CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

22 ianuarie 1862 – Se formează primul guvern unitar al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, în frunte cu primul ministru Barbu Catargiu

 

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

 La 22 ianuarie 1862 se formează după recunoaşterea de către marile puteri a unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei, primul  guvern unic al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei în frunte cu conservatorul Barbu Catargiu.

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. Provenea dintr-o străveche familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui  Barbu Văcărescu. Studiile elementare le-a urmat la Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris, unde studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică.

 A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul de la Bucureşti, între 20 aprilie – 12 mai 1861 şi a fost  desemnat de Al.I. Cuza să formeze primul guvern comun al celor două principate române, după care în ianuarie 1862 domnitorul îl numeşte prim-ministru al celui dintâi guvern român.
Mandatul său va înceta  brusc pe 8 iunie 1862 cînd a fost asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru, spunea că  în timpul şederii sale la Paris o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis un destin tragic.

Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile sale, iar enigma sa nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

După ce  în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași,  iar noul domnitor al Moldovei a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza, după o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, în urma cărora,  și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza, profitându-se de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul de la Paris, că Principatele Române nu pot fi conduse de un singur domnitor.

 În consecinţă, puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de- a face cu două principate conduse de același domnitor – Alexandru Ioan Cuza.

De la dubla alegere a prinţului Cuza în 1859 şi până la 22 ianuarie 1862, când a intrat în funcţiune la Bucureşti un guvern unic sub conducerea lui Barbu Catargiu, în cele două principate române au funcţionat în baza hotărârilor Congresului de la Paris  (13 februarie 1856 – 18 martie 1856), un număr de 6 guverne separate la Iaşi şi 9  la Bucureşti, fiecare cu primul său ministru.

La 24 ianuarie 1862 a avut loc prima ședință a Adunării unice. Tot din 24 ianuarie 1862 s-a utilizat titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, însă iniţiativa nu s-a putut  materializa atunci decât pentru o scurtă perioadă de timp din cauza protestelor otomane și turce.

În primele luni ale guvernării lui Barbu Catargiu se iau o serie de măsuri. 

A fost desfiinţată Comisia centrală de la Focșani (14 februarie) iar în martie 1862 s-a prezentat un proiect de lege pentru înfiinţarea unui Comitet Provizoriu de Legislaţie, compus din toţi miniştrii şi dintr-un număr egal de deputaţi aleşi de adunare, prezidat de primul ministru şi însărcinat cu elaborarea proiectelor de legi.

După constituirea guvernului unic al Principatelor, ministerele din Moldova sau fost desfiinţate, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, iar Iaşiul şi-a pierdut statutul de capitală.

Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, guvernul Catargiu emite o lege  potrivit căreia poliţia  presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri.

După problema electorală, cea mai intens dezbătută temă şi o sursă de conflict major  între politicieni, era reforma agrară.

Conflictul între conservatorii conduși de Barbu Catargiu și liberali (supranumiţi “roșii“) grupați în jurul lui IC Brătianu, CA Rosetti și Mihail Kogălniceanu s-a ascuțit, odată cu promovarea proiectului de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală şi adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862.

Acesta nu prevedea împropietărirea pe loturile pe care țăranii le lucrau, ci constiuirea așa-zisul pământ comunal, reprezentând câte 3 pogoane de fiecare familie.

Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.

Proiectul a fost combătut intens de opoziţia liberală. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, însă având majoritatea în Cameră, era evident că executivul conservator condus de Catargiu îşi va impune demersul.

Pentru a împiedica acest fapt, opoziția a apelat la mase şi a convocat pe 11 iunie  la împlinirea a 14 ani de la revoluţia de la 1848, o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului.

Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei presiuni care să ducă la căderea guvernului.

În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie.

Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că “voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“.

Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

 În Camera dominată de gruparea Conservatoare reformele lui Cuza se împotmoleau mereu, iar legea rurală nu avea nici o şansă să fie aprobată.

Atunci, Cuza a recurs la ultima mişcare pe care o avea în plan, dizolvarea Parlamentului, în mai 1864. Însă prima victimă a Legii rurale avea să fie premierul Barbu Catargiu.

 Dar e puţin probabil să fi fost un impuls de moment, multe alte fapte indică premeditarea.

S-a bănuit că asasinarea lui Barbu Catargiu ar fi fost comandată chiar de Cuza, sau de apropiaţi şi susţinători ai acestuia.

Inexplicabil, trăsura (închisă) a lui Barbu Catargiu plecase din faţa Parlamentului (aflat atunci în sediul din Dealul Mitropoliei, azi Dealul Patriarhiei), iar primul-ministru a fost nevoit să plece de acolo cu trăsura (deschisă) a prefectului de poliţiei, Nicolae Bibescu care, e drept, se afla şi el alături, pe banchetă, la momentul asasinatului.

El a fost poreclit, tocmai datorită acestui eveniment, „Bibescu Pistol”. S-a tras foarte de aproape, dintr-o poziţie privilegiată, ca şi cum fusese stabilit ca trăsura să aibă un anumit traseu, o anumită oprire, care să permită asasinului să ţintească perfect.

Glontele a produs o rană adincă în ceafă la nivelul vertebrei cervicale, unde se unesc gîtul cu trunchiul, a lovit coloana și a rupt-o. Aceasta a fost cauza morții primului ministru, care a fost instatanee.

Nedescoperit până în ziua de azi, asasinul lui Barbu Catargiu a executat cu adevărat o crimă perfectă.

După declaraţiile unui martor de la faţa locului, pe Catargiu l-ar fi împuşcat ”un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre”. Aşa suna circulara Poliţiei care a făcut înconjurul ţării pentru depistarea asasinului.

  A fost indicat Dimitrie Dunca, un liberal exaltat pe seama căruia s-a pus într-o primă fază asasinarea lui Catargiu.

“Şi pentru că, din informaţiile ce am luat, acel individ este peste măsură exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul”, scria prefectului de Ialomiţa, cel care l-a indicat după descrierea martorului ca prezumtiv asasin pe Dunca.

Dimitrie Dunca nu a putut fi găsit şi nu a fost interogat. Prefectul Poliţiei, Nicolae Bibescu, singura persoană care se afla cu Catargiu în momentul morţii, s-a numărat şi el printre suspecţi.  

Declaraţiile lui Bibescu despre presupusul asasin au fost contradictorii. După ce a declarat iniţial, că asasinul a tras de pe scara trăsurii, a revenit asupra celor spuse, susţinând că, de fapt, glonţul ucigaş a venit dinspre clopotniţa Bisericii Sf Dumitru.

 

Faptul că Bibescu a încheiat cercetările la scurt timp după asasinat, clasând crima cu autor necunoscut, a stârnit şi mai multe suspiciuni.
 200 de arestări a operat poliţia în urma asasinării lui Catargiu, însă nicio arestare n-a condus la adevăratul ucigaş al premierului.

Povestea unuia dintre suspecţi a sporit şi mai mult misterul asasinatului lui Catargiu.

Gheorghe Bogati, o figură cunoscută în lumea interlopă a Bucureştiului, s-a aflat pe lista suspecţilor. La data asasinatului Bogati era un cerşetor, informator al poliţiei Capitalei, un personaj rău-famat, fără nicio pregătire.

Interogat de Poliţie, Bogati ar fi dat se pare, declaraţii contradictorii, dar nu a fost pus sub acuzare. La scurt timp după asasinat, când ancheta era deja închisă, Bogati a fost numit inspector silvic, prin decizia lui Al. I Cuza. Numirea a ridicat mari semne de întrebare şi suspiciuni.  

Istoricul Alexandru Lapedatu a susţinut în studiile sale că asasinul lui Barbu Catargiu ar fi fost unul plătit şi că acesta ar fi fost Gheorghe Bogati. 

„La 1862, Bogati se găsea în Bucuresti, ducând o existenţa imundă. Trăia în mizerie, dormind prin grădinile de la vale de Schitu Măgureanu şi întreţinându-se în casele de toleranţă”, scrie Lapedatu. Potrivit istoricului, pentru crima făcută la comandă, Bogati ar fi fost răsplătit cu postul de slujbaş la stat.

Se spune că spre finalul vieţii, emigrat în Ardeal , Bogati se recomanda cu mândrie drept ”asasinul lui Catargiu”.

  Domnitorul Al. I Cuza a dezaprobat asasinatul lui Catargiu. Şi-a prezentat condoleanţele familiei premierului şi a declarat într-o scrisoare trimisă lui Costache Negri : 

”Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că d-l Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă, la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.
 La data asasinatului, Catargiu avea doar 54 de ani.

Premierul îşi pregătise testamentul, lăsându-şi averea în ordine. În testament a cerut să fie înmormântat la conacul de la moşia din Maia-Ialomiaţa, alături de părinţii săi. Dealul Mitropoliei a rămas în istorie drept locul în care a murit, asasinat, cel dintâi premier al României, Barbu Catargiu.

  Pe locul în care glonţul ucigaş a luat viaţa marelui om politic român, s-a ridicat în memoria acestuia o statuie pe al cărei soclu a fost scris,  celebrul epitaf al lui Catargiu:

”Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.

 

Statuia a fost dislocată cu buldozerul în 1984 de comunişti şi depozitată în spatele Casei Presei Libere, în aşa-numitul cimitir al statuilor ”foştilor”.

A fost readusă pe Dealul Mitropoliei, după anul 2000.

 

 

 

Statuie Barbu Catargiu

 

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:Prim-mini%C5%9Ftrii_Principatelor_Unite

 http://adevarul.ro/locale/alexandria/controversele-primului-asasinat-politic-istoria-romaniei

http://www.istoria.md/articol/709/22_ianuarie,_istoricul_zilei

 

 

 

 

 

 

Reclame

22/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un episod amuzant din 1877 al prieteniei româno-ruse

În data de 24 aprilie 1877, Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman, iar ţara noastră a permis armatei ruse în drumul său spre Turcia, să-i traverseze teritoriul.

În timpul războiului ruso-turc, Ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea, a vizitat frontul din Bulgaria, iar în timpul trecerii sale pe teritoriul românesc a avut parte de primiri triumfale. 

Documentele din acea perioadă  consemnează că, în luna mai 1877, în Vrancea urma să vină împăratul Rusiei, iar primul ministru Ion C. Brătianu solicita prefectului de Putna să ia toate măsurile pentru o primire deosebită a acestuia.

 Amploarea pregătirilor pentru întâmpinarea augustului oaspete  au  fost deosebite, iar prefectul de atunci, Robescu, a întrunit o comisie din care făceau parte primarul Focşaniului, deputaţi şi arhitecţi care avea sarcina să întocmească un program de primire într-un mod cât mai „strălucitor” a ţarului, în Gara Mărăşeşti. S-au angajat cheltuieli importante în vederea primirii înaltului oaspete.

Pe 23 mai, primul ministru Brătianu trimitea o circulară prefecţilor din Focşani, Tecuci şi Bârlad prin care anunţa că  în dimineaţa de 25 mai va fi la Mărăşeşti. 

Cu toate cheltuielile făcute de autorităţi, Alexandru al II-lea nu s-a oprit însă la Mărăşeşti, ci la Buzău, iar tot ceea ce se cumpărase, de la drapele la ecusoane şi torţe, au fost depuse într-o magazie a primăriei, „spre conservare”.

 

 

Mic „tezaur“ confiscat de ţarul Rusiei imediat după obţinerea independenţei de stat a României

 

 

 

Ţarul Alexandru al II-lea avea însă să-şi îndrepte greşeala cu prilejul unei alte călătorii în teatrul de război, pe 6 decembrie 1877, la câteva luni după declararea independenţei de stat a României, când s-a oprit în gările de la Mărăşeşti şi Adjud, unde a avut parte de o primire triumfală din partea localnicilor îmbrăcaţi în haine naţionale de sărbătoare.

În Gara Mărăşeşti a fost adusă şi muzica fanfarei de la Focşani pentru înveselirea atmosferei, fiind intonat imnul Rusiei.

„Majestatea Sa s-a scoborât îndată din tren, neinsoţit de nimeni, a salutat mulţimea şi indreptându-se către Protopop s-a inchinat şi a sărutat Sfânta Evanghelie, oprindu-se apoi in mijlocul cercului liber al funcţionarilor, când subsemnatul in numele locuitorilor districtului am exprimat Majestăţei Sale in limba franceză simţămintele lor de recunoştinţă pentru protecţiunea ce acordă poporului Român. Majestatea Sa a răspuns tot in limba franceză, veselit de noutatea cea bună, făcând neapărată alusiune la luarea Plevnei la care am replicat că Românii vor păstra in veci suvenirea precioasă a faptelor de arme strălucite îndeplinite de armatele aliate in Bulgaria. Majestatea Sa a adăogat că ei au fost bine bătuţi, înţelegând Turcii”, se arată în raportul prefectului Robescu.

Vizita a fost scurtă, în jur de 15 minute, iar ţarul Alexandru al II-lea a salutat în permanenţă mulţimea şi a dat indicaţii muzicii să intoneze arii naţionale.

Cam în aceleaşi coordonate s-a petrecut şi primirea făcută ţarului în Gara Adjud, unde două dintre doamnele de vază ale oraşului i-au oferit buchete de flori şi au ţinut un discurs în onoarea sa în limba franceză.

Documentele vremii  consemnează şi un episod umoristic…

După plecarea ţarului, primarul din Focşani i-a scris prefectului că oraşul a rămas păgubit de o tavă de argint, pe care se afla sarea şi pâinea cu care a fost întâmpinat Alexandru al II-lea, tavă „confiscată” de ruşi, după obiceiul lor.

Prefectura era rugată astfel să contribuie şi ea cu suma de 20 de lei, pentru acoperirea costului tavei de argint.

Acest lucru reprezintă însă o nimica toată din ce avea să se întâmple câteva decenii mai târziu, când întreg tezaurul României, dus la Moscova în timpul primului război mondial pentru a fi protejat, a fost confiscat de ruşi.  

 

Citiţi mai mult:

http://adevarul.ro/locale/focsani/mic-tezaurconfiscat-tarul-rusiei-imediat-obtinerea-independentei-stat-romaniei-

 

21/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 1 comentariu

Un eseist care masacrează istoria noastră – Lucian Boia. VIDEO

 

 

Imagini pentru lucian boia photos

 

Istoria poporului român de la Rösler la Lucian Boia

În privința exprimării adevărului istoric, cărțile de după 1989 ale lui Lucian Boia (profesor universitar doctor, plătit de statul român la Universitatea din București) nu sunt cu nimic mai presus de vestita teorie a „spațiului vid” a lui Eduard Robert Rösler („Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României], Leipzig, 1871).

Și nici cu aberațiile insultătoare ale lui H.R. Patapievici, care are măcar circumstanța că e alogenetic. Dar Lucian Boia?

 

 

 

Cărțile sale,, Istorie și mit în conștiința românească” și „Primul Razboi Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, apărute la Editura Humanitas, sunt extrem de periculoase pentru conștiința identitară, pentru că orice distorsiune istorică venită din partea unui specialist, recomandat ca atare de titulatura academică, îi dezarmează mental pe cititorii români neavizați și îi înarmează politic pe dușmanii neadormiți ai României.

Iar scuza autorului de la ultima carte („Nu este o istorie «completă», ci un comentariu: o suită de interpretări, în jurul unor probleme-cheie“) nu este de fapt, o scuză, ci o probă incriminatorie.

Pentru că, de fapt, Lucian Boia îi recuză pe toți istoricii de până la el ca fiind autori ai ideilor de-a gata, ai prejudecăților și falsurilor istorice.

 

 

 

 

 

Urmările unor asemenea cărți (care sunt ele însele, de fapt, falsuri sau răstălmăciri istorice) pot fi dezastruoase.

Mai ales acum când, după 25 de ani de „democrație intensivă”, singura armă de apărare care ne-a mai rămas împotriva deznaționalizării conștiințelor este istoria.

Iată ce scrie un autor maghiar, Dini G. Jónas, despre ultima carte a lui Lucian Boia, apărută anul trecut la (unde se putea altfel?) editura HUMANITAS:

 

Adevăr istoric contra mitologie naţională

Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până şi la nivel de sărbătoare naţională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar   fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean. 

Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa „Primul război mondial”, apărută anul trecut la Editura Humanitas.

Cu obiectivitate și moderaţie, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniţi la Alba Iulia, au decis unirea, fără să ţină seama de celelalte naţionalităţi ardelene.

Care ar fi fost însă dorinţa lor reală? Probabil, influenţaţi de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în graniţele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalităţi conlocuitoare (sârbi, croaţi, slovaci etc.).

De altfel, aceşti intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populaţia oraşelor.

Ceilalţi români, care trăiau la ţară, nici nu se gândeau la unire. Autorul stabileşte apoi o serie de adevăruri istorice.

El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa.

Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalităţi au arătat atâta entuziasm.

În sfârşit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei şirul de trei oraşe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare).

Ce importanţă avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal era majoritar maghiar.

Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulaţie internaţională, ca şi în maghiară.   

Dini G. Jónas

8 aprilie 2015

Din fericire, nu toți istoricii împortășesc interpretările lui Lucian Boia. Iată ce scrie reputatul istoric Ioan Scurtu (profesor universitar doctor, ca și Lucian Boia) despre lucrările colegului său de breaslă și ale „comunității intelectuale” ale acestuia:

„Câţiva intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai societăţii civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurând o campanie intensă şi sistematică de denigrare a poporului român.

Unul dintre aceştia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”.

Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.

Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al “societăţii civile”. România însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ.

 

 

 

Foto: Profesor universitar doctor

Ioan Scurtu

 

Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri.

În opinia sa, românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală.

Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea “mituri”.  

Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor.

Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”.

Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere.

Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit.

Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale”.

Luate punctual, teoria lui Eduard Robert Rösler și „părerile” lui Lucian Boia, nu seamănă între ele, dar merg în aceeași direcție și urmăresc același scop: estomparea sau anularea identității istorice a poporului român.

Acesta, conform lui Rösler, s-ar fi format la sud de Dunăre, de unde ar fi emigrat la nord de fluviu.

Teoria nu a fost inițiată de el, însă îi poartă numele, ca urmare a publicării, în 1871, a cărții sale „Romänische Studien”.

Lucian Boia merge mai departe și consideră că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri.

Rezultatul este același iar articolul lui Dini G. Jónas îl ilustrează destul de clar.

Nu ne rămâne decât să ne rescriem istoria. Echipa de „röslerieni” este făcută iar Lucian Boia este dispus să o coordoneze.

 

Sursa:

http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/ 

 

Să urmărim atenţie în cele ce urmează acest videoclip în care se fac comentarii desp+re tezele antiromâneşti promovate de Lucian Boia:

 

 

13/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: