CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Resentimentele și disprețul românilor față de Rusia – o lungă istorie care continuă până astăzi

„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878

Gravele incidente dintre România şi Rusia, petrecute după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878 și înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute, scrie https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani-de-ce-nu-i-suporta-poporul-roman-pe-rusi-jaloanele-unei-ostilitati-seculare.

După ce a fost salvată de la înfrângere în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei domnitorului Carol şi a clasei conducătoare române, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace

Foto: Prințul Carol (în negru), viitorul rege al României, și țarul Alexandru al II-lea (așezat) la Plevna, în 1877

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica.

Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei.

Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război.

„O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin.

România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei:

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.

“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”.

Teritoriile pe care Rusia le-a luat României în 1878, după războiul de alianță al celor două țări împotriva Imperiului Otoman

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei:

„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele împotriva Brăienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, încartea sa „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.

Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.

După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță.

Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.

Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia.

Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.

1916: Rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră

Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.

În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.

În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.

Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA:

“Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”

Foto: Regele Ferdinand (stânga) și generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor rusești în România, în toamna lui 1916, la Bârlad. În spate: generalul rus Beliaev (în spatele lui Saharov) și, ultimul din dreapta, generalul francez Berthelot.

De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România.

În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă:

“Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.

Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau

Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.

În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.

Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.

Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.

În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină.

„Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.

„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“.

Miting al soldaților ruși pe străzile Bacăului în mai 1917. Trupele bolșevizate au încercat să răstoarne guvernul și să-l detroneze pe rege, pentru a proclama revoluția și în România. Tentativele au eșuat, armata română și poporul s-au opus. FOTO: IWM

Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.

La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.

Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:

„ Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 23 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.

„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“

Tranșee rusești abandonate pe linia frontului de pe Siret în iulie 1917. Una din marile probleme ale României în vara acelui an a fost nesiguranța prezentată de aliați. Nu se știa niciodată dacă aliații ruși vor lupta, vor fugi sau vor pactiza cu germanii. FOTO: IWM

Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români.

Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:

– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.

– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.

– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.

Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.

8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.

Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi

Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.

Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.

A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina.

A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.

Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.

NOTĂ: o parte din acest text a fost publicat , pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.

24/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GÂNDUL ZILEI

 

 

 

 

 

 

 

 

„România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni.”  

 

Petre P. Carp

 

 

 

 

 

 

 

 

Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași – d. 19 iunie 1919, Țibănești, județul Iași) a fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.

A fost unul dintre opozanții lui Alexandru Ioan Cuza și  s-a implicat activ în îndepărtarea sa de pe tronul Principatelor Unite. A fost numit secretar al Locotenenței Domnești care a organizat aducerea pe tronul românesc a lui Carol I.  Un an mai târziu, a fost numit secretar al Agenției Diplomatice a României la Paris.

În 1867, Petre P. Carp a devenit mason. Boierul moldovean s-a dovedit unul dintre cei mai buni oratori conservatori, considerat de istorici al doilea mare politician conservator după Barbu Catargiu.

A fost ales în repetate rânduri ca deputat și senator. De asemenea, a fost reprezentant diplomatic al României în Berlin, Viena și Roma. Întors în țară, Petre P. Carp, a devenit ministru de Externe, apoi ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, ministru al Agriculturii și Domeniilor, ministru al Industriilor și ministru al Finanțelor.

1907, Petre P. Carp a devenit președinte al Partidului Conservator, în urma fuziunii principalelor grupări conservatoare din România. Petre P. Carp a rămas în istorie drept un mare om de stat, dar și prin anecdotele legate de el. El provenea dintr-o familie boierească din Moldova și a fost unul dintre colaboratorii de încredere ai Regelui Carol I al României.

Era cunoscut drept „tăios ca un cuțit și rece ca o zi de iarnă”, cum spunea alt junimist, Nicolae Gane, lupta mai întotdeauna singur pentru cinste și dreptate, cu adepți puțini, fiind și poreclit ,,cavalerul dreptății mâncate de lupi” de către târgoveții care treceau pe lângă casa lui.

Tot Eugen Lovinescu scria despre Petre P.Carp că ,,era un mare caracter, doctrinar, autoritar, cu concepții politice puternice, intransigent și de înaltă demnitate morală”.

Deși conservator, în discursurile sale din Parlament era cunoscut ca un susținător al drepturilor țăranilor: ​,,Un lucru însă vă cer: să-mi garantați că aveți să pironiți proprietatea în mâinile țăranului, atât și nimic mai mult”, afirma P.P.Carp în 1884. „Bogăția unei țări atârnă de câtimea averilor celor mici”, o aserțiune a sa din 1882.

Se spune că în timpul unei călătorii spre Viena, după Războiul de Independență, când Imperiul Rus și-a încălcat angajamentul de a respecta integritatea teritorială a României, ministrul de Externe rus a aflat că în același tren călătorea și P.P. Carp.El și-a manifestat dorința să i se facă cunoștință cu Petre P. Carp, iar când l-a văzut, l-a întâmpinat exclamând: ,,În fine, pot să cunosc și eu pe faimosul filogerman Petre P.Carp”. Iar acesta i-a răspuns în acel moment : ,,Eu nu sunt filogerman, eu sunt rusofob!”

 

Regele Carol I a incetat din viata la 27 septembrie 1914 – un nou Consiliu de Coroana trebuia sa decida, odata cu iesirea din neutralitate a României de partea carei aliante urma sa fie legată soarta țării .

Părea evident ca numai alianta cu Antanta ne putea garanta intregirea tarii prin revenirea Transilvaniei la Regatul Romaniei. Atat Regele Ferdinand, majoritatea oamenilor politici cat si opinia publica se pronuntau hotarat pentru intrarea in razboi alaturi de tarile Antantei.

La Consiliul de Coroana de la Cotroceni, 14 / 27 august 1916, Regele Ferdinand i-a convocat pe cei mai importanti oameni politici si de stat ai țării pentru a le comunica hotărârea lui de a declara razboi Austro-Ungariei a doua zi. In randul conservatorilor exista o grupare proantantista reprezentata de Nicolae Filipescu, Take Ionescu, C. Olanescu si C. Cantacuzino-Pascanu, cealalta grupare favorabila intrarii Romaniei in razboi alaturi de Germania si aliatii ei avea in frunte pe Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu si Alexandru Marghiloman. Cuvintele rostite de regele Ferdinand celor prezenti dadeau glas dorintei si vointei intregii Romanii la un ceas de grea cumpana si inalta raspundere pentru tara: ” Am convocat aici pe mai marii tarii nu ca sa le cer un sfat, ci ca sa le cer sprijinul. Vad situatia in asa fel, incat nu mai putem ramane in Neutralitate.

De aici inainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, (condus de Ion I.C. Bratianu n.n.) care crede si el ca a sosit momentul să incepem razboiul, a și avut consfatuiri cu unul din grupurile beligerante.”  

Marele om politic Petre P.Carp va trăi drama pierderii unui fiu, locotenentul Petre Carp cazut pe frontul din Transilvania in localitatea Magheruș, la vârsta de 29 de ani.

În 1918, la terminarea Primului Război Mondial Transilvania, Basarabia şi Bucovina se unesc cu România, ţara dublându-şi teritoriul. Dar România avea să mai continuie războiul şi pe parcursul anului 1919.

 La scurt timp după preluarea puterii de către comunistul Béla Kun, Ungaria ataca Transilvania. Simultan Rusia atacă Basarabia. Pe parcursul verii anului 1919 armata română contraatacă şi ajunge să cucerească Budapesta, iar ofensiva ruşilor este stopată. Ca urmare a înfrângerii definitive a comuniştilor maghiari, dar şi a imposibilităţii armatei ruse să cucerească Basarabia, România a rămas cu graniţele intacte până la debutul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Deşi o parte a clasei politice româneşti şi a intelectualilor au regretat intrarea României în război alături de aliaţii tradiţionali, până la urmă s-a dovedit a fi o alegere înţeleaptă. Chiar dacă am fost nevoiţi să încheiem pace cu germanii şi austro-ungarii, printr-un tertip legislativ, tipic românesc aş zice, am terminat războiul ca ţară beligerantă.

Demn de remarcat ar fi că dintre toate ţările câştigătoare, România a obţinut prin acest război cele mai multe teritorii.
Să fi avut dreptate oare Petre P. Carp când afirma la finalul războiului că „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”?

Petre P. Carp se va retrage la conacul sau de la Tibanesti impovarat de anii ce ii marcau o viață și un destin, acum la zenitul lor. A incetat din viață la 19 iunie 1919 la aproape 82 de ani pe care i-ar fi implinit peste 10 zile.

 

12/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mircea Druc : O întrebare obsedantă

 

 

 

 

 

Imagini pentru caricaturi putin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MIRCEA DRUC: ”CÂND SE DUC RUȘII?”

 

 

 

În  1939-1940, Armata Roșie refăcea, în  plan geografic, Imperiul țarilor. Atunci Kominternul, iar acum Biserica Rusă, duc  greul luptei pentru ”mântuirea” tuturor europenilor.

Ca să-și fortifice frontierele geopolitice, Kremlinul susține Republica Pridnestrovie, un bastion al imperialismului rus în zona Mării Negre. Considerând  această zonă drept domeniu  al unui iluzoriu Imperiu ortodox-pravoslavnic, a dispus construcția a cinci noi biserici.

Iar depozitele de armament și pacificatorii ruși vor fi de mare ajutor în suprema bătălie.

Cohortele în sutane au intrat, cu toate armele din dotare, în serviciul Kremlinului.

Prin separatiștii de la Tiraspol noua ideocrație rusă somează, agită, șantajează:  „Ca să fie pace la Nistru, renunțați  la vectorul euro-unionist!”.

O mare parte din preoțimea ortodoxă din Basarabia face cauză comună cu  liderii socialiști/comuniști/rusofili, pentru ai pune la adăpost de ”urgia Occidentului” pe niște pravoslavnici din specia ”norod moldovenesc”.

Însă, când  se preocupă de Basarabia, Nordul Bucovinei şi zonele separatiste din Republica Moldova, agenții ruși își coordonează acțiunile cu promotorii  unei  deghizate ideocrații pan ucrainene.

”Lumea Rusă” hărțuiește Republica Moldova, Georgia și Ucraina, având drept obiectiv torpilarea cursului proeuropean al acestor state. Problema e simțită peste tot în spaţiul ex-sovietic și nu numai.

 În martie 2018, vice premierul bulgar Valeri Simeonov declara:

”Patriarhul Rusiei nu are dreptul să indice Bulgariei cum să procedeze corect. Omul acesta nu a coborât din ceruri, nu a ieșit din Paradis și nu este trimisul lui Isus Cristos. El e cunoscut ca mitropolitul țigărilor. Din 1996, acest om viclean a importat în Rusia  țigări fără accize și  vin  pentru necesitățile bisericii în sumă de 14 și respectiv 4 miliarde de dolari. Are avion particular. Ceasul său costă 30 de mii de dolari. Cine este el?  Acesta  nu e un părinte spiritual est-european. Este agentul Mihailov, un agent mediocru al  fostului KGB sovietic. Și acesta ne spune care e adevărul și  ne învață cum să procedăm.  Așa n-o să meargă”.

 

 

 

 

 

Imagini pentru imperialism rusesc photos

 

 

 

 

 

 

 

Le  mai recomand moldovenilor antieuropeni de orientare asiatică să citească recentele mărturii ale diaconului Andrei Kuraev despre adevărata stare de lucruri  din structurile Bisericii Pravoslavnice Ruse. Abia după aceea să se agite cu privire la valorile creștine ale Occidentului.

De luat aminte:  ”rușii de profesie” nu sunt numai ”eliberatori ai popoarelor asuprite”, ci și mafioți.

După colapsul Imperiului, emigrația din Rusia s-a accelerat. Acum, în SUA, ”mafia rusă” umbrește faima de  odinioară  a grupărilor  mafiote italiene, irlandeze și evreiești. 

Poate că în mafia clasică acționau respectiv etnici italieni, irlandezi și evrei. Despre ”mafia rusă” de pretutindeni aflu din presă lucruri curioase.

De exemplu, poliția americană enumeră membrii unei grupări mafiote ruse anihilate. După numele de familie doi sunt caucazieni, unul e  moldovean și restul  evrei. 

Ultimul dintre  capii  ”mafiei  ruse”, care a terorizat  orașele din SUA  la finele secolului XX, se numește Boris Nayfeld.

În 1985, acesta ar fi fost implicat în asasinarea altui cap al”mafiei ruse” Evsei Argon. Presa americană îl menționează și pe amicul lui Nayfeld, interlopul rus Elia Zeltzer.

Mafioții purtând asemenea nume și prenume  ar avea ceva  în comun  cu etnia rusă pravoslavnică?

La fel  se întâmplă și cu delincvența în țările Uniunii Europene, pusă adeseori pe seama românilor. E adevărat,  unii  infractori  au  emigrant  din România, dar nu sunt etnici români.

O chestiune și mai gravă.

În Republica Moldova, ”rușii de profesie” vehiculează  o cumplită acuzație: 300 000 de mii de evrei omorâți de români în Transnistria. Anumite cercuri românofobe falsifică și prezintă cinic, distorsionat istoria.

EI ignoră intenționat faptul că  teritoriile românești,  de unde  au fost deportați evreii  spre lagărele morții, erau ocupate în acea perioadă de Ungaria. Pentru Ei n-are  importanță.

Ungaria e absolvită de răspundere. Iar faptele autorităților române  de ajutorare și salvare a mii de  evrei în timpul războiului sunt negate vehement  prin inscripții anacronice din diverse muzee.

Mă consolează faptul că mulți  reprezentanți ai intelighenției ruse, asumându-și  riscul iminent,  evaluează veridic faptele istorice.Sunt recunoscător multor autori ne-români precum Nicolai Durnov, Alexandr Soljenițîn, Eufrosinia Kersnovskaia, Capitolina Kojenikova, Valeria Novodvorskaia, Mihail Bruhis, Leonid Borodin, Iosif Gherasimov,care au  scris și scriu adevărul, inclusiv  despre români.

Îmi exprim speranța  că  va crește numărul celor onești și drepți față de românii din Basarabia și Nordul Bucovinei, ocupate de URSS sub pretextul ”eliberării”.

După colapsul Imperiului ideocratic bolșevic, Kremlinul a tot promovat ostentativ aderarea la Uniunea Eurasiatică (inexistentă) și la Uniunea vamală Rusia – Kazahstan – Belarus.

Unde, cu cine și cum se integrează  Rusia? În perioada 2007-2009, prin ”Programul de strămutare benevolă în Rusia, din fostele colonii  sovietice au plecat peste 15 000 de persoane.

Din numărul  strămutaților benevol 33,3% erau cetățeni ai Kazahstanului, 12,1% ai Ucrainei, 16,3% ai Uzbekistanului.

Din Republica Moldova, cea mai tolerantă dintre fostele colonii, au emigrat către Rusia 9,1% .

Paradoxal,  descendenții ”eliberatorilor” nu au nici o poftă să plece din Țările Baltice, care îi tratează cu răceală. Din totalul celor trecuți prin menționatul program de strămutare liber consimțită 41% au preferat să se ”repatrieze” în străvechiul teritoriu german,  alias regiunea Kaliningrad.

În anii de studenție  la Leningrad, am înțeles că  și rușii au trecut prin malaxorul cominternist; că fierbeau în continuare în cazanul  ideocratic al partidului unic, la fel ca românii și celelalte popoare ”eliberate”.

Aflând treptat și adevărul lor, al rușilor, am decis odată pentru totdeauna: sunt , nicidecum rusofob.  Regretabil, dar  numai ”frații mai mari”, adică  rușii,  sunt  considerați responsabili pentru suferința micilor națiuni captive.

Astfel, pe agenda zilei a celor învinși  (eliberați) de Imperiul ideocratic bolșevic mai rămâne o chestiune obsedantă.

Este ceea ce mă întreba în copilărie disidentul Grigore a Hanei din Pociumbăuți: ”Când se duc rușii?”.

Cine știe, răspunde…

 

 

 

 

 

Mircea Druc profetie

 

 

 

Mircea Druc este un om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991, militant pentru reunificarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța, teritorii românești cotropite în 1940 de URSS, cu România.

S-a născut la data de 25 iulie 1941, în satul Pociumbăuți, comuna Zăicani din județul Bălți (astăzi în raionul Rîșcani), într-o familie de țărani.

 

 

05/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: