CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Resentimentele și disprețul românilor față de Rusia – o lungă istorie care continuă până astăzi

„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878

Gravele incidente dintre România şi Rusia, petrecute după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878 și înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute, scrie https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani-de-ce-nu-i-suporta-poporul-roman-pe-rusi-jaloanele-unei-ostilitati-seculare.

După ce a fost salvată de la înfrângere în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei domnitorului Carol şi a clasei conducătoare române, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace

Foto: Prințul Carol (în negru), viitorul rege al României, și țarul Alexandru al II-lea (așezat) la Plevna, în 1877

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica.

Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei.

Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război.

„O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin.

România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei:

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.

“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”.

Teritoriile pe care Rusia le-a luat României în 1878, după războiul de alianță al celor două țări împotriva Imperiului Otoman

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei:

„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele împotriva Brăienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, încartea sa „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.

Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.

După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță.

Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.

Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia.

Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.

1916: Rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră

Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.

În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.

În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.

Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA:

“Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”

Foto: Regele Ferdinand (stânga) și generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor rusești în România, în toamna lui 1916, la Bârlad. În spate: generalul rus Beliaev (în spatele lui Saharov) și, ultimul din dreapta, generalul francez Berthelot.

De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România.

În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă:

“Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.

Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau

Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.

În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.

Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.

Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.

În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină.

„Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.

„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“.

Miting al soldaților ruși pe străzile Bacăului în mai 1917. Trupele bolșevizate au încercat să răstoarne guvernul și să-l detroneze pe rege, pentru a proclama revoluția și în România. Tentativele au eșuat, armata română și poporul s-au opus. FOTO: IWM

Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.

La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.

Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:

„ Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 23 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.

„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“

Tranșee rusești abandonate pe linia frontului de pe Siret în iulie 1917. Una din marile probleme ale României în vara acelui an a fost nesiguranța prezentată de aliați. Nu se știa niciodată dacă aliații ruși vor lupta, vor fugi sau vor pactiza cu germanii. FOTO: IWM

Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români.

Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:

– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.

– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.

– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.

Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.

8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.

Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi

Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.

Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.

A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina.

A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.

Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.

NOTĂ: o parte din acest text a fost publicat , pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.

24/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 24 IULIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 Ziua de 24 iulie în istoria noastră  

  1601 (24 iulie/3 august). Se desfășoară bătălia de la Guruslău (Gorăslău) în care forţele unite ale lui Mihai Viteazul şi ale generalului Gheorghe Basta au înfrânt armata condusă de Sigismund Bathory.

Bătălia de la Guruslău, ultima victorie a lui Mihai Viteazul –  SuntInteligent.ro

Bătălia a avut loc între armata lui Mihai Viteazul (valahi și cazaci) împreună cu Giorgio Basta pe de o parte și cea a lui Sigismund Báthory pe de altă parte. Ea a făcut parte dintr-o serie de confruntări militare între Imperiul Otoman și statele europene în perioada 1591-1606 („Războiul cel lung”).

În iunie 1601, Sigismund Báthory avusese o încercare de a părăsi tronul în schimbul Sileziei. În luptă, Sigismund a avut 40.000 de oșteni transilvăneni, polonezi, turci și tătari (turcii și tătarii fiind în număr de circa 12.000). Trupele lui Sigismund au atacat primele dar au fost respinse. Apoi trupele lui Mihai și cele ale lui Basta (în număr de circa 20.000 de soldați) au atacat pe două coloane și au nimicit oștile lui Sigismund, pricinuindu-le 10.000 morți și luându-le 45 de tunuri, în timp ce aliații au avut doar 1.200 de morți.

După luptă Mihai a primit felicitări de la împăratul Rudolf al II-lea, ceea ce a stârnit invidia lui Basta, din ordinul căruia Mihai Viteazul a fost ucis de către un detașament de mercenari valoni la 9/19 august 1601.

1772: A început Congresul de pace de la Focşani , strămutat apoi la Bucureşti  (până la 22 martie 1773), în timpul căruia delegaţiile Moldovei şi Ţării Româneşti au cerut independenţa de fapt, sub garanţia Austriei, Rusiei şi Prusiei şi unirea celor două ţări româneşti

  Delegaţiile boiereşti au invocat, în sprijinul cererilor lor, „capitulaţiile” incheiate de Poartă cu  Ţările Române, texte prin care li se recunoştea statutul de largă autonomie.

1840: S-a născut în Ucraina, la Starokostiantîniv, poetul, dramaturgul şi actorul evreu de limba idiş si ebraică, Avram Goldfaden (Avrum Goldnfoden).

Este autorul a 40 de piese de teatru fiind considerat părintele teatrului evreiesc modern.

Imagine similară

În 1876 Golfaden s-a mutat la Cernăuţi, în Bucovina, pe atunci posesiune austro-ungara , unde a redactat un cotidian în limba idiş – „Dos Bukoviner Israelitishe Folksblatt” („Foaia populară israelită din Bucovina”).

Nereuşind să plătească cheltuielile de înregistrare ale publicatiei şi eşuând în încercarea de a scoate totuşi gazeta sub un alt nume, Goldfaden plecă în România vecină, la Iaşi, unde locuia deja o numeroasă minoritate evreiască.
În anul 1876 a fondat în oraşul Iaşi primul teatru profesionist în limba idiş din întreaga lume.
La Iaşi s-a înfiinţat în onoarea sa, Festivalul Avram Goldfaden.
A decedat la 9 ianuarie 1908, la New York.

1864: S-a înfiinţat Poliţia de Frontieră a Prinipatelor Române Unite.

Actul de naştere al instituţiei este considerat Decretul nr. 892 din 24 iulie 1864, semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care i-a reunit pe grănicerii moldoveni cu cei munteni într-o singură structură, organizată pe zece batalioane grupate în patru “inspectorii”.

 1868:  La Viena, au fost semnate o Convenţie poştală între România şi Austro-Ungaria şi o Convenţie poştală româno–germană.

1876 (24 iulie /5 august): În România s-a format un nou guvern in întregime liberal, în frunte cu Ion C. Brătianu, care a condus România până în 1888 (cu excepţia perioadei aprilie-iunie 1881).

Ion C. Bratianu | Istorie pe scurt

A fost cea mai lunga guvernare a unui singur partid din istoria vechii Romanii în timpul acesteia ţara cucerindu-şi independenţa (9/21 mai 1877), pe care şi-a consolidat-o participând la războiul ruso-româno-turc (1877-1878).

Tot în aceasta perioada fost proclamat Regatul (14/26. martie 1881) şi s-a adoptat o serie de măsuri legislative menite să modernizeze ţara şi să întărească poziţia ei pe plan internaţional.

 

1886: S–a născut actorul Mişu Fotino, fondator al Teatrului de Stat din Braşov; (m. 4 ianuarie 1970).

Era tatal renumitului actor Mihai (cunoscut ca Mişu Fotino, n 14 septembrie 1930  – d. 13 ianuarie 2014).

1894: S-a născut în Mărginimea Sibiului, în satul Sibiel, judeţul Sibiu istoricul român  Andrei Oţetea, membru al Academiei Române.

  În anul 1919 s-a numărat, alături de D. D. Roşca şi Nicolae Tolu, printre tinerii bursieri trimişi de ASTRA la studii universitare în Franţa.

A studiat la Sorbona limbile italiană şi franceză şi a urmat, în paralel, cursurile Şcolii de Ştiinţe Politice.

S-a format la şcoala raţionalismului francez în preajma unor spirite ilustre ale timpului: Andre Siegfried, Henri Hauvette, Henri Hauser, Charles Diehl.

În 1926 şi-a susţinut doctoratul cu o teză asupra istoricului şi diplomatului florentin renascentist, Francesco Guicciardini.

Imagini pentru Andrei Oţetea,photos

 Specialist în istoria Evului Mediu şi a epocii moderne, a fost profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti şi membru al Academiei Române din anul 1955.

Sub oblăduirea sa: Florin Constantiniu, Radu Manolescu, Şerban Papacostea, Ştefan Ştefănescu ş.a.
Activitatea ştiinţifică a lui Andrei Oţetea s-a completat prin conducerea Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” (1947-1948; 1956-1970) şi a prestigioaselor reviste de istorie, „Studii” şi „Revue Roumanie d’Histoire”, editate sub auspiciile Academiei Române.

  A fost redactor responsabil al volumelor II şi III din Istoria României.

A fost preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, vicepreşedinte al Academiei Latine din Paris şi membru al Societăţii de Istorie modernă a Franţei şi a fost distins cu titlul de „Om de Ştiinţă Emerit”.
Andrei Oţetea a murit la 21 martie 1977 la Paris şi a fost înmormântat în satul natal, Sibiel, la 28 martie 1977.

  1917 : Se desfăşoară Bătălia de la Mărăşti, confruntare care a deschis seria celor trei mari bătălii – Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse au reuşit să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei.

Trupele române obţin o strălucită victorie asupra armatelor germane conduse de generalul von Mackensen (24 iulie/6 august-6/19 august).

Ofensiva română a fost pregătită strategic în lunile mai – iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse.

După eşecurile din 1916, s-a încercat preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei.

Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei.

Imagine similară

Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa.

Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.

Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane.

Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri.

Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice.

Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti.

Prin aceasta ofensiva, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi.
Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.).

Urmările victoriei au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti.

Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen.

Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac.

Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, când în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.

 

Foto: generalul roman Eremia Grigorescu și feldmareşalul german August von Mackensen.

Foto: Mausoleul de la Maraşeşti ridicat în amintirea eroilor cazuţi în luptele din Moldova în timpul Primului Razboi Mondial

 1923: S-a semnat Tratatul de la Lausanne, prin care se stabileau granițele Turciei moderne, în urma războiului turc de independență.

Harta noii Turcii

Tratatul de Pace de la Lausanne stabilea apartenenţa întregii Anatolii şi a Traciei Răsăritene la Turcia, anulând astfel prevederile Tratatului de la Sèvres, semnat în 1920 de guvernul otoman. Tratatul de la Lausanne a fost ratificat de guvernul de la Atena pe 11 februarie 1924, şi de guvernele britanic, italian şi nipon pe 6 august în acelaşi an.

Turcia se obliga să recunoască, între altele, noile state în hotarele fixate (inclusiv insula Ada-Kaleh aparţinând României). Printre cele 17 anexe ale Tratatului se număra şi Convenţia internaţională privind statutul strâmtorilor, care stipula demilitarizarea lor, precum şi libertatea de navigaţie pentru toate vasele comerciale şi de război ale tuturor statelor, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.

Tratatul a pus capăt războiului revoluționar turc dintre aliații din primul război mondial și forțele naționaliste aflate sub controlul Marii Adunări Naționale a Turciei cu sediul în Ankara, aflate sub comanda lui Mustafa Kemal Atatürk, asigurand recunoașterea internațională a suveranității noului stat „Republica Turcia”, proclamată la rândul ei ca stat succesor al Imperiului Otoman. 

1923: România semneaza  Convenţia de la Lausanne privind regimul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele .

Tratatul a fost ratificat, la 31 august 1924, Tratatul de Pace de la Lausanne cu Turcia şi Convenţia relativă la regimul strâmtorilor (Bosfor şi Dardanele)

  România, reprezentată de I.G. Duca, a susţinut principiul libertaţii de navigaţie, exprimându-şi interesele economice asupra regiunii strâmtorilor.

In urma  Convenţia de la Lausanne s-a demilitarizat complet zona strâmtorilor şi s-a stabilit obligaţia submarinelor de a trece pe la suprafaţa in strâmtori, se statua libertatea de trecere a vaselor comerciale în orice moment al zilei şi sub orice pavilion, iar navele de război nu aveau voie sa staţioneze în strâmtori.

1929: A intrat în vigoare pactul Briand-Kellogg, prin care mai multe state se angajau să renunțe la război ca instrument de politică externă.

 Prin Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și drept Pactul de la Paris, a fost o inițiativă comună franco-americană, care propunea condamnarea folosirii războiului ca modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state și rezolvarea acestor dispute prin metode pacifiste.

Deși a fost aplaudat drept o inițiativă diplomatică remarcabilă, Pactul a fost, în fond, un eșec pentru că  nu a impus sancțiuni în cazul încălcării principiilor sale fundamentale, astfel că unora  dintre statelor semnatare   le-a fost usor să -l  încalce, atunci cand au considerat oportun.

Acest Pact a fost semnat  la Paris, pe 27 august 1928, de reprezentanții a 15 state (Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Marea Britanie, Statele Unite și Statul Liber Irlandez) si  a intrat în vigoare un an mai târziu. Ulterior, vor adera la acest Pact alte 47 de state, printre care și România.

 1934: S-a născut la Șimleu Silvaniei interpretul  român de muzică uşoară, Alexandru Jula.

Imagini pentru Alexandru Jula photos

1937: S-a stins din viaţă  dr. Alexandru Obregia, cunoscut medic psihiatru şi profesor universitar, titularul catedrei de „Psihiatrie şi Clinica bolilor mintale”, din cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti între 1910 – 1924 ; (n.1860).

1939: S-a născut la Cluj, pictorul Călin Pojar; (m. 2010).

Imagini pentru pictorul Călin Pojar

Tatăl său,  fost un preot greco-catolic care a indurat ani grei de puşcarie comunistă, motiv pentru care tanarul Calin Pojar (impreuna cu fratele sau, devenit ulterior profesor de muzică) au avut mult de indurat din cauza „originii” lor  nesănătoase.

Tentativele sale de a fi admis la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj finalizându-se în mai multe rânduri cu eşecuri.

Are  lucrări în colecţii muzeale şi de stat din România şi în colecţii particulare din România, Italia, Germania, Spania, Norvegia, Austria, Anglia, Grecia, Israel, SUA etc.

 1942:  A început bătălia pentru Caucaz, în timpul căreia s-au confruntat armatele germane şi române cu cele sovietice şi care s-a încheiat cu  victoria   sovieticilor la 9 octombrie 1943.

Imagini pentru bătălia pentru Caucaz,photos

Foto: Armata română în Caucaz

Numita  Operaţiunea Edelweiss, ofensiva  germana la care a participat Divizia 2 Munte română,  avea ca obiectiv cucerirea câmpurilor petroliere din Azerbaidjan.

Ofensiva germană a fost oprită de Armata Roşie în septembrie în Cecenia, în parte datorită transferării de trupe germane către Stalingrad, unde se desfăşura o aprigă luptă pentru cucerirea acestui oraş.

Contraofensiva sovietică a fost lansată în ianuarie 1943. Baza militară de importanţă strategică de la Novorossisk a fost cucerita până în septembrie, iar Peninsula Taman a fost recucerită  la începutul lunii octombrie.

 1945: S-a născut Constantin Titi Mihail, antrenor emerit al atletismului românesc, de numele căruia se leagă multe dintre performanţele la probele de sprint, garduri şi sărituri; (m. 2016).

 1949: Sunt inaugurate in Republica Populara Română, aflata sub ocupația URSS, primele primelor gospodării agricole colective (GAC-urile), după modelul colhozurilor sovietice.

Colectivizarea agriculturii 1949 - 1962 - Istorica - Radio România  Actualităţi Online

 


 

 

1954: S-a născut în localitatea Jurilovca, jud.Tulcea, caiacistul român Vasile Dîba,  laureat cu aur la Montreal 1976, cu argint la Moscova 1980 şi dublu laureat cu bronz în 1976 şi 1980. 

 A fost primul kaiacist român campion olimpic.


 

1955: A decedat la Sceaux, în Franța geograful și pedagogul francez  Emmanuel de Martonne (n. 1 a cunoscut pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României mari precum și pentru  studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a Geografiei României și a Munților Făgăraș pe care i-a  numit Alpii Transilvaniei.

În 1918, a fost desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de   pace purtate după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute  cu obiectivitate  guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României și Poloniei prin tratatele de pace.

 

Emmanuel de Martonne - Alchetron, The Free Social Encyclopedia

El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului.

Acesta a  contribuit, în mod semnificativ, la trasarea  granițelor din 1918-1921 (dintre care cele  între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi).

Conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei  României spre vest pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița.

În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română l-a ales membru de onoare în 1912.  Între anii 1931 – 1949, a prezidat Uniunea Geografică Internațională și a fost ales  membru al Academiei Franceze de Științe.

 

1963:  Între 24 şi 26 iulie, a avut loc, la Moscova, Consfătuirea primilor secretari ai CC ale partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a şefilor de guverne ale ţărilor membre ale CAER.

La această consfătuire, liderul comuniştilor români, Gh. Gheorghiu-Dej, sprijinit de polonezi şi de unguri, a respins planul propus de liderul PCUS, Nikita Hruşciov, de integrare economică a ţărilor membre ale CAER, argumentând împotriva transformării României într-un hinterland agricol.

Formularea propusă de conducerea PMR era de coordonare a planurilor (nu de integrare economică), colaborarea urmând să se facă pe baza egalităţii în drepturi şi respectării suveranităţii naţionale.

 1964: În România comunistă a fost aplicat  Decretul Consiliului de Stat prin care erau graţiaţi de restul de pedeapsă 3.244 de condamnaţi, dintre care 3.205 deţinuţi politici pentru infracţiuni „contra securităţii statului”.

De subliniat că toţi deţinuţii politici au rămas cu cazier penal, autorităţile comuniste neintenţionând niciun moment să revizuiască validitatea condamnărilor.

1974: A murit cântăreaţa română Elena Zamora.

Elena Stănescu – cea care avea să devină celebră sub numele de scenă Elena Zamora – s-a născut la Ploiești în anul 1897.

A debutat la doar 17 ani, pe scena Teatrului Național din Iași, în opereta “M-zelle Nitouche”.

A avut parteneri de scenă pe Constantin Tănase, Al. Critico, Ion Manu, Victor Antonescu, Mia Teodorescu și N. Niculescu-Buzău.  

A  jucat pe scenele bucureștene în mari succese revuistice precum “Di Granda”, “Extemporalul” sau „Băiat de viață”.

A urmat o lungă perioadă petrecută pe scenele pariziene, dupa ce a debutat în Franța pe scena teatrului parizian “Palace” interpretând celebrul șlagăr “La Violetera” – “în franțuzește”,dar și cântecul popular românesc “S-a dus cucul de pe-aici”.

 Elena Zamora  și-a publicat memoriile în anul 1964 în volumul “Am slujit cântecul”.  Marea actrița a murit zece ani mai târziu, în 1974. 

1977: A decedat Emil Botta, actor, poet şi autor al volumelor de versuri “Întunecatul april”, “Pe o gură de rai”, “Versuri”, “Un dor fără spaţiu”; (n. 15 sept 1911, la Adjud, Vrancea).

A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti (1932) si a activat de-a lungul timpului la Teatrul Naţional din Bucureşti, în Compania Bulandra si in Teatrul Comedia.

A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile(1939),   S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună (tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi… Harap alb, 1965,  Dacii, 1966, Faust XX, 1966,  Columna, 1968, inclusiv înReconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu.

1978: Generalul de securitate  Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului Direcţiei Informaţii Externe, secretar de stat în Ministerul de Interne al României ceauşiste, cere azil politic ambasadei SUA de la Bonn.

Defectarea în occident a lui Pacepa, fost o mare lovitură pentru spionajul român și personal pentru dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.

1990: Senatul României adoptă un proiect de lege prin care se instituie ca sărbătoare naţională a României ziua 1 decembrie, zi în care, în anul 1918, prin unirea Transilvaniei cu România, s–a încheiat procesul constituirii statului naţional unitar român.

 

2006: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a decis desecretizarea dosarelor politicienilor romani.

2010: A decedat la Bacău, dirijorul  român Igor Ciornei; (n. 25 decembrie 1923, Basarabia).

Imagini pentru Igor Ciornei photos

Foto: Maestrul Igor Ciornei

2017: A murit inginerul şi profesorul Horia Colan, cunoscut specialist în domeniul metalurgiei, preocupat mai ales de ştiinţa materialelor, metalografie, difuzia în metale, tratamentele termice, metalurgia pulberilor, istoria ştiinţei şi tehnicii.

Imagini pentru Horia Colan,photos

A publicat invenţii în domeniul metalurgiei pulberilor şi a fost  membru titular al Academiei Române din 2010; (n. 1926).

 2017: A murit regizorul de film documentar și producătorul român Răzvan Georgescu.

Foto:  Răzvan Georgescu

Născut în 1964, la Tg. Mureș, Răzvan a absolvit Liceul Lenau din Timișoara și Facultatea de Filosofie din București.

În 1989, a emigrat în Germania, unde a și murit, în iulie 2017. A produs și regizat mai multe filme, dintre care: “Născuți la comandă – Decrețeii” (2005), „Bela Lugosi – vampirul căzut” (2007), „Testimonial” (2008), „Pașaport de Germania” (2014). Este autorul cărții de povești „Fibunși” (Editura Fundația Interart Traide, 2015).

Diagnosticat în urmă cu mai bine de un deceniu cu o tumoră cerebrală malignă, Răzvan a ales să lupte cu boala și cu estimările medicilor, care îi dăduseră numai trei ani de viață. 

 2017: A decedat Nicolae Nedef, handbalist și antrenor, unul dintre cei mai titrați antrenori de handbal din lume (a câștigat șapte titluri de campion mondial la handbal dintre care trei cu echipa națională feminină, în 1956, 1960 și 1962, și patru cu echipa națională masculină, în 1961, 1964, 1970 și 1974, plus alte medalii la Campionatele Mondiale și la Jocurile Olimpice de vară);  (n. 1928).

Imagini pentru handbalist Nicolae Nedef,photos

 24 iulie este în ţara noastră Ziua grănicerilor şi marchează constituirea în 1864, a primului corp unificat al grănicerilor din România.


 

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 Sfânta Hristina

Sfânta Hristina  s-a născut in cetatea Tyr si a trait in timpul imparatului Septimiu Sever (193-211).

A fost fiica lui Urban, reprezentantul imperial al acestei cetati.

Cand a ajuns la varsta de doisprezece ani, Sfanta Hristina a fost inchisa de tatal ei intr-un turn. Acesta dorea sa o fereasca de ochii multimii pentru ca era foarte frumoasa. Planul tatalui era sa o tina pe fiica lui in acel turn, pana avea sa implineasca varsta deplina a majoratului.

Nemulțumitaă de credința idolatra, începe sa se roage Celui ce a adus toate de la nefiinta la fiinta. In urma acestei rugaciuni i se arata un inger care ii descopera tainele dumnezeiesti.

Dupa aceste descoperiri, Hristina a distrus toți idolii din turn.

Pentru acest gest a fost supusa la multe chinuri de tatal sau. A fost aruncata in temnita pentru mai multe zile fara mancare, dar a fost hranita in chip minunat de ingeri. Dupa alte suferinte, a fost aruncata in mare. Marea aceea i-a fost ei scaldatoarea Sfantului Botez.

Un nor luminos a umbrit-o pe ea si s-au auzit cuvinte de sus, graindu-se deasupra ei numele Preasfintei Treimi, dupa savarsirea Sfantului Botez.

Suferintele sale nu au incetat nici dupa moartea tatalui el. Succesorul acestuia a torturat-o mai aprins, iar in cele din urma Hristina a primit moartea prin sabie.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/24/o-istorie-a-zileoi-de-24-iulie-video

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. worldwideromania.com ;
  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  9.  Istoria md.
  10. istoriculzilei.blogspot.ro.;
  11. CreștinOrtodox.ro.;
  12. Cinemagia.ro.

24/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Câteva cauze care au dus la înfrângerile dezastruoase suferite de România în Primul Război Mondial

File de Istorie/ Participarea României la Primul Război Mondial –  Actualitatea de Calarasi

Povestea campaniei românești din 1916 pe scurt:

Intrată în luptă la sfârșitul lui august 1916, armata noastră a fost învinsă imediat în Sud, de către trupele germane, bulgare și turcești, iar apoi – și în Nord, pe măsură ce germanii și austro-ungarii au reușit să-și trimită diviziile în Transilvania.

Românii au fost zdrobiți de trupele comandate de Erich von Falkenhayn în luptele de la Sibiu și Brașov, apoi împinși înapoi, peste munți.

În Dobrogea, August von Mackensen a ocupat Cadrilaterul, apoi Mangalia, iar în final, Constanța și calea ferată Cernavodă – Constanța.

După o lună și ceva de eforturi, nemții au spart frontul în Valea Jiului, la începutul lui noiembrie 1916, apoi au debușat în Oltenia. Mackensen a trecut Dunărea la Zimnicea și, alături de Armata 9 a lui Falkenhayn, a pornit un atac concentric, împingând trupele române către Moldova.

Armatele noastre au încercat o mare bătălie pe Neajlov, pentru apărarea Bucureștiului, dar rușii au refuzat să intre în luptă în momentul decisiv și diviziile române au fost zdrobite complet. Forțele Puterilor Centrale au ocupat toată țara până la Siret.

România nu a fost cotropită cu totul în iarna 1916-1917 din trei motive:

– nemții și austro-ungarii erau epuizați după efortul făcut,

– drumurile deveniseră impracticabile

și

– pe linia frontului apăruseră 1.000.000 de soldați ruși trimiși de țarul Nicolae al II-lea să salveze situația.

Cu eforturi supraomenești, Franța (în special) a reechipat și instruit armata română în iarna și primăvara lui 1917.

Un alt fapt incontestabil este că renașterea armatei române li s-a datorat francezilor, care au trimis un general (Henri Berthelot a fost un șef de stat major din umbră), sute de ofițeri și subofițeri, zeci de piloți, un foarte numeros corp medical.

Cu armament occidental, francezii au instruit la propriu armata română, învățându-i și pe ofițerii autohtoni să-și facă meseria. Printre marile câștiguri a fost și acela că ofițerilor români li s-a spus că nu mai au voie să-și bată soldații – obicei care, în Franța, încetase cu 100 de ani în urmă!

Așa au fost posibile, în vara lui 1917, operațiunile încununate de succes, atât de mult rostogolite în istoriografia României: ofensiva de la Mărăști și bătăliile defensive de la Mărășești și Oituz.

Cele trei succese au avut, într-adevăr, o importanță majoră, lor datorându-li-se supraviețuirea României ca stat și șansa de a reveni în război cu 24 de ore înainte să se semneze armistițiul pe Frontul de Vest, pe 11 noiembrie.

Dar fără victoria Aliaților în Vest, aceste trei bătălii n-ar fi făcut decât să amâne deznodământul. Intrată în convulsiile revoluției, Rusia își pierduse puterea de luptă. Armatele rusești s-au dezintegrat și, rămasă singură, România a fost nevoită să semneze mai întâi armistițiul, apoi pacea.

În final, capitularea nu s-a produs din vina României – redusă la teritoriul Moldovei, încercuită de inamici și fără posibilități de a se aproviziona. Dincolo de asta, indiferent de cauze și de circumstanțe, eșecul rămâne eșec.

Dar de ce a fost, totuși, învinsă România?

În august 1916 s-a plecat, până la urmă, de la o situație favorabilă. Puterile Centrale aveau în acel moment foarte puține trupe în Transilvania și nordul Bulgariei.

Românii au atacat prin surprindere și, pe parcursul întregii campanii din 1916, au avut superioritatea numerică față de inamici.

Cu toate acestea, lupta s-a pierdut.

Dintr-un tablou foarte complex, care este tratat de istorici în volume întregi, am ales 8 cauze majore ale dezastrului.

Intrarea României în război, așteptată de aliați ca o lovitură decisivă, menită să pună capăt războiului, s-a transformat repede într-o imensă farsă, țara noastră devenind o povară pentru toată lumea. Ba, mai mult, unii istorici cred că ocuparea Țării Românești, cu resursele sale inestimabile de grâne și petrol, a ajutat de fapt Germania să prelungească războiul încă un an.

Cum a fost posibil așa ceva? Ce a contribuit la un asemenea deznodământ?

S-a atacat în direcția greșită

Ipoteza Z, planul de campanie al României în 1916, prevedea un atac pe etape în Transilvania. În prima fază, frontul urma să fie scurtat de la 750 km la circa 300-350 km prin înaintarea până la aliniamentul răului Mureș. Apoi urma atacul până la linia Carpaților Occidentali. În final, trupele române urmau să debușeze în Câmpia Panonică, spre Budapesta. Planul avea serioase hibe. În primul rând, stabilea etape de înaintare excesiv de mari pentru niște trupe care mergeau pe jos. În al doilea rând, nu ținea cont de o posibilă reacție energică a inamicului. În al treilea rând, nu lua în calcul forța extraordinară a armatei germane.

Ipoteza Z, planul de acțiune al armatei române, a prevăzut ca 65% din efectivele disponibile să se concentreze pe ofensivă în Transilvania, în timp ce aproximativ 35% din trupe urmau să adopte o atitudine defensivă în Sud, la granița cu Bulgaria. Asta însemna că 369.159 de oameni s-au îndreptat spre Transilvania, în timp ce 142.523 de oameni au rămas în poziții defensive în Dobrogea și de-a lungul Dunării, înspre Bulgaria.

S-a comis astfel eroarea de a pune rațiunile politice înaintea argumentelor de natură militară, care cereau, din contră, o ofensivă hotărâtă și rapidă contra Bulgariei, simultan cu o defensivă activă pe linia Carpaților.

Aceasta nu este o speculație și nici o discuție contrafactuală inițiată ulterior de istorici care n-aveau ce face.

Generalul Alexandru Averescu, cel mai apreciat și influent comandant militar român, care fusese șeful Marelui Stat Major în 1913, în timpul campaniei românești din Bulgaria, în Al Doilea Război Balcanic, dar și ministru de Război în 1907, pledase încă dinaintea intrării în luptă pentru această strategie.

Numit în august 1916 comandantul Armatei a II-a din Transilvania, el a rămas fidel ideii sale și după ce România a început luptele.

Atașații militari ai Aliaților erau și ei de părere că ar fi fost mai bine ca România să atace în Bulgaria, în loc de Transilvania.

Motivele erau destul de clare, deopotrivă militare și strategice.

Bulgarii erau un adversar „mai pe măsura noastră”, după cum estima Averescu. N-aveau nivelul armatelor germane.

Principalele forțe bulgărești, susținute de câteva divizii germane, se aflau în acel moment în Sud, unde luptau, în zona Kavala – Monastir, cu trupele franco-engleze.

O lovitură puternică, dată cu circa 300.000 de soldați români și cu corpul expediționar ruso-sârb de circa 30.000 de oameni trimis de STAVKA, ar fi avut șanse mari să înfrângă armata bulgară și micile detașamente germane (câteva batalioane) aflate în zona Dobrogei.

Prinsă între două fronturi, Bulgaria ar fi fost constrânsă să se predea, moment din care situația Puterilor Centrale ar fi devenit disperată și nesustenabilă militar.

Scoaterea Bulgariei din luptă ar fi rupt comunicațiile dintre Germania și Austro-Ungaria, pe de o parte, și Imperiul Otoman, pe de alta, ceea ce ar fi dus, foarte probabil, la o capitulare și din partea sultanului de la Istanbul.

România ar fi eliminat pericolul de a lupta pe două fronturi (în Carpați și pe linia Dunării și a Dobrogei).

În sfârșit, s-ar fi scurtat foarte mult linia de aprovizionare a României cu Franța și Marea Britanie. Armamentul, muniția și proviziile s-ar fi putut descărca de pe vapoare la Salonic și aduce apoi cu trenul în țară, o rută infinit mai scurtă și mai facilă decât cea greoaie și nesigură pe precarele căi ferate rusești.

Nu în ultimul rând, odată eliminate Bulgaria și Imperiul Otoman, trupele franco-engleze, alături de reconstruita armată sârbă, s-ar fi putut alătura românilor în efortul de a împinge armatele germane și austro-ungare către Budapesta.

În locul acestui scenariu pentru care au militat destui ofițeri, în frunte cu Averescu, Guvernul liberal condus de Brătianu a ales atacul în Nord, asupra Transilvaniei.

Rațiunile politice au primat în fața celor militare, iar prețul a fost plătit foarte scump de întregul popor român, cu sute de mii de morți, ani de ocupație și de chin, sărăcie, boli și foamete.

Ar fi însă nedrept ca Brătianu să fie judecat foarte aspru. Premierul avea, la rândul său, motive bine întemeiate să insiste pentru atacul în Transilvania.

Ionel Brătianu a trăit toată viața cu amintirea trădării rusești de care avusese parte tatăl său, Ion C. Brătianu, premierul țării în 1878.

România a intervenit în războiul ruso-turc din 1877-1878 la cererea țarului Alexandru al II-lea, într-un moment în care trupele ruse dădeau semne că nu pot gestiona situația.

Armata română condusă de Carol I a contribuit decisiv la victorie, dar după încheierea conflictului rușii n-au mai vrut să plece din țara noastră, iar la tratativele de pace ne-au trădat.

Pentru a scăpa de armata rusă, a fost nevoie ca România să își concentreze forțele și să se pregătească fățiș de război. Apoi, la negocieri, țara noastră n-a fost primită ca beligerant, spre furia lui Brătianu senior.

În final, Rusia ne-a luat județele din Sudul Basarabiei. La schimb, ni s-a dat Dobrogea, teritoriu turcesc care nu fusese niciodată al nostru și care în acel moment era foarte sărac și depopulat.

Acele momente l-au bântuit pe Ionel Brătianu. El nu avea încredere în ruși și știa că, dacă România n-ar ocupa fizic Transilvania, erau mari șanse să rămână fără această provincie istorică pentru care intraserăm, de fapt, în luptă.

Apoi, mai era opinia publică. Soldaților le-ar fi fost foarte greu să înțeleagă ce caută să lupte și să moară în Bulgaria, când, de fapt, ei voiau să-i elibereze pe frații din Transilvania.

Duplicitatea rușilor

Toate aceste motive au făcut ca, până la urmă, să se ia hotărârea greșită din punct de vedere strategic și militar.

Generalul Victor Vladimir Saharov, comandantul trupelor rusești în România, avea o părere foarte proastă despre ofițerii români despre care spunea că nu sunt buni de nimic. A comandat mai întâi corpul expediționar din Dobrogea în a doua jumătate a campaniei (după ce se pierduse Constanța), apoi toate trupele rusești din țară, dar nu le-a angajat ferm în luptă până nu s-a atins aliniamentul de pe Siret. A cerut insistent evacuarea armatei, guvernului și administrației românești în Rusia, cât mai departe de linia frontului

Comportamentul armatelor rusești a fost duplicitar pe parcursul întregii campanii din toamna lui 1916.

Acest lucru l-au afirmat nu doar românii – care ar putea fi suspectați de paranoia –, ci și ofițerii francezi și membrii misiunilor aliate aflate la București.

În drumul său spre România, într-un moment când situația era deja foarte dificilă, generalul francez Henri Berthelot a oprit la Moghilev, unde se afla STAVKA (Marele Stat Major al armatei țariste) și a discutat cu Mihail Alekseev, comandantul trupelor ruse.

Pe parcursul întrevederii, lui Berthelot i s-au trezit primele semnale de alarmă. Solicitându-i lui Alekseev să trimită trupe în ajutorul românilor aflați în dificultate, francezul a avut surpriza să i se răspundă că acest lucru nu se va întâmpla.

Rusul i-a arătat pe hartă linia de pe Siret, dintre Carpați și Dunăre, spunându-i că acel aliniament poate fi apărat.

“Ce jocuri joacă acești oameni?”, s-a întrebat Berhtelot după ce a părăsit STAVKA.

În săptămânile și lunile care au urmat, dovezile că rușii fac un joc duplicitar au fost nenumărate. Trupele trimise în România au evitat să se angajeze în luptă în momentele cheie ale bătăliei pentru București, când intervenția lor ar fi putut schimba soarta încleștării.

Marile unități rusești s-au retras permanent până pe linia indicată de Alekseev, când – într-adevăr – au oprit ofensiva trupelor oricum epuizate de efort ale germanilor.

Lăsând la o parte comportamentul absolut sălbatic al rușilor (care au jefuit în asemenea hal localitățile românești încât bieții locuitori au ajuns să îi întâmpine pe nemți ca pe niște salvatori), această strategie a armatelor țariste a stârnit suspiciuni din partea tuturor.

Venit fără nicio prejudecată în Est, Berthelot a tras, până la urmă, concluzia că rușii își doreau înfrângerea României pentru a putea ulterior să o scoată de la negocierile de pace și să ocupe militar, după încheierea războiului, cel puțin provincia Moldova, dacă nu toată țara.

Țarul Nicolae al II-lea nu părea parte din acest plan machiavelic. El a promis ajutor și a transmis că e alături de Regele Ferdinand “până la ultimul meu soldat și până la ultima copeică”. Dar împăratul Rusiei era un om slab, fără personalitate, a cărui influență era scăzută.

Guvernul și comandanții armatei ruse au făcut, în schimb, tot ce au putut pentru a vedea România prăbușită.

După înfrângerea armatelor române și preluarea frontului de către trupele rusești, guvernul de la Sankt Petersburg a exercitat mari presiuni asupra Regelui Ferdinand și asupra cabinetului Brătianu să accepte evacuarea armatei și a administrației în Est.

Pretextând că armata română e oricum distrusă și că mai mult încurcă operațiunile trupelor ruse, s-a cerut imperativ ca Guvernul, Parlamentul, funcționarii și armata română să fie evacuați fie în zona Donețk, fie chiar în Caucaz!

Sprijiniți de francezii care înțeleseseră șmecheria, românii au rezistat presiunilor. După revoluția rusă din februarie 1917, care a dus la înlăturarea țarului Nicolae al II-lea și a guvernului său și instaurarea unui guvern democratic, rușii au renunțat să mai ceară evacuarea României.

Sursa: Fragmente din articolul https://colectionaruldeistorie.ro/8-motive-pentru-care-romania-a-pierdut-primul-razboi-mondial-cauzele-infrangerilor-dezastruoase-din-1916.

24/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: