Plebiscitul prin care populația României a fost consultată pentru aducerea pe tronul țării a unui prinț străin

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839 , in Sigmaringen  – d. 10 octombrie 1914, Sinaia), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus tara după abdicarea forțată de o lovitură de stat, a domnului  Alexandru Ioan Cuza.

În timp ce domnitorul Al Ioan Cuza era detronat, oamenii politici Ion C. Brătianu şi Eugen Carada se găseau în Franţa, pentru negocierea aducerii prinţului Filip de Flandra pe tronul României, dar între timp, poziţia lui Napoleon al III-lea s-a schimbat, iar Filip a refuzat.  Astfel că în Vinerea Patimilor (18/30 martie 1866) cei doi ajungeau la Dusseldorf pentru a negocia aducerea pe tronul României a lui Carol, fiul lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care aparţinea unei ramuri colaterale a dinastiei ce ocupa tronul Prusiei.

Prințul Carol Hohenzollern, căpitan al Regimentului I Dragoni de gardă din Prusia, a acceptat la 27 de ani tronul Principatelor Unite, fiind proclamat domnitor la 10 mai 1866, în urma unui plebiscit prin care era înlăturată ameninţarea Marilor Puteri de separare a Moldovei de Muntenia, ca urmare a intereselor împăratului Franței, Napoleon al III-lea, de a face din Moldova un „stat tampon” între Rusia şi Turcia (hotărârea fusese luată la 23 martie 1866).

Urcarea prințului Carol I de Hohenzollern pe tronul Principatelor Române

În 2 aprilie 1866, a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al țării, a unui prinț străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866.

 Gazeta de Maramureș scrie că în ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6%, din cei peste 680.000 de electori români care au făcut să se consfințească, prin votul lor, alegerea unui principe străin pe tronul țării şi păstrarea unității naționale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859.

Rezultatul plebiscitului va arăta că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin.

Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Țara Ro­mâ­nească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunță că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunță definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă, mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor.

Rezultatele plebiscitului nu au întârziat să apară și, cu o largă majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

Prima Constituție a României

În aprilie 1866, au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a De­putaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866, s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831.

Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică, acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”. Prin Constituție, s-a oficializat schimbarea denumirii din „Principatele Unite” în „România”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878, a primit titlul de „Alteță regală”.

Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege.

Încoronarea lui Regelui Carol I, 10 Mai 1881, litografie. Arhivele Naționale.

În 1881, la 10 mai, România s-a proclamat „regat”, iar domnitorul Carol I devine rege, garantul unei benefice stabilităţi a politicii interne şi externe, ceea ce a permis progresul continuu al ţării, care a trecut de la statutul de vasal al Imperiului Otoman la cel de regat independent, respectat în Europa. Societatea românească devine receptivă la nou şi-şi modernizează structurile economice, politice şi militare, racordându-se la exigenţele europene. Deşi în 1883 a semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania.

Proclamarea Regatului echivala cu  recunoașterea României ca stat suveran în Europa monarhică. Momentul a reprezentat startul unei occidentalizări a țării în ritm accelerat. La jubileul de 40 de ani de domnie, din 1906, România își mărise populația cu 30%, construise de la zero aproape 4000 km de căi ferate și 26 de mii de km de drumuri pietruite, exporturile crescuseră. O modernizare în asemenea viteză a avut un cost social ridicat, dovadă răscoala din 1907. Numărul de 11.000 de răsculați uciși e un fals grosolan, speculat de regimul comunist, dar în 1907, forțele de ordine au tras cu adevărat în țărani și s-au înregistrat morți. Regele Carol a fost marcat de situație și a reintrodus în Parlament legile reformelor agrare, respinse anterior de conservatori. Dar ele nu vor fi aprobate decât în toiul primului război mondial, în 1917, de la Iași.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben. Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie, când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12-24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost, și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii indepen­denței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 fe­bruarie/ 3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă.
Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact ju­dețele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. Marile Puteri, ne­­mul­țumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior.

Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși, independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
În 1913, tot în timpul domniei lui Carol I, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București din același an, România obține de la Bulgaria partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra).

Surse: wikipedia.ro; lectiadeistorie; https://www.crisana.ro.

FILM: CAROL I – UN REGE PROVIDENTIAL AL ROMÂNILOR

 

 

Pagini Romanesti, Canada: Prinţul Charles, o soluţie regală pentru România?

 

Printul  Charles

Prima dată când am realizat că prinţul Charles al Marii Britanii ar putea fi o soluţie monarhică pentru România s-a întâmplat în primele zile ale vizitei făcute în Canada de prinţul William şi de soţia sa, Katherine. De atunci, am avut ocazia să vorbesc despre această idee în câteva cercuri de prieteni şi cunoştinţe, de toate vârstele. Am rămas surprins să constat că ideea mea e primită cu mult entuziasm, dar, în acelaşi timp, şi cu multă neîncredere. Cum s-ar putea ca prinţul Charles să renunţe la succesiunea tronului Marii Britanii şi să accepte să conducă, în calitate de monarh, România? Şi, mai ales, cum s-ar putea pune în practică această idee?

Chiar dacă nu am răspuns la toate întrebările şi oricât ar părea de iluzoriu acest demers, cred totuşi că aşa ceva e posibil. România a ajuns într-un punct în care, pentru multă lume, soluţia monarhică pare singura şansă de a ieşi din impas. Şi cum familia regală română nu poate să ofere, în acest moment, o soluţie viabilă pentru tronul ţării, decizia care se impune este aducerea unui rege străin.

Pe fondul unei adânci crize politice interne şi a unei societăţi civile lipsite de repere morale sănătoase, pe fondul absenţei unor lideri naţionali veritabili şi a unor modele sociale demne de urmat, tot mai mulţi români caută o soluţie… externă. Şi, în timp ce unii aleg să-şi părăsească ţara, alţii devin tot mai convinşi că o idee bună pentru România ar fi reinstaurarea monarhiei.

Într-adevăr, în acest moment, cred că aceasta este soluţia ideală pentru ţara noastră.

De ce ar fi reinstaurată monarhia în România?

Fiindcă aceasta este singura formă de guvernare pe care România a cunoscut-o până la dictatura comunistă – când monarhia a fost abrogată cu forţa, sub ameninţarea armatei sovietice – şi pentru că experienţele republicane ale ţării au fost, toate, catastrofale. Sub monarhie, România şi-a câştigat independenţa, şi-a unit teritoriile, iar ţara a cunoscut o dezvoltare economico-culturală care nu s-a repetat vreodată în cei 70 de ani de republică.

De ce ar apela românii la un monarh străin?

Întrucât, din păcate, familia Regelui Mihai nu poate oferi în acest moment – şi nici în viitorul foarte apropiat – o soluţie viabilă pentru tronul ţării. Regele este prea în vârstă, iar urmaşii săi direcţi nu pot reprezenta o soluţie pentru România. Pe de altă parte, prezenţa în sânul familiei regale a lui Radu Duda complică şi mai mult lucrurile.

Care ar fi monarhul cel mai potrivit pentru ţara noastră?

Sunt câteva argumente care mă fac să afirm că prinţul Charles al Marii Britanii este cea mai potrivită persoană pentru a urca pe tronul României şi a reda încrederea românilor într-un viitor mai bun.

Principalul argument ar fi acela că prinţul Charles este în deplinătatea capacităţilor sale fizice şi intelectuale iar energiile sale se irosesc în aşteptarea succesiunii la tronul Angliei. Regina Elisabeta a II-a este în deplină putere şi nu sunt semne că va renunţa la tron prea curând.

Un al doilea argument ar fi acela că între prinţul Charles şi România există deja legături de sânge şi de ataşament dezinteresat. Stră-străbunica prinţului s-a născut în Transilvania, iar Charles a arătat deja, în ultimii aproape 15 ani, o dragoste necondiţionată faţă de ţara noastră şi faţă de locuitorii ei.

Al treilea argument este acela că renunţarea de către prinţul Charles la tronul Marii Britanii fera l’affaire de tout le monde. Urmaşul în linie la tronul Marii Britanii, după Charles, este prinţul William, iar acesta se bucură de o imensă popularitate în rândul supuşilor coroanei. Pe fondul unei scăderi de popularitate a casei regale britanice, ipoteza venirii pe tron a prinţului William mai devreme decât se prevedea ar putea să constituie o neaşteptată gură de oxigen pentru imaginea monarhiei.

Ce ar însemna pentru România venirea pe tron a prinţului Charles?

În primul rând, personalitatea prinţului Charles ar face ca lupta pe viaţă şi pe moarte dintre partidele din ţară să înceteze, iar dezbaterea politică să intre pe un făgaş civilizat, arbitrată de viitorul rege. Prezenţa în fruntea statului a prinţului Charles ar fi o garanţie pentru respectarea legilor şi a Constituţiei, iar prinţul şi familia lui ar deveni adevărate repere morale pentru români.

Nu în ultimul rând, prestigiul internaţional al României ar creşte extraordinar de mult, iar legăturile regelui cu familia regală britanică ar fi un avantaj enorm pentru ţara noastră. Din punct de vedere economic, România nu ar avea decât de câştigat, întrucât investiţiile britanice, canadiene (şi nu numai) în ţara noastră sunt sigur că nu se vor lăsa prea mult aşteptate.

Şi, pentru ca acest lucru să fie mai uşor de acceptat de familia regală română, o idee ar fi ca urmaşul la tron după „Carol al III-lea” să se aleagă, prin referendum naţional, între urmaşii prinţului Charles şi cei ai Regelui Mihai.

„Interesul meu special pentru România, pentru Transilvania, cred că este în sângele meu.” (Prinţul Charles)

Prima vizită în România a prinţului Charles a avut loc în 1997. De atunci, „fascinat de această parte a lumii”, după cum singur mărturiseşte, şi probabil răspunzând chemării sângelui stră-străbunicii sale, contesa Claudine Rhedey, prinţul s-a întors de nenumărate ori în România. Ultima vizită a avut loc la doar două săptămâni după ce şi-a căsătorit fiul cel mare, William.

Deşi nu a vorbit niciodată, în public, explicit despre asta, prin venele albastre ale prinţului curge şi sânge transilvănean. Legăturile prinţului Charles cu Transilvania urcă până în anul 1812, când, într-o localitate care astăzi poartă numele de Sângeorgiu de Pădure, se năştea contesa Claudine, care avea să-i devină, peste generaţii, stră-străbunică.

Vom parcurge drumul de la contesa Claudine la prinţul Charles în sens invers, pentru a-l face mai uşor de urmărit. Prinţul Charles este fiul actualei regine a Angliei, Elisabeta a II-a, care, la rândul ei, este fiica Elisabetei (cunoscută ca Elisabeta, Regina-mamă) şi a Regelui George VI, căruia i-a succedat la tron. Regele George VI a fost fiul Reginei Maria şi al Regelui George V. Regina Maria a fost fiica ducelui Francis, iar acesta din urmă a fost fiul contesei Claudine Rhedey, care devine astfel stră-străbunica prinţului Charles.

Actuala regină a Marii Britanii este pe tron din anul 1952. Conform tradiţiei monarhice, fiul ei, prinţul Charles, ar urma să devină rege la moartea acesteia sau în cazul în care regina ar renunţa la tron. Dar, cum starea de sănătate a Reginei e foarte bună, este puţin probabil ca acest lucru să se întâmple foarte curând.

O analiza de George Sava, Pagini Romanesti, Canada

Luni, 22 August 2011 Toronto, Canada/Romanian Global News