CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Demonstrația antiunionistă de la Iași din 3/15 aprilie 1866, un episod puțin cunoscut al separatismului din Moldova

      

Imagini pentru congresul de pace de la paris 1856 photos

Foto: Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

Perioada scursă între Revoluțiile de la 1848 și sfârșitul Războiului Crimeii (1853-1856) în urma căruia Rusia a suferit o înfrângere umilitoare din partea marilor puteri europene, care i-a stopat pentru două decenii înaintarea în Balcani, a fost hotărâtoare pentru reușita înfăptuirii Unirii principatelor române Muntenia și Moldova.

În timpul războiului Crimeii, Austria ocupase între anii 1853 – 1857 cu sprijinul Turciei, Principatele Române, făcând cu perfidie jocul antiunionist al acesteia. Trupele austriece nu mai părăseau Ţările Române şi ignorau presiunile internaţionale de evacuare a teritoriului românesc.

În acest context, aflată sub amenințarea baionetelor austriece şi cu ţara înţesată de agenţi austrieci, mişcarea unionistă lovită din toate părţile, a dus greul bătăliei unirii. Consulii austrieci de la Iaşi şi Bucureşti conduceau de facto Moldova şi Muntenia, cu ajutorul trupelor de ocupaţie, iar Viena urmărea de fapt anexarea Principatelor.

În timpul ocupației, Austria a impus domni favorabili politicii lor şi apoi pe celebrii caimacani moldoveni, slugi plătie ale Vienei la Iaşi, care au dus o luptă furibundă împotriva unirii, totul cu complicitatea Porţii Otomane.

În preajma conferinţei de pace de la Paris şi în timpul lucrărilor acesteia s-au prefigurat următoarele poziţii în legătură cu  situaţia internaţională a Principatelor Române: Franţa, Rusia, Sardinia au devenit suţinătoare înfocate a unirii Moldovei şi Munteniei sub un principe străin, iar Poarta Otomană, Anglia şi mai ales Austria duşmani de moarte a ideii unirii.

Prusia s-a poziţionat neutră, aşteptând ocazia să încline balanţa în favoare partidei câştigătoare.

Acestea au fost condițiile dificile, în care în anul 1859 Principatele Moldova şi Ţara Românească, reuşeau să se unească şi să formeze un singur stat, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri europene.

Deşi a fost mult timp prezentat drept un proces curgător, firesc, cu piedici mai mult externe, Unirea Principatelor a stârnit puternice convulsii în societatea românească a vremii.

A avut chiar şi opozanţi  în special printre intelectualii şi boierii moldoveni grupaţi în jurul unei aşa-numite partide separatise sau ”stataliste”.

Aceştia au acţionat în două rânduri, încercând inițial să împiedice votul în favoarea Unirii Principatelor, pentru ca mai apoi, la câţiva ani după Unire, să acționeze pentru destrămarea acestei construcţii politice.  

 Printre principalii  exponenți ai antiunionismului au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. În plan propagandistic, separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul unor broșuri de propagandă antiunionistă, cât și în diverse periodice („Patria”, „Nepărtinitorul” ș.a).

Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor , odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București, în Muntenia.

Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, fapt care avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat.

Stataliștii moldoveni au știut să speculeze și unele momente  conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând spre exemplu, luptele purtate în trecut de domnitorul Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Înainte de Congresul de pace de la Paris şi de cunoaşterea prevederilor actului final privind „chestiunea română“, nu exista separatism şi nici separatişti.

Abia după semnarea Tratatului de pace (30 martie 1856) şi după comunicarea deciziilor adoptate în privinţa Principatelor, când s-a văzut că unirea depindea de votul celor două Adunări, va apărea în Moldova mişcarea separatistă, ca o partidă ce era împotriva formării statului naţional unitar român.

Dacă mişcarea unionistă din Moldova îşi dobândise, din iunie 1856, o organizare legală şi centralizată, nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre mişcarea separatistă.

Pe fondul creșterii forțelor prounioniste, elementele cele mai conservatoare ale marii boierimi moldovene (provenite din rândurile familiilor  Ghica, Rosetti-Roznovanu, Catargiu, Sturdza) care, în urmărirea scopurilor lor înguste, nu au ezitat să se unească cu duşmanii ţării, Austria şi Turcia, de teama  pierderii privilegiilor de clasă ori a posibilităţii de a dobândi tronul, s-au grupat în jurul lui Theodor Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri, formând astfel un prim nucleu separatist restrâns.

De altfel, din cauza slăbiciunii numerice, dar mai ales ideologice, activitatea separatiştilor s-a desfăşurat la început, în umbră.

Definiţia pe care A. D. Xenopol o dădea „partidului separatiştilor“ surprindea întocmai aceste trăsături: „mic şi rebegit, luptând mai mult în ascuns şi temându-se singur a-şi vedea figura”.

Faptul că mişcarea separatistă acţiona în secret, este consemnat şi de consulul francez Victor Place, într-o depeşă adresată contelui Walewski: „en regardant des manifestations qui ont lieu enfaveur de la réunion, il s’en est organisé secrètement une autre dans un sens opposé”.
Francezul Marcel Emmerit sublinia și el că ceea ce Victor Place numea „partid separatist“, nu a fost altceva decât „o mică coaliţie de interese personale“, incapabilă a-şi ralia poporul.Au existat totuşi şi în Ţara Românească personaje care au sperat în eșuarea Unirii (Al. D. Ghica, fraţii Bibescu – nu s-au declarat făţiş separatişti, dar sperau la tron- scria Ion Heliade Rădulescu, în ” Partida naţională şi constituirea statului român (1858-1859)”, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p.142”).

La 25 mai/6 iunie 1856, un număr de 19 reprezentanţi ai marii boierimii, ai boierimii mici şi ai burgheziei, au înfiinţat asociaţia politică „Societatea Unirii”, menită să organizeze lupta pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat.

 Separatismul s-a dezvoltat mai mult  în Moldova, deoarece în Ţara Românească caimacamul Al. D. Ghica era unionist și totodată, la Bucureşti era sediul Comisiei europene de observaţie şi anchetă, care avea misiunea de a supraveghea desfăşurarea alegerilor Adunărilor ad-hoc şi de a ţine cont de românii care doresc unirea.

Adversarii  interni şi externi ai Unirii, au înţeles că aceasta nu se putea realiza dacă una din cele două Adunări ar vota împotrivă și au considerat Moldova drept un loc mai favorabil combaterii mișcării unioniste.

Teodor Balş şi apoi Nicolae Conachi Vogoride, au pus la cale mişcarea separatistă cu banii austriecilor, iar presa antiunionistă era pe statele de plată ale consulatului austriac de la Iaşi.

S-a ajuns să se falsifice alegerile adunărilor ad hoc direct la masa caimacanului Vogoride cu prefecţii şi ispravnicii sau în crâşme din Iaşi. Ministrul de interne devenise zbir care punea cătuşe libertăţii. 

Publicaţia „Nepărtinitorul” condusă de ideologul separatiştilor N. Istrati, devenise portavocea separatiştilor moldoveni. 

La această mişcare se alăturau câţiva funcţionari superiori şi dregători, legaţi ombilical de căimăcămiile reacţionare, precum şi aventurieri, pescari în ape tulburi.

Totuşi, mişcarea separatistă nu trebuie pusă doar pe seama intereselor străine şi a finanţării externe din partea Vienei. A existat şi un ”patriotism local”,   o nostalgie a Moldovei mari, dar şi o teamă că un principe străin catolic ar fi perturbat aşezământul spiritual ortodox al ţinutului moldav. Era şi teama că Iaşiul va ceda rolul de capitală Bucureştiului.

Pe plan politic, antiunioniștii moldoveni au avut la început  anumite succese, ei reușind într-o primă fază să câștige prin fals alegerile pentru Divanul Ad – hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș.

Reușita mașinațiunilor acestora a fost un moment periculos, în condițiile în care  Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească.  

În general, susţinătorii curentului separatist, industriaşi, boieri şi orăşeni, băteau monedă pe temerile unora că Moldova va fi marginalizată. Ei credeau că unirea putea duce la grave scăderi economice, datorate centralizării, şi la o migraţie a elitelor culturale de la Iaşi,către Bucureşti. 

Totodată, marea boierime vedea în unire şi un debut al reformelor , care urmau să-i micşoreze privilegiile feudale.Mai mulţi reprezentanţi ai separatiştilor începuseră prin a fi unionişti, după care, din diferite motive, au trecut la separatism. La început, aceştia apar consemnaţi fie în actele de adeziune, fie într-o cerere adresată domnitorului Grigore Al. Ghica, prin care protestau împotriva deciziilor luate în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, cerând unirea sub un principe străin, pentru ca, la scurt timp, ei să devină  fruntaşi ai separatiştilor.

Din rândurile acestora a făcut parte şi Nicolae Istrati, unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti, care însă,cu câteva luni în urmă, la 16/28 februarie 1856, semnase o petiţie în favoarea unirii.  
Acţiunea  lui Istrati a fost dezvăluită de Constantin Hurmuzachi într-un articol, în care descria reacţia plină de agitaţie a acestuia în momentul aflării deciziilor privind Principatele, luate în cadrul Conferinţei din Constantinopol.

Astfel, aflăm că Nicolae Istrati, fire energică, a organizat numeroase întruniri şi adunări şi s-a comportat ca un adevărat „tribun al poporului“, manifestând şi protestând împotriva protocolului conferinţelor de la Constantinopol, din 11 februarie 1856.

Tot el a desfăşurat o agitaţie furibundă în susţinerea acestei petiţii, el a fost cel care i-a chemat „pe toţi in corpore“ la curte, pentru a-l determina pe domnitor să subscrie la protestul prin care, printre altele, se cerea şi Unirea Principatelor.

La scurt timp după toată această agitaţie pentru cauza unirii, Nicolae Istrati a devenit un înverşunat antiunionist, precizându-şi clar poziţia odată cu publicarea broşurii ”Despre chestia zilei în Moldova”.

Deşi această broşură antiunionistă a lui Istrati a apărut după ce trecuseră mai puţin de şase luni de la momentul semnării petiţiei sus-menţionate, în august 1856, Nicolae Istrati susţinea că schimbarea poziţiei sale nu s-a produs brusc, el afirmând într-o scrisoare adresată lui Dimitrie Corne, că încă de mulţi ani,convingerile sale înclinau spre separatism: „Vous connaissez depuis des années que, par convinction, je suis contre l’union”.

Dar Nicolae Istrati nu a fost singurul care a trădat cauza unirii, devenind înfocat adversar al ei, după ce, iniţial, o îmbrăţişase.

Petiţia adresată lui Grigore Al. Ghica, în favoarea unirii Principatelor, din 16/28februarie 1856, este semnată de mai mulţi membri ai boierimii,care, apoi, au intrat în rândul separatiştilor.

Astfel, printre semnatarii petiţiei figurează marele vornic N. Millo, care în 1857 este antiunionist şi ministru de finanţe, hatmanul N.Mavrocordat, care a renunţat la convingerile lui pentru a fi numit şef al oştirii moldovene, D.Corne, care a procedat la fel, pentru a ajunge preşedintele Divanului întăriturilor.

Aceeaşi atitudine a fost adoptată şi de logofătul Vasile Ghica, care, în broşura ” Proiect de o formulă a dorinţelor României”, proslăvea ideea unirii, pentru ca, în timpul căimăcămiei lui Vogoride, să devină unul din marii adversari ai unioniştilor.

Acţiunea separatiştilor a fost prezentată ca expresia unor interese meschine de clasă, prin care doreau păstrarea privilegiilor în detrimentul celor mulţi.

De aceea, acţiunea lor a fost blamată în epocă, separatiştii fiind declaraţi „oameni cu vederea îngustă“, fără simţul progresului, oameni care nu sesizează sensul mersului istoriei şi chiar „vânzători de ţară“ ori „slugi ale străinului”. 

Această percepţie asupra separatiştilor a fost preluată şi de posteritate ; separatiştii au fost condamnaţi, ignoraţi şi reprimaţi,  istoriografia noastră îngroşând de-a lungul timpului această condamnare, folosind împotriva lor cea mai cumplită pedeapsă: uitarea, anularea aspectelor pozitive din activitatea lor .

Separatismul moldovenesc nu a acționat  doar între 1856-1859. Acesta a fost doar perioada cea mai activă, cu confruntări politice interne de o mare amploare.

Ultima pagină politică, din această primă etapă a mişcării antiunioniste, s-a încheiat cu descoperirea falsificării alegerilor (1857); după acest moment, separatiştii au fost nevoiți să intre în ilegalitate, iar manifestările lor publice au luat alte forme.

Din cauza pericolului de a fi arestaţi, antiunioniştii au preferat să nu  se manifeste activ în viaţa politică de după Unirea Principatelor.

Separatiştii şi-au zis ”conservatori”, iar în Iaşi, a existat un separatism de „surdină“, o rezistenţă tacită, pe toată perioada domniei lui Cuza.

Faptul că Turcia nu recunoscuse Unirea decât în anul 1861, a contribuit la persistenţa curentului separatist în Moldova  și după momentul 1859.

Dacă nu ar fi existat presiunea enormă a Franţei şi apoi a Rusiei, cu siguranță că Unirea Principatelor nu s-ar fi înfăptuit atunci. 

În perspectivă istorică, este un adevăr de necontestat că fără sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al diplomaţilor ruşi Gorceakov şi Kiselelff, mişcarea unionistă ar fi fost zdrobită administrativ de către căimăcăniile reacţionare care instauraseră teroarea.

Mişcarea unionistă a aflat de trădările lui Vogoride, de la soţia acestuia,Cocuța Vogoride, care a pus mâna pe corespondenţa secretă a soţului cu Poarta şi Viena şi a publicat-o la Paris.

Din corespondenţă reieşeau dovezi privitoare la plăţile făcute de Viena către caimacamul Vogoride şi jocul dublu al Porţii şi al Angliei împotriva unirii.

În presa vremii scandalul a fost imens, iar Conferinţa de pace de la Paris a impus anularea alegerilor pentru Adunarea ad hoc falsificate în Moldova,și repetarea acestora, fapt ce a dus la victoria unioniştilor, care l-au impus domn pe colonelul Al. Ioan Cuza pe 5 ianuarie 1859, cu majoritate covârşitoare de voturi.

aman

Pictorul Theodor Aman a surprins pe pânză dezbaterile încinse care au însoţit proclamarea Unirii Moldovei cu Ţara Românească.

Unioniştii au avut în Adunarea ad hoc aproape unanimitate absolută în favoarea unirii Principatelor Române, fapt ce confirmă că poporul Moldovei era în majoritate covârşitoare adept al mişcării unioniste.

Nu s-a impus un principe  străin, pentru că această idee a fost sabotată de Austria, care se temea de prestigiul unui principat român vecin condus de rege străin de succes, care ar fi putut deveni un magnet pentru românii din Ardealul ocupat de acest imperiu.

Franţa a cedat presiunii austriece, dar românii inteligenţi l-au reales pe Cuza şi la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859, reuşind astfel unirea de facto, deşi la şedinţele prelungite ale Conferiţei de pace de la Paris se vorbea de o unire pe jumătate: adunări legislative separate, doi domni şi doar o comisie centrală la Focşani şi aramtă unită.

Unirea sub sceptrul unui singur domn a fost recunoscută de marile puteri, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859

În ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat sa aibă capitala la Focșani, unele provenind chiar din rindurile unioniștilor moldoveni, in 1862 au fost emise decrete  de centralizare a principalelor instituții ale statului la București.

Dupa 1862, noul prilej de lupta politica pentru separatiști a fost chestiunea „compensatiei morale” reclamate pentru „sacrificiul” făcut de Iași pe altarul Unirii.

Ideea amplasarii Curtii de Casație la Iasi, ca gest reparatoriu, a fost respinsă intr-un final de Legislativ, generând in „dulcele tîrg al Ieșilor ” motive de proteste de stradă.

Nu este astfel de mirare ca inlăturarea ulterioara a domnitorului provenit de la Iasi, Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost sărbatorită la Iați prin trei nopți de iluminații.

În acest context geopolitic delicat, după forțarea abdicării principelui Cuza , în 1866, a renăscut o nouă mişare separatistă în Moldova, de data aceasta susţinută de Imperiul Ţarist, care avea alte obiective strategice. Turcia masase trupe la Dunăre, gata să intervină militar în Principate.

Unioniștii conduşi de Ion C. Brătianu trebuiau să acţioneze rapid şi să găsească alte modalităţi de implementare a prevederilor internaţionale. Pentru a nu se desface unirea, s-a apelat la contele de Flandra ca principe străin.

Acesta a refuzat tronul, lucru care a dat aripi mişcării separatiste de la Iaşi, fapt care s-a dovedit a fi totuşi un „foc de paie”. Unirea nu se mai putea desface doar pentru că aşa doreau Moscova sau Londra.

În primul rând mişcarea antiunionistă din Moldova slăbise din punct de vedere politic: ideologul N. Istrati murise în 1861 la moşia de la ţară. Nemulţumiţii faţă de unire erau aceeaşi mari boieri reacţionari, ostili reformei agrare a lui Cuza de la 1864, și care acum se numeau conservatori.

Alături de separatişti, s-au aciuat şi câțiva burghezi avuți din Iaşi, care pierduseră afaceri datorită mutării capitalei la Bucureşti.

Se mai adăugau şi nostalgici moldoveni, foşti unionişti,  supărați pe politicienii de la Bucureşti că l-au înlăturat pe moldoveanul Al. Ioan Cuza de la domnie. Un rol aparte îl juca acum şi mitropolia ortodoxă a Moldovei.

Dacă înainte de 1859 a conducerea Bisericii din Moldova fost unionistă, acum o parte din clerici în frunte cu IPS Calinic Miclescu au devenit separatişti pe motivul, des invocat, că un principe străin de religie catolică va leza biserica strămoșească şi majoritatea ortodoxă.

Ca de obicei, mişcării separatiste se adaugă şi câţiva nostalgici ai Moldovei străbune şi patrioţi locali. Pescuitorii în ape tulburi nu au întârziat să apară. Familia separatistă Marghioliţa şi Nunuţa Roznoveanu, care se refugiase la Odesa de frica lui Cuza, sprijinită de Rusia,  a revenit cu pompă la Iaşi după lovitura de stat de la 11 februarie 1866.

Boierul Constantin Moruzi, cetăţean rus, a fost sponsorul principal din umbră al mişcării separatiste de la Iaşi, cu sprijinul activ consulatului rus din localitate.

Poarta Otomană a cerut, în calitatea sa de putere suzerană, trimiterea unui comisar la Bucureşti şi cerea aplicarea protocolului din 25 august 1859 de desfacere a unirii recunoscute doar pe timpul vieţii lui Cuza.

Rusia şi Turcia au cerut la Paris ca puterea să fie preluată de doi domni, unul la Iaşi şi altul la Bucureşti.

Cutia Pandorei fusese deschisă…

Bogaţii boieri moldoveni se visau deja pe tronul lui Ştefan cel Mare.

Iată însă că Austria a întoars foaia, devenind mai conciliantă și cerând menţinerea Unirii!

Rusia precaută, susţinea separatismul motivând că aşa ar fi dorit  „norodul moldovean”.

Reprezentantul Turciei, Safvet Efendi, se opunea la Paris venirii unui principe străin la Bucureşti, iar reprezentantul Prusiei la Iaşi i-a jignit pe moldoveni pentru că ar fi avut „o aplicare firească spre uneltiri şi găsc plăcere în gâlcevile politice”.

Nici locotenenţa domnească de la Bucureşti nu stătea degeaba. Unul dintre puciştii activi în detronarea lui Cuza, Lascăr Catargiu, un  moldovean respectat în provincie, a impus tineri funcţionari unionişti în dregătoriile Moldovei.

Antiunioniștii au mers pe lozinca potrivit căreia  muntenii conduc Moldova şi i-au funcţiile moldovenilor, iar Iaşiul  decăzuse administrativ şi economic, aflându-se  în umbră  faţă de Bucureşti.

Pe 25 februarie consulul rus Oubril dădea un comunicat în care afirma că „aproape toate clasele populaţiei moldovene…doresc separaţia”.

Totodată, consulul rus şi agenţii săi au început să arunce cu banii Petersburgului spre mişcarea separatistă.

Bucureştiul vedea corect separatismul ieşean, ca pe o „instigaţiune muscălească” și a trimis la Iaşi un comisar special, pe  D. Cozadini, cu puteri depline să introducă ordinea.

A fost trimis şi un regiment muntean, în care se aflau căpitanii Costiescu şi Pilat, conspiratori cunoscuţi împotriva lui Cuza. Mai mult, prefect de Iaşi a fost  numit un muntean, Ştefan Golescu, fratele locotenentului domnesc.

Aceste măsuri erau privite de ieşeni ca instigatoare. La fel era privită şi venirea lui Al. Golescu şi Al. Lahovari, ca agenţi de propagandă ai Bucureştiului.

Iritaţi, separatiştii moldoveni au redactat o petiţie către Poarta Otomană, în care cereau aplicarea convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858, privind numirea a domni diferiți pe tronurile Moldovei și Munteniei.

Consulul prusac aprecia că măsurile coercitive ale Bucureştiului enervase pe moldoveni. El îi scria lui Bismarck că dacă opinia s-ar exprima liber în Moldova, „rezultatul ar fi puţin favorabil unirii”.

Turcii puneau și ei gaz pe foc cerând, prin Fuad Efendi, domn moldovean la Iaşi.

Separatiştii se opuneau alegerii unei adunări legiuitoare de teamă că guvernul îşi va impune candidaţii unionişti cu forţa și făceau agitaţii şi manifestaţii, recurgeau la provocări.

Ei s-au  organizat într- un „partid naţional” care cerea „Moldova Moldovenilor” şi apoi, nici mai mult, nici mai puțin, „domn străin sau ruperea de Muntenia”.

Detronarea domnitorului Cuza a dat un suflu nou mișcarii separatiste, frustrarea atingând apogeul in ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o  manifestație separatista despre care astăzi se mai știu putine lucruri.

În acea zi, o duminică, mulțimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigând „Jos Unirea!”, „Jos Prințul străin!”, „Trăiasca Moldova”.

La ordin separatiştii au strigat:

„Jos Muntenia! Nu vrem să fim dăscăliţi de ţigani!”.  

Roznoveanu declara că are colaborarea clerului. Partida părea câştigată de separatiştii care fuseseră înarmaţi pe ascuns de Rusia cu arme, de la un depozit clandestin aflat la Sculeni.

Guvernul a organizat o altă adunare de unionişti la primărie, în care s-a ales un comitet de alegeri controlat de Bucureşti, care îl avea  în frunte pe Vasile Pogor şi Titu Maiorescu.

Locotenenţa Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, a anunţat  că prințul german Carol de Hohenzzolern a acceptat tronul României şi că va organiza  plebiscitul de alegere a acestuia de către popor.

Separatiştii moldoveni nu mai stau cu mânile în sân  şi trec la acţiune.

Ministru de interne Dimitrie Ghica întăreşte prefecturile din Moldova şi trimite noi trupe de munteni la Iaşi. Fruntaşii moldoveni au întocmit un prescript verbal în care nu acceptă pe prinţul Carol şi cer ca „Moldova să aibă îndrumare şi guvernul său, fără niciun amestec cu Valachia”.

Roznoveanu şi acoliţii lui în seara de 2 aprilie dau o „proclamaţie răzvrătitoare” şi postează afişe în oraş, pe care se putea citi:

„Moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit…”

Pe 3 aprilie 1866 separatiştii erau concentraţi la Palatul lui N. Rosetti Roznoveanu, care se visa domn, în jurul orelor 10.00. La finalul slujbei religioase de la Mitropolie, conducătorul clerului Calinic Miclescua  ţinut o cuvântare împotriva unirii. Se observau steagurile bicolore ale separatiştilor. Preoţii în odăjdii se alătură separatiştilor.

În fruntea mitingului era Teodor Boldur Lăţescu, care se îndreaptă cu mulţimea relativ numeroasă spre palatul adminsitrativ, unde se aflau locotenenţii domneşti Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu.

Preoţii ortodocşi separatişti încep să tragă clopotele la biserici şi să agite mulţumile.

Gruparea de la Palatul Roznoveanu se uneşte cu grosul mulţimii de pe stradă şi scandează: „Jos Unirea”, „Jos prinţul străin”, „Trăiască Moldova”, „Trăiască Convenţia”.

Un batalion  de soldaţi munteni îi aştepta pe protestatari. La început soldații nu vor face uz de armă. Apoi, se trage în aer, iar după o busculadă a mulțimii cu soldaţii se trage în plin.

Monitorul Oficial din 4 aprilie 1866 ne spune că au participat vreo 500 de separatişti la miting. Teodor Boldur Lăţescu spunea că au fost circa 5000 de protestatari.

Pe str. Baston şi străzile laterale se ridică baricade cu grilajul şi pietrele din curtea mitropoliei.

Unioniştii susţineau că printre protestatari erau mulţi evrei, polonezi,lipoveni şi cetăţeni ruşi, dar şi comercianţi şi clerici naivi. La Iaşi s-a impus jurisdicţia militară.  Mitropolitul a fost printre primii răniţi, după ce a primit o baionetă în piept.

Arnăutul Inge Robert îl ia în braţe şi-l ascunde pe Calinic Miclescu în pivniţa unei crâşme apropiate: „Crâşma lui Anghel”.

Locotenenţii domneşti speriați, l-au chemat pe mitropolit la negocieri, sub protecţie ca să nu fie împuşcat.

Acesta le spune verde  demnitarilor de la Bucureşti „Noi nu ne-am dat muntenilor ca să ne vândă nemţilor”, fapt care se explica şi prin aversiunea moldovenilor faţă de recenta ocupaţie austriacă a ţării după războiul Crimeii.

Manifestanţii au devenit furioşi. Pe străzile Iaşiului se scanda: „A ucis şi pe Mitropolitul”! 

S-au cerut arme, dar nu s-a mai ajuns la depozitul rusesc de a Sculeni, care fusese descoperit şi păzit de armată. Batalioanele mutene au făcut ordine în Iaşi.

Conform cifrelor consulare,  în confruntări au căzut circa 150 de răsculaţi, în timp ce  alte surse locale vorbeau de vreo 60 de morţi.

I. Moraru din „ocolu Moldovei” vorbeşte că masacrul a durat vreo „cinci ceasuri” şi au fost ucişi vreo 300 de moldoveni. De remarcat că locotenenţii domneşti au privit satisfăcuți la măcel pe fereastra prefecturii.

Nicolae Golescu ar fi strigat la soldaţii munteni „să nu cruţe pe nimeni, să ucidă…”. Mai mult, că Ştefan Golescu şi profesorul Ion Maiorescu ar fi strigat la militari: „ucideţi jidanii, ucideţi pe moldovenii ieşeni ce sînt un cuibu jidovâscu, fraţii cu jidanii, pentru că aceştia nu vor unire, vor separatismu”.

15 soldaţi munteni au căzut în luptele de pe străzile Iaşiului. Pucistul N. Rosetti Roznoveanu şi mitropolitul Calinic Miclescu împreună cu 200 de protestatari au fost arestaţi.

Capul din umbră al mişcării care finanţase separatismul cu bani rusești, Constantin Moruzi s-a ascuns  la consulatul rus şi  apoi s-a refugiat în Rusia.

A murit în 1886 la Odesa fiind înmormântat la biserica ctitorită de el la Ungheni, în 1882.

Fiul său Dumitru C. Moruzi a scris romanul „Pribegi în ţară răpită” a cărui personaj central Alexandru Mavrocosta este prototipul lui Constantin Moruzi sfâşiat de dorul de ţară în Basarabia ocupată de ruşi.

Se pare că şi scriitorul Gh. Asachi a fost arestat şi anchetat puţin timp pentru implicarea în rebeliunea din 3 aprilie 1866.

Locotenenţa Domnească a evitat să acuze public Rusia de implicare în mişcarea separatistă, doar cerându-i consulatului să-l predea pe Moruzi.

Ministru de externe Ion Ghica le spune ruşilor că nu va face publică implicarea supuşilor Rusiei în mişcarea de la 3 aprilie.

Capii revoltei au fost curând eliberaţi şi au  acceptat  înfrângerea, doar Teodor Boldur Lăţescu  încăpăţânându-se să mai scoată broşuri cu accent separatist şi să publice articole nostalgice despre Moldova străbună.

La Iaşi plebiscitul organizat de guvernul de la București a fost un real succes: pe 8 aprilie s-au acordat 952 voturi pentru Carol I şi doar șase împotrivă, dovadă că mişcarea separatistă nu avea o bază socială şi intelectuală reală, iar victoria unionistă din Adunarea ad hoc de la 1858 s-a prelungit şi peste iluzoriu incident separatist de la 3 aprilie 1866. Moldova nu mai avea viitor ca stat izolat, de sine stătător.

Dacă Moldova nu se unea cu România, ar fi devenit o pradă mult mai uşoară pentru Imperiul Ţarist care îi sfâşiase deja o bucată din teritoriu, cu nume istoric de întemeietor de ţară: Basarabia.

Statuia lui Cuza, cu bani „jidanesti”

SPECIAL] Statuia lui Cuza din Piaţa Unirii, dezvelită în 1912

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de  Unirea Principatelor, il constituie inaugurarea la Iasi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza. Intr-un articol document apărut in „Ziarul de Iasi”, istoricul Andi Mihalache surprinde in detaliu contextul tensionat in care s-a facut dezvelirea monumentului.

Mai întâi, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza. Locul initial fusese stabilit pentru „Piata Noua”, o zona aflata in fata actualului hotel Continental.

A.D. Xenopol si A.C. Cuza s-au impotrivit amplasamentului, argumentind ca in 1857 si 1859 hora Unirii se jucase in fata fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria. Protestul celor doi a ajuns pina la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iasilor, Nicolae Gane.

Edilul se plângea atunci Guvernului ca cei doi „agitatori” fusesera initial de acord cu primul loc si ca municipalitatea cumparase in acest sens terenul si darimase unele cladiri. „Abia acum domnii profesori Xenopol si Cuza au avut tristul curaj sa intreprinda o campanie contra comunei si sa agite tinerimea universitara”, scria primarul.

Intr-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, in actuala Piata a Unirii, cu conditia ca toate cheltuielile survenite sa nu fie suportate de primarie, ci de cei care venisera cu ideea. Scandalul era departe de a se fi incheiat.

Pentru lucrarile suplimentare, Xenopol a gasit sprijin financiar la citiva intreprinzatori evrei. Fireste, si-a pus in cap presa nationalista si antisemită apropiata de Partidul Conservator, formatiune politica pe care Xenopol tocmai o parasise.

Ziarele semnalau malitios ca statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidanesti”, dintr-un „capriciu politico-electoral” si cu sprijinul interesat al ziarului „Adevarul”, publicatie care ar fi fost finantata de Alianta Israelita.

Regele, atacat de ieșeni cu mere stricate

Doi ani mai tirziu, in preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intentiona sa se foloseasca de vizita la Iasi pentru a-i impaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu si P.P.Carp, ultimii doi farimitind miscarea conservatoare prin infiintarea unui partid distinct.

Regele venea la Iasi sperind ca aici, intr-un context festiv, va reusi sa puna capat dezbinarii dintre conservatori, revigorind astfel pionul necesar bipartidismului. In plus, regele trebuia sa dea satisfactie lui Dimitrie Greceanu, sef al conservatorilor ieseni, nemultumit ca nu primise nici un portofoliu in guvernul Titu Maiorescu.

Serbarea de la Iasi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politica. In ziua inaugurarii statuii, autoritatile au luat masuri extraordinare de securitate, temindu-se de eventuale manifestatii antiregale sau anticentraliste.

De altfel, Carol I nu avea amintiri prea placute din precedentele vizite la Iasi, cind fusese la un moment dat „atacat” cu mere stricate. Detaliile organizarii au mers pina intr-acolo incit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis initial sa apara pe lista oratorilor, fiind susceptibil ca va folosi tribuna pentru a formula acuzatii la adresa guvernului.

Pîna la urma, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fara probleme. Cu o singura exceptie, mai degraba comica. Dezvelirea monumentului putea fi ratata pentru ca pinza care-l inconjura cadea de la sine.

Evenimentul a fost salvat de stapinirea de sine a lui Carol I, care a observat defectiunea si a ordonat imediat garzii sa dea onorul, lasind impresia ca momentul fusese intocmai gindit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, creind compensatii simbolice pentru „sacrificiul” lor.

Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, „a doua capitala” (titlu revendicat de ieseni), „a doua resedinta” sau, preluind o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, „capitala culturala a tarii”.

Anii au trecut, fricțiunile s-au imblinzit cu timpul, iar din disputele și negocierile  dure pentru stabilirea sediilor de instituții nu a mai ramas decât, si asta doar ca o cutumă, faptul ca dupa moartea Patriarhului cel care il va succeda sa fie Mitropolitul Moldovei.

Antiunioniștii au dispărut ca și cum nici nu ar fi existat, în urma lor rămânând praful de pe publicațiile vremii și chiar și o statuie  ridicată în curtea bisericii satului Rotopănești, jud.Suceava, de boierul Nicolae Istrati, fost ministru în timpul în care trădătorul Vogoride era caimacam și principalul ideolog al separatiștilor din Principatul Moldova,   care a botezat-o „Moldova plângându-şi Unirea”, cunoscută şi ca „Moldova plânge”. 

A mai rămas poate și mândria locala că Iașul, la anii unirii un oras cu o efervescenta activitate culturală și cu o populatie puțin mai mare decât a Bucureștiului (ambele aveau în jur de 65.000 de locuitori), a avut prima universitate din noua țară România.

Comunismul a șters definitiv curentul antiunionist

Peste decenii, odată cu epoca comunistă, din toate aceste controverse avea sa nu se mai aleaga chiar nimic. Nici măcar consemnarea lor în tratatele de istorie.

În prezent, episodul separatismul moldovean este un subiect care a rămas doar în spațiul academic, unii dintre tinerii cercetători fiind deranjați de modelul idealizat-festivist impus evocării momentului 1859.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/29/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi/

Surse:

Mişcarea separatistă înainte de 1859

Prof. Mihaela-Rodica Luca 

https://www.ziaruldeiasi.ro/local/istoria-nespusa-a-zilei-unirii~ni63dr

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_separatist%C4%83_din_Moldova

https://www.ziarulnatiunea.ro/2019/02/01/demonstratia-separatistilor-moldoveni-de-la-iasi-3-15-aprilie-1866/

  adev.ro/poyanr

22/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acad. Ioan Aurel Pop: Experienţa istorică a arătat că atunci când Rusia a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine

 

 

1859-2019

 

 

 

Românii nu sunt „excepţionali” nici în sens pozitiv, nici negativ. Sunt ca toate popoarele

Unirea de la 1859 a fost posibilă în acel moment ca urmare a „primăverii popoarelor” (revoluţiile de la 1848-1849), dar motivul declanşator a fost Războiul Crimeii, din anii 1853-1856, prin înfrângerea Rusiei. Congresul de Pace de la Paris din 1856 ne-a fost favorabil. Popoarele Europei refuzau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperii multinaţionale.

Când Rusia (şi ­statele ­succesoare ei) a avut ­perioade de decadenţă, ­românilor le-a mers relativ bine

Din experienţa istorică, se ştie că, atunci când Rusia (şi statele succesoare ei) a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine şi că, atunci când Rusia a avut epoci de glorie, România s-a aflat în declin sau a suferit mari pierderi.

La 1856-1858, chiar dacă unele dintre Marile Puteri, în frunte cu Franţa, voiau unirea Moldovei şi Ţării Româneşti (nu de dragul românilor, ci din dorinţa promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos şi la Carpaţi) şi cu toate că, prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunţat ferm – cu mijloacele democraţiei europene incipiente de atunci – pentru unire, Conferinţa de la Paris din 1858 a dat problemei româneşti o soluţie parţială: formarea unei uniuni cu numele de „Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei”, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale şi cu majoritatea instituţiilor dublate şi paralele.

Marile Puteri au decis. Aici trebuia să se oprească rea­litatea românească a timpului, în ciuda voinţei naţio­nale, adică a vrerii românilor de a se uni deplin. Şi, totuşi, nu a fost aşa cum au vrut stăpânii Europei.

La scurtă vreme după 1858, românii aveau un singur principe, un stat cu numele de România, un guvern, o singură adunare legiuitoare, o singură capitală, o singură armată etc.

Dubla alegere a lui Cuza nu era prevăzută de Marile Puteri

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza deopotrivă la Iaşi şi la Bucureşti a dat apoi posibilitatea derulării celorlalţi paşi. Această situa­ţie, deşi nu era interzisă în mod concret de vreun document internaţional, nu era nici prevăzută şi nici aşteptată pe scena internaţională. În adoptarea acestei soluţii, şi-au intrat în rol românii, prin liderii lor înţelepţi, care s-au plasat contra prevederilor şi aşteptărilor marilor puteri.

Să nu uităm că, încă de dinainte de 1848, Ţările Române aveau în Occident (şi mai ales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunul renume al tinerilor noştri studioşi, care nu învăţau numai „cravatei cum să-i facă nod“, ci se dove­deau, majoritatea, foarte buni în ştiinţe şi arte, vorbeau fran­ţuzeşte impecabil şi duceau cu sine renumele unui popor civilizat.

Patru dintre cele şapte Mari Puteri sprijineau ­aspiraţiile ­românilor, mai mult din ­interese strategice

Intenţiile expansioniste ale marelui vecin de la răsărit le erau clare multora dintre liderii români încă din secolul al XVIII-lea, iar înfrângerea Rusiei ne-a adus atunci, deopotrivă nouă şi unora dintre vecini, o uşurare.

Să nu uităm că la 1812 (ocuparea Basarabiei) şi la 1828-1829, ruşii au vrut să-şi însuşească pentru vecie Principatele în întregimea lor şi numai jocurile politico-militare şi norocul ne-au ajutat să nu pierdem decât Basarabia şi, respectiv, să fim ocupaţi doar pentru şase ani (1828-1834), sub guvernatorul Pavel Kiseleff.

Ostili ne erau şi turcii, care nu aveau decât de pierdut din întărirea românilor, dar mai ales austriecii, care ştiau că unirea Ţării Româneşti şi Moldovei era primul pas spre desprinderea de ei a Transilvaniei, Banatului şi a celorlalte provincii cu majoritate românească.

Anglia era departe de noi, dar avea interese în Imperiul Otoman, a cărui agonie o voia prelungită cât mai mult, iar puterile emergente – cum s-ar spune acum –, adică Sardinia (viitoarea Italie) şi Prusia (viitoarea Germanie), ne simpatizau fiindcă se iubeau pe sine şi făceau cam ce făceam şi noi: se străduiau să-i unească în jurul lor pe conaţionali. Franţa era însă marele actor şi Franţa era cu noi (din interes, fireşte), iar Rusia trebuia să joace aşa cum îi cânta Franţa, fiindcă învingătorii au întot­deauna dreptate.

Aveam patru puteri sigure (din şapte) de partea noastră, ceea ce nu era de lepădat…

Din cele şapte Mari Puteri ale vremii, patru sprijiniseră cauza Unirii Principatelor Dunărene: Franţa, Sardinia, Rusia, Prusia. Două se opuseseră categoric: Imperiul Habsburgic al lui Franz Joseph) şi Imperiul Otoman.

Marea Britanie continua să aibă o politică duplicitară, ascunsă, sprijinind în secret Imperiul Otoman. Din această pricină (scorul fiind patru la trei, iar câteodată cinci la doi în favoarea noastră) am şi putut câştiga, deşi factorii au fost mai mulţi. Dar deciziile Congresului de Pace de la Paris nu ne-au fost pe faţă şi pe deplin favorabile.

În plus, Moldova primea înapoi trei ţinuturi din sud, care asigurau controlul asupra Gurilor Dunării (Cahul, Ismail şi Bolgrad). Românii urmau să fie întrebaţi dacă doresc unirea, dar chiar şi exprimarea dorinţei lor de unire – cum s-a întâmplat, de altminteri – nu garanta actul în sine (hotărârile adunărilor ad-hoc rămâneau doar consultative). Marile Puteri îşi păstrau şi atunci, la 1856, o marjă de mişcare largă. Pe de altă parte, micile entităţi politice au fost întotdeauna la cheremul celor mari. Dreptatea nu era nici atunci pentru „căţei“, cum ar fi spus fabulistul.

Simpatia intelectualilor francezi şi italieni faţă de un popor latin, într-o mare slavă

Principatele române erau „locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor”, cum inspirat a zis Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte, Principatele erau largi debuşee, grânare, mari pieţe de desfacere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră (deocamdată, până la unirea Dobrogei, numai prin Valea Dunării şi Delta Dunării). Sentimental vorbind, erau şi o oază de latinitate într-o mare slavă, flancată de unguri şi austrieci la vest şi de turci la sud, o oază pentru care politicienii care erau şi intelectuali, din spaţiul francez şi italian, încercau o anumită simpatie, ca de la un potentat spre o rudă săracă.

Pe de altă parte, Bismarck, deşi născut în 1815, nu era încă o forţă la 1856-1859, el ajungând prim-ministru şi apoi cancelar abia mai târziu. Şi nici Prusia nu era încă Germania. Mă refer la cea de după 1871, care a început să dicteze treptat în Europa. La 1856, Prusia avea marile sale griji de construcţie naţională, de unificare, de rivalitate cu celălalt nucleu german – Habsburgii.

Ulterior însă, prin aducerea principelui Carol la tronul României şi prin victoria contra Franţei şi umilirea acesteia la 1871, Germania aproape că şi-a luat revanşa, câştigând o influenţă notabilă la noi, ca şi în restul Europei, de altminteri. Franz Joseph nu era nici el încă la apogeul carierei sale politice şi avea mari probleme legate de coeziunea imperiului.

Regimul neoabsolutist (1849-1860) nu părea să funcţioneze deloc, democraţii şi liberalii pregăteau o nouă revoluţie, ungurii ameninţau cu sece­siu­nea, slavii erau şi ei neliniş­tiţi şi gălăgioşi etc.

Imperiul austriac se ­clătina sub presiunea ­minorităţilor

Imperiul austriac – în care majoritatea de limbă germană reprezenta sub o treime din populaţie – se clătina serios sub presiunea majorităţii reale, formate din minorităţi nemulţumite.

La 1859, erau în toi discuţiile despre soarta Imperiului, în urma cărora s-a ajuns la efemera formulă a liberalismului federal (1860-1867).

În ciuda dictonului cunoscut, Istoria nu se repetă niciodată. Sunt anumite împrejurări care seamănă, dar repetarea întocmai este exclusă. Foştii revoluţionari de la 1848 erau atunci foarte bine organizaţi şi s-au înţeles că alesul Moldovei – oricine ar fi fost el – trebuie impus cu orice preţ şi cu toate mijloacele şi la Bucureşti.

Unul dintre aceste mijloace era şi chemarea „căuzaşilor”, meniţi să impună, la nevoie, dubla alegere, uzându-se inclusiv de forţa mulţimii. Chestiunea care se pune este şi de scop, nu în ideea machiavelică („Scopul scuză mijloacele”), ci a naturii morale a scopului. Nu orice scop scuză mijloacele, ci numai scopul cel bun.

Scopul cel bun

Cauza Unirii românilor s-a dovedit în istorie una pozitivă, după cum au teoretizat încă din epocă atâţia intelectuali în frunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere a fost un act de tactică politică de înaltă clasă, menit să asigure succesul Unirii, ceea ce s-a şi întâmplat.

Dacă nu era naţiunea română nu s-ar fi făcut nici Unirea! Ideea aducerii unui prinţ străin a apărut în perioada luptei de emancipare naţională şi de unire şi nu a fost specifică românilor.

Încă înainte de 1848, se auzeau voci care prevedeau succesul Unirii Principatelor numai sub un sceptru străin.

Motivaţiile pot fi multe, dar două sunt mai importante:

1. Numeroasele familii domni­toare moldovene şi mun­teano-oltene (înmulţite peste măsură în secolul fanariot) rivalizau între ele pentru tron şi riscau să producă aprige lupte interne.

2. Un prinţ străin dintr-o mare casă domnitoare europeană putea asigura prestigiul necesar unei ţări mici, aflate pe calea afirmării, putea deschide uşi şi buzunare, care altminteri le-ar fi rămas inaccesibile românilor.

Unii dintre români au vrut ca Focşaniul să fie capitala Principatelor Unite, dar ideea nu a mers

Sunt câteva motive care pledează pentru aceasta.

Era singurul oraş împărţit între Moldova şi Ţara Românească şi format din Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei. Unirea celor două oraşe omonime devenea însuşi simbolul Unirii.

În al doilea rând, cele două organisme comune ale Principatelor Unite, decise prin Convenţia de la Paris, au funcţionat la Focşani.

În al treilea rând, cu puţin timp înainte de Unire, Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se căsătorise la Focşani, naş de cununie fiind omologul său din Moldova, domnul Mihail Sturdza.

În al patrulea rând, erau lideri care prevesteau o dispută între moldoveni şi munteni pentru stabilirea capitalei la Bucureşti sau la Iaşi şi voiau să nu existe nicio piedică în calea unirii depline.

Unii simpatizanţi ai românilor din rândul marilor puteri ştiau asemenea dedesubturi şi pledau şi ei pentru Focşani în numele concordiei, al înfăptuirii ideii unioniste. Dar ideea nu a mers.

Mihail Kogălniceanu era un om politic realist şi un mare intelectual, situat deasupra măruntelor dispute fără principii. El ştia că Focşanii nu aveau infrastructura necesară unei capitale şi că nici construirea din temelii a unei capitale în locul acela simbolic nu ar fi fost la îndemâna tânărului stat, lipsit de mijloacele financiare necesare.

Bucureştii şi Iaşii erau adevărate capitale, statornicite încă din secolul al XVI-lea, cu structuri care permiteau funcţionarea instituţiilor statului. Bucu­reştii aveau – în ochii lui Mihail Kogălniceanu – cel puţin două avantaje faţă de Iaşi: mărimea considerabilă şi depărtarea de Prut, adică de Rusia. Obsesia oamenilor politici realişti de atunci şi mai ales a moldovenilor europenişti în frunte cu Mihail Kogălniceanu era politica agresivă a Rusiei, care tindea să înghită Principatele şi, evident, şi România.

După cum s-a văzut, aceşti oameni politici vizionari nu au greşit deloc.

Cuza s-a mişcat între Scylla şi Carybda

Se cunoaşte că domnia lui Cuza a fost scurtă, iar problema erorilor sale sale nu a fost cercetată pe deplin. De altminteri, nici izvoare prea multe nu avem. Fundamentale rămân cercetările lui Constantin C. Giurescu şi Dan Berindei. Cuza s-a mişcat între Scylla şi Carybda: pe de o parte, conservatorii nu voiau reforme mai deloc, liberalii (şi mai ales liberalii radicali) voiau o mulţime de reforme adânci în timp scurt (liberalii radicali) sau reforme aşezate, graduale, „fără pripeală“ (liberalii moderaţi).

Câtă vreme Cuza a colaborat bine cu Mihail Kogălniceanu (adept luminat al reformelor), domnia sa a mers excelent. Apoi au venit în jurul său „alte glasuri, alte încăperi“, lucrurile s-au stricat, reproşurile s-au înmulţit. Era încordată şi atmosfera din familia princiară, mai ales datorită infidelităţilor domnului etc.

După 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a instituit un regim de autoritate personală, care i-a nemulţumit deopotrivă pe liberalii radicali şi pe conservatori (din raţiuni diferite).

Ei s-au unit în „monstruoasa coaliţie” (monstruoasă fiindcă era contra naturii şi nu avea alt scop decât detronarea lui Cuza) şi l-au obligat pe domn să abdice.

Alexandru Ioan Cuza  fost domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluţiei de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitatea de timp şi care a deschis modernizarea României şi a accelerat sincronizarea sa cu civilizaţia europeană.

Mihail Kogălniceanu, cel detaşat de domn în ultima parte a domniei, avea să spună la căderea lui Cuza:

„Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”. Cuza însuşi, din exil, a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!“, fapt care arată un simţ civic şi o responsabilitate pentru ţară cum rar am mai avut. Cuza şi Kogălniceanu au fost doi oameni mari făcuţi pentru momente mari ale istoriei românilor.

„Intelectualii de atunci au ars pentru naţiunea română“

Alexandru Ioan Cuza ne-a deschis calea spre rânduielile europene. Nu ar fi rău ca elitele politice de azi să urmeze exemplele lui Bărnuţiu (ideologul, ma­rele dascăl de la Iaşi, unde i se propusese chiar rec­to­ra­tul Universităţii) şi Bari­ţiu (gazetarul, istoricul, academicianul şi preşedintele Academiei de la Bucureşti), care au rămas mereu treji, au ars pentru naţiunea română, căreia i-au edificat instituţiile moderne.

Pe atunci aveam o elită care voia să-i vadă pe români „deştepţi” şi muncea ca să-i „deştepte” pe cei care nu erau încă. „Deştept” înseamnă mai întâi în româneşte să fii treaz, adică să nu dormi, să nu rămâi apatic, adică manevrabil.

„Deşteptarea” aceasta au făcut-o intelectualii, adică elita, din rândul căreia mulţi ardeleni studiaseră în Occident, şi nu doar în Franţa. Expresia de „regat neolatin neatârnat” nu vine numai din obsesia ardelenilor pen­tru latinitate, ci şi din dorinţa de sincronizare a românilor cu Europa prin latinitate. Oamenii aceia erau „deştepţi”, aveau planuri bune de „deşteptare” a naţiunii şi de înscriere a sa pe traiectoria culturii şi civilizaţiei de prim rang.

Unirea a fost un gest ­naţionalist în înţelesul din epocă al termenului

Se discută mult azi despre „naţionalismul“ românilor, despre „excepţionalismul“ lor negativ şi chiar despre neputinţa de a face fapte mari, durabile, proiecte monumentale, de a continua lucrul început etc.

Unirea din 1859 a Moldovei şi Ţării Româneşti (nu a Moldovei cu Ţara Românească, pentru că cele două subiecte ale acţiunii au fost egale şi nu subordonate una faţă de alta; nu este corect să se spună nici „Unirea Munteniei şi Moldovei”, deoarece la 1859 s-a unit şi Oltenia!) a fost un gest naţionalist în înţelesul din epocă al termenului (nu în sensul de azi, când naţionalismul se confundă aproape cu xenofobia şi cu şovinismul).

Subiectul actului unirii de la 1859 au fost românii, fapt pentru care ţara s-a chemat România

La 1859 ne situăm în seco­lul naţionalităţilor, iar naţio­nalismul era ideologia dominantă a popoarelor europene şi nu numai euro­pene, dornice să sfarme impe­riile multinaţionale, să scape de dominaţiile străine şi că construiască state naţionale.

Atunci, au fost naţionalişti şi germanii, şi italienii, şi polonezii, şi cehii, şi slovacii, şi sârbii, şi finlandezii, şi estonienii, şi letonii etc. Românii nu sunt „excepţionali” nici în sens pozitiv, dar nici negativ, ci sunt ca toate popoarele.

Nu au putut să facă un stat unitar şi perfect la 1859, dar i-au făcut nucleul. Au fost la mijloc, fireşte, Marile Puteri, dar subiectul actului au fost, totuşi, românii, fapt pentru care ţara s-a chemat România. Nu am putut făuri România Întregită repede, dar nici germanii, italienii sau polo­nezii nu au fost mai grozavi.

Cuza a fost îndepărtat fiindcă tulburase un anumit echilibru, deşi era un domn vrednic, dar nici alţii nu au făcut altfel. Ba, americanii l-au chiar omorât pe preşedintele care i-a eliberat pe sclavi şi care le-a salvat Uniunea, şi asta la 1865, cu un an înainte ca „monstruoasa coaliţie” să-l alunge pe Cuza. Prin urmare, „nimic nu este nou sub soare”!

Elitele bune, educate şi responsabile au condus naţiunile pe căile cele mai adecvate interesului naţional. Ne-am mai împotmolit, ne-am certat sau ne-am hulit, dar am mers înainte

Ne-am făurit şi noi naţiunea în rând cu alte popoare, ne-am construit edificiul naţional, adică statul menit să protejeze poporul român, exact cum au procedat şi alţii. Ne-am mai împotmolit, ne-am certat sau ne-am hulit, dar am mers înainte.

Poate alţii să fi făcut toate astea mai bine, dar înainte de a căuta „excepţionalismul” malefic sau „singularismul” negativ al românilor, ar fi bine să studiem mai mult, să ne comparăm, să ne informăm şi abia apoi să tragem conclu­ziile.

Evident, nu toţi românii au fost patrioţi conştienţi, nu au dorit cu toţii Unirea (unii nici nu au ştiut ce este statul unitar, ca şi azi!), dar la fel a fost peste tot: elitele bune, educate şi responsabile au condus naţiunile pe căile cele mai potrivite, mai adecvate interesului naţional.

Surse:

Adaptare după dialogul dintre Acad. Ioan-Aurel Pop şi jurnalistul Marius Ghilezan de la ziarul România Liberă

–––––––––––––-

https://romanialibera.ro/cultura/romanii-nu-sunt-exceptionali-nici-in-sens-pozitiv-dar-nici-negativ-ci-sunt-ca-toate-popoarele-770348?fbclid=IwAR0_BAzJtpKbqzpiCmfR1KAgHkxg_Wtly6ti5WiQQknACkGa_z5bx6px2fg

https://www.art-emis.ro/analize/romanii-nu-sunt-exceptionali-nici-in-sens-pozitiv-nici-negativ-sunt-ca-toate-popoarele

04/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Alexandru Ioan Cuza şi adoptarea drapelului naţional al României

 

 

 La 24 ianuarie 1862, Adunarea Generală – parlamentul unic, format prin fuziunea celor două Adunări Elective – hotăra, în prima sa şedinţă, ca denumirea noului stat să fie România.

Putem spune că atunci s-a semnat actul de naştere al ţării numite România. 

Un an mai târziu, în 1863, la patru ani de la înfăptuirea unirii Moldovei cu Ţara Românească, a fost luată decizia stabilirii primului drapel comun celor două principate româneşti.Era nevoie ca noua ţară să adopte şi un imn naţional şi o stemă.

Primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza a fost şi întemeietorul simbolurilor naţionale, care reprezentau întreaga luptă pentru unire a românilor, o piatră de hotar în construirea naţiunii române, elemente fără de care identitatea acestei ţări recunoscută ca atare pe plan internaţional nu putea exista.  

 Convenţia de la Paris hotăra limpede în privinţa drapelelor:

„Oştirile Moldovei şi Munteniei îşi vor păstra steagurile actuale (adică cele existente la 1858). La ele vor ataşa o banderolă de culoare albastră, aceasta din urmă menită a simboliza unirea“.

N-a fost multă vreme aşa, pentru că pe 19 martie 1863, la solicitarea generalului Ioan Emanoil Florescu, domnitorul Al.I. Cuza hotărăşte printr-un Înalt Ordin de Zi proclama următoarele:

„Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel, având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, am decretat şi decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor armatei“.

Totuşi, s-au produs câteva schimbări din martie, de la legiferare, până în septembrie, când au fost împărţite primele steaguri. Modificările esenţiale le-a suferit acvila: nu a mai apărut cu crucea-n plisc, ci cu sceptrul domnesc în gheara dreaptă şi cu sabia, în stânga.

Cele două simboluri ale puterii domneşti erau unite printr-o eşarfă roşie, pe care era inscripţionat, în litere de aur în limba latină: „Honor et Patria“ (în traducere – Onoare şi patrie).

Pe cap purta coroana princiară, iar pe piept se afla un scut, încoronat princiar şi el, care conţinea în jumătatea dreaptă, pe fond azuriu şi auriu, acvila Ţării Româneşti, iar în partea stângă, pe fond roşu şi azuriu, bourul Moldovei, cu o stea între coarne.

În colţurile din dreapta ale steagului, era inscripţionată în auriu cifra domnitorului, înconjurată de lauri. Bineînţeles culorile steagului au rămas cele de la revoluţia paşoptistă: roşu, galben şi albastru, dar redate orizontal, cu roşul în partea superioară.

Au fost aprobate atunci două steaguri: cel de luptă şi cel domnesc – iar cel din urmă conţinea, în plus, inscripţia „Unirea Principatelor Fericirea Românilor Trăiască A.Ioan. I“.
 

 

 

     Alexandru Ioan Cuza  1820 – 1873

 

 

Alexandru Ioan Cuza şi ceremonia de la Cotroceni din 13 septembrie 1863

La data de 13 septembrie 1863, în tabăra de la Cotroceni, în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a desfăşurat ceremonia de împărţire a noilor drapele.

Cu această ocazie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a rostit o cuvântare deosebit de importantă:

„Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

Astăzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Steagurile cele vechi aduceau aminte suveniruri triste, de  vreme ce ele înfăţişau ţările despărţite, astăzi voi primiţi din mâinile noastre steagul ce întruneşte culorile celor trei surori, aşa precum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul nostru coroanele ambelor ţări. Steagurile voastre totuşi au fost  martore la întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi dar arsenalul român.

Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă aminte pururi că vă încredinţez onoarea ţării.

Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea ţăranului şi a muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii voştri!

Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi a disciplinei ce reprezintă oastea.

Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României.

Într-un cuvânt steagul reprezintă toate victoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vulturii români: onoare şi patrie.

                                                                                                                                                                     

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

 

Juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus cu ţara întreagă, în voi.

Juraţi a le apăra în orice întâmplare ca un sfânt depozit ce-l încredinţez bravurei şi patriotismului vostru.”

 

Un an mai târziu, drapelul românesc deja căpătase recunoaştere internaţională. Mărturie stă însemnarea doctorului Carol Davila, care călătorise la începutul verii lui 1864, alături de Cuza, la Constantinopol:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă. […] Marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg“.

Drapelul a continuat să fie folosit până în 1866, când Cuza a fost forţat să abdice.

De altfel, chiar în ziua în care a fost reţinut – în urma complotului rămas în istorie drept „monstruoasa coaliţie“ – , în momentul în care a fost dus spre trăsura care avea să-l ducă la Predeal, cu paşaportul în buzunar, Cuza le-a spus apăsat ofiţerilor care-l însoţeau:

„Să spălaţi pata după Steag!“. 

 

 

 

 

 

Surse:

 

Extras din lucrarea  „Domnitori şi voievozi din ţările române – Alexandru Ioan Cuza”,  de Constantin C. Giurescu,  de ec. I. Străjan

http://adevarul.ro/cultura/istorie/primul-drapel-lupta-alromaniei-steagul-e-trecutul-prezentul-viitorul-tarii

http://www.dacoromania-alba.ro/

21/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: