CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MAI SUNT ȘANSE CA ROMÂNIA SĂ RECUPEREZE TEZAURUL SĂU DE LA MOSCOVA?

Periodic, Banca Națională a României aduce noi informații cu privire la aurul țării. Recent, în luna mai 2021, BNR publica două studii legate de evoluția cantității de aur în perioada interbelică și în cea comunistă. Cu prilejul unei apariții editoriale, guvernatorul BNR a prezentat o serie de informații privind tezaurul României aflat la Moscova.

Publicația online https://www.rfi.ro scrie sub semnătura lui Constantin Rudniţchi că cel puțin la fel de interesante ca istoria transferului aurului României la Moscova sunt argumentele și abordările guvernatorului Băncii Centrale pentru recuperarea tezaurului de către țara noastră.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR arată foarte clar că: „un drept care nu este mereu afirmat, cade în uitare”.

De asemenea, guvernatorul BNR face următoarea precizare: „reafirm că tezaurul BNR rămâne singurul caz în care o rezervă de aur este încredințată cu acte în regulă și cu toate garanțiile depozitarului că va fi returnată oricând la cererea proprietarului, pentru ca ulterior aceste obligații asumate conform tuturor normelor și cutumelor internaționale să nu mai fie respectate”.

Subiectul important este dacă România are șanse să recupereze tezaurul aflat la Moscova? Până acum, demersurile nu au adus niciun rezultat concret, ci doar crearea unei comisii româno-ruse care studiază „problemele izvorâte din istoria bilaterală”, inclusiv tema tezaurului.

Comisia nu a realizat niciun progres, iar lucrările sale de anul trecut au fost amânate din cauza situației sanitare. Totodată, de-a lungul timpului, România și BNR au făcut diverse demersuri pe plan internațional, dar, la fel, fără vreun rezultat concret.

Cert este că Banca Centrală a pus la dispoziția instituțiilor românești și internaționale dosarul tezaurului de la Moscova.

Din punct de vedere juridic, România consideră că tezaurul este o creanță litigioasă asupra străinătății, iar Banca Națională pune la dispoziția autorităților române documente ce dovedesc dreptul de proprietate al României asupra bunurilor depozitate la Kremlin.

De altfel, guvernatorul BNR a precizat în mai multe rânduri că există un dosar al tezaurului aflat la Moscova care, începând cu anul 1922 și până în prezent a fost predat personal de fiecare guvernator succesorului său.

Toate aceste declarații și documente, demersuri și abordări arată că România nu și-a pierdut speranța că va putea recupera la un moment dat tezaurul aflat la Moscova.

În principiu, istoria ne învață că mai devreme sau mai târziu avuția se va întoarce la proprietari.

Dincolo de demersurile inițiate de-a lungul timpului, declarația guvernatorului include și o serie de răspunsuri la două întrebări: cât de fundamentată a fost decizia de a transfera o parte din aurul țării la Moscova? și în ce constă tezaurul trimis în capitala Rusiei?

Argumentele pentru Moscova erau destul de clare. În decembrie 1916, două treimi din teritoriul țării era sub ocupație militară străină, guvernul se mutase la Iași și acolo se afla inclusiv stocul de aur din țară.

În plus, Rusia era singurul stat vecin aliat, iar cele două familii regale erau înrudite, Regina Maria fiind verișoară cu țarul Nicolae al II-lea.

Protocolul încheiat la Iași, la 14 decembrie 1916,
de A. Mossoloff, reprezentantul Rusiei, Victor Antonescu, ministrul român de Finanțe,
și reprezentanții BNR (Th. Căpitanovici, Anghel Saligny și M. Z. Demetrescu)
cu ocazia încărcării tezaurului Băncii Naționale a României în tren
(prima și ultima filă, Arhiva BNR, Secretariat, Dosar 5/1916).

În ceea ce privește conținutul tezaurului, în decembrie 1916, 1.738 de casete cu aur al Băncii Naționale plus două casete cu bijuterii ale Reginei Maria au fost încărcate într-un tren cu destinația Moscova.

Acolo, aurul a fost depozitat în tezaurul Băncii de Stat a Rusiei, aflat la Kremlin. Valoarea totală a transportului a fost de aproximativ 322 milioane lei aur.

În iulie 1917, a avut loc un al doilea transport care conținea nu doar aur, ci și arhive, lucrări de artă, cărți rare, manuscrise, colecții numismatice și alte valori. Întregul tezaur al României se afla sub garanția guvernului imperial al Rusiei cu privire la „siguranța transportului, a depozitării și revenirii în România”.

Protocol semnat la Iași, 27 iulie 1917, de S. Poklewsky Koziel, reprezentantul Rusiei,
Nicolae Titulescu, ministrul român de Finanțe, și reprezentanții BNR
(C. Nacu și gen. N.C. Cantacuzino), cu ocazia celui de-al doilea transport de valori
trimise la Moscova (prima și ultima filă, ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916)
.

Un secol din istoria neterminată a Tezaurului BNR de la Moscova

În octombrie 1917, bolșevicii conduși de V. I. Lenin au cucerit puterea și, în ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu România, arestarea ministrului României la Petrograd și confiscarea tezaurului României depus la Moscova, declarând că „fondul român de aur este intangibil pentru oligarhia română” și că „puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”.

De aici începe cazul tezaurului României la Moscova, o problemă care este, din păcate, în același stadiu ca acum mai bine de 100 de ani, se afirmă în articolul publicat de https://www.bnr.ro.

Confiscarea tezaurului BNR a afectat grav echilibrul monetar al României, dar cel puțin în primii ani după război, se mai spera că acesta va fi recuperat.

Astfel, în februarie 1920, Consiliul de administrație al BNR preciza că: „avem informațiuni care ne permit să sperăm că e tot în ființă și adăogăm că puterile aliate au reînnoit promisiunea lor de a da tot concursul pentru ca să intrăm în posesiunea lui”.

Prin urmare, aurul trimis la Moscova de Banca Națională a României a fost menținut în activul bilanțurilor instituției până în anul 1929, când s-a realizat stabilizarea monetară și „creanțele litigioase asupra străinătății”, așa cum era denumit stocul de aur al băncii evacuat la Moscova, au fost eliminate.

Chiar și după această data însă, contul aur la Moscova a continuat să fie înscris în bilanțul instituției „pentru memorie” până în anul 1943. În anul următor, acest post a dispărut din bilanțul Băncii, ca urmare a prezenței Armatei Roșii pe teritoriul României.

Bilanțul general al Băncii Naționale a României,
încheiat la 31 decembrie 1943, în care figurează postul „Aur la Moscova”
(Raportul anual al Consiliului de administrație al BNR, februarie 1944).

Problema tezaurului BNR a marcat relațiile româno – sovietice și apoi româno – ruse din ultimul secol, deoarece, deși au avut loc două restituiri, în 1935 și, respectiv, 1956, acestea nu au vizat aurul BNR depozitat la Moscova.

De aceea, potrivit guvernatorului Mugur Isărescu, „nici BNR, nici guvernul român, indiferent de orientarea ideologică, nu au renunțat la continuarea demersurilor pentru recuperarea tezaurului Băncii Naționale a României”.

Negocierea Tratatului privind relațiile prietenești și de colaborare dintre România și Federația Rusă, semnat la 4 iulie 2003, a oferit prilejul reintroducerii în discuțiile oficiale româno – ruse a problemei Tezaurului românesc.

Chestiunea Tezaurului s-a regăsit în declarația comună a celor doi miniștri de externe, care au agreat înființarea unei comisii comune pentru a se ocupa de studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc.

Între 2003 și 2016, au avut loc patru sesiuni ale Comisiei comune româno – ruse. Având cele mai clare evidențe, Banca Națională a României a fost prezentă la toate cele patru sesiuni ale Comisiei, în cadrul cărora a prezentat documentele originale care atestă predarea tezaurului său reprezentanților statului rus, fapt acceptat de componenta rusă a Comisiei.

În anul 2016, când se împlineau o sută de ani de la de la plecarea primului tren, guvernatorul Mugur Isărescu declara că „Banca Națională a României consideră în continuare că este de datoria sa să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca aceste valori să revină acasă”.

Concluzii:

Pentru cei mai mulţi dintre români, Tezaurul înseamnă aurul Băncii Naţionale a României. Şi totuşi, acesta reprezenta mai puţin de o zecime din valoarea bunurilor evacuate în Rusia în 1916 şi 1917.

Românii au expediat atunci tezaurele Băncii Naţionale şi ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, ale băncilor private şi ale instituţiilor publice, bijuteriile Coroanei, cele mai importante obiecte de artă din muzee şi colecţiile private, odoarele mănăstireşti, colecţiile numismatice, arhivele statului, arhivele diplomatice, manuscrisele, cărţile rare, în fine, tot ce reprezenta, ca patrimoniu, identitatea naţiunii române, începând cu secolul al XVI-lea.
Încercaţi să îi povestiţi unui rus rezonabil, fără să vă înfierbântaţi, istoria Tezaurului românesc.

Veţi trece, exasperaţi, de la problema simplă a unei datorii neplătite, creanţă transmisă din generaţie în generaţie, până la Basarabia, războiul de pe Frontul de Est, instalarea comunismului în România sau scutul de la Deveselu.

Pentru noi, chestiunea Tezaurului este simplă: le-am dat ruşilor toată avuţia noastră, spre păstrare, cu acte în regulă. De 100 de ani le-o cerem înapoi. Pentru români, rezolvarea problemei Tezaurului ar duce la îmbunătăţirea relaţiei bilaterale. Pentru ruşi, îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale ar duce la rezolvarea problemei Tezaurului. Iată o situaţie (deocamdată) fără ieşire.

Publicitate

29/10/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

DIN NOU DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI SECHESTRAT LA MOSCOVA

Încă o dată: Tezaurul!

Serghei Golubițki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962.

A absolvit magna cum laude (diplomă roșie) facultatea de litere a Universtității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate.

Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română.

În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru?Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez și terminând cu cazul Enron.

Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”.

Jurnalistul rus Serghei Golubițki, spune în premieră adevărul despre tezaurul României de la Moscova: ”NOI SUNTEM NIȘTE HOȚI !”.


FRAGMENTE DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIȚKI:

(….) Așadar, despre ce alegere a grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere.

Cu totul aparte stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue.

Și vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.

De ce are această chestiune o importanță principială anume pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral.

Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOȚI!

Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.Doar așa și nicidecum altfel.

Și niciun fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangență cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva.

Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica țărilor mici este o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru.

Aici și cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecințe deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile.

O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.

Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor.

Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari.“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani.

Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism:

„Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român“.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur.

Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică:

“În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere.

Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir.

Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.

Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român.

După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial.

Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reieseclar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său. Și atunci, care-i problema?!

De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei!

De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului: pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârtca capetele.Pentru orice creștin nu există o crimă mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.

De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toată averea sa, e așa, un fleac, „o chestiune istorică”.

Scris de Vlad Cubreacov – sursa: http://i-business.ru// (Rețeaua Națională a Oamenilor de Afaceri din Rusia).

06/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

JALOANELE UNEI OSTILITĂȚI SECULARE – De ce nu-i suportă poporul român pe ruși ?

Nu voi lasa romanilor decat ochi ca sa planga !”.Feldmareșalul rus Mihail Illarionovici Golenișcev-Kutuzov

„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“ Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă

Rusofobia la români.

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite.

În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate, cehii n-au o părere chiar așa rea despre ruși. Polonezii, în schimb, îi privesc ca pe niște inamici seculari.

În Balcani, situația este la fel de confuză. Sârbii și bulgarii au avut chiar, de-a lungul timpului, planuri de unire cu “maica Rusie”, pe care o cred ocrotitoarea lor dintotdeauna.

Nu la fel stau lucrurile cu românii care, din generație în generație, au privit cu ostilitate și teamă spre Est.

De unde această antipatie ?

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Dar, de fapt, momentul zero al sentimentului durabil de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre armatele țarului şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie.

Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scria Neagu Djuvara. 

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relata în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră demult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească a Principatelor se înrolase la ruşi.

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara. 

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei.

Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova, în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”, scria generalul francez.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame.

În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale. 

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau camarazii săi ruşi:

Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791:

„Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia (n.r. – românii), bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.

Anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia, în 1812

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.

Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.

Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la Ministerul de Externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă.

Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia.

S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv, actele fuseseră semnate în numele Sultanului și căpătaseră forță juridică în dreptul internațional.

Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

Mai corupți decât turcii

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.

După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele (n.r. – rusești) care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.

La 1830, românii deja se săturaseră de „fraţii creştini” de la Răsărit. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.

Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.

Războiul” aliaților ruso-români de la 1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.

După ce a fost salvată de la înfrângerea în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Prințul Carol (în negru), viitorul rege al României, și țarul Alexandru al II-lea (așezat) la Plevna, în 1877

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în lucrarea sa „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

După victoria din Războiul de Independență aliații ruși n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti.

Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie.

Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.

Teritoriile pe care Rusia le-a luat României în 1878, după războiul de alianță al celor două țări împotriva Imperiului Otoman

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de istoricul Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei:

„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. 

Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, în cartea sa„Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.

Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.

După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea oferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță.

Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia.

A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.

Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia.

Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.

1916: Rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră

Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României.

În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.

În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni.

Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.

În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România.

Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană, în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.

Generalul Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA: “Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”

Regele Ferdinand (stânga) și generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor rusești în România, în toamna lui 1916, la Bârlad. În spate: generalul rus Beliaev (în spatele lui Saharov) și, ultimul din dreapta, generalul francez Berthelot. FOTO: IWM

De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România. În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse.

Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă: “Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos.

Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu.

Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.

Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau

Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române.

Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.

În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.

Scopul ascuns: dezmembrarea României.

 Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.

Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.

În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină.

Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.

„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“

Miting al soldaților ruși pe străzile Bacăului în mai 1917. Trupele bolșevizate au încercat să răstoarne guvernul și să-l detroneze pe rege, pentru a proclama revoluția și în România. Tentativele au eșuat, armata română și poporul s-au opus. FOTO: IWM

Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.

La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.

Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:

– „Vineri, 9 decembrie: (…) Contramandarea ordinului de plecare. Recunoaștere la Mărgăritești. Cazaci și cerkezi cutreieră între acele sate luând tot de la gospodari (…)”.

– „Joi, 15 decembrie: Noaptea o facem prin pădure pe Dealul Babei. Compania mea formează ariergarda batalionului. Drumul e greu prin noroaie și văi. Trupe răzlețe de cazaci apar în fuga calului prin colnicele. La Băbeni-Dediulești, obosiți, ne plimbăm de colo până colo pentru ocuparea unei poziții. (…) Școala și casele sunt devastate de ruși“.

– „Joi, 22 decembrie: azi s-a înseninat în Odobești. Inspectez lucrările. Către 12, bombardamentul artileriei inamice, lumea fuge îngrozită la beciuri. Câinii urlă, vitele mugest tânguitor, păsările fug spărioase. Cartușe rătăcite țiuie șuierător pe deasupra noastră. (…) Printre altele, mai asistăm și la scena făcută de un cazac beat, care intră călare în curtea noastră, pune arma la ochiu și împrăștie dintr’un glonț cocoșul femeiei. Ordonanța d-lui Căpitan Vasiliu îl înșfacă de gât și-l trage în jos, ridicând o lopată ca să dea în el. Mare tărăboiu (…)”.

– „Vineri, 23 decembrie: (…) Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.

„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“

Tranșee rusești abandonate pe linia frontului de pe Siret în iulie 1917. Una din marile probleme ale României în vara acelui an a fost nesiguranța prezentată de aliați. Nu se știa niciodată dacă aliații ruși vor lupta, vor fugi sau vor pactiza cu germanii. FOTO: IWM

Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români. Doar câteva frânturi din notele generalului francez Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:

– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.

– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.

– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc.

O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.

Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.

– 8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.

Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi

Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.

Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.

A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina. A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.

Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.

NOTĂ:O parte din acest text a fost publicată de autorul Matei Udrea pe 4 noiembrie 2012, în ziarul “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior de publicațiile Historia.ro, http://www.timpul.md,dar și de alte site-uri.

20/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: