Plebiscitul prin care populația României a fost consultată pentru aducerea pe tronul țării a unui prinț străin

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839 , in Sigmaringen  – d. 10 octombrie 1914, Sinaia), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus tara după abdicarea forțată de o lovitură de stat, a domnului  Alexandru Ioan Cuza.

În timp ce domnitorul Al Ioan Cuza era detronat, oamenii politici Ion C. Brătianu şi Eugen Carada se găseau în Franţa, pentru negocierea aducerii prinţului Filip de Flandra pe tronul României, dar între timp, poziţia lui Napoleon al III-lea s-a schimbat, iar Filip a refuzat.  Astfel că în Vinerea Patimilor (18/30 martie 1866) cei doi ajungeau la Dusseldorf pentru a negocia aducerea pe tronul României a lui Carol, fiul lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care aparţinea unei ramuri colaterale a dinastiei ce ocupa tronul Prusiei.

Prințul Carol Hohenzollern, căpitan al Regimentului I Dragoni de gardă din Prusia, a acceptat la 27 de ani tronul Principatelor Unite, fiind proclamat domnitor la 10 mai 1866, în urma unui plebiscit prin care era înlăturată ameninţarea Marilor Puteri de separare a Moldovei de Muntenia, ca urmare a intereselor împăratului Franței, Napoleon al III-lea, de a face din Moldova un „stat tampon” între Rusia şi Turcia (hotărârea fusese luată la 23 martie 1866).

Urcarea prințului Carol I de Hohenzollern pe tronul Principatelor Române

În 2 aprilie 1866, a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al țării, a unui prinț străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866.

 Gazeta de Maramureș scrie că în ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6%, din cei peste 680.000 de electori români care au făcut să se consfințească, prin votul lor, alegerea unui principe străin pe tronul țării şi păstrarea unității naționale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859.

Rezultatul plebiscitului va arăta că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin.

Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Țara Ro­mâ­nească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunță că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunță definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă, mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor.

Rezultatele plebiscitului nu au întârziat să apară și, cu o largă majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

Prima Constituție a României

În aprilie 1866, au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a De­putaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866, s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831.

Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică, acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”. Prin Constituție, s-a oficializat schimbarea denumirii din „Principatele Unite” în „România”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878, a primit titlul de „Alteță regală”.

Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege.

Încoronarea lui Regelui Carol I, 10 Mai 1881, litografie. Arhivele Naționale.

În 1881, la 10 mai, România s-a proclamat „regat”, iar domnitorul Carol I devine rege, garantul unei benefice stabilităţi a politicii interne şi externe, ceea ce a permis progresul continuu al ţării, care a trecut de la statutul de vasal al Imperiului Otoman la cel de regat independent, respectat în Europa. Societatea românească devine receptivă la nou şi-şi modernizează structurile economice, politice şi militare, racordându-se la exigenţele europene. Deşi în 1883 a semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania.

Proclamarea Regatului echivala cu  recunoașterea României ca stat suveran în Europa monarhică. Momentul a reprezentat startul unei occidentalizări a țării în ritm accelerat. La jubileul de 40 de ani de domnie, din 1906, România își mărise populația cu 30%, construise de la zero aproape 4000 km de căi ferate și 26 de mii de km de drumuri pietruite, exporturile crescuseră. O modernizare în asemenea viteză a avut un cost social ridicat, dovadă răscoala din 1907. Numărul de 11.000 de răsculați uciși e un fals grosolan, speculat de regimul comunist, dar în 1907, forțele de ordine au tras cu adevărat în țărani și s-au înregistrat morți. Regele Carol a fost marcat de situație și a reintrodus în Parlament legile reformelor agrare, respinse anterior de conservatori. Dar ele nu vor fi aprobate decât în toiul primului război mondial, în 1917, de la Iași.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben. Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie, când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12-24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost, și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii indepen­denței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 fe­bruarie/ 3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă.
Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact ju­dețele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. Marile Puteri, ne­­mul­țumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior.

Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși, independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
În 1913, tot în timpul domniei lui Carol I, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București din același an, România obține de la Bulgaria partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra).

Surse: wikipedia.ro; lectiadeistorie; https://www.crisana.ro.

Trădătorii domnului Cuza

Alexandru Ioan Cuza a intrat în istoria României ca domnitorul care a pus bazele statului român modern – însă stilul său autoritar a dus la neînțelegeri aprige cu clasa politică românească.

După șapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a căzut victimă „Monstruoasei Coaliții” a liberalilor și conservatorilor.

Mai mulți militari care îi juraseră credință domnitorului și-au călcat jurământul și au participat la acțiunea de detronare.

Însă mai înainte de această ultima trădare, Alexandru Ioan Cuza fusese trădat în repetate rânduri de omul său de încredere, Dimitrie A. Sturdza – care avea să ajungă prim-ministru al României.

Publicația  Ziua.ro, preluată de https://www.certitudinea.ro., au redat în rândurile ce urmează povestea trădărilor lui Dimitrie A. Sturdza, așa cum este reflectată în volumul „Cuza Vodă. România”, editat de istoricul Stelian Neagoe.

Prima trădare

În 1909, soția domnitorului, Elena Cuza (foto), împlinea 83 de ani. Cum se împlinea jumătate de secol de la Unirea Principatelor, soția domnitorului a fost vizitată de Vespasian Pella, care a consemnat amintirile doamnei referitoare la trădătorul Dimitrie A. Sturdza: „Maria Sa Cuza avea de secretar al său pe Mitiță Sturdza, văr primar cu mine, căci mama mea era soră bună cu tatăl lui Sturdza. 

Prin 1863, Cuza, rugat de mine, permite revoluționarilor poloni să treacă prin țară arme și muniții pentru o mare revoluție ce o preparau polonii. Mitiță Sturdza află acest secret și găsește cu cale să-l divulge, după cum mai făcuse și alte acte de asemenea măsură. Și atunci soțul meu, într-un moment de mare indignare, l-a luat de gulerul hainei și l-a azvârlit pe scările palatului… De atunci a încetat de a mai fi secretarul Domnitorului… dar tot de atunci s-a născut și acea ură neîmpăcată pe care i-a purtat-o lui Cuza vodă și după moarte.

De aceea, la detronare, vărul meu Mitiță Sturdza a avut rolul său în conspirațiune și din tot ce l-a preocupat mai mult au fost corespondența și actele Domnitorului Cuza, pe care în noaptea detronării s-a grăbit să i le sustragă. Desigur că în cutiile biroului lui Sturdza, pe care s-a telegrafiat acum de la Paris ca să i le sigileze, se vor fi găsind și o parte din actele bărbatului meu”.

A doua trădare

Subiectul detronării lui Alexandru Ioan Cuza a rămas unul fierbinte până în secolul al XX-lea – în mare parte și datorită faptului că trădătorul D.A. Sturdza era încă activ în viața politică a României.

Astfel, în anul 1903, ziarul bucureștean „Țara” publică un articol sub titlul „Trădarea lui Sturdza față de Cuza”, din care redăm principalele pasaje în rândurile următoare. „Împăratul Napoleon al III–lea avea o simpatie deosebită pentru Cuza, de când cu lagărul de la Furceni (Prahova) și, gândindu-se cum ar putea să-l mărească în față românilor, îi trimite o scrisoare printr-un curier special, în care îi scrie: <<Strânge oricâtă armata ai și concentreaz-o în câteva puncte pe malul Dunării, apoi proclamă independența țării, căci eu voi sili  Turcia să primească pe aceasta ca fapt împlinit>>.

Bucuros de o asemenea veste, Domnitorul a avut funestă ideea de a o comunica și secretarului său particular de atunci, nimeni altul decât Dimitrie A. Sturdza (foto). Acesta, în înțelegere cu Ion Ghica, fostul Bey de Samos, s-a grăbit să inștiinteze consulii englez, austriac și prusian de uluitoarea tentativă napoleoniană. Pe dată a fost alarmată presa occidentală, spre penibilă impresie a împăratului Franței. Drept urmare, telegrama laconică a lui Napoleon al III-lea către Cuza vodă: <<O țară care are asemenea trădători nu merită independența>>.

Telegrama era însoțită de extrase din presa engleză ce publicase textul scrisorii lui Napoleon către Cuza.

Indignarea lui Cuza vodă n-a mai avut margini, a așteptat cu nerăbdare sosirea necredinciosului secretar particular de la palat și, întâmpinându-l în capătul de sus al scărilor din interiorul edificiului domnesc ieșean din strada Lăpușneanu, i-a aplicat corecția meritată: <<Mișelule, ceea ce publică ziarele engleze, le-au cunoscut Napoleon, eu și cu tine: cine este trădătorul între noi?>> și fără să mai aștepte un răspuns, îl pălmui pe Dimitrie A. Sturdza, dându-i un picior în spate, care îl făcu să se rostogolească pe scara palatului. După ce furia îi trecu, Cuza vodă își dete seama ce trebuia să facă și trimise să prindă și să aresteze pe D. A. Sturdza. Însă în zadar îl căutară prin toate părțile, căci trădătorul înțelesese situația sa critică, fugise la Giurgiu și de acolo trecu Dunărea în Turcia pe care o servise în detrimentul patriei și națiunii române”.

Hoțul de documente

Tot ziarul „Țara” publica, tot în 1903, o altă investigație referitoare la relația Sturdza – Cuza; de data această fiind vorba de documentele sustrase de către fostul secretar: 

„Este stabilit astăzi că domnul D. A. Sturdza e acela care a sustras documentele rămase în palat în urmă abdicarii domnului Cuza.

Rămâne de stabilit în ce condiții D. A. Sturdza a sustras aceste documente ale fostului său protector și ce a voit să facă cu ele. După cercetări minuțioase și ajutați și de întâmplare, am reușit să dăm peste sentinela postată în cabinetul unde se aflau aceste hârtii prețioase în ziua când au fost sustrase de către Sturdza”.

Martorul principal în 1903 era un soldat din garda civilă care a fost prezent la evenimente: „Păream foarte mirat de ce m-a postat să păzesc acea încăpere, când căpitanul meu ,văzându-mi nedumerirea, îmi zise: <<Te-am postat aici, fiindcă acest loc cere un păzitor deștept. Să nu lași pe nimeni să se apropie de acest dulap și această casă de fier și dacă o voi cineva să se apropie, să tragi într-însul dacă nu va voi să se retragă la somațiile dumitale>>.

Abia postat acolo văzui trecând pe generalul Haralambie și apoi pe Golescu. Locotenenții Domnești, care veneau să vadă dacă mobilele ce mi s-au încredințat spre pază erau în bună stare. (…) După o jumătate de ora a venit și Dimitrie Sturdza care încerca să se apropie de dulapul de nuc. Eu însă l-am somat să se depărteze și dansul se supuse la somația mea. Puțin mai târziu, domnul Sturdza pătrunse în acea cameră însoțit fiind de colonelul meu Serurie care mi-a dat ordin să ies de acolo și să rămân de pază la ușa, nelăsând pe nimeni să intre în acea cameră. Căpitanul meu, Niță Radovici, veni atunci spre mine întrebându-mă de ce mi-am părăsit postul?

I-am explicat cele întâmplate și atunci dânsul îmi zice:

<<A venit întâi la mine Sturdza cerându-mi să-l las să umble în dulapul ăla, dar l-am refuzat. Atunci se vede că domnul Sturdza s-a dus la colonelul Serurie. Treaba lor, eu mi-am făcut datoria>>. Nu trecu mult și domnul Sturdza iese din acea camera însoțit de Serurie și ținând sub braț un voluminos pachet de hârtii. Domnul Sturdza care părea foarte radios, ajungând în dreptul scării strânse mâna lui Serurie și crezând că nu înțeleg îi zise pe franțuzește: <<Îți mulțumesc, ai făcut un serviciu cauzei noastre>>”.

D.A. Sturdza avea să moară în 1914 – ultimii șapte ani din viață petrecându-i în ospicii. Fiul său, colonelul Alexandru Sturdza, avea să trădeze, la rândul lui, România, trecând la nemți în anul 1917 cu planurile de luptă ale armatei române.

Refuzul lui Cuza de a-și reprimi tronul

După detronare, Alexandru Ioan Cuza avea să primească, în 1868, propunerea de a se reîntoarce pe tronul României – propunere venită din partea Franței și pe care avea s-o refuze, spunând că nu își dorește să se reîntoarcă în România cu sprijinul unei puteri străine. La momemntul detronării „Monstruoasa Coaliție” a lansat o amplă campanie de dezinformare prin presă, în care susținea că domnitorul Cuza intenționează să se alieze cu Rusia.

D.A. Sturdza avea să susțină mai apoi că deține acte – dintre cele furate din cabinetul lui Cuza – care probează această acuzație, însă nu a publicat niciodată aceste presupuse dovezi. În orice caz, campania de dezinformare avea să-și atingă ținta și să blocheze relația lui Cuza cu împăratul Napoleon al III-lea.

Diplomația franceză avea să-și dea seama de greșeală abia doi ani mai târziu, iar ducele de Grammont, ambasadorul francez, i-a propus, din partea lui Napoleon al III-lea, să-și reia tronul cu ajutorul acestuia. Cuza a refuzat.

Foto: împăratul Napoleon al III-lea și domnitorul Alexandru Ioan Cuza

DIALOGUL DUCELUI DE GRAMMONT CU ALEXANDRU IOAN CUZA (Reprodus în cartea istoricului Stelian Neagoe, „Cuza Vodă. România”)

„Ducele de Grammont: Ei, bine, ne-am săturat de Carol, este destul.

Principele Cuza: Pentru ce?

Ducele de Grammont: Ei, dar este cât se poate de prusac. Și-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de doamna Cornu. Alianța cu împăratul, miniștrii săi sunt în relații supravegheate cu Rusia. Delicatețuri de ambele părți – evident, pe fond de autoapărare. Se joacă (indescifrabil), ce credeți?

Principele Cuza: Că rușii se folosesc de acei oameni și se vor servi până când vor fi câștigat ceea ce este de câștigat și că-i vor abandona atunci când nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel de grav ca faptul că dumneavoastră păreți a vă teme. Încearcă să se păcălească unii pe alții.

Ducele de Grammont: Da. Rapoarte alarmante. Brătianu vrea să răstoarne pe Carol și să proclame republica.

Principele Cuza: Credeți că țara îi va urma?

Ducele de Grammont: Nu știu ce să cred. Vă mărturisesc că sunt foarte stânjenit. Mai înainte politica din Principate se făcea la Constantinopol și la Paris. Acum este deplasat. Se face la Viena, de când suntem în alianță cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni. Primesc rapoarte contradictorii de la București, Iași și v-aș fi recunoscător să vă știu părerea.

Principele Cuza: Permiteți-mi, domnule duce, să vorbim în termeni academici și să vorbim despre lucruri mai agreabile. Situația politică din România este un subiect care nu mă atrage. Sunt jenat. Dumneavoastră sunteți ambasador; eu sunt un principe detronat.

Vedeți, domnule ambasador, vreți cumva să mă faceți principe al hazardului; ați venit să-mi faceți niște propuneri?

Ducele de Grammont: Dar, principe, fiți încredințat că noi nu am fost niciodată ostili persoanei dumneavoastră, noi am fost dezolati și nu am fi uimiți deloc dacă v-ați relua locul. Numai dumneavoastră puteți restabili ordinea. Nimeni nu mai are influență în afară de dumneavoastră.

Principele Cuza: Sunteți sigur că interesele franceze nu ar avea nimic de pierdut?

Ducele de Grammont: Da.

Principele Cuza: În acest timp la Paris m-au considerat implicat în amenințările dinspre Rusia.

Ducele de Grammont: Ah, s-au făcut prostii; da, am crezut-o; ne-am lăsat înșelați.

Principele Cuza: Dar permiteți-mi să vă spun ceva: orice s-ar întâmpla, nu voi consimți niciodată a intra în România printr-o intervenție străină, cu ajutorul Franței, tot atât de puțin ca și cu cel al Rusiei. Nu aș vrea să ajung altfel decât prin țară.

Ducele de Grammont: Cu dumneavoastră, principe, suntem siguri că influența rusă nu va ajunge să predomine în România.

Principele Cuza: Între timp, am fost luat drept rus la Paris.

Ducele de Grammont: Acum știm adevărul, dar am fost prost informați, am făcut și prostii.”

Trădarea lui Dimitrie Sturza și șansa ratată a României de a-și declara independența în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

 

 

 

 

 

 

Trădarea lui Dimitrie Sturdza. Cum a ratat România șansa de a-și declara independența prin Alexandru Ioan Cuza.

Subiectul detronării lui Alexandru Ioan Cuza a rămas unul fierbinte până în secolul al XX-lea – în mare parte și datorită faptului că trădătorul D.A. Sturdza era încă activ în viața politică a României.

Astfel, în anul 1903, ziarul bucureștean „Țara” publica un articol sub titlul „Trădarea lui Sturdza față de Cuza”, din care redăm principalele pasaje în rândurile următoare: 

„Împăratul Napoleon al III–lea avea o simpatie deosebită pentru Cuza, de când cu lagărul de la Furceni (Prahova) și, gândindu-se cum ar putea să-l mărească în față românilor, îi trimite o scrisoare printr-un curier special, în care îi scrie: <<Strânge oricâtă armata ai și concentreaz-o în câteva puncte pe malul Dunării, apoi proclamă independența țării, căci eu voi sili  Turcia să primească pe aceasta ca fapt împlinit>>. 

Bucuros de o asemenea veste, Domnitorul a avut funestă ideea de a o comunica și secretarului său particular de atunci, nimeni altul decât Dimitrie A. Sturdza.

 Acesta, în înțelegere cu Ion Ghica, fostul Bey de Samos, s-a grăbit să inștiinteze consulii englez, austriac și prusian de uluitoarea tentativă napoleoniană. Pe dată a fost alarmată presa occidentală, spre penibilă impresie a împăratului Franței.

Drept urmare, telegrama laconică a lui Napoleon al III-lea către Cuza vodă:

<<O țară care are asemenea trădători nu merită independența>>.

Telegrama era însoțită de extrase din presa engleză ce publicase textul scrisorii lui Napoleon către Cuza. Indignarea lui Cuza vodă n-a mai avut margini, a așteptat cu nerăbdare sosirea necredinciosului secretar particular de la palat și, întâmpinându-l în capătul de sus al scărilor din interiorul edificiului domnesc ieșean din strada Lăpușneanu, i-a aplicat corecția meritată:

<<Mișelule, ceea ce publică ziarele engleze, le-au cunoscut Napoleon, eu și cu tine: cine este trădătorul între noi?>> și fără să mai aștepte un răspuns, îl pălmui pe Dimitrie A. Sturdza, dându-i un picior în spate, care îl făcu să se rostogolească pe scara palatului.

După ce furia îi trecu, Cuza vodă își dete seama ce trebuia să facă și trimise să prindă și să aresteze pe D. A. Sturdza. Însă în zadar îl căutară prin toate părțile, căci trădătorul înțelesese situația sa critică, fugise la Giurgiu și de acolo trecu Dunărea în Turcia pe care o servise în detrimentul patriei și națiunii române”.

După detronare, Alexandru Ioan Cuza a primit, din partea Franței, în 1868, propunerea de a se reîntoarce pe tronul României. Fostul domnitor a refuzat ferm, spunând că nu își dorește să se reîntoarcă în România cu sprijinul unei puteri străine. Iată care a fost răspunsul său, dat ducelui de Grammont, care venise, din partea lui Napoleon al III-lea, cu această ofertă:

„Dar permiteți-mi să vă spun ceva: orice s-ar întâmpla, nu voi consimți niciodată a intra în România printr-o intervenție străină, cu ajutorul Franței, tot atât de puțin ca și cu cel al Rusiei. Nu aș vrea să ajung altfel decât prin țară”.

O propunere din partea României nu a mai venit însă niciodată.

Dimitrie A. Sturdza (pe numele complet Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu, n. 10 martie 1833, Miclăușeni, județul Iași – d. 8 octombrie 1914, București) a fost un om politic român și de 4 ori prim-ministru al României între anii 1895 – 1909. A fost, de asemenea, președintele Academiei Române, între anii 1882 și 1884.

 Ultimii șapte ani din viață și i-a  petrecut în ospicii. A murit într-un spital de boli mintale, fiind suferind și în perioada cât a fost prim-ministru

Fiul său, colonelul Alexandru Sturdza, avea să trădeze, la rândul lui, România, trecând la nemți în anul 1917, cu planurile de luptă ale armatei române.

Articol apărut în bilunarul CERTITUDINEA , autor  Miron Manega