Plebiscitul prin care populația României a fost consultată pentru aducerea pe tronul țării a unui prinț străin

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839 , in Sigmaringen  – d. 10 octombrie 1914, Sinaia), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus tara după abdicarea forțată de o lovitură de stat, a domnului  Alexandru Ioan Cuza.

În timp ce domnitorul Al Ioan Cuza era detronat, oamenii politici Ion C. Brătianu şi Eugen Carada se găseau în Franţa, pentru negocierea aducerii prinţului Filip de Flandra pe tronul României, dar între timp, poziţia lui Napoleon al III-lea s-a schimbat, iar Filip a refuzat.  Astfel că în Vinerea Patimilor (18/30 martie 1866) cei doi ajungeau la Dusseldorf pentru a negocia aducerea pe tronul României a lui Carol, fiul lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care aparţinea unei ramuri colaterale a dinastiei ce ocupa tronul Prusiei.

Prințul Carol Hohenzollern, căpitan al Regimentului I Dragoni de gardă din Prusia, a acceptat la 27 de ani tronul Principatelor Unite, fiind proclamat domnitor la 10 mai 1866, în urma unui plebiscit prin care era înlăturată ameninţarea Marilor Puteri de separare a Moldovei de Muntenia, ca urmare a intereselor împăratului Franței, Napoleon al III-lea, de a face din Moldova un „stat tampon” între Rusia şi Turcia (hotărârea fusese luată la 23 martie 1866).

Urcarea prințului Carol I de Hohenzollern pe tronul Principatelor Române

În 2 aprilie 1866, a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al țării, a unui prinț străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866.

 Gazeta de Maramureș scrie că în ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6%, din cei peste 680.000 de electori români care au făcut să se consfințească, prin votul lor, alegerea unui principe străin pe tronul țării şi păstrarea unității naționale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859.

Rezultatul plebiscitului va arăta că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin.

Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Țara Ro­mâ­nească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunță că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunță definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă, mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor.

Rezultatele plebiscitului nu au întârziat să apară și, cu o largă majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

Prima Constituție a României

În aprilie 1866, au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a De­putaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866, s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831.

Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică, acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”. Prin Constituție, s-a oficializat schimbarea denumirii din „Principatele Unite” în „România”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878, a primit titlul de „Alteță regală”.

Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege.

Încoronarea lui Regelui Carol I, 10 Mai 1881, litografie. Arhivele Naționale.

În 1881, la 10 mai, România s-a proclamat „regat”, iar domnitorul Carol I devine rege, garantul unei benefice stabilităţi a politicii interne şi externe, ceea ce a permis progresul continuu al ţării, care a trecut de la statutul de vasal al Imperiului Otoman la cel de regat independent, respectat în Europa. Societatea românească devine receptivă la nou şi-şi modernizează structurile economice, politice şi militare, racordându-se la exigenţele europene. Deşi în 1883 a semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania.

Proclamarea Regatului echivala cu  recunoașterea României ca stat suveran în Europa monarhică. Momentul a reprezentat startul unei occidentalizări a țării în ritm accelerat. La jubileul de 40 de ani de domnie, din 1906, România își mărise populația cu 30%, construise de la zero aproape 4000 km de căi ferate și 26 de mii de km de drumuri pietruite, exporturile crescuseră. O modernizare în asemenea viteză a avut un cost social ridicat, dovadă răscoala din 1907. Numărul de 11.000 de răsculați uciși e un fals grosolan, speculat de regimul comunist, dar în 1907, forțele de ordine au tras cu adevărat în țărani și s-au înregistrat morți. Regele Carol a fost marcat de situație și a reintrodus în Parlament legile reformelor agrare, respinse anterior de conservatori. Dar ele nu vor fi aprobate decât în toiul primului război mondial, în 1917, de la Iași.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben. Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie, când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12-24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost, și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii indepen­denței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 fe­bruarie/ 3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă.
Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact ju­dețele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. Marile Puteri, ne­­mul­țumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior.

Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși, independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
În 1913, tot în timpul domniei lui Carol I, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București din același an, România obține de la Bulgaria partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra).

Surse: wikipedia.ro; lectiadeistorie; https://www.crisana.ro.

Demonstrația antiunionistă de la Iași din 3/15 aprilie 1866, un episod puțin cunoscut al separatismului din Moldova

      

Foto: Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

Perioada scursă între Revoluțiile de la 1848 și sfârșitul Războiului Crimeii (1853-1856) în urma căruia Rusia a suferit o înfrângere umilitoare din partea marilor puteri europene, care i-a stopat pentru două decenii înaintarea în Balcani, a fost hotărâtoare pentru reușita înfăptuirii Unirii principatelor române Muntenia și Moldova.

În timpul războiului Crimeii, Austria ocupase între anii 1853 – 1857 cu sprijinul Turciei, Principatele Române, făcând cu perfidie jocul antiunionist al acesteia. Trupele austriece nu mai părăseau Ţările Române şi ignorau presiunile internaţionale de evacuare a teritoriului românesc.

În acest context, aflată sub amenințarea baionetelor austriece şi cu ţara înţesată de agenţi austrieci, mişcarea unionistă lovită din toate părţile, a dus greul bătăliei unirii. Consulii austrieci de la Iaşi şi Bucureşti conduceau de facto Moldova şi Muntenia, cu ajutorul trupelor de ocupaţie, iar Viena urmărea de fapt anexarea Principatelor.

În timpul ocupației, Austria a impus domni favorabili politicii lor şi apoi pe celebrii caimacani moldoveni, slugi plătie ale Vienei la Iaşi, care au dus o luptă furibundă împotriva unirii, totul cu complicitatea Porţii Otomane.

În preajma conferinţei de pace de la Paris şi în timpul lucrărilor acesteia s-au prefigurat următoarele poziţii în legătură cu  situaţia internaţională a Principatelor Române: Franţa, Rusia, Sardinia au devenit suţinătoare înfocate a unirii Moldovei şi Munteniei sub un principe străin, iar Poarta Otomană, Anglia şi mai ales Austria duşmani de moarte a ideii unirii.

Prusia s-a poziţionat neutră, aşteptând ocazia să încline balanţa în favoare partidei câştigătoare.

Acestea au fost condițiile dificile, în care în anul 1859 Principatele Moldova şi Ţara Românească, reuşeau să se unească şi să formeze un singur stat, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri europene.

Deşi a fost mult timp prezentat drept un proces curgător, firesc, cu piedici mai mult externe, Unirea Principatelor a stârnit puternice convulsii în societatea românească a vremii.

A avut chiar şi opozanţi  în special printre intelectualii şi boierii moldoveni grupaţi în jurul unei aşa-numite partide separatise sau ”stataliste”.

Aceştia au acţionat în două rânduri, încercând inițial să împiedice votul în favoarea Unirii Principatelor, pentru ca mai apoi, la câţiva ani după Unire, să acționeze pentru destrămarea acestei construcţii politice.  

 Printre principalii  exponenți ai antiunionismului au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. În plan propagandistic, separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul unor broșuri de propagandă antiunionistă, cât și în diverse periodice („Patria”, „Nepărtinitorul” ș.a).

Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor , odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București, în Muntenia.

Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, fapt care avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat.

Stataliștii moldoveni au știut să speculeze și unele momente  conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând spre exemplu, luptele purtate în trecut de domnitorul Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Înainte de Congresul de pace de la Paris şi de cunoaşterea prevederilor actului final privind „chestiunea română“, nu exista separatism şi nici separatişti.

Abia după semnarea Tratatului de pace (30 martie 1856) şi după comunicarea deciziilor adoptate în privinţa Principatelor, când s-a văzut că unirea depindea de votul celor două Adunări, va apărea în Moldova mişcarea separatistă, ca o partidă ce era împotriva formării statului naţional unitar român.

Dacă mişcarea unionistă din Moldova îşi dobândise, din iunie 1856, o organizare legală şi centralizată, nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre mişcarea separatistă.

Pe fondul creșterii forțelor prounioniste, elementele cele mai conservatoare ale marii boierimi moldovene (provenite din rândurile familiilor  Ghica, Rosetti-Roznovanu, Catargiu, Sturdza) care, în urmărirea scopurilor lor înguste, nu au ezitat să se unească cu duşmanii ţării, Austria şi Turcia, de teama  pierderii privilegiilor de clasă ori a posibilităţii de a dobândi tronul, s-au grupat în jurul lui Theodor Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri, formând astfel un prim nucleu separatist restrâns.

De altfel, din cauza slăbiciunii numerice, dar mai ales ideologice, activitatea separatiştilor s-a desfăşurat la început, în umbră.

Definiţia pe care A. D. Xenopol o dădea „partidului separatiştilor“ surprindea întocmai aceste trăsături: „mic şi rebegit, luptând mai mult în ascuns şi temându-se singur a-şi vedea figura”.

Faptul că mişcarea separatistă acţiona în secret, este consemnat şi de consulul francez Victor Place, într-o depeşă adresată contelui Walewski: „en regardant des manifestations qui ont lieu enfaveur de la réunion, il s’en est organisé secrètement une autre dans un sens opposé”.
Francezul Marcel Emmerit sublinia și el că ceea ce Victor Place numea „partid separatist“, nu a fost altceva decât „o mică coaliţie de interese personale“, incapabilă a-şi ralia poporul.Au existat totuşi şi în Ţara Românească personaje care au sperat în eșuarea Unirii (Al. D. Ghica, fraţii Bibescu – nu s-au declarat făţiş separatişti, dar sperau la tron- scria Ion Heliade Rădulescu, în ” Partida naţională şi constituirea statului român (1858-1859)”, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p.142”).

La 25 mai/6 iunie 1856, un număr de 19 reprezentanţi ai marii boierimii, ai boierimii mici şi ai burgheziei, au înfiinţat asociaţia politică „Societatea Unirii”, menită să organizeze lupta pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat.

 Separatismul s-a dezvoltat mai mult  în Moldova, deoarece în Ţara Românească caimacamul Al. D. Ghica era unionist și totodată, la Bucureşti era sediul Comisiei europene de observaţie şi anchetă, care avea misiunea de a supraveghea desfăşurarea alegerilor Adunărilor ad-hoc şi de a ţine cont de românii care doresc unirea.

Adversarii  interni şi externi ai Unirii, au înţeles că aceasta nu se putea realiza dacă una din cele două Adunări ar vota împotrivă și au considerat Moldova drept un loc mai favorabil combaterii mișcării unioniste.

Teodor Balş şi apoi Nicolae Conachi Vogoride, au pus la cale mişcarea separatistă cu banii austriecilor, iar presa antiunionistă era pe statele de plată ale consulatului austriac de la Iaşi.

S-a ajuns să se falsifice alegerile adunărilor ad hoc direct la masa caimacanului Vogoride cu prefecţii şi ispravnicii sau în crâşme din Iaşi. Ministrul de interne devenise zbir care punea cătuşe libertăţii. 

Publicaţia „Nepărtinitorul” condusă de ideologul separatiştilor N. Istrati, devenise portavocea separatiştilor moldoveni. 

La această mişcare se alăturau câţiva funcţionari superiori şi dregători, legaţi ombilical de căimăcămiile reacţionare, precum şi aventurieri, pescari în ape tulburi.

Totuşi, mişcarea separatistă nu trebuie pusă doar pe seama intereselor străine şi a finanţării externe din partea Vienei. A existat şi un ”patriotism local”,   o nostalgie a Moldovei mari, dar şi o teamă că un principe străin catolic ar fi perturbat aşezământul spiritual ortodox al ţinutului moldav. Era şi teama că Iaşiul va ceda rolul de capitală Bucureştiului.

Pe plan politic, antiunioniștii moldoveni au avut la început  anumite succese, ei reușind într-o primă fază să câștige prin fals alegerile pentru Divanul Ad – hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș.

Reușita mașinațiunilor acestora a fost un moment periculos, în condițiile în care  Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească.  

În general, susţinătorii curentului separatist, industriaşi, boieri şi orăşeni, băteau monedă pe temerile unora că Moldova va fi marginalizată. Ei credeau că unirea putea duce la grave scăderi economice, datorate centralizării, şi la o migraţie a elitelor culturale de la Iaşi,către Bucureşti. 

Totodată, marea boierime vedea în unire şi un debut al reformelor , care urmau să-i micşoreze privilegiile feudale.Mai mulţi reprezentanţi ai separatiştilor începuseră prin a fi unionişti, după care, din diferite motive, au trecut la separatism. La început, aceştia apar consemnaţi fie în actele de adeziune, fie într-o cerere adresată domnitorului Grigore Al. Ghica, prin care protestau împotriva deciziilor luate în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, cerând unirea sub un principe străin, pentru ca, la scurt timp, ei să devină  fruntaşi ai separatiştilor.

Din rândurile acestora a făcut parte şi Nicolae Istrati, unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti, care însă,cu câteva luni în urmă, la 16/28 februarie 1856, semnase o petiţie în favoarea unirii.  
Acţiunea  lui Istrati a fost dezvăluită de Constantin Hurmuzachi într-un articol, în care descria reacţia plină de agitaţie a acestuia în momentul aflării deciziilor privind Principatele, luate în cadrul Conferinţei din Constantinopol.

Astfel, aflăm că Nicolae Istrati, fire energică, a organizat numeroase întruniri şi adunări şi s-a comportat ca un adevărat „tribun al poporului“, manifestând şi protestând împotriva protocolului conferinţelor de la Constantinopol, din 11 februarie 1856.

Tot el a desfăşurat o agitaţie furibundă în susţinerea acestei petiţii, el a fost cel care i-a chemat „pe toţi in corpore“ la curte, pentru a-l determina pe domnitor să subscrie la protestul prin care, printre altele, se cerea şi Unirea Principatelor.

La scurt timp după toată această agitaţie pentru cauza unirii, Nicolae Istrati a devenit un înverşunat antiunionist, precizându-şi clar poziţia odată cu publicarea broşurii ”Despre chestia zilei în Moldova”.

Deşi această broşură antiunionistă a lui Istrati a apărut după ce trecuseră mai puţin de şase luni de la momentul semnării petiţiei sus-menţionate, în august 1856, Nicolae Istrati susţinea că schimbarea poziţiei sale nu s-a produs brusc, el afirmând într-o scrisoare adresată lui Dimitrie Corne, că încă de mulţi ani,convingerile sale înclinau spre separatism: „Vous connaissez depuis des années que, par convinction, je suis contre l’union”.

Dar Nicolae Istrati nu a fost singurul care a trădat cauza unirii, devenind înfocat adversar al ei, după ce, iniţial, o îmbrăţişase.

Petiţia adresată lui Grigore Al. Ghica, în favoarea unirii Principatelor, din 16/28februarie 1856, este semnată de mai mulţi membri ai boierimii,care, apoi, au intrat în rândul separatiştilor.

Astfel, printre semnatarii petiţiei figurează marele vornic N. Millo, care în 1857 este antiunionist şi ministru de finanţe, hatmanul N.Mavrocordat, care a renunţat la convingerile lui pentru a fi numit şef al oştirii moldovene, D.Corne, care a procedat la fel, pentru a ajunge preşedintele Divanului întăriturilor.

Aceeaşi atitudine a fost adoptată şi de logofătul Vasile Ghica, care, în broşura ” Proiect de o formulă a dorinţelor României”, proslăvea ideea unirii, pentru ca, în timpul căimăcămiei lui Vogoride, să devină unul din marii adversari ai unioniştilor.

Acţiunea separatiştilor a fost prezentată ca expresia unor interese meschine de clasă, prin care doreau păstrarea privilegiilor în detrimentul celor mulţi.

De aceea, acţiunea lor a fost blamată în epocă, separatiştii fiind declaraţi „oameni cu vederea îngustă“, fără simţul progresului, oameni care nu sesizează sensul mersului istoriei şi chiar „vânzători de ţară“ ori „slugi ale străinului”. 

Această percepţie asupra separatiştilor a fost preluată şi de posteritate ; separatiştii au fost condamnaţi, ignoraţi şi reprimaţi,  istoriografia noastră îngroşând de-a lungul timpului această condamnare, folosind împotriva lor cea mai cumplită pedeapsă: uitarea, anularea aspectelor pozitive din activitatea lor .

Separatismul moldovenesc nu a acționat  doar între 1856-1859. Acesta a fost doar perioada cea mai activă, cu confruntări politice interne de o mare amploare.

Ultima pagină politică, din această primă etapă a mişcării antiunioniste, s-a încheiat cu descoperirea falsificării alegerilor (1857); după acest moment, separatiştii au fost nevoiți să intre în ilegalitate, iar manifestările lor publice au luat alte forme.

Din cauza pericolului de a fi arestaţi, antiunioniştii au preferat să nu  se manifeste activ în viaţa politică de după Unirea Principatelor.

Separatiştii şi-au zis ”conservatori”, iar în Iaşi, a existat un separatism de „surdină“, o rezistenţă tacită, pe toată perioada domniei lui Cuza.

Faptul că Turcia nu recunoscuse Unirea decât în anul 1861, a contribuit la persistenţa curentului separatist în Moldova  și după momentul 1859.

Dacă nu ar fi existat presiunea enormă a Franţei şi apoi a Rusiei, cu siguranță că Unirea Principatelor nu s-ar fi înfăptuit atunci. 

În perspectivă istorică, este un adevăr de necontestat că fără sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al diplomaţilor ruşi Gorceakov şi Kiselelff, mişcarea unionistă ar fi fost zdrobită administrativ de către căimăcăniile reacţionare care instauraseră teroarea.

Mişcarea unionistă a aflat de trădările lui Vogoride, de la soţia acestuia,Cocuța Vogoride, care a pus mâna pe corespondenţa secretă a soţului cu Poarta şi Viena şi a publicat-o la Paris.

Din corespondenţă reieşeau dovezi privitoare la plăţile făcute de Viena către caimacamul Vogoride şi jocul dublu al Porţii şi al Angliei împotriva unirii.

În presa vremii scandalul a fost imens, iar Conferinţa de pace de la Paris a impus anularea alegerilor pentru Adunarea ad hoc falsificate în Moldova,și repetarea acestora, fapt ce a dus la victoria unioniştilor, care l-au impus domn pe colonelul Al. Ioan Cuza pe 5 ianuarie 1859, cu majoritate covârşitoare de voturi.

Pictorul Theodor Aman a surprins pe pânză dezbaterile încinse care au însoţit proclamarea Unirii Moldovei cu Ţara Românească.

Unioniştii au avut în Adunarea ad hoc aproape unanimitate absolută în favoarea unirii Principatelor Române, fapt ce confirmă că poporul Moldovei era în majoritate covârşitoare adept al mişcării unioniste.

Nu s-a impus un principe  străin, pentru că această idee a fost sabotată de Austria, care se temea de prestigiul unui principat român vecin condus de rege străin de succes, care ar fi putut deveni un magnet pentru românii din Ardealul ocupat de acest imperiu.

Franţa a cedat presiunii austriece, dar românii inteligenţi l-au reales pe Cuza şi la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859, reuşind astfel unirea de facto, deşi la şedinţele prelungite ale Conferiţei de pace de la Paris se vorbea de o unire pe jumătate: adunări legislative separate, doi domni şi doar o comisie centrală la Focşani şi aramtă unită.

Unirea sub sceptrul unui singur domn a fost recunoscută de marile puteri, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859

În ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat sa aibă capitala la Focșani, unele provenind chiar din rindurile unioniștilor moldoveni, in 1862 au fost emise decrete  de centralizare a principalelor instituții ale statului la București.

Dupa 1862, noul prilej de lupta politica pentru separatiști a fost chestiunea „compensatiei morale” reclamate pentru „sacrificiul” făcut de Iași pe altarul Unirii.

Ideea amplasarii Curtii de Casație la Iasi, ca gest reparatoriu, a fost respinsă intr-un final de Legislativ, generând in „dulcele tîrg al Ieșilor ” motive de proteste de stradă.

Nu este astfel de mirare ca inlăturarea ulterioara a domnitorului provenit de la Iasi, Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost sărbatorită la Iați prin trei nopți de iluminații.

În acest context geopolitic delicat, după forțarea abdicării principelui Cuza , în 1866, a renăscut o nouă mişare separatistă în Moldova, de data aceasta susţinută de Imperiul Ţarist, care avea alte obiective strategice. Turcia masase trupe la Dunăre, gata să intervină militar în Principate.

Unioniștii conduşi de Ion C. Brătianu trebuiau să acţioneze rapid şi să găsească alte modalităţi de implementare a prevederilor internaţionale. Pentru a nu se desface unirea, s-a apelat la contele de Flandra ca principe străin.

Acesta a refuzat tronul, lucru care a dat aripi mişcării separatiste de la Iaşi, fapt care s-a dovedit a fi totuşi un „foc de paie”. Unirea nu se mai putea desface doar pentru că aşa doreau Moscova sau Londra.

În primul rând mişcarea antiunionistă din Moldova slăbise din punct de vedere politic: ideologul N. Istrati murise în 1861 la moşia de la ţară. Nemulţumiţii faţă de unire erau aceeaşi mari boieri reacţionari, ostili reformei agrare a lui Cuza de la 1864, și care acum se numeau conservatori.

Alături de separatişti, s-au aciuat şi câțiva burghezi avuți din Iaşi, care pierduseră afaceri datorită mutării capitalei la Bucureşti.

Se mai adăugau şi nostalgici moldoveni, foşti unionişti,  supărați pe politicienii de la Bucureşti că l-au înlăturat pe moldoveanul Al. Ioan Cuza de la domnie. Un rol aparte îl juca acum şi mitropolia ortodoxă a Moldovei.

Dacă înainte de 1859 a conducerea Bisericii din Moldova fost unionistă, acum o parte din clerici în frunte cu IPS Calinic Miclescu au devenit separatişti pe motivul, des invocat, că un principe străin de religie catolică va leza biserica strămoșească şi majoritatea ortodoxă.

Ca de obicei, mişcării separatiste se adaugă şi câţiva nostalgici ai Moldovei străbune şi patrioţi locali. Pescuitorii în ape tulburi nu au întârziat să apară. Familia separatistă Marghioliţa şi Nunuţa Roznoveanu, care se refugiase la Odesa de frica lui Cuza, sprijinită de Rusia,  a revenit cu pompă la Iaşi după lovitura de stat de la 11 februarie 1866.

Boierul Constantin Moruzi, cetăţean rus, a fost sponsorul principal din umbră al mişcării separatiste de la Iaşi, cu sprijinul activ consulatului rus din localitate.

Poarta Otomană a cerut, în calitatea sa de putere suzerană, trimiterea unui comisar la Bucureşti şi cerea aplicarea protocolului din 25 august 1859 de desfacere a unirii recunoscute doar pe timpul vieţii lui Cuza.

Rusia şi Turcia au cerut la Paris ca puterea să fie preluată de doi domni, unul la Iaşi şi altul la Bucureşti.

Cutia Pandorei fusese deschisă…

Bogaţii boieri moldoveni se visau deja pe tronul lui Ştefan cel Mare.

Iată însă că Austria a întoars foaia, devenind mai conciliantă și cerând menţinerea Unirii!

Rusia precaută, susţinea separatismul motivând că aşa ar fi dorit  „norodul moldovean”.

Reprezentantul Turciei, Safvet Efendi, se opunea la Paris venirii unui principe străin la Bucureşti, iar reprezentantul Prusiei la Iaşi i-a jignit pe moldoveni pentru că ar fi avut „o aplicare firească spre uneltiri şi găsc plăcere în gâlcevile politice”.

Nici locotenenţa domnească de la Bucureşti nu stătea degeaba. Unul dintre puciştii activi în detronarea lui Cuza, Lascăr Catargiu, un  moldovean respectat în provincie, a impus tineri funcţionari unionişti în dregătoriile Moldovei.

Antiunioniștii au mers pe lozinca potrivit căreia  muntenii conduc Moldova şi i-au funcţiile moldovenilor, iar Iaşiul  decăzuse administrativ şi economic, aflându-se  în umbră  faţă de Bucureşti.

Pe 25 februarie consulul rus Oubril dădea un comunicat în care afirma că „aproape toate clasele populaţiei moldovene…doresc separaţia”.

Totodată, consulul rus şi agenţii săi au început să arunce cu banii Petersburgului spre mişcarea separatistă.

Bucureştiul vedea corect separatismul ieşean, ca pe o „instigaţiune muscălească” și a trimis la Iaşi un comisar special, pe  D. Cozadini, cu puteri depline să introducă ordinea.

A fost trimis şi un regiment muntean, în care se aflau căpitanii Costiescu şi Pilat, conspiratori cunoscuţi împotriva lui Cuza. Mai mult, prefect de Iaşi a fost  numit un muntean, Ştefan Golescu, fratele locotenentului domnesc.

Aceste măsuri erau privite de ieşeni ca instigatoare. La fel era privită şi venirea lui Al. Golescu şi Al. Lahovari, ca agenţi de propagandă ai Bucureştiului.

Iritaţi, separatiştii moldoveni au redactat o petiţie către Poarta Otomană, în care cereau aplicarea convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858, privind numirea a domni diferiți pe tronurile Moldovei și Munteniei.

Consulul prusac aprecia că măsurile coercitive ale Bucureştiului enervase pe moldoveni. El îi scria lui Bismarck că dacă opinia s-ar exprima liber în Moldova, „rezultatul ar fi puţin favorabil unirii”.

Turcii puneau și ei gaz pe foc cerând, prin Fuad Efendi, domn moldovean la Iaşi.

Separatiştii se opuneau alegerii unei adunări legiuitoare de teamă că guvernul îşi va impune candidaţii unionişti cu forţa și făceau agitaţii şi manifestaţii, recurgeau la provocări.

Ei s-au  organizat într- un „partid naţional” care cerea „Moldova Moldovenilor” şi apoi, nici mai mult, nici mai puțin, „domn străin sau ruperea de Muntenia”.

Detronarea domnitorului Cuza a dat un suflu nou mișcarii separatiste, frustrarea atingând apogeul in ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o  manifestație separatista despre care astăzi se mai știu putine lucruri.

În acea zi, o duminică, mulțimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigând „Jos Unirea!”, „Jos Prințul străin!”, „Trăiasca Moldova”.

La ordin separatiştii au strigat:

„Jos Muntenia! Nu vrem să fim dăscăliţi de ţigani!”.  

Roznoveanu declara că are colaborarea clerului. Partida părea câştigată de separatiştii care fuseseră înarmaţi pe ascuns de Rusia cu arme, de la un depozit clandestin aflat la Sculeni.

Guvernul a organizat o altă adunare de unionişti la primărie, în care s-a ales un comitet de alegeri controlat de Bucureşti, care îl avea  în frunte pe Vasile Pogor şi Titu Maiorescu.

Locotenenţa Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, a anunţat  că prințul german Carol de Hohenzzolern a acceptat tronul României şi că va organiza  plebiscitul de alegere a acestuia de către popor.

Separatiştii moldoveni nu mai stau cu mânile în sân  şi trec la acţiune.

Ministru de interne Dimitrie Ghica întăreşte prefecturile din Moldova şi trimite noi trupe de munteni la Iaşi. Fruntaşii moldoveni au întocmit un prescript verbal în care nu acceptă pe prinţul Carol şi cer ca „Moldova să aibă îndrumare şi guvernul său, fără niciun amestec cu Valachia”.

Roznoveanu şi acoliţii lui în seara de 2 aprilie dau o „proclamaţie răzvrătitoare” şi postează afişe în oraş, pe care se putea citi:

„Moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit…”

Pe 3 aprilie 1866 separatiştii erau concentraţi la Palatul lui N. Rosetti Roznoveanu, care se visa domn, în jurul orelor 10.00. La finalul slujbei religioase de la Mitropolie, conducătorul clerului Calinic Miclescua  ţinut o cuvântare împotriva unirii. Se observau steagurile bicolore ale separatiştilor. Preoţii în odăjdii se alătură separatiştilor.

În fruntea mitingului era Teodor Boldur Lăţescu, care se îndreaptă cu mulţimea relativ numeroasă spre palatul adminsitrativ, unde se aflau locotenenţii domneşti Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu.

Preoţii ortodocşi separatişti încep să tragă clopotele la biserici şi să agite mulţumile.

Gruparea de la Palatul Roznoveanu se uneşte cu grosul mulţimii de pe stradă şi scandează: „Jos Unirea”, „Jos prinţul străin”, „Trăiască Moldova”, „Trăiască Convenţia”.

Un batalion  de soldaţi munteni îi aştepta pe protestatari. La început soldații nu vor face uz de armă. Apoi, se trage în aer, iar după o busculadă a mulțimii cu soldaţii se trage în plin.

Monitorul Oficial din 4 aprilie 1866 ne spune că au participat vreo 500 de separatişti la miting. Teodor Boldur Lăţescu spunea că au fost circa 5000 de protestatari.

Pe str. Baston şi străzile laterale se ridică baricade cu grilajul şi pietrele din curtea mitropoliei.

Unioniştii susţineau că printre protestatari erau mulţi evrei, polonezi,lipoveni şi cetăţeni ruşi, dar şi comercianţi şi clerici naivi. La Iaşi s-a impus jurisdicţia militară.  Mitropolitul a fost printre primii răniţi, după ce a primit o baionetă în piept.

Arnăutul Inge Robert îl ia în braţe şi-l ascunde pe Calinic Miclescu în pivniţa unei crâşme apropiate: „Crâşma lui Anghel”.

Locotenenţii domneşti speriați, l-au chemat pe mitropolit la negocieri, sub protecţie ca să nu fie împuşcat.

Acesta le spune verde  demnitarilor de la Bucureşti „Noi nu ne-am dat muntenilor ca să ne vândă nemţilor”, fapt care se explica şi prin aversiunea moldovenilor faţă de recenta ocupaţie austriacă a ţării după războiul Crimeii.

Manifestanţii au devenit furioşi. Pe străzile Iaşiului se scanda: „A ucis şi pe Mitropolitul”! 

S-au cerut arme, dar nu s-a mai ajuns la depozitul rusesc de a Sculeni, care fusese descoperit şi păzit de armată. Batalioanele mutene au făcut ordine în Iaşi.

Conform cifrelor consulare,  în confruntări au căzut circa 150 de răsculaţi, în timp ce  alte surse locale vorbeau de vreo 60 de morţi.

I. Moraru din „ocolu Moldovei” vorbeşte că masacrul a durat vreo „cinci ceasuri” şi au fost ucişi vreo 300 de moldoveni. De remarcat că locotenenţii domneşti au privit satisfăcuți la măcel pe fereastra prefecturii.

Nicolae Golescu ar fi strigat la soldaţii munteni „să nu cruţe pe nimeni, să ucidă…”. Mai mult, că Ştefan Golescu şi profesorul Ion Maiorescu ar fi strigat la militari: „ucideţi jidanii, ucideţi pe moldovenii ieşeni ce sînt un cuibu jidovâscu, fraţii cu jidanii, pentru că aceştia nu vor unire, vor separatismu”.

15 soldaţi munteni au căzut în luptele de pe străzile Iaşiului. Pucistul N. Rosetti Roznoveanu şi mitropolitul Calinic Miclescu împreună cu 200 de protestatari au fost arestaţi.

Capul din umbră al mişcării care finanţase separatismul cu bani rusești, Constantin Moruzi s-a ascuns  la consulatul rus şi  apoi s-a refugiat în Rusia.

A murit în 1886 la Odesa fiind înmormântat la biserica ctitorită de el la Ungheni, în 1882.

Fiul său Dumitru C. Moruzi a scris romanul „Pribegi în ţară răpită” a cărui personaj central Alexandru Mavrocosta este prototipul lui Constantin Moruzi sfâşiat de dorul de ţară în Basarabia ocupată de ruşi.

Se pare că şi scriitorul Gh. Asachi a fost arestat şi anchetat puţin timp pentru implicarea în rebeliunea din 3 aprilie 1866.

Locotenenţa Domnească a evitat să acuze public Rusia de implicare în mişcarea separatistă, doar cerându-i consulatului să-l predea pe Moruzi.

Ministru de externe Ion Ghica le spune ruşilor că nu va face publică implicarea supuşilor Rusiei în mişcarea de la 3 aprilie.

Capii revoltei au fost curând eliberaţi şi au  acceptat  înfrângerea, doar Teodor Boldur Lăţescu  încăpăţânându-se să mai scoată broşuri cu accent separatist şi să publice articole nostalgice despre Moldova străbună.

La Iaşi plebiscitul organizat de guvernul de la București a fost un real succes: pe 8 aprilie s-au acordat 952 voturi pentru Carol I şi doar șase împotrivă, dovadă că mişcarea separatistă nu avea o bază socială şi intelectuală reală, iar victoria unionistă din Adunarea ad hoc de la 1858 s-a prelungit şi peste iluzoriu incident separatist de la 3 aprilie 1866. Moldova nu mai avea viitor ca stat izolat, de sine stătător.

Dacă Moldova nu se unea cu România, ar fi devenit o pradă mult mai uşoară pentru Imperiul Ţarist care îi sfâşiase deja o bucată din teritoriu, cu nume istoric de întemeietor de ţară: Basarabia.

Statuia lui Cuza, cu bani „jidanesti”

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de  Unirea Principatelor, il constituie inaugurarea la Iasi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza. Intr-un articol document apărut in „Ziarul de Iasi”, istoricul Andi Mihalache surprinde in detaliu contextul tensionat in care s-a facut dezvelirea monumentului.

Mai întâi, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza. Locul initial fusese stabilit pentru „Piata Noua”, o zona aflata in fata actualului hotel Continental.

A.D. Xenopol si A.C. Cuza s-au impotrivit amplasamentului, argumentind ca in 1857 si 1859 hora Unirii se jucase in fata fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria. Protestul celor doi a ajuns pina la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iasilor, Nicolae Gane.

Edilul se plângea atunci Guvernului ca cei doi „agitatori” fusesera initial de acord cu primul loc si ca municipalitatea cumparase in acest sens terenul si darimase unele cladiri. „Abia acum domnii profesori Xenopol si Cuza au avut tristul curaj sa intreprinda o campanie contra comunei si sa agite tinerimea universitara”, scria primarul.

Intr-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, in actuala Piata a Unirii, cu conditia ca toate cheltuielile survenite sa nu fie suportate de primarie, ci de cei care venisera cu ideea. Scandalul era departe de a se fi incheiat.

Pentru lucrarile suplimentare, Xenopol a gasit sprijin financiar la citiva intreprinzatori evrei. Fireste, si-a pus in cap presa nationalista si antisemită apropiata de Partidul Conservator, formatiune politica pe care Xenopol tocmai o parasise.

Ziarele semnalau malitios ca statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidanesti”, dintr-un „capriciu politico-electoral” si cu sprijinul interesat al ziarului „Adevarul”, publicatie care ar fi fost finantata de Alianta Israelita.

Regele, atacat de ieșeni cu mere stricate

Doi ani mai tirziu, in preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intentiona sa se foloseasca de vizita la Iasi pentru a-i impaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu si P.P.Carp, ultimii doi farimitind miscarea conservatoare prin infiintarea unui partid distinct.

Regele venea la Iasi sperind ca aici, intr-un context festiv, va reusi sa puna capat dezbinarii dintre conservatori, revigorind astfel pionul necesar bipartidismului. In plus, regele trebuia sa dea satisfactie lui Dimitrie Greceanu, sef al conservatorilor ieseni, nemultumit ca nu primise nici un portofoliu in guvernul Titu Maiorescu.

Serbarea de la Iasi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politica. In ziua inaugurarii statuii, autoritatile au luat masuri extraordinare de securitate, temindu-se de eventuale manifestatii antiregale sau anticentraliste.

De altfel, Carol I nu avea amintiri prea placute din precedentele vizite la Iasi, cind fusese la un moment dat „atacat” cu mere stricate. Detaliile organizarii au mers pina intr-acolo incit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis initial sa apara pe lista oratorilor, fiind susceptibil ca va folosi tribuna pentru a formula acuzatii la adresa guvernului.

Pîna la urma, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fara probleme. Cu o singura exceptie, mai degraba comica. Dezvelirea monumentului putea fi ratata pentru ca pinza care-l inconjura cadea de la sine.

Evenimentul a fost salvat de stapinirea de sine a lui Carol I, care a observat defectiunea si a ordonat imediat garzii sa dea onorul, lasind impresia ca momentul fusese intocmai gindit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, creind compensatii simbolice pentru „sacrificiul” lor.

Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, „a doua capitala” (titlu revendicat de ieseni), „a doua resedinta” sau, preluind o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, „capitala culturala a tarii”.

Anii au trecut, fricțiunile s-au imblinzit cu timpul, iar din disputele și negocierile  dure pentru stabilirea sediilor de instituții nu a mai ramas decât, si asta doar ca o cutumă, faptul ca dupa moartea Patriarhului cel care il va succeda sa fie Mitropolitul Moldovei.

Antiunioniștii au dispărut ca și cum nici nu ar fi existat, în urma lor rămânând praful de pe publicațiile vremii și chiar și o statuie  ridicată în curtea bisericii satului Rotopănești, jud.Suceava, de boierul Nicolae Istrati, fost ministru în timpul în care trădătorul Vogoride era caimacam și principalul ideolog al separatiștilor din Principatul Moldova,   care a botezat-o „Moldova plângându-şi Unirea”, cunoscută şi ca „Moldova plânge”. 

A mai rămas poate și mândria locala că Iașul, la anii unirii un oras cu o efervescenta activitate culturală și cu o populatie puțin mai mare decât a Bucureștiului (ambele aveau în jur de 65.000 de locuitori), a avut prima universitate din noua țară România.

Comunismul a șters definitiv curentul antiunionist

Peste decenii, odată cu epoca comunistă, din toate aceste controverse avea sa nu se mai aleaga chiar nimic. Nici măcar consemnarea lor în tratatele de istorie.

În prezent, episodul separatismul moldovean este un subiect care a rămas doar în spațiul academic, unii dintre tinerii cercetători fiind deranjați de modelul idealizat-festivist impus evocării momentului 1859.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/29/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi/

Surse:

Mişcarea separatistă înainte de 1859

Prof. Mihaela-Rodica Luca 

https://www.ziaruldeiasi.ro/local/istoria-nespusa-a-zilei-unirii~ni63dr

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_separatist%C4%83_din_Moldova

https://www.ziarulnatiunea.ro/2019/02/01/demonstratia-separatistilor-moldoveni-de-la-iasi-3-15-aprilie-1866/

  adev.ro/poyanr

La 10 mai 1866, prinţul Carol I din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, a depus jurământul de principe al României. VIDEO

 

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1939-d.1914)

 

 

Acum 152 de ani,  la 10 mai 1866, Prinţul Carol, din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), după ce a fost proclamat domn de către Adunarea Constituantă (aleasă la 9/21.IV.1866), a depus jurământul de domnitor al românilor, încheindu-se astfel  provizoratul locotenenţei domneşti, care a funcţionat după abdicarea silită a domnitorului Al.Ioan Cuza

Fusese ales în urma  plebiscitului din 2/14-8/20.IV.1866, organizat după detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (11/23.II.1866). 

Tînărul Carol, reprezentant al familiei princiare prusace Hohenzollern, înrudită cu familia îmăratului francez Napoleon al III-lea, a trebuit să călătorească incognito, din Prusia spre România, cu pașaport străin pe numele lui numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, ţara sa aflându-se în război cu Austria.

Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și prinţul a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător.

La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Carol a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei, care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.

Colonelul Haralambie, unul din membrii locoteneţei domneşti instituite după abdicarea lui Cuza şi prefect de poliție al Bucureștilor, a citit formula de jurământ românesc, comunicată prințului în traducere franceză:

„Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care viitorul principe, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur.

După exilarea domnitorului și întemeietorului României, Alexandru Ioan Cuza, țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate (1859) fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Valahiei, iar acum urma să se ajungă la dizolvarea acestei uniri.

Nici chiar în Prusia nu era bine văzută această preluare a scaunului României, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să pupe „papucul Sultanului„, fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia).

După ce a pășit pe teritoriul României, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin, Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei din Bucureşti.

Traseul prin țară, de le Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Rîmnicu-Vîlcea, Curtea de Argeș, Cîmpulung și Tîrgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

 Proclamat domnitor în ziua de 10 mai 1866, Carol, rămîne cu acest titlu pînă în 26 martie 1881, când va fi proclamat rege, devenind astfel primul rege al României.

A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se va transforma, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

  Regele Carol I este considerat, alături de principele Alexandru Ioan Cuza, fondator al României moderne.

Statul român, continuatorul statelor medievale românești, există în forma sa modernă abia din anul 1859, anul Unirii Principatelor sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza, însă, ca entitate juridică în dreptul internațional, România a apărut abia din momentul dobândirii independenței, în timpul domniei Principelui, ulterior Regelui Carol I.

Realizările domniei lui Carol I

Categoric, independența de stat a României este una dintre marile sale realizări şi tot atunci ţara s-a întregit cu Dobrogea, ca urmare a Războiului de Independență din 1877-1878 şi mai târziu, în 1913 cu Cadrilaterul. 

Prestigiul Regelui Carol I a fost atât de mare încât, de exemplu, două dintre marile puteri mondiale ale vremii, Germania și Rusia, i-au conferit titlul de mareșal.

Regele Carol I a fost, de fapt, cel care a transformat România într-un stat modern. În timpul domniei sale, în 1866, Parlamentul a adoptat una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri, iar instituţia Monarhului Constituţional, care în linii generale a reuşit să se ţină la distanţă de partizanatul partinic, a devenit cheia de boltă a sistemului politico-instituţional românesc.

Trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare.

Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar treptat, şi substanţa modelului european-occidental.

La 10 mai 1877 România şi-a declarat neatârnarea faţă de Poarta otomană, recunoscută ulterior de către Congresul de Pace de la Berlin din 1878, întrunit în urma înfrângerii Imperiului Otoman de forţele  armate ale Rusiei şi ale României, care pe parcursul operaţiunilor militare din 1877, au fost conduse cu multă pricepere de către însuşi Principele Carol.

Încă de la venirea sa în Principatele Române, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse.

Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri, o altă realizare istorică a fost şi construirea podului Anghel Saligny de la Cernavodă, la acea dată unul dintre cele mai mari realizări inginereşti de acest fel  din lume, care lega Dobrogea, peste Dunăre de restul ţării.

Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an, o performanţă cu totul remarcabilă pentru acele vremuri.

O parte însemnată din moștenirea lui Carol I s-a păstrat până în zilele noastre.

În urma lui nu a rămas doar independența, Dobrogea românească sau calea ferată, dar în plan instituțional, câteva dintre reperele României moderne au fost înfiinţate în uma implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României.

De asemenea, în timpul domniei sale a fost creată moneda naţională –  Leul.

În plan cultural, datorăm Regelui Carol I și soției sale, Regina Elisabeta a României, construirea faimosului castel Peleș de la Sinaia, dar și sprijinirea creaţiei unor exponenți de marcă ai culturii române, precum George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri.

Primul fotograf de război din lume a fost fotograful regal, clujeanul de origine maghiară Karoly Papp de Szathmary.

În momentul începerii domniei viitorului rege, România nu era decât o înjghebare a două provincii locuite de români, aflate sub suzeranitatea otomană.

În momentul morții Regelui Carol I, România devenise un stat european modern, puternic, dar și un actor politic şi economic    extrem de respectat, atât pe plan regional, cât şi pe plan internațional.

Deviza suveranului, care a fost lege pentru supuşii săi pe timpul întregii sale domnii de 48 de ani, cea mai lungă domnie din istoria românilor era: „Totul pentru ţară! Nimic pentru mine“.

Domnia lui Carol I nu a fost scutită de tensiuni. S-a confruntat cu răscoale țărănești, cu opoziţia clasei politice din București, cu două războaie, cel de Independență și cel Balcanic, sau cu episoade precum cel al proclamării ridicolei republici de la Ploiești.

A murit la vârsta de 75 de ani, pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, fiind înmormântat  la Curtea de Argeş.

În ciuda firii sale reci şi calculate, Carol I şi-a iubit poporul.

„Aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”, spunea Carol I despre români.

În testamentul său, regele Carol I a cerut urmaşului Ferdinand să ducă mai departe crezul după care a condus România vreme de 48 de ani:

”Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine.

Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa.

Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.

Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.

Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:«Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine». 

Între 1866-1947,  Ziua națională a României a fost sărbătorită în data de 10 mai, ziua în care MS Regele Carol I a legalizat prin semnătura sa declaraţia de Independenţă a României.

Ulterior, între 1948 și 1989, ziua naţională a fost schimbată, de către comuniști în data de 23 august.

De asemenea, istoria a fost şi ea mistificată de comunişti în încercarea de a şterge rolul avut de regalitate în clădirea statului România, în manualele de istorie fiind înscrisă ca dată a independenţei ziua de 9 mai 1877.

Această dată a rămas fără temei sărbătoare oficială până în zilele noastre şi de aceea s-ar cuveni, în numele restabilirii adevărului istoric, revenirea la sărbătorirea zilei de 10 mai.

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/10/ziua-de-10-mai-in-istoria-romanilor/

 

 

 

SURSE: 

 

 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen

http://istoria.md/articol/861/10_mai,_istoricul_zilei#1866

http://www.ligamilitarilor.ro/eroii-neamului/regele-carol-fauritorul-romaniei-moderne/

http://adevarul.ro/locale/alexandria/domnia-regelui-otel-carol-i-deviza-lui-lege-supusii-romani-48-ani-totul-tara-nimic-mine-1_57308bbb5ab6550cb8b2712f/index.html

https://romanialibera.ro/aldine/history/ce-mostenire-a-lasat-romanilor-regele-carol-i-cel-mare-352875