kamasis si Filipos, prin faptul ca in anul 1971 au fost descoperite moastele lor intr-o cripta de la Niculitei, judetul Tulcea si depuse cu mare cinste la Manastirea Cocosu din apropiere.

Alaturi de acesti martiri amintim si pe Sfantul Sava Gotul (12 aprilie 372), martirizat in timpul persecutiei initiate de Athanaric al gotilor. In legatura cu martiriul Sfantului Sava, care era de origine din Asia Mica, este mentionat si numele preotului Sansala, in zona raului Buzau, fapt ce atesta prezenta unei vieti crestine organizate la nordul Dunarii in secolul al IV-lea.

De altfel, prima organizatie bisericeasca pe pamant româneasc, este atestata inca de la sfarsitul secolului al III-lea, fiind vorba de Episcopia Tomisului. Aceasta isi avea resedinta in cetatea Tomis, Constanta de astazi, si foarte curand a ajuns sa dispuna de statutul de autocefalie, in sensul ca intaistatatorul ei, desi nu avea rang mitropolitan, nu depindea de o alta mitropolie, ci direct de Patriarhia de Constantinopol. Episcopia Tomisului exercita jurisdictia peste intreaga Scythie Minor si se crede ca si peste crestinii aflati la nordul Dunarii, adica in sudul Moldovei si estul Munteniei.

De la anul 451 Episcopia Tomisului a fost ridicata la rang de arhiepiscopie, iar in secolul al VI-lea ocupa locul al II-lea in randul Arhiepiscopiilor autocefale ale Patriarhiei Ecumenice. In acelasi secol al VI-lea a purtat si titlul de mitropolie si avea in dependenta 14 scaune episcopale aflate pe teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Dintre episcopii si apoi arhiepiscopii de Tomis amintim pe: Evanghelius la sfarsitul secolului III; apoi Efrem, Titus, Bretanion, Terentius si Teotim I in secolul IV; Timotei, Alexandru si Teotim II in secolul V, Paternus care se intituleaza “episcopus metropolitanus” si Valentinian in secolul al VI-lea.

O alta dimensiune a crestinismului daco-roman in secolele IV-VI o constituie inflorirea unei culturi teologice inalte de limba latina la Dunarea de Jos. Acest fapt, care dovedeste in plus intesitatea si vechimea vietii crestine in aceasta zona, este evidentiat prin operele unor scriitori bisericesti de aici, chiar daca unii dintre ei si-au scris lucrarile pe alte meleaguri. Ioan Casian si Dionisie Exiguul, ca sa-i amintim pe cei mai reprezentativi, desi au activat in Italia si Galia, erau de origine din Scitia Minor si depuneau marturie despre tinuta vietii religioase crestine din aceasta zona.

Avand in vedere aceste aspecte ale raspandirii crestinismului si ale formarii primelor organizatii bisericesti pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, pe care le-am schitat mai sus, ne putem totusi face cat de cat o imagine despre procesul de romanizare a populatiei geto-dacice stimulat considerabil de crestinism, ca si acela al raspandirii crestinismului prin elemente romane specifice acestei zone.

Urmarea acestui proces a fost nasterea poporului roman, ca popor latin si crestin de traditie rasariteana. Atat romanizarea populatiei geto-dace, cat si increstinarea ei au fost atat de intense si unitare pe intreg spatiul locuit odinioara de geto-daci, incat migratia popoarelor, venite in valuri peste pamantul daco-roman, n-a putut opri si nici afecta grav formarea poporului roman ca popor latin si crestin.

Migratia popoarelor a adus cu sine multe prejudicii populatiei bastinase si a dus la incetinirea procesului istoric de dezvoltare complexa a acestor populatii, dar n-a putut disloca si nici influenta formarea, continuitatea si afirmarea poporului roman in acest spatiu.

Beneficiind de o civilizatie superioara, populatia autohtona romanizata si increstinata a exercitat o puternica influenta, cel putin asupra unora dintre populatiile migratoare care, pe teritoriul de astazi al Romaniei si cu concursul populatiei bastinase, au venit in contact direct cu crestinismul, fapt care avea sa insemne un moment hotarator in evolutia lor istorica. Opera lui Ulfila ( 383), de origine din Asia Mica, cel care a predicat la nordul Dunarii in limbile greaca, geta si latina, in acelasi timp traducand Biblia in limba gotilor, nu poate fi conceputa separat de mediul cultural din Campia Dunarii si de contributia hotaratoare a elementului autohton latin.

Din aceasta perioada a secolelor V-XII s-au descoperit o serie intreaga de marturii arheologice ca: vase de lut avand incizat semnul crucii (Botosana-Suceava; Sipote-Suceava, Horga-Vaslui, Murgeni-Vaslui, Bacau); tipare sau matrite de os pentru confectionarea unor obiecte de cult crestine (Botosana-Suceava, Secuieni-Neamt, Danesti-Vaslui); vase de lut lucrate la roata cu semne de cruci (jud. Vaslui); doua cruciulite de plumb (Hlincea-Iasi) si una din roca vulcanica (Dodesti-Vaslui); trei inele de bronz, avand incizate simboluri crestine (Stoicani-Galati) ; doua cruci-relicvar din bronz (Adjud-Vrancea); un capac de cadelnita lucrat din bronz, de provenienta bizantina (Cosna-Suceava); o cruce pectorala din bronz (Campulung-Museel); mai multe cruci de bronz (Eratei-Medias) s. a.

Aceste marturii dovedesc cu prisosinta continuitatea vietii crestine si intensitatea s-a religioasa in randul populatiei bastinase a protoromanilor si apoi a romanilor.

La cumpana celor doua milenii ale erei crestine, in cultul Bisericii romanesti se strecoara limba slava, folosita si de clasa cneziala romaneasca si care va fi introdusa mai tarziu si in cancelariile domnesti din Tara Romaneasca si Moldova. Dar, cu toate ca limba slavona a fost folosita ca limba liturgica la romani, in sensul ca Sfanta Liturghie si celelalte slujbe bisericesti se faceau in slavoneste, totusi, predicarea cuvantului lui Dumnezeu si spovedania s-au facut, fara intrerupere, in limba poporului, in limba romana.

Faptul ca limba romana a fost permanent folosita in Biserica se evidentiaza prin aceea ca, in momentul aparitiei primelor texte biblice in limba romana, chiar daca acestea nu ni s-au pastrat decat in copii ulterioare, ele reflectau o structura lingvistica evoluata, care avea la baza, in mod necesar, un indelungat trecut de traditie orala.

Credinta crestina a fost la români si in Evul Mediu, ca si in perioada de inceput, unul dintre factorii care au promovat si aparat fiinta nationala a romanilor. Acest lucru se poate vedea si din procesul de reorganizare bisericeasca a romanilor in contextul intemeierii statelor feudale romanesti centralizate. Intemeierea mitropoliilor romanesti, in Tara Romaneasca la 1359, in Moldova la 1401 si Transilvania la o data greu de precizat, dar in aceeasi perioada, a insemnat evolutia organizarii bisericesti existente pe o noua treapta, corespunzatoare dezvoltarii social-politice a statelor feudale romanesti.

Momentele respective din istoria Bisericii romanesti atesta si ele insele existenta indelungata a unei vieti bisericesti la romani, iar faptul ca in acele momente romanii au luptat sa obtina numirea de ierarhi pamanteni, constituie o dovada in plus a unei indelungate traditii romanesti. Hotararea sinodala data de Patriarhia Ecumenica la 1359, prin care se incuviinta stramutarea lui Iachint de la Vicina la Curtea de Arges, devenit astfel Mitropolitul Tarii Romanesti, prevedea ca “toti clericii din acea tara si toti cei sfintiti calugari si laicii sa-l respecte si sa i se supuna lui”.

Acest document atesta atat existenta unui cler local, cat si prezenta monahismului, existent pe aceste plaiuri inca din secolele IV-V. Biserica romaneasca s-a adaptat, deci, transformarilor prin care a trecut societatea romaneasca de-a lungul timpului si acest lucru s-a impus din orientarea permanenta a Bisericii noastre de a fi intotdeauna alaturi de popor.

Din primele momente de afirmare istorica si culturala a poporului roman ca individualitate distincta, cu deosebire de la inceputul celui de al doilea mileniu al erei crestine – in perioada de constituire a cnezatelor si a statelor voievodale – Biserica romaneasca a avut rolul sau, participand la viata poporului in mod constant, pozitiv si constructiv.

Slujitorii Bisericii noastre au fost implicati in miscarile nationale si populare prin care se manifesta dorinta de dreptate si de libertate a poporului, vointa de unitate intre toate provinciile si de neatarnare fata de marile puteri statale straine care il frustrau de drepturile sale legitime, ii incalcau samavolnic hotarele. Slujitorii altarelor strabune, mari ierarhi, preoti si monahi, nu au pregetat a-si dovedi, ori de cate ori s-a ivit prilejul, nu doar simpla adeziune la lupta pentru infaptuirea aspiratiilor nationale, ci participarea totala cu deplina convingere si cu hotarare, adeseori pana la suprema jertfa – dand astfel masura identificarii lor cu idealurile si lupta poporului.

Pe de alta parte, Biserica noastra ortodoxa nu numai ca a infrumusetat aceasta tara cu atatea asezaminte, dar si-a adus contributia la crearea multor valori spirituale ale neamului, a depus toate stradaniile si toata sarguinta pentru pastrarea si necontenita lor sporire si stralucire, pentru cunoasterea si pretuirea lor de catre celelalte popoare. Fapte si acte de patriotism si de devotament crestin, uneori inregistrate in analele istoriei si in documente de epoca, alteori ramase intr-un total anonimat – aura a smereniei.

Una din slujirile din trecut ale clericilor Bisericii Ortodoxe Romane a fost aceea de a fi sfetnici de taina ai domnitorilor. Sirul acestora ar putea incepe cu Cuviosul Nicodim cel Sfintit (+1406), ca sfetnic al lui Mircea cel Mare si Batran (1386-1417), sa amintim apoi pe mitropolitii Teoctist I (1453-1477) si Gheorghe (1477-1508), din vremea lui Stefan cel Mare (1457-1504); pe Varlaam al Moldovei (1632-1653) din vremea lui Vasile Lupu (1634-1653) ; pe Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1672 si 1679-1708), din timpul domniei lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) s. a. In Transilvania, Biserica Ortodoxa a fost leaganul romanilor, credinta ortodoxa devenind cea mai concreta forma de exprimare si conservare a specificului romanesc.

Preotimea satelor noastre ardelene a impartasit intotdeauna soarta taranilor, ducand aceeasi viata plina de lipsuri materiale, prestand corvezi, platind biruri si dari si neavand drepturi sociale ca si cei pe care ii pastoreau. Pentru acest fapt, preotimea a fost mereu alaturi de taranime in lupta acesteia pentru un trai mai bun. La inceputul secolului al XVIII-lea situatia romanilor transilvaneni s-a agravat printr-o conjuctura generala nefavorabila: peste teritoriul lor marile puteri urmareau echilibrul european si isi incercau armele, fie pe campul de lupta, fie prin retelele diplomatice.

Rusia se afla in ofensiva modernizarii. Austria se intarea in granite cu aliante politice schimbatoare, Imperiul Otoman – dupa pacea de la Carlovitz (1699) – se refacea in intentia altor atacuri si inlocuia la romani domniile pamantene. Se dovedea tot mai mult ca romanii nu mai pot fi neglijati prin mentinerea acelorasi forme de dominanta : Constantinopolul cauta o cărare administrativă prin domnii fanarioti, iar Viena o carare de politica religioasa spre o indepartata Roma, carare cunoscuta sub numele de uniatie (care de fapt si de drept se oprea in acel veac la Viena).

Prin unirea unei părti a romanilor ardeleni cu Biserica Romei la 1698-1701, in mod samavolnic, poporul roman a simtit ca prin incercarea de a-l rupe de la Ortodoxie se intention nu numai desprinderea lui din unitatea cu frații din Principate si deznaționalizarea lui treptata, ci si privarea sa de “legea lui românească”.

In fata acestei primejdii care ameninta nu numai credinta sa ortodoxa, ci si unitatea sa nationala, poporul roman a luptat cu indarjire prin Sofronie de la Cioara, Oprea Miclaus, Inochentie Micu si multi altii, prin a caror jertfa s-a evidentiat inca odata stransa legatura dintre Biserica si credinciosi. Aceasta stransa legatura dintre preotime si masele taranesti a culminat in Transilvania, in timpul rascoalei de la 1784, condusa de Horia, Closca si Crisan. La aceasta mare miscare au participat si multi preoti de sat, activand in felurite chipuri: conducatori de grupe, gazde, informatori, transmitatori de stiri, strangatori de fonduri pentru drumul lui Horea la Viena s. a.

Rolul acestora in miscare reiese clar dintr-o “petitiune” a nobilimii din Comitatul Albei, adresata, in timpul rascoalei, contelui Anton Jankovics, comisar imperial in Ardeal, in care se spune: “Deoarece preotii romani sunt aceia care atata mai cu seama poporul la revolutiune, din aceasta cauza sa se publice ca in oricare sat va erupe o revolutiune, acolo preotii romani, primarii si juratii cu trei insi langa dinsii, se vor pedepsi cu moarte, in conformitate cu legile patriei”.

Cum acelasi lucru era cerut si de nobilimea din Comitatul Hunedoarei, care, in suplica ei catre acelasi potentat, cerea “sa se pedepseasca intr-un mod exemplar preotii romanilor care, sub pretextul religiunii, invata plebea ca sa extermineze pe unguri”.

Dintre preotii participanti la rascoala amintim pe Popa Dumitru din Certeje, care in 1782 a insotit pe Horea la Viena, spre a cere dreptate pe seama celor asupriti; popa Ioanas Cazan din Mesteacan, Popa Ionita Dadei, care a purtat o circulara a lui Horea la Lupsa si de acolo la Mujina; preotii Dumitru din Cincis si Mihai din Bacia, luati prizonieri impreuna cu alti tarani, de locotenentul Kallyani; preotul Zaharia din Bratea, care cheama pe tarani cu arme la sine acasa, pentru nevoile rascoalei; popa Danila din Criscior, la casa caruia nobilii trebuiau sa aduca raspunsul la ultimatumul din 11 noiembrie 1784, caci altfel se va ataca Deva; preotul Petre Iancu din Lupsa caruia, la o adunare, Closca ii cerea “sa ia cu sine Sfanta Cuminecatura spre a putea impartasi pe cei ce se vor imbolnavi”; popa Ioan din Leheceni, care, in piata Vascaului, isi exprima dorinta zicand: “De ar aduce Dumnezeu pe rasculati aici, caci de nu ne va fi mai bine, mai rau nu poate sa fie”; popa Vasile din Pintic, care aduna pe sateni noaptea in biserica si le citea o scrisoare a lui Horia, indemnandu-i sa fie gata pentru inceperea rascoalei, care va fi vestita prin tragerea clopotelor; popa Avram din Uibaresti, cel ce in timpul atacului de la Ribita, din turnul bisericii indemna poporul la lupta; popa Gheorgnita Nicola din Albac, fost capitan al rasculatilor si duhovnic al lui Horea; popa Niculae diin Orastie, care trece in Tara Romaneasca sa ceara ajutoare pentru rasculati; preotul Nicolae Rat din Maierii Balgradului, care a scris testamentele lui Horea si Closca, i-a impartasit si i-a insotit la locul de supliciu.

Aici, pana a frant cu roata pe Closca, a stat langa Horea, tinandu-1 “cu mana pe dupa cap”, dar cand a inceput sa-1 franga cu roata si pe acesta – vazand “atatea chinuri”- acolo sus pe “esafod”, a “cazut lesinat jos” si a trebuit sa fie dus cu carul acasa, caci isi pierduse simtirea – si multi altii.

Contributia Bisericii Ortodoxe Romane la sprijinirea luptei poporului român pentru emancipare sociala, s-a concretizat apoi in timpul revolutiei de la 1821, din Tara Românească. Aici trebuie sa pomenim la loc de frunte pe episcopul Ilarion al Argesului, (1820-21; 1828-1845), la care am putea adauga pe Chesarie al Buzaului (1825-1846), care in timpul revolutiei era iconomul Manastirii Antim din Bucuresti, unde s-au plamadit cele mai multe dintre marile idei ale revolutiei. “Conlucrarea episcopului Ilarion al Argesului cu Domnul Tudor din Vladimiri inseamna mult mai mult decat o curajoasa marturie de fapta patriotica si crestina, este o pilduitoare si plina de demnitate lucrare de temeinica zidire spirituala si nationala. Astfel, prin strădaniile sale pline de har, exprimând si o exemplara constiință patriotica, s-a inscris o pagina epocala in istoria eclesiastica romaneasca, integrata deplin intre paginile istoriei Patriei”.

In timpul revolutiei de la 1848, a fost constituit pentru prima data la romani, fie si pentru scurta vreme, un guvern democratic provizorii, prin proclamatia de la Islaz, din 9 iunie 1848. Din acest guvern provizoriu facea parte si preotul Radu Sapca din Celei, ce “era un om de o deosebita energie, care lupta impotriva oricarei nedreptati. Isi crease un deosebit prestigiu in mijlocul taranimii, era iubit si respectat nu numai de enoriasii sai, ci de taranii din intreaga regiune”.

Revolutia de la 1848 a consolidat noua ideologie nationala si a raspandit in randul maselor largi ideile libertatii sociale si nationale, care vor sta la baza luptei poporului roman pentru faurirea statului sau national, unitar, liber si independent. In fruntea luptei pentru unire s-au situat carturarii pasoptisti, purtatori ai ideilor inaintate, care au evocat trecutul, au cultivat limba, literatura si istoria nationala, au conceput proiecte si programe, au tiparit manifeste si apeluri, ziare, reviste si carti, au intemeiat asociatii culturale in slujba idealului unirii tuturor romanilor de pe cuprinsul vechii Dacii.

Edificatoare sunt mai ales proiectele ce se fauresc in aceasta perioada, in legatura cu unirea romanilor intr-un stat national, independent si suveran. Astfel, programul luptatorilor moldoveni “Printipiile noastre pentru reformarea patriei”, alcatuit la Brasov in anul 1848, prevede pe langa altele unirea Moldovei cu Valahia intr-un singur stat neatarnat romanesc”, iar in “Dorintele partidei nationale din Moldova”, redactate de M. Kogalniceanu in august acelasi an, unirea celor doua tari era considerata “cheia boltei fara de care s-ar prabusi tot edificiul national”.

In iunie 1848, V. Alecsandri scria lui N. Balcescu ca dorinta cea mai arzatoare a moldovenilor era “unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern si sub aceeasi constitutie”. Ideea unirii tarilor romane a fost propagata prin presa si intruniri si de luptatorii pasoptisti bucuresteni. Astfel, C. A. Rosetti la 13 iulie 1848, in ziarul “Pruncul roman” scria urmatoarele: “va intindem mana, frati moldoveni; in interesul nostru comun va cerem unirea…, vom alcatui un singur stat, o singura natie, o singura Romanie”, iar Dimitrie Bolintineanu in “Poporul suveran” sustinea, de asemenea, “unirea provinciilor romanesti”. In Transilvania unirea fusese ceruta chiar de la inceputul revolutiei. La adunarea de la Blaj din 3/15 martie 1848, alaturi de recunoasterea nationala a romanilor din Transilvania si de alte revendicari, masele populare, prin cunoscutul strigat “Noi vrem sa ne unim cu tara”, au cerut unirea cu fratii lor de peste Carpati”.

Dupa revolutia din 1848, unirea a devenit problema centrala a intregii vieti politice romanesti, punahd in miscare masele cele mai largi ale poporului. Un rol important in crearea climatului favorabil unirii 1-a indeplinit propaganda unionista, sustinuta cu egala masura de catre luptatorii romani pasoptisti exilati si de elementele democratice inaintate din aproape toate tarile Europei, ca si de catre fruntasii miscarii unioniste din tara.

Clerul era angajat cu toate fortele in marea lupta unionista. Directorul Seminarului din Bucuresti se pune in fruntea luptei preotilor unionisti din Capitala. Filotei, episcopul Buzaului, subscrie primul dintre clerici programul unionist. Mitropolitul Nifon binecuvinteaza miscarea pentru unire in fata unei multimi adunate la mitropolie. Intr-o circulara adresata protopopilor, in ianuarie 1857, Filotei al Buzaului precizeaza ca pozitia clerului in acele imprejurari este “de a inalta rugaciuni Parintelui ceresc pentru unirea si infratirea romanilor intr-o singura vointa si un cuget, ca sa aleaga deputatii lor vrednici de a lor incredere, care sa sprijine si sa ceara drepturile si viata patriei lor” si ii indeamna pe preoti si pe egumeni “ca sa tie Te-Deum si privegheri prin biserici”. Intr-o depesa adresata contelui Walewski, Talleyrand informeaza ca “episcopul de Buzau a semnat programul partidului national, i-a binecuvantat cu solemnitate si a poruncit rugaciuni in eparhia sa, pentru succesul ideii pentru care a aderat. Aceasta aprobare a unui membru din inaltul cler, a produs aici o profunda senzatie”. In aceeasi corespondenta, comisarul Frantei il mai informa pe seful sau si de vizita pe care a facut-o la Buzau, episcopului Filotei, cu prilejul calatoriei la Iasi, pentru a-1 incuraja sa persevereze in atitudinea adoptata. Vizita aceasta a prilejuit o insufletitoare manifestatie pentru unire.

La receptia data la palatul episcopal, multi reprezentanti ai orasului au tinut sa participe, ca semn de adeziune si de simpatie ia ideea unirii. Un alt diplomat francez, George Le Sourd, intr-un raport al sau, arata ca reprezentantii clerului sunt animati de ideile cele mai nationale, iar “episcopul de Buzau, care este un om prudent si intelept, merge in fruntea lor”. Pozitia sa patriotica a fost apreciata in mod deosebit de Comitetul Central al unirii, care trimite episcopului Filotei o adresa de multumire, in care il felicita pentru impartasirea cu entuziasm a programei si dorintele romanilor si subscrierea ei”.

La randul sau, episcopul Calinic al Ramnicului trimite, la 15/27 aprilie 1857, o circulara protopopilor in care arata ca “poporul roman nu are decat sa ceara pe cale legitima viata politica si nationala…, si spre a cere viata trebuie a se uni intr-un cuget si o vointa” si cere tuturor preotilor din eparhia sa sa oficieze, in acest scop, rugaciuni si slujbe bisericesti. La 29 aprilie/11 mai 1857, comitetul unionist din Craiova adreseaza multumiri episcopului Calinic pentru ca vegheaza in eparhia sa, ca “duhul luminii, al dragostei si al tariei, sa uneasca inima tuturor romanilor in aceeasi dorinta si vointa, pentru binele si fericirea scumpei noastre patrii”.

Alaturi de popor, in marea actiune pentru faurirea statului român modern s-a aflat si Biserica Ortodoxa, prin slujitorii ei. In acele zile de nestavilit avant, slujitorii altarelor au inteles sa mearga pe drumul dreptelor nazuinte si aspiratii nationale ale maselor, dandu-si obolul lor neprecupetit la propasirea patriei, sprijinind cu inflacarare, impreuna cu pastoritii lor, faurirea marelui act istoric: unirea Principatelor. Ierarhii Bisericii, prin predici, cuvantari, articole publicate in ziare, brosuri, demersuri la autoritati, iar unii ca membri ai divanurilor, au depus o intensa si rodnica activitate in sprijinul unirii. Si preotimea de mir de la sate si orase si-a adus contributia ei in actiunea de lamurire si mobilizare a locuitorilor la infaptuirea actului unirii.

Dupa unirea Principatelor a urmat razboiul de independenta din 1877-1878, care a pecetluit cu sange actul de la 8 mai 1877, prin care a fost proclamata independenta de stat a Romaniei. In timp ce pe front ostasii nostri inscriau cu sangele lor pagini de un remarcabil eroism, acasa, fiind vorba pentru noi de un deosebit spirit de sacrificiu in sprijinirea trupelor de pe front. De buna voie, un insemnat numar de tarani, intelectuali, meseriasi targoveti, preoti, monahi si chiar monahii, au cerut sa fie inrolati in armata; cele trei categorii de fete bisericesti, unii in calitate de confesori, iar altii pentru nevoile serviciilor de “Cruce Rosie”.

Dintre confesori amintim aici pe arhimandritii Ignatie Serian si Ghenadie Merisescu, protosinghelul Sava Dimitrescu, ieromonahul Veniamin Alexandresau, si preotul Nicolae Budisteanu, la Bucuresti, protosinghelul Agatanghel Gutu, la Craiova, ieromonahii Ioachim Voluntas si Neofit Racovita, la Galati, ieromonahul Irinarh Gredianu, la Braila, preotul Ilie Grigoriu si ieromonahul Narcis Cretulescu, la Tasi, arhimandritul Calinic Popovici, la Regimentul 8 Dorobanti, preotul Ion Lacureanu Protonotarie, la Regimentul 1 Linie s. a.

Multi dintre acestia si, desigur, ca si altii ca ei, au savarsit pe campurile de lupta fapte de vitejie. Se stie, de pilda, ca preotul Gavrila Ursu, confesorul Regimentului 4 Artilerie, pentru asemenea fapte, a fost decorat cu “Virtutea militara”. Mai mentionam ca, in cimitirul Manastirii Cernica se afla mormantul monahului erou Iorgu Cosma de Ia Manastirea Ciolanu-Buzau, decedat la Bucuresti in anul 1902 si apoi adus si imnormantat aici. Pe crucea lui sunt insirate localitatile sud-dunarene: Plevna, Vidin, Smardan, Nicopole, Grivita si Rahova, unde s-au dat lupte in 1877, la care poate el va fi participat, caci altfel, desigur, nu ar avea nici un rost amintirea lor in acest loc.

Alaturi de acestia, sute de calugari si calugarite de pe intreg cuprinsul tarii, din propriu indemn, s-au incadrat in “corpul sanitar” al armatei. Deosebit de aceasta, activitatea clericilor romani in timpul razboiului s-a manifestat si prin servicii divine si rugaciuni pentru biruinta, prin pastoralele ierarhilor si cuvantarile preotilor, prin articole si apeluri, prin indemnuri si strangeri de ajutoare in folosul ostasilor de pe front, al familiilor lor, prin ofrande si material sanitar pentru raniti” s. a. Prin toate acestea, Biserica Ortodoxa Romana, prin clerul sau, a “sporit in sufletul ostasilor romani curajul si barbatia, intarind increderea in biruinta deplina si in dreptatea cauzei pentru care luptau”. Totodata, si de asta data, in zilele razboiului de independenta, ele au constituit “un nou prilej pentru clericii ortodocsi romani sa dovedeasca continuarea stravechilor datini care demonstrau ca preotii fac parte integranta din popor si ca Biserica indeplineste un rol efectiv in societatea romaneasca” .

La randul lor, maretele realizari infaptuite de poporul roman pe planul emanciparii sale politice si nationale s-au reflectat direct si in viata Bisericii Ortodoxe Romane. Dupa aparitia primelor Seminarii teologice, incepand cu cel de la Socola de langa Iasi (1803) si continuand cu cele de la Bucuresti (1836); Buzau (1836) si Arges (1836), in a doua jumatate a secolului XIX se infiinteaza si primele facultati de teologie ortodoxa romana la Iasi in 1860, de scurta durata, la Cernauti in 1875 si la Bucuresti, cu initiativele entuziaste din toamna anului 1881, ca abia in 1884 sa se deschida oficial cursurile Facultatii de Teologie. Tot in aceasta perioada apar primele periodice bisericesti, incepand din 1839, cu “Vestitorul bisericesc” de la Buzau, continuand cu “Echo ecleziastic” din 1852 la Bucuresti, “Predicatorul” din 1857 la Bucuresti; “Preotul” din 1861 la Iasi, apoi “Biserica Ortodoxa Romana”, buletinul oficial al Sfantului Sinod de la 1 octombrie 1874 pana astazi, iar peste Carpati “Telegraful Roman”, din 1853, pana astazi s. a.

Dupa unirea Principatelor cel mai important eveniment din viata Bisericii Ortodoxe Romane a fost constituirea Sfantului Sinod al acesteia. La baza acestei infaptuiri statea “Legea sinodala” formulata prin Decretul Organic pentru infiintarea unei autoritati sinodale centrale, publicat la 3 decembrie 1864, impreuna cu Regulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului general al Bisericii Ortodoxe Romane si Regulamentul interior al Sinodului general, incepand cu data de 11 iunie 1865 mitropolitul Ungrovlahiei primea, pe baza unei ordonante domnesti, titlul de “primat al Romaniei” si calitatea de presedinte al Sfantului Sinod. Prima sesiune a Sfantului Sinod a inceput la 1 decembrie 1865 si, in ciuda unor neintelegeri, provocate in jurul legislatiei bisericesti de sub Alexandru Ioan Cuza, Sfantul Sinod s-a impus in viata Bisericii ca organul central de conducere si pivotul realizarilor care au urmat.

Dupa cucerirea independentei de stat a Romaniei, impreuna cu prestigiul tarii a crescut si cel al Bisericii noastre, incat era imperios necesara si dobandirea formala a independentei noastre bisericesti sau a autocefaliei. Inca dintru inceputuri, pe vremea Arhiepiscopiei autocefale a Pomisului, sau la intemeierea mitropoliilor romanesti ca si cu alte prilejuri, Biserica romaneasca s-a afirmat cu un larg statut de autonomie, dar a ramas formal in jurisdictia Patriarhiei Ecumenice.

Legislatia bisericeasca din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, apoi Legea Organica din 1872 si sfintirea Sfantului Mir la 25 martie 1882 de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, fara a mai cere consimtamantul Patriarhiei Ecumenice, erau nu numai acte prin care Biserica noastra isi declara solicitarea de a i se recunoaste autocefalia, ci si trepte ale afirmarii spre acest statut canonic. In luna aprilie 1885, Patriarhia Ecumenica a emis tomosul de recunoastere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, prin care Biserica noastra era trecuta in randul Bisericilor ortodoxe autocefale si i se asigurau largi perspective de afirmare pe plan intern si extern.

Biserica strabuna a folosit din plin aceasta sansa, contribuind pe plan extern la cresterea prestigiului Romaniei, iar pe plan intern la promovarea luptei dusa de intregul popor roman pentru emancipare sociala si realizarea statului national-unitar al tuturor romanilor.ce va culmina cu maretul act de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Slujitorii Bisericii strabune si-au adus cu insufletire obolul lor de jertfa in lupta de emancipare politica a poporului român. Numai in perioada primului razboi mondial, care avea sa se incheie pentru romani cu maretul act de la Alba Iulia, din Transilvania, peste 300 de preoti au fost internati, inchisi sau trimisi in pribegie, dintre care 5 au fost omorati, iar alti 3 au murit in inchisoare; in teritoriile ocupate vremelnic de Austro-Ungaria, zeci de preoti au platit cu grele suferinte, unii dintre ei chiar cu viata, curajul de a imbarbata poporul si de a mentine nestinsa flacara nadejdii implinirilor nationale; iar in campania din 1916-1918, in Armata romana au fost mobilizati un numar de 252 preoti, dintre care 25 au fost dati disparuti si prizonieri, iar 5 dintre ei morti.

Actul de la 1 Decembrie 1918, prin care se constituie statul national unitar-roman, a deschis perspective noi, inclusiv pentru viata Bisericii Ortodoxe Romane. In anii care au urmat dupa primul razboi mondial “ierarhii Bisericii noastre care mai inainte, faceau parte din Biserici separate, se intrunesc sinodal la Bucuresti, incepand cu anul 1921, sub presedintia mitropolitului primat Miron Cristea, se vor depune neincetat stradanii pentru infaptuirea efectiva si canonica a unificarii noastre bisericesti, lucrandu-se in acelasi timp si cu alti factori de raspundere la elaborarea legilor cuvenite in problema unificarii bisericesti. Odata cu sfarsitul primului razboi mondial, cea dintai indatorire a Bisericii Ortodoxe Romane a fost unificarea, adica organizarea ei unitara, sub conducerea Sfantului Sinod din Bucuresti, prin contopirea tuturor organismelor sale.

Unificarea bisericeasca a tuturor romanilor a fost intarita apoi de ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de Patriarhie, prin legea din 23 februarie 1925, recunoscuta de Patriarhia Ecumenica prin Tomosul din 30 iulie acelasi an. Prin acest act crestea prestigiul Bisericii Ortodoxe in toata lumea crestina.

Ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie a fost nu numai o urmare fireasca a autocefaliei acesteia, ci si o consecinta logica a formarii statului national unitar roman. Aceasta pentru ca Biserica Ortodoxa Romana s-a integrat de la bun inceput in viata sociala si nationala a poporului, sprijinind nazuintele lui de unitate, de libertate si de independenta nationala.

Pr. prof. dr. Viorel Ionita (http://www.crestinortodox.ro/editoriale/originile-implicatia-ortodoxiei-istoria-poporului-roman-70070.html)