CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Resentimentele și disprețul românilor față de Rusia – o lungă istorie care continuă până astăzi

„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878

Gravele incidente dintre România şi Rusia, petrecute după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878 și înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute, scrie https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani-de-ce-nu-i-suporta-poporul-roman-pe-rusi-jaloanele-unei-ostilitati-seculare.

După ce a fost salvată de la înfrângere în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei domnitorului Carol şi a clasei conducătoare române, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace

Foto: Prințul Carol (în negru), viitorul rege al României, și țarul Alexandru al II-lea (așezat) la Plevna, în 1877

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica.

Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei.

Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război.

„O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin.

România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei:

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.

“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”.

Teritoriile pe care Rusia le-a luat României în 1878, după războiul de alianță al celor două țări împotriva Imperiului Otoman

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei:

„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele împotriva Brăienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, încartea sa „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.

Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.

După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță.

Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.

Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia.

Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.

1916: Rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră

Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.

În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.

În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.

Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA:

“Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”

Foto: Regele Ferdinand (stânga) și generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor rusești în România, în toamna lui 1916, la Bârlad. În spate: generalul rus Beliaev (în spatele lui Saharov) și, ultimul din dreapta, generalul francez Berthelot.

De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România.

În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă:

“Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.

Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau

Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.

În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.

Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.

Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.

În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină.

„Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.

„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“.

Miting al soldaților ruși pe străzile Bacăului în mai 1917. Trupele bolșevizate au încercat să răstoarne guvernul și să-l detroneze pe rege, pentru a proclama revoluția și în România. Tentativele au eșuat, armata română și poporul s-au opus. FOTO: IWM

Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.

La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.

Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:

„ Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 23 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.

„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“

Tranșee rusești abandonate pe linia frontului de pe Siret în iulie 1917. Una din marile probleme ale României în vara acelui an a fost nesiguranța prezentată de aliați. Nu se știa niciodată dacă aliații ruși vor lupta, vor fugi sau vor pactiza cu germanii. FOTO: IWM

Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români.

Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:

– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.

– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.

– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.

Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.

8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.

Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi

Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.

Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.

A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina.

A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.

Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.

NOTĂ: o parte din acest text a fost publicat , pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.

24/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ion C. Brătianu, unul dintre marii făuritori ai României moderne

 

 

 

 „Vizirul” Ion C. Brătianu văzut de academicianul Dan Berindei  

„Printre marii făuritori ai României moderne, Ion C. Brătianu ocupă o poziție deosebită. Biografia lui s-a confundat cu constituirea statului național român și meritele sale au fost mari. Decenii de-a rândul însă, evocarea sa a constituit o primejdioasă tentativă.

Îmi amintesc aspra «critică» la care am fost supus, în 1958, în revistele «Studii» și «Lupta de clasă», sub învinuirea de a fi «încercat» o «reabilitare» a lui Brătianu și a radicalilor în fruntea cărora el se afla în perioada Unirii Principatelor, când nu făcusem decât să scriu un adevăr, acela că Ion C. Brătianu nu fusese un adversar, ci dimpotrivă, un partizan al eliberării țărănimii române și al împroprietării ei!

Ulterior, a fost «îngăduită» evocarea lui, dar cu accentuată discreție!

 

 

 

Imagini pentru statuia lui bratianu din bucuresti photos

În București, printre primele statui care au fost înlăturate (la venirea  comuniștilor) a fost și monumentul care-i fusese dedicat și, o dată cu statuia, a dispărut și titulatura pieței din centrul Capitalei, care-i evoca nu numai numele, ci mai ales rolul jucat în crearea statului român modern.

Vina principală a bărbatului de stat constase, de fapt, în aceea că lăsase urmași politici și mai ales pe fiii săi: marele Ionel Brătianu, priceputul Vintilă Brătianu și cel din urmă președinte al partidului – înaintea lungului somn la care a fost sortit – Dinu Brătianu, cel încetat din viață în teribila închisoare de la Sighet, Ion C. Brătianu mai «greșise» prin aceea că fusese bunicul lui Gheorghe Brătianu, fruntaș liberal, dar și unul dintre cel mai de seamă istorici români.

Se cuvine ca locul de mare luptător în istoria națiunii să-i fie redat. Nădăjduim că nu va trece prea multă vreme până când în București va fi din nou înălțată o statuie care să-l evoce”.

Sub semnul revoluției

Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, la Pitești. Venirea sa pe lume chiar în anul revoluției condusă de Tudor Vladimirescu este semnificativă, mai ales că o bună parte din viață a trăit-o sub semnul revoluției!

Tatăl său, clucerul Dincă Brătianu, aparținea, cum arăta cândva Nicolae Iorga, micii boierimi de lângă Olt, depozit permanent de îndrăzneală și inițiativă. De altfel, clucerul Dincă s-a dovedit a fi un «om nou» și mai ales el s-a străduit să asigure urmașilor săi o educație modernă.

Doi dintre fiii săi, Dumitru și Ion, se vor evidenția printre fruntașii unei generații de excepție. Ion C. Brătianu și-a început învățătura la Pitești cu dascăli angajați de tatăl său; a continuat-o la școala lui Simonidis, fost discipol al lui Gh. Lazăr.

A trecut apoi la școala de iuncări și a intrat în cadrul oștirii naționale renăscute. În 1842 cariera sa militară a luat sfârșit, căci a plecat la Paris, unde fratele său Dumitru se găsea de mai mulți ani.

În capitala Franței, tinerii Brătianu au urmat cursuri universitare, au fost studenții admiratori ai lui Quinet și ai lui Michelet, dar mai ales au stabilit strânse legături cu cercurile democratice”.

Secretar al Adunării ad-hoc

Revoluția de la 1848 a oferit lui Ion C. Brătianu prilejul de a-și sluji patria. Membru al Comitetului revoluționar, apoi, după izbânda revoluției, secretar al Guvernului provizoriu și într-o vreme prefect al Poliției din București, el a fost supranumit de popor «Firfirică», datorită prezenței sale pretutindeni, a curajului și a destoiniciei sale.

În două rânduri – în iunie și din nou la sfârșitul aceleiași luni – el s-a pus în fruntea poporului bucureștean și a fost salvatorul revoluției.

Când, la 13 septembrie, oștirea otomană a pătruns în București, Brătianu a fost sortit unui lung exil. Timp de aproape un deceniu, el a fost constrâns să trăiască în afara hotarelor patriei sale, lucrând însă neobosit pentru a o afirma și a-i pregăti noile destine istorice. În 1857, reîntors în Țara Românească, s-a situat firesc printre fruntașii eteriști. Secretar al Adunării ad-hoc, el a fost totodată unul dintre conducătorii grupării radicalilor”.

Adversar al lui Cuza

În 1859, membru al Adunării elective a Țării Românești, Ion C. Brătianu a fost unul dintre artizanii soluției dublei alegeri. Ministru, scurtă vreme, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și sprijinitor al proceselor de reformă, el a trecut în ultimii ani ai domniei lui Cuza, după ce acesta instituise dictatura, pe pozițiile adversarilor săi.

A contribuit la răsturnarea lui Alexandru Ioan I și a fost primul implicat în aducerea ca domnitor al României a principelui Carol de Hohenzollern. În primii ani de domnie ai acestuia s-a impus ca unul dintre principalii lui sfetnici.

Sub presiunile unor puteri străine, Carol I a fost convins, în noiembrie 1868, să renunțe la serviciile lui Ion C. Brătianu, care a trecut astfel din nou în opoziție.

În 1876, Brătianu a ajuns prim-ministru al României, funcție pe care a deținut-o, cu foarte scurte întreruperi, până în 1888, timp de 12 ani. Datorită autorității pe care a dobândit-o în această parte a activității sale, a fost supranumit «Vizirul».

În timpul guvernării sale și, în bună măsură, datorită atitudinii dârze și îndrăznețe pe care a avut-o, a fost principalul artizan al vieții sale, a instituit, în 1881, regatul – eveniment care a marcat însemnătatea pe care o dobândise prezența politică a României în Europa. Guvernarea sa a fost legată și de o relansare, în noi condiții istorice, a procesului de reformă, printre altele el determinând să fie adoptată o lege pentru protejarea industriei naționale”.

Regretat de adversari

După guvernarea sa de 12 ani, Ion C. Brătianu a intrat în opoziție, de altfel, trei ani mai târziu, a încetat din viață, la vârsta de 70 de ani (3 mai 1891).

«Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam», a exclamat atunci regele Carol, iar marele om de stat, bătrânul Mihail Kogălniceanu, a scris rânduri nepieritoare deși, ca om politic, fusese adversarul celui dispărut:

«Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingrați cu dânsul, istoria însă, istoria nepărtinitoare, ea care purcede prin mintea și inima națiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea celui care și-a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naționale și politice ale renașterii României»”.

 

(Sursa: Dan Berindei, Portrete istorice, Ed. Viitorul Românesc, București, 2001, p. 156-160) prin https://foaienationala.ro/

22/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

„Clubul spânzuraţilor” și frontul secret al războiului pentru România Mare

 

 

Dubla aniversare, a Centenarul Marii Uniri și a Centenarul Primului Război Modial constitue un binevenit prilej pentru o retrospectivă asupra pregătirii celor două evenimente în planul activității serviciilor secrete.

Poziția geostrategică și resursele de materii prime ale Regiunii Balcanice, respectiv interesele imperiilor Rus și Austro-Ungar potențau amenințările la adresa popoarelor din acest spațiu, ceea ce generat și pericolele din partea serviciilor secrete.

România conta ca una dintre cele mai bogate țări în petrol, cereale și lemn.

Relieful oferea importante linii de fortificații naturale, iar populația oferea o forță militară combatantă de peste o jumătate de milion de oameni.

Pe cale de consecință, țara era ținta expansiunii economice externe și a spionajului străin, iar când avem în vedere amenințările din partea serviciilor secrete, ar fi imprudent să nu se manifeste aceeași măsură, omnidirecțională a vigilenței, fiindcă oricând prietenul de azi putea fi inamicul de mâine. Asta fiindcă politica nu s-a supus niciodată legilor și nici moralei.

După cum afirma Nicolae Titulescu : 

„Problemul care se pune azi României e înfricoșător, dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimnetele în curs, și atunci, istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e „mâine”cu ochii mari deschiși la tot ce e „azi” nu pricepe și înlemnită stă pe loc, și atunci istoria ei va înfățișa pentru vecie exemplul unic și mizerabil al unei sinucideri viețuite! Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi întreagă fără jerfă”.

La rândul său, fruntașul politic conservator Nicolae Filipescu rezuma: „Dorința mea e să intrăm în acțiune indiferent de timp și de împrejurări…alături de Franța, Rusia și de Anglia, cu toate perspectivele de a înfăptui idealul național”.

Într-un asemenea context, serviciile secrete românești au avut ca obiectiv promovarea și susținerea proiectului politic național al unității teritoriale a poporului român.

Adversarii proiectului unității naționale au exercitat puternice presiuni politice asupra regelui Carol I, care încheiase în anul 1893 un tratat secret de alianță cu Austro-Ungaria, iar prin operațiuni secrete au scos din conservare agentura de mare anvergură creată de Max Ronge și aflată în legătura miniștrilor legațiilor la București ale Germaniei, Hilmar von dem Bushe și Austro -Ungariei, Ottokar Czernin, a consulilor și viceconsulilor Puterilor Centrale de la Constanța și Iași.

La 16 august 1916 a fost fotocopiat și dosarul secret al ambasadorului german, cu peste 200 de documente, cuprinzând partidele, politicienii, generalii și ofițerii, parlamentarii, gazetarii și samsarii corupți care au fost recrutați și trădau România.

Date fiind implicațiile scandalului politic pe care l-ar fi generat darea în vileag a numelor trădătorilor, prim ministrul Ion I.C. Brătianu a dispus să se treacă totul sub tăcere „pentru a nu se demoraliza armata și populația, dar Siguranța să-i supravegheze strict și să le dejoace acțiunile”.

Iancu Panaitescu, directorul general al Poliției și Siguranței Generale a procedat în consecința dispoziției primite. Filajul de intimidare și alte forme de supraveghere, pe unii i-a descurajat, pe alții i-a întărâtat, dintre cei trimiși în prima linie a frontului , unii au fost uciși de glonț, alții s-au sinucis, ori au trecut la inamic.

Printr-o puternică și periculoasă propagandă favorabilă intereselor Puterilor Centrale se influența și manipula opinia publică, în care scop s-au corupt politicieni și patroni de presă și ziariști. In acest sens, esterelevantă telegrama strict secretă trimisă de ministrul de externe austro-ungar Leopold Graf Berchtold, șefului Marelui Stat Major, Franz Conrad von Hötzendorf, prin care i se aducea la cunoștință că:

„[…] pentru influențarea opiniei publice din România și anume, atât a personalităților politice, cât și a ziarelor, am întreprins deja de câtăva vreme împreună cu guvernul german o acțiune secretă pentru a cărei scop am pus la dispoziția ambilor noștri reprezentanți la București sume de bani în cantitate extraordinară. Această acțiune, care nu trebuie forțată și care necesită a fi condusă prin intermediari, cu cele mai mari precauțiuni, decurge cu succes, rezultatele urmând a fi curând simțite”.

Poziția unor politicieni, generali, înalți ofițeri ori funcționari, intelectuali, scriitori, artiști și formatori de opinie, printre care Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Costache Lupu, Alexandru Beldiman, Tzigara Samurcaș, Dumitru Nițescu, Gala Galaction, Constantin Stere, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Victor Braniște , generalul Zottu, coloneii A. Sturdza, V.Verzea, Crăiniceanu ș.a. au faclitat operațiunile secrete și succesele spionajului Puterilor Centrale.

Printre ziarele care au pregătit psihologic ocupația germană a României se numărau „Ziua”, „Seara”, „Moldova”, „Minerva”, „Dreptatea”. Intermedierea finanțării a fost asigurată, în principal, de bancherul Rozelius, de directorul unei societăți petrolifere cu capital german, Gunther, agentul comercial Hennenvogel și agentul de publicitate Iwersen.

Din dosarul afacerii de spionaj Gunther aflăm că: „Dosarul Gunther, precum și alte documente descoperite la sediul societății petroliere cu capital german, dar și la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupțiune săvârșite în timpul neutralității și au dovedit nu numai procedeele îndrăznețe ale corupătorilor germani, dar din nefericire și puțina rezistență sufletească a unei părți din pătura conducătoare a țării”.

 

 

Frontul secret al războiului pentru România Mare – Rețelele informative ale patrioților români din teritoriile supuse puterilor imperiale.

 

 

În contrapondere la „puțina rezistență sufletească” a unora din elita politică a vremii, mii de patrioți români din Ardeal s-au înrolat voluntar pe frontul secret deschis de serviciile de informații, atât de către cele civile, dar mai cu seamă de către Secția I-a Informații din Marele Stat Major (din 1916 Marele Cartier General) al Armatei Române.

Secţia I Informaţii Major al Armatei române şi-a extins activitatea de penetrare informativă în Transilvania, Banat şi Bucovina, folosind în acest sens, aproape exclusiv români „de-ai locului”, animaţi de un înalt simţ patriotic.

Aceştia nu şi-au cruţat viaţa pentru idealul unităţii naţionale, au lucrat în condiţii extrem de periculoase, numărându-se printre eroii anonimi care au făurit România Mare.

Crearea rețelelor de informații din Transilvania a fost coordonată, la fața locului, de generalul Traian Grozea şi ofiţeri din Secţia I-a Informații din Marelui Stat Major.

În scurt timp au fost activate mai multe rezidențe ale structurilor informative militare, dar și a celor civile româneşti, în zonele Banat, Cluj-Bistriţa, Braşov-Bran, Oituz-Buzău şi în nordul Bucovinei, luându-se, practic, sub control informativ toate trecătorile, dar şi garnizoanele unde erau dispuse trupe austro-ungare.

În activitatea de culegere și furnizare de informații necesare Armatei române au fost atraşi şi fruntaşi ai românilor transilvăneni, printre care Iuliu Maniu și doctorul Aurel Vlad.

Contraspionajul austro-ungar din Cluj raporta cu îngrijorare :

„În anul 1915, deputații Maniu și Șerban au furnizat poliției secrete române informațiuni militare” și că „doctorul Aurel Vlad a fost și el atras la această activitate”.

Preoții Sebastian Stanca, Avram Stanca și Adam Basarab au acoperit informativ regiunea Petroșani, iar preoții George Negoescu, George Hamzea, Ioan Coman și Ioan Modroiu, regiunea Buzău- Oituz, avocatul doctor în drept Nicodim Cristea și studentul George Fodocean, regiunea Cluj-Bistrița.

Ghiță Pop, îndrumat de colonelul Nicoleanu din Secția I-a Informații, a constitut cîteva nuclee informative în Ardeal, comerciantul Ioan Bulza a cules informații din zona Brașov.

Au fost și transilvăneni care s-au oferit voluntar pentru misiuni periculoase. Astfel, Matei C. Cosma a trimis un memoriu ministrului de interne prin care cerea însărcinarea sa pentru sabotarea căilor de comunicație folosite de inamic, respectiv să mineze căi ferate, poduri și tunele pentru a rupe legăturile Ardealului cu Ungaria.

Vasile Branca a acceptat să fie infiltrat într-un detașament de diversiune și sabotaj al armatei imperiale, care avea misiunea de a distruge vapoarele rușești care transportau pe Dunăre armament și muniții pentru Serbia.

La momentul oportun, Branca a dejucat planul diversionist, predând detașamentul poliției de siguranță române. Maria Manciulea și Lucreția Cârje din Făgăraș au depistat și denunțat autorităților militare române călăuzele false ale inamicului, care îndrumau greșit coloanele militare românești.

 

„Clubul spânzuraţilor”

 

 

Cele mai importante „nuclee” informative din Transilvania au fost conduse de avocatul Spiridon Boita şi învățătorul David Pop.

Gruparea lor informativă (între 200 – 300 de membri) a intrat în legendă drept „Clubul spânzuraților” din Brașov, deoarece potrivit tradiției justiției militare austro-ungare fiecare spion prins sfârșea prin a fi condamnat la moarte prin spânzurătoare. Recrutarea lui Spiridon Boița s-a făcut de către generalul Traian Grozea şi profesorul Udrea, fost profesor la Liceul din Salonic.

El a organizat şi un Centru de culegere de informaţii în oraşul Cluj, iar printre colaboratorii săi s-au numărat Nicolae Telianu – pentru Tulgheş, Gheorghe Stăniloiu- pentru Râşnov, Picu Băncilă -pentru Bran. Iată cum relata ziarul „Dimineața”, din 25 noiembrie 1937, mărturisirea lui Spiridon Boita despre începuturile activității sale pe frontul secret :

„Într-o bună zi m-am pomenit cu niște domni din Regat, care m-au îmbiat să lucrez pentru autoritățile românești. Erau profesorul Udrea, care a funcționat la Liceul comercial din Salonic, și generalul Grozea.M-am așteptat să mă viziteze. Au fost și pe la alții, căci rosturile lor prin părțile noastre datau mai de mult.Am primit. Țin minte că m-am sfătuit o noapte întreagă cu nevasta. Soția mea e de origină ungurească, dar s-a arătat cînd ne-am luat o femeie vrednică de o adevărată româncă. Nu numai că m-a ajutat n toate, dar a suferit cu mine rigorile lungi ale temnițelor maghiare”

Spiridon Boita a îndeplinit misiuni informative în Timişoara, Szeged, Szolnok, precum şi în Bucovina, reuşind să procure planurile fortificaţiilor din Carpaţi construite de-a lungul Mureşului şi Oltului transilvan.

A acţionat travestit în geambaş, muncitor de fabrică, tăietor de copaci în pădurile de frontieră, negustor etc. În rezidentura lui Spiridon Boita au activat la un moment dat aproape 200 de colaboratori. Informaţiile culese au fost transmise în Regat prin intermediul şefului Poliţiei din Predeal.

Spiridon Boita a executat o importantă misiune în Ungaria şi Banat, unde a trebuit să verifice informaţiile potrivit cărora Germania şi Austro-Ungaria şi-au retras o parte din trupe pentru a le concentra împotriva Serbiei.

În această misiune a fost urmărit şi arestat la Timișoara, dar a fost pus în liberatate, datorită calităţilor sale de a-şi motiva prezența și legenda acţiunile în teatrul operațiunilor militate.

Din Timişoara a plecat la Vârşeţ, unde a aflat de la un colaborator şvab (colaborator al Serviciului de informaţii al Armatei române) că Puterile Centrale au adus trupe din Galiţia pe frontul sârbesc.

Pentru verificarea informaţiei a plecat la Szeged, cu scopul de a obține, de la oamenii pe care-i avea acolo, elemente suplimentare privind efectivele ce au tranzitat prin gara orașului și înzestrarea lor de luptă. Mai mult, a prelevat pămînt de pe roțile tunurilor, care a fost expertizat la București de pedologi și geologi, constatându-se că provine din Galiția și din apropiere de Varșovia, În această misiune, Spiridon Boita a avut o „umbră protectoare” ce l-a urmat pas cu pas și pe care a simțit-o:

„Un personaj misterios pe care n-am putut niciodată să-l identific supraveghea ca un factor de prim ordin în ierarhia secretă a organizației modul cum se îndeplineau instrucțiunile și cum lucra echipa. Am avut nu odată dovada că nimic nu-i scăpa din activitatea noastră misteriosului personaj. Era în curent cu toate mișcările, știa cu o uimitoare precizie cum s-a procedat într-o anumită misiune mai grea, dacă rezultatul era cel conform cu realitatea. Era cu un ochi ațintit din umbră asupra întregii noastre organizații”(„Dimineața”, 26 noiembrie 1937).

Învăţătorul David Pop a fost recrutat cu ajutorul fratelui său, Romulus Pop (farmacist în Ploieşti) şi al soţiei acestuia. Despre David Pop, însemnările lui Maximilian Ronge sunt edificatoare asupra talentului și calităților de spion ale acestuia :

”David Pop era neobosit. Niciodată nu stătea, mai mult de o zi pe săptămână, în casa lui, era veșnic în căutare de noi colaboratori. Mai ales, îl găsim dând târcoale în mediul militar. Pretutindeni e la pândă, pretutindeni caută să culeagă o informație […]. Câte nu iscodește ! Ca să se dea bine pe lângă cucoane, le poftește în trăsura lui, și fiindcă îl interesază lucrările de fortificații, el frecventează, îmbrăcat în straie de vânător, pe muncitoriicare trebăluiesc la aceste fortificații. Când se brodește în vreolocalitate se dă drept chiabur, jucând cărți, cu o gentilețe remarcabilă, cu soldații cantonați. Îi lasă pe parteneri să câștige și profită de buna lor dispoziție ca să le scoată informații. Acesta este David Pop”(„Dimineața”, 26 noiembrie 1937).

Cum a reușit spionul șef al Imperiului Austro-Ungar să-l cunoască atît de bine pe David Pop? David Pop, spre deosebire de Boita, un taciturn viclean, era flecar, hazliu, galanton, imaginativ-combinativ, nu întotdeauna precaut, fapt pentru care a cazut într-o cursă întinsă de Maximilian Ronge, care i-a trimis acasă niște „prieteni din regat”, în realitate agenți austro-ungari.

Unul dintre „prieteni” i-a făcut și o percheziție discretă, descoperindu-i carnețelul cu numele colaboratorilor. Au urmat supravegherea, interceptarea corespondenței, a întâlnirilor și, inevitabi, arestarea principalului nucleu al „Clubului spânzuraților”. Lui Spiridon Boita i-a fost arestată soția, care era etnică maghiară, dar și fiica în vârstă de 11 ani.

Au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare opt dintre inculpați, printre care Spiridon Boita, David Pop, Victor Pop, Ion Coman, Zaharia Munteanu, Nicolae Hamza.

La 27 octombrie 1918, organele revoluționare create în urma prăbușirii Imperiului Austro-Ungar și consiliile naționale românești au dispus amnistia tuturor condamnaților pentru participarea la lupta pentru eliberarea Transilvaniei.

Când autoritățile austro-ungare au estimat că numărul ardelenilor care furnizează informații inamicului român a trecut de 1.000, au ordonat mobilizarea și trimiterea în prima linie a frontului a tuturor intelectualilor români în vârstă de pînă la 50 de ani.

Un important „nucleu” informativ a fost constituit în nordul Moldovei, sub conducerea profesorului Aurel Moldovan, care a activat cu folos pe linia de frontieră şi în Bucovina ocupată de Imperiul austro-ungar. Profesorul Aurel Moldovan şi-a ales colaboratorii dintre membrii familiei sale (frații Dumitru, Iosif şi Rudolf) şi prieteni, precum profesorii Tofan şi George Muntean, medicul Ilie Pitecaru, avocatul Nicolae Carabeovski, pădurarul Rudolf Findler etc. Frații lui Aurel Modovan, Iosif și Rudolf au fost arestați și condamnați la 15, respectiv 10 ani de închisoare.

Pentru meritele sale, Aurel Moldovan a fost încadrat ca agent acoperit în Siguranţa Generală şi i s-a acordat dreptul de a se stabili în Bucureşti. Şi alţi români bucovineni au fost încadraţi în Siguranţa Generală.

De pildă, la Poliţia din Dorohoi erau Gheorghe Popa şi Dimitrie Moldoveanu, care circulau ca agenţi acoperiţi, cu permise de circulaţie pe frontieră, emise, „în interesul siguranţei statului”, de către Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale.

Colaboratorii serviciilor secrete românești au fost instruiți asupra categoriilor de informații care prezintă interes, de unde și cum să le obțină, modul de fixare, păstrare și transmitere, unii fiind dotați cu aparate foto ți alte mijloace tehnice. De asemenea, colaboratorii care aveau de îndeplinit misiuni dificile erau supravegheați în secret de ofițeri sau agenți calificați ai serviciilor.

Colaboratori de talia lui Spiridon Boita, David Pop sau Aurel Moldovan au acționat ca rezidenți, care și-au creat nuclee informative în principalele orașe și puncte de frontieră.

În Banat, organele de informaţii româneşti au atras-o la colaborare pe Maria Bălan , care s-a căsătorit cu un ofiţer de „ulani” din armata austro-ungară.

A primit indicativul „B-9” şi a cules informaţii din mediul ofiţerilor armatei austro-ungare privind dispunerea trupelor inamice în Banat, lucrările genistice efectuate la graniţa cu România şi despre acţiunile preconizate de spionajul austro-ungar împotriva României.

Ziarul „Paris Soir”, din 6 octombrie 1936, o evoca, la cinci zile după moartea ei :”…faimoasa Maria Bălan, regina spionajului, o Mata Hari a Ungariei „.

Cotidianul italian „Tempo”, din 10 octombrie 1936, nota: „ Planurile serviciului de spionaj erau dejucate […] de o spionană desăvârșită, pentru a cărei capturare austriecii erau gata să ofere sume fabuloase”.

Sveltă, frumoasă, „toc înalt și minte brici”, vorbitoare excelentă a limbilor sârbo-croată, maghiară, franceză și germană, fiica preotului român din Vârșeț a adus mari servicii, atât României, dar și Serbiei aflate în război cu Puterile Centrale. Căsătoria Mariei Bălan cu ofițerul austro-ungar, în fapt a fugit cu acesta de acasă la Timișoara, fusese prima misiune importantă primită din partea unui agent al serviciilor române.

Când a fost identificată și arestată, știrea a fost o lovitură de trăsnet pentru numeroși generali și ofițeri austro-ungari care-i fuseseră harnici curtezani.

Nu a divulgat nici-un nume. A fost condamnată la moarte prin spânzurătoare, sentința urmând a fi executată în zorii zilei următoare pronunțării, dar când trebuia dusă la eșafod, celula era goală. Imediata ei apariție la București a dus la concluzia că spionajul român, cu concursul colaboratorilor și patrioților din Timișoara i-au organizat evadarea.

A fost răsplătită, fiindu-i facilitată șederea la București și Paris sub o altă identitate până în anul 1928, când s-a întors la Vârșeț, localitatea natală. Pe data de 1 octombrie 1936, Maria Bălan a fost găsită moartă, otrăvită, la mormântul părinților.

Evaluând ansamblul acțiunilor serviciilor secrete românești pentru eliberarea Transilvaniei și relizarea unirii, Maximilian Ronge a concluzionat :

”România stabilise în Transilvania o vastă rețea de spionaj . Serviciul de spionaj românesc a găsit în sânul populației din Transilvania multe simpatii. Această stare de spirit a fost exploatată în 1916 (…) când au găsit o sumedenie de oamenicare informau asupra mișcării trupelor noastre (…) Pe de altă parte și un oarecare număr de preoți, institutori și avocați transilvăneni s-au dat de partea năvălitorului, sfătuind soldații să calce jurământul și să dezerteze” ( soldații români din armata austro-ungară). Pentru slăbirea bazei patriotice de sprijin, cca. 10.000 de români au fost ridicați și strămutați în apropiere de Szolnok, alți 400-500 internați în lagărele de la Taplosulye și Ostffyaszonayfaja, numerosi patrioți au fost întemnițați la Sopron, Seghedin și la Cluj. În anul 1916 au fost judecați de instanțele ungurești pentru „trădare de țară” (n.n. trădarea Ungariei) 257 de români”.

Atașații militari ai României la Berlin, Viena și Sofia – colonel Mircescu și căpitan Gheorghe Rozin, coloneii Traian Stârcea și Țenescu au furnizat informații exacte și deosebit de importante asupra intențiilor, planurilor, capabilităților și operațiunilor militare ce vizau Romînia, dar generalul Zottu, șeful Marelui Stat Major le-a calificat „exagerate”, „îndoielnice”, ori adnota : „se dețin date care le contrazic”.

După dezastrul de la Turtucaia, generalul Zottu s-a sinucis. Au fost în mod exemplar la datorie Iancu Panaitescu, directorul Siguranței Generale, Romulus Voinescu, Inspectorul General al Poliției, comisarul Duca -Brigada Specială de Siguranță din Constanța.

Și unii oameni politici de marcă considerat că este de datoria lor să susțină efortul informativ secret:

– Primul ministru I.I.C Brătianu s-a angajat în dezinformarea ambasadorului german;
– Titu Maiorescu, deși filogerman, nu acționat împotriva intereselor statului român. Dimpotrivă, a cules și furnizat informații din anturajul ambasadorului Germaniei;
– Nicolae Iorga s-a angajat în pregătirea contrainformativă a populației, semnând articole, precum „Cum ne putem lupta cu spionii ?” Ei, spionii Puterilor Centrale, scria Iorga: „[…] pot fi văzuți oriunde și oricând […] o mare primejdie națională […] să tăcem, să-i refuzăm”.

Asemenea lui Iorga au procedat Mihai Sadoveanu și Octavian Goga , toți trei colaboratori ai ziarului „România”, apărut după suspendarea presei corupte de inamic.

Constantin Kirițescu în „Istoria războiului pentru întregirea României” consemnează: „Dosarul Gunther, precum și alte documente descoperite la sediul societății petroliere cu capital german, dar și la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupțiune săvârșite în timpul neutralității și au dovedit nu numai procedeele îndrăznețe ale corupătorilor germani, dar din nefericire și puțina rezistență sufletească a unei părți din pătura conducătoare a țării. „

Agentul M. 255 („Farmacistul”) :

„N-ai să știi niciodată…Unii spun că a fost un om, alții că a fost o firmă. Eu nu știu cine a fost, tocmai pentru că l-am cunoscut sub forma a vreo patru personagii. Știu unde a stat Iwesen, om sau firmă… E în fața Legației germane pe strada Victor Emanuel. Pe atunci îi zicea strada Cosma. Aici, în această casă ștearsă… făcută anume să nu fie luată în seamă și să nu atragă atenția, a fost sediul acțiunii Puterilor Centrale în timpul celor doi ani de neutralitate românească. Un om care s-a schimbat de câteva ori și pe care îl chema invariabil Iwersen era patronul și șeful. De aici porneau informațiile tendențioase, articolele șablon răspândite la ziare, fotografiile de propagandă pentru reviste. Aici se recrutau agenții. Se centralizau informațiile. Se cultivau ziariștii și se inspirau ziarele. Din când în când, o siluetă se oprea o secundă în fașa casei, privea la stînga și la dreapta, apoi dispărea prin portița modestăde lemn. Un om de legăturăcare mergea apoi cu acesta la redacții, parlamentari ssau șefi politici.”

Referitor la procedeele folosite în operațiunile de influență, propagandă, contrapropagandă și deinformare: „Se lucra cu toată gama mijloacelor. Cercurile conservatoare erau ațâțate contra Franței democrate și revoluționare, iar Germania era prezentată ca o forță feudală simpatică sentimentelor boierești.

Social-democraților și cercurilor de stânga, în loc să li-se vorbească de o Franță democratică, li se denunța Rusia țaristă, ororile Ohranei și calvarul nihiliștilor din Siberia. Femeilor li se vorbea despre oroarea războiului, care ucide soții și copii. Fiecare sector de opinie publică își avea la oficina Iwersen raftul de farmacie cu doctoria propagandei potrivite. Iar la bază erau banii, banii și iar banii.”

Ziarul „Ziua”, cel fondat în anul 1994 de Sorin Roșca Stănescu, se revendica din „Ziua”, ziar fondat în anul 1930, dar, în realitate, ziarul a apărut premergător primulului război mondial, sub direcția lui Ioan Slavici, eminent pedagog, scriitor și jurnalist, membru corespondent al Academiei Române, de două ori arestat ca presupus agent austro-ungar și condamant la cinci ani de închisoare, dar eliberat la intervențiile lui Nicolae Iorga și Nichifor Crainic. Contrainformațiile statului român au stabilit că oficinele de spionaj austro-ungare ale lui Maximilian Ronge și cele germane ale lui Walter Nicolai, conduse de Iwersen, Hennenvogel și Gunther, lăsând impresia că fac propagandă în favoarea Puterilor Centrale prin ziarele „Ziua”, „Seara” și „ Minerva”, culegeau informații cu caracter politic, economic și militar.

Referitor la acest aspect, ziarul „Capitala” din 26 martie 1936 relata că:

„Ziua” camufla Serviciul de spionaj politic. Propaganda care o făcea era obiect secundar. Fiecare reporter era, fără să știe, un agent. Aici, în această oficină se centralizau zilnic, de la guvern, dela takiști, de la filipescani, de la socialiști, toate informațiile politice. Acest material brut era vărsat mai departe și astfel se redacta zilnic diagrama atitudinilor politice față de conflictul mondial. Pentru satisfacerea unei note personale, ministrul devenea indiscret. Pentru vanitatea unui elogiu de ziar, parlamentarul dintr-o comisie importantă devenea vorbăreț. Agentul de la „Ziua” înregistra și asta era suficient. Cine trebuia să știe, stia.”

Ioan Slavici – A fost arestat și întemnițat la Fortul Domnești, în luna august 1916, după intrarea în război, fiind pus în libertate la 28 septembrie 1916, deoarece faptele reținute nu se încadrau în prevederile legii spionajului. In perioada ocupației germane a rămas în București, fiind director la „Gazeta Bucureștilor”, poziție din care a criticat panslavismul, dar și aliații francezi și britanici. A scris despre regele Ferdinand că avea drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea și Prostia. Apoi, în martie 1919, a scris că vrednici de cea mai aspră osândă sunt oamenii politici care au încălcat tradiția secolelor de alianță cu Curtea de la Viena.

Peste un an, în 1918, evidenția că încă din secolul al XVIII-lea, Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut soarta celor din Basarabia. In luna ianuarie 1919, Ioan Slavici a fost din nou arestat, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare, fiind pus în libertate la 19 decembrie 1919, în urma intevențiilor amintite ale lui Nicolae Iorga și Nichifor Crainic.

Iată ce a spus Slavici în apărara sa din ultimul cuvânt : „Domnul comisar regal nu e un om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă în spinare toate cârțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame”.

Gala Galation – „Ce a greșit Slavici e simplu de tot […] a avut nenorocirea să nu poată la bătrânețe, să zică altfel decât a zis la tinerețe, în floarea vârstei”.

Lucian Boia – „Dacă la unii scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter”.

Dacă nu avea loc revoluția bolșevică, primul război mondial s-ar fi încheiat printr-o pace separată a Rusiei țariste cu Puterile Centrale, urmare a eșecului Armatei Române, nu al Armatei Ruse, iar linia frontului rusesc din Moldova devenea noua frontieră a Imperiului Rus, urmând ca România să fie împărțită între Germania, Austro-Ungaria și Bulgaria.

Asupra acestui plan, cunoscut ca „Planul Sturmer”, au referit mai multe surse, printre care și germanofilul Petre Carp („Am avut mare noroc că a izbutit revoluția rusească, altfel eram pieduți. Dacă mai dura țarismul și Sturmer în capul guvernului, România era pierdută”), francezii Stienon Charles în „Le Mystere roumanine et la defection russe”, Paris 1918, pag. 221-222

Michel Prevost în „Românii și rușii”, București , 1925, pag 15, Constantin Bacalbașa în „Capitala sub ocupația dușmanului, 1916-1918”, Ed. Ancora, Brăila, 1921pag. 163, dar și Vladimir Ilici Lenin în ale sale „Opere complete”, vol. 30, Ed. Politică, București, 1964, pag. 342.

Să fi știut și Slavici despre planul și negocierile secrete ale guvernului țarist, prin ministrul de externe Sturmer?!

Pe frontul secret nimeni nu a crezut niciun moment în neutralitatea Regatului României. Dimpotrivă, pe acest front s-a luptat acerb pentru pregătirea inevitabilei confruntări militare. Fiecare parte cu miza ei. Miza românilor a fost aceea de a alege între avea sau a nu mai avea o țară a lor.

Rusia imperială, prin tainice înțelegeri cu Germania, Austria, Ungaria și Bulgaria, planificase înfrângerea României și încheierea unei păci separate, în urma căreia își adjudeca Moldova, iar quadrupla alianță a Puterilor Centrale își adjudecau celelate mari ținuturi românești.

Revoluția din Rusia a dat peste cap „Planul Sturmer”, al ministrului de externe (prim ministru interimar) al guvernului țarist. Toate marile operațiuni militare au fost susținute în pregătirea, desfășurarea și izbânda lor de miile de patrioți voluntari dedicați sacrificiului pentru renașterea și întregirea neamului în granițele unui stat puternic și de glorios viitor – România Mare.

Aceste mii de patrioți au constituit frontul secret – rețelele de informații ale românilor din teritoriile supuse puterilor imperiale. Marea trădare de sus, de foarte de sus, chiar de la și de lângă Măria Sa, a fost înfrântă de forța ascunsă, dar de neînvins a celor de jos, căci ei aveau de apărat ogorul ce-i hrănea și pămîntul în care le hodineau întru veșnicie moșii și strămoșii.

Notă : Contrainformațiile statului român au reușit să fotocopieze, în luna octombrie 1914, toate documentele secrete din servieta ambasadorului austro-ungar Czernin, de care nu se despărțea. A fost fotocopiat și cifrul. Întreaga corespondență a Ambasadei Austro-Ungariei la București a fost controlată.

Se pare că operațiunea fotocopierii s-a realizat când ambasadorul era cu Martha Bibescu. Similar, la 16 august 1916 au fost fotocopiat dosarul secret al ambasadorului german, peste 200 de documente, cuprinzând partidele, politicienii, generalii și ofișerii, parlamentarii, gazetarii și samsarii corupți care au fost recrutași și au trădat România.

Date fiind implicațiile unei demascări, Prim ministrul I.C, Brătianu a dispus să nu fie demascați trădătorii pentru a nu demoraliza armata și populația, dar Siguranța să-i supravegheze strict și să le dejoace acțiunile.

 

Aurel I. Rogojan

http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/11/07/frontul-secret-al-razboiului-pentru-romania-mare-clubul-spanzuratilor/

19/11/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: