Plebiscitul prin care populația României a fost consultată pentru aducerea pe tronul țării a unui prinț străin

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839 , in Sigmaringen  – d. 10 octombrie 1914, Sinaia), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus tara după abdicarea forțată de o lovitură de stat, a domnului  Alexandru Ioan Cuza.

În timp ce domnitorul Al Ioan Cuza era detronat, oamenii politici Ion C. Brătianu şi Eugen Carada se găseau în Franţa, pentru negocierea aducerii prinţului Filip de Flandra pe tronul României, dar între timp, poziţia lui Napoleon al III-lea s-a schimbat, iar Filip a refuzat.  Astfel că în Vinerea Patimilor (18/30 martie 1866) cei doi ajungeau la Dusseldorf pentru a negocia aducerea pe tronul României a lui Carol, fiul lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care aparţinea unei ramuri colaterale a dinastiei ce ocupa tronul Prusiei.

Prințul Carol Hohenzollern, căpitan al Regimentului I Dragoni de gardă din Prusia, a acceptat la 27 de ani tronul Principatelor Unite, fiind proclamat domnitor la 10 mai 1866, în urma unui plebiscit prin care era înlăturată ameninţarea Marilor Puteri de separare a Moldovei de Muntenia, ca urmare a intereselor împăratului Franței, Napoleon al III-lea, de a face din Moldova un „stat tampon” între Rusia şi Turcia (hotărârea fusese luată la 23 martie 1866).

Urcarea prințului Carol I de Hohenzollern pe tronul Principatelor Române

În 2 aprilie 1866, a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al țării, a unui prinț străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866.

 Gazeta de Maramureș scrie că în ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6%, din cei peste 680.000 de electori români care au făcut să se consfințească, prin votul lor, alegerea unui principe străin pe tronul țării şi păstrarea unității naționale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859.

Rezultatul plebiscitului va arăta că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin.

Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Țara Ro­mâ­nească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunță că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunță definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă, mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor.

Rezultatele plebiscitului nu au întârziat să apară și, cu o largă majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

Prima Constituție a României

În aprilie 1866, au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a De­putaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866, s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831.

Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică, acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”. Prin Constituție, s-a oficializat schimbarea denumirii din „Principatele Unite” în „România”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878, a primit titlul de „Alteță regală”.

Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege.

Încoronarea lui Regelui Carol I, 10 Mai 1881, litografie. Arhivele Naționale.

În 1881, la 10 mai, România s-a proclamat „regat”, iar domnitorul Carol I devine rege, garantul unei benefice stabilităţi a politicii interne şi externe, ceea ce a permis progresul continuu al ţării, care a trecut de la statutul de vasal al Imperiului Otoman la cel de regat independent, respectat în Europa. Societatea românească devine receptivă la nou şi-şi modernizează structurile economice, politice şi militare, racordându-se la exigenţele europene. Deşi în 1883 a semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania.

Proclamarea Regatului echivala cu  recunoașterea României ca stat suveran în Europa monarhică. Momentul a reprezentat startul unei occidentalizări a țării în ritm accelerat. La jubileul de 40 de ani de domnie, din 1906, România își mărise populația cu 30%, construise de la zero aproape 4000 km de căi ferate și 26 de mii de km de drumuri pietruite, exporturile crescuseră. O modernizare în asemenea viteză a avut un cost social ridicat, dovadă răscoala din 1907. Numărul de 11.000 de răsculați uciși e un fals grosolan, speculat de regimul comunist, dar în 1907, forțele de ordine au tras cu adevărat în țărani și s-au înregistrat morți. Regele Carol a fost marcat de situație și a reintrodus în Parlament legile reformelor agrare, respinse anterior de conservatori. Dar ele nu vor fi aprobate decât în toiul primului război mondial, în 1917, de la Iași.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben. Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie, când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12-24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost, și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii indepen­denței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 fe­bruarie/ 3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă.
Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact ju­dețele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. Marile Puteri, ne­­mul­țumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior.

Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși, independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
În 1913, tot în timpul domniei lui Carol I, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București din același an, România obține de la Bulgaria partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra).

Surse: wikipedia.ro; lectiadeistorie; https://www.crisana.ro.

Resentimentele și disprețul românilor față de Rusia – o lungă istorie care continuă până astăzi

„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878

Gravele incidente dintre România şi Rusia, petrecute după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878 și înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute, scrie https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani-de-ce-nu-i-suporta-poporul-roman-pe-rusi-jaloanele-unei-ostilitati-seculare.

După ce a fost salvată de la înfrângere în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei domnitorului Carol şi a clasei conducătoare române, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace

Foto: Prințul Carol (în negru), viitorul rege al României, și țarul Alexandru al II-lea (așezat) la Plevna, în 1877

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica.

Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei.

Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul…

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război.

„O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin.

România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei:

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.

“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”.

Teritoriile pe care Rusia le-a luat României în 1878, după războiul de alianță al celor două țări împotriva Imperiului Otoman

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei:

„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele împotriva Brăienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, încartea sa „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.

Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.

După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță.

Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.

Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia.

Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.

1916: Rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră

Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.

În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.

În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.

Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA:

“Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”

Foto: Regele Ferdinand (stânga) și generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor rusești în România, în toamna lui 1916, la Bârlad. În spate: generalul rus Beliaev (în spatele lui Saharov) și, ultimul din dreapta, generalul francez Berthelot.

De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România.

În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă:

“Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.

Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau

Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.

În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.

Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.

Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.

În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină.

„Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.

„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“.

Miting al soldaților ruși pe străzile Bacăului în mai 1917. Trupele bolșevizate au încercat să răstoarne guvernul și să-l detroneze pe rege, pentru a proclama revoluția și în România. Tentativele au eșuat, armata română și poporul s-au opus. FOTO: IWM

Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.

La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.

Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:

„ Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 23 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.

„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“

Tranșee rusești abandonate pe linia frontului de pe Siret în iulie 1917. Una din marile probleme ale României în vara acelui an a fost nesiguranța prezentată de aliați. Nu se știa niciodată dacă aliații ruși vor lupta, vor fugi sau vor pactiza cu germanii. FOTO: IWM

Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români.

Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:

– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.

– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.

– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.

Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.

– 8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.

Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi

Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.

Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.

A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina.

A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.

Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.

NOTĂ: o parte din acest text a fost publicat , pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.

Ion C. Brătianu, unul dintre marii făuritori ai României moderne

 

 

 

 „Vizirul” Ion C. Brătianu văzut de academicianul Dan Berindei  

„Printre marii făuritori ai României moderne, Ion C. Brătianu ocupă o poziție deosebită. Biografia lui s-a confundat cu constituirea statului național român și meritele sale au fost mari. Decenii de-a rândul însă, evocarea sa a constituit o primejdioasă tentativă.

Îmi amintesc aspra «critică» la care am fost supus, în 1958, în revistele «Studii» și «Lupta de clasă», sub învinuirea de a fi «încercat» o «reabilitare» a lui Brătianu și a radicalilor în fruntea cărora el se afla în perioada Unirii Principatelor, când nu făcusem decât să scriu un adevăr, acela că Ion C. Brătianu nu fusese un adversar, ci dimpotrivă, un partizan al eliberării țărănimii române și al împroprietării ei!

Ulterior, a fost «îngăduită» evocarea lui, dar cu accentuată discreție!

 

 

 

În București, printre primele statui care au fost înlăturate (la venirea  comuniștilor) a fost și monumentul care-i fusese dedicat și, o dată cu statuia, a dispărut și titulatura pieței din centrul Capitalei, care-i evoca nu numai numele, ci mai ales rolul jucat în crearea statului român modern.

Vina principală a bărbatului de stat constase, de fapt, în aceea că lăsase urmași politici și mai ales pe fiii săi: marele Ionel Brătianu, priceputul Vintilă Brătianu și cel din urmă președinte al partidului – înaintea lungului somn la care a fost sortit – Dinu Brătianu, cel încetat din viață în teribila închisoare de la Sighet, Ion C. Brătianu mai «greșise» prin aceea că fusese bunicul lui Gheorghe Brătianu, fruntaș liberal, dar și unul dintre cel mai de seamă istorici români.

Se cuvine ca locul de mare luptător în istoria națiunii să-i fie redat. Nădăjduim că nu va trece prea multă vreme până când în București va fi din nou înălțată o statuie care să-l evoce”.

Sub semnul revoluției

Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, la Pitești. Venirea sa pe lume chiar în anul revoluției condusă de Tudor Vladimirescu este semnificativă, mai ales că o bună parte din viață a trăit-o sub semnul revoluției!

Tatăl său, clucerul Dincă Brătianu, aparținea, cum arăta cândva Nicolae Iorga, micii boierimi de lângă Olt, depozit permanent de îndrăzneală și inițiativă. De altfel, clucerul Dincă s-a dovedit a fi un «om nou» și mai ales el s-a străduit să asigure urmașilor săi o educație modernă.

Doi dintre fiii săi, Dumitru și Ion, se vor evidenția printre fruntașii unei generații de excepție. Ion C. Brătianu și-a început învățătura la Pitești cu dascăli angajați de tatăl său; a continuat-o la școala lui Simonidis, fost discipol al lui Gh. Lazăr.

A trecut apoi la școala de iuncări și a intrat în cadrul oștirii naționale renăscute. În 1842 cariera sa militară a luat sfârșit, căci a plecat la Paris, unde fratele său Dumitru se găsea de mai mulți ani.

În capitala Franței, tinerii Brătianu au urmat cursuri universitare, au fost studenții admiratori ai lui Quinet și ai lui Michelet, dar mai ales au stabilit strânse legături cu cercurile democratice”.

Secretar al Adunării ad-hoc

Revoluția de la 1848 a oferit lui Ion C. Brătianu prilejul de a-și sluji patria. Membru al Comitetului revoluționar, apoi, după izbânda revoluției, secretar al Guvernului provizoriu și într-o vreme prefect al Poliției din București, el a fost supranumit de popor «Firfirică», datorită prezenței sale pretutindeni, a curajului și a destoiniciei sale.

În două rânduri – în iunie și din nou la sfârșitul aceleiași luni – el s-a pus în fruntea poporului bucureștean și a fost salvatorul revoluției.

Când, la 13 septembrie, oștirea otomană a pătruns în București, Brătianu a fost sortit unui lung exil. Timp de aproape un deceniu, el a fost constrâns să trăiască în afara hotarelor patriei sale, lucrând însă neobosit pentru a o afirma și a-i pregăti noile destine istorice. În 1857, reîntors în Țara Românească, s-a situat firesc printre fruntașii eteriști. Secretar al Adunării ad-hoc, el a fost totodată unul dintre conducătorii grupării radicalilor”.

Adversar al lui Cuza

În 1859, membru al Adunării elective a Țării Românești, Ion C. Brătianu a fost unul dintre artizanii soluției dublei alegeri. Ministru, scurtă vreme, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și sprijinitor al proceselor de reformă, el a trecut în ultimii ani ai domniei lui Cuza, după ce acesta instituise dictatura, pe pozițiile adversarilor săi.

A contribuit la răsturnarea lui Alexandru Ioan I și a fost primul implicat în aducerea ca domnitor al României a principelui Carol de Hohenzollern. În primii ani de domnie ai acestuia s-a impus ca unul dintre principalii lui sfetnici.

Sub presiunile unor puteri străine, Carol I a fost convins, în noiembrie 1868, să renunțe la serviciile lui Ion C. Brătianu, care a trecut astfel din nou în opoziție.

În 1876, Brătianu a ajuns prim-ministru al României, funcție pe care a deținut-o, cu foarte scurte întreruperi, până în 1888, timp de 12 ani. Datorită autorității pe care a dobândit-o în această parte a activității sale, a fost supranumit «Vizirul».

În timpul guvernării sale și, în bună măsură, datorită atitudinii dârze și îndrăznețe pe care a avut-o, a fost principalul artizan al vieții sale, a instituit, în 1881, regatul – eveniment care a marcat însemnătatea pe care o dobândise prezența politică a României în Europa. Guvernarea sa a fost legată și de o relansare, în noi condiții istorice, a procesului de reformă, printre altele el determinând să fie adoptată o lege pentru protejarea industriei naționale”.

Regretat de adversari

După guvernarea sa de 12 ani, Ion C. Brătianu a intrat în opoziție, de altfel, trei ani mai târziu, a încetat din viață, la vârsta de 70 de ani (3 mai 1891).

«Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam», a exclamat atunci regele Carol, iar marele om de stat, bătrânul Mihail Kogălniceanu, a scris rânduri nepieritoare deși, ca om politic, fusese adversarul celui dispărut:

«Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingrați cu dânsul, istoria însă, istoria nepărtinitoare, ea care purcede prin mintea și inima națiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea celui care și-a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naționale și politice ale renașterii României»”.

 

(Sursa: Dan Berindei, Portrete istorice, Ed. Viitorul Românesc, București, 2001, p. 156-160) prin https://foaienationala.ro/