CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1905 – Comandouri de terorişti (antarţi) greci au comis un val de asasinate în rândul aromânilor, fapt care a provocat ruperea relaţiilor diplomatice între România şi Grecia. VIDEO

Aromânii şi  prigonirea lor de către greci la 1905

 

In anul 1905, un act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea in favoarea aromanilor din Grecia, a adus statul român într-un grav conflict diplomatic cu statul elen. Grecia nu dorea sa recunoasca respectivul act, iar reactiile firesti ale Bucurestiului de a-i sprijini pe aromani au fost – cel putin intr-o prima faza – cat se poate de energice si hotarate. La acea vreme functionau in Balcani, in Imperiul otoman, peste 100 de scoli si zeci de biserici finantate de statul roman.

In fapt, prin aceasta iradea se legifera o stare de fapt, existenta invatamantului romanesc la aromanii din Balcani, existand precedentul de la 5 septembrie 1878, ordinul viziral al lui Savfel Pasa prin care se prevedea libera exercitare a invatamantului si a cultului in limba română.
Inca din 1897, ministrul roman la Istanbul, Trandafir Giuvara, impreuna cu ministrul Justitiei, G. Giuvara, fiind primiti in audienta de sultan, cautind sa stabileasca relatii de colaborare cu Turcia, dupa ofertele facute acesteia de catre Romania, au solicitat Portii discutarea a patru chestiuni, din care prima era ,,Problema Mitropoliei Romane pentru vlahii balcanici”; dar aceasta cerere nu s-a putut realiza, din cauza intrigilor grecesti si ale Patriarhiei de la Constantinopol.

Text Iradea (Decret)

Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

J. Lahovari, ministru roman al Afacerilor Straine, si Mihai Vladescu, ministrul Instructiunii Publice, au convenit la Constantinopol numirea a doi inspectori scolari, Nicolae Tacit si A. Balamaci, pentru scolile si bisericile romanesti din Macedonia, care pana la 1905 erau considerate ca funcţionând particular, fiind practic tolerate.

Autoritatea otomană din Ianina, în persoana lui Osman Pasa, a interzis accesul celor doi inspectori şi a ordonat inchiderea şcolii din Metova şi a bisericii din Baiasa.

În urma ultimatului adresat de statul român, care ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Turcia, sultanul a promulgat celebra iradea (decret).

Iradeaua dată în favoarea aromânilor de sultanulAbdul Hamid, asigura comunităţii acestora drepturi culturale şi  posiblitatea de a-şi constitui foruri proprii de reprezentare.

Rezultatul practic al acestei iradele, pe care statul român le sprijinea în plan cultural şi politic, a fost dezastruos pentru comunităţile aromâne din Balcani.

Guvernul de la Atena a declarat de altfel, că nu va fi de acord cu implicarea și revendicările României în Imperiul Otoman, deoarece acolo nu există un element român.

Rhallys, ministrul grec de externe, susținea că recunoașterea existenței aromânilor de către Sultan s-a produs doar în principiu, urmând „să se găsească acei români”.

El considera că iradeaua a fost un act ilegal și o lezare a privilegiilor Patriarhului, fapt pentru care Grecia s-a simțit datoare să intervină. Cât despre crimele comise de greci asupra aromânilor în Macedonia, acte ce au sporit în intensitate pe parcursul anului 1905 tocmai ca urmare a încercării unei părți a comunității aromâne de a ieși de sub controlul mitropoliților și a propagandei elene, Rhallys declara că nu avea cunoștință, iar atacurile bandelor de antarți erau puse pe seama unor răzbunări personale.

Se ajunsese la  o adevărată prigoană naţională împotriva aromânilor, comandouri de terorişti (antarţi) greci trecând la comiterea de asasinate în rândul fruntaşilor aromâni (peste 400 de victime).

Față de atitudinea oficialităților elene și față de violențele îndreptate împotriva aromânilor, a luat poziție mai întâi „societatea civilă” din România.

În iulie 1905 s-a înființat la București o „Ligă antigrecească”, formată ca urmare a „indignării spontane a întregii noastre opiniuni publice contra procedurilor grecești”.

Liga a convocat un miting la sala „Dacia”, prezidat de Arhimandritul Sofronie Vulpescu. Printre vorbitori s-au numărat dr. Leonte, președintele Societății de Cultură Macedo- Română, președintele Ligii Culturale, Petre Grădișteanu și deputatul de Ilfov, Ioan T. Florescu, care a spus că „Sângele românesc vărsat de greci va face dâră până la noi și va arăta românilor drumul ce duce spre frații noștri din Macedonia”.

Cu aceeași ocazie s-a dat citire unei moțiuni prin care se protesta împotriva „actelor criminale” întreprinse asupra aromânilor, a complicității Greciei cu Patriarhia și a sprijinului acordat de populația elenă din Regat bandelor criminale.

Pe fondul unei iritări generale, amplificată și de mitingul organizat de „Liga antigrecească”, s-au desfășurat mai multe manifestații ostile împotriva populației elene din România.

Influențate de aceste manifestații, autoritățile române au interzis la sfârșitul lui iulie 1905 intrarea în țară a ziarelor grecești, care lansaseră atacuri virulente la adresa aromânilor, a intereselor României și a drepturilor acesteia de a se implica în problemele din Balcani.

Autoritățile de la București au făcut concomitent și demersuri diplomatice pe lângă guvernul de la Atena în vederea ameliorării situației aromânilor și a opririi violențelor.

În iulie 1905, I. Lahovary, ministrul român al afacerilor străine, a declarat că guvernul de la București este nemulțumit de persecuțiile sistematice făcute de greci contra aromânilor și speră ca Atena să oprească aceste atentate și să sfătuiască Patriarhia să nu se opună concesiilor făcute românilor din Turcia prin iradea.

Ministrul de externe grec, Rhallys, a declarat atunci că guvernul român se face direct responsabil de persecuțiile împotriva grecilor din România, iar iradeaua este un grav atentat la dreptul internațional și la prerogativele Bisericii Ortodoxe.

În consecință, guvernul de la Atena nu va sfătui niciodată Patriarhia să accepte prevederile acestui act și roagă guvernul francez să uzeze de influența sa la București pentru a determina oficialitățile române să abandoneze această politică, ce se va sfârși prin ruperea relațiilor diplomatice.

Rhallys a contestat și dreptul României de a se amesteca în afacerile Macedoniei, deoarece românii erau, de fapt, „grecomani”.

Papiniu, reprezentantul român în capitala elenă a replicat atunci că, în atare condiții, „să nu se mire Rhallys dacă românii din Regat, opinia publică, va lua măsuri de represiune contra grecilor”.

Autoritățile de la București au recurs, în vara lui 1905, la măsuri împotriva unor etnici greci aflați pe teritoriul statului român, aceste acțiuni având, în parte, justificare juridică. Astfel, pe 7 august, guvernul a expulzat trei gazetari de la ziarul „Patris”, deoarece a doua zi după meetingul de la sala „Dacia” au împrăștiat manifeste în care susțineau că nu există aromâni în Macedonia, provocând tulburări, aceeași măsură fiind aplicată pentru doi comercianți greci din Călărași, acuzați de insultare a drapelului român.

În plus, existau informații că unii dintre membrii comunității elene utilizau fonduri obținute în România pentru a alimenta propaganda din Macedonia. „Societatea civilă” a contribuit în bună măsură la deciziile autorităților de la București în privința raporturilor cu statul elen, prin manifestațiile organizate și prin presiunile civice, care au continuat până la sfârșitul lui august.

La una dintre aceste manifestații, la care au participat atât profesori din România, cât și din Macedonia s-au strigat lozinci de genul: „jos grecii!”, „afară cu ei din țară!

Grecia considera că Actul emis de sultan la 10 mai 1905 îi leza interesele, deoarece comunitatea aromână aflată până atunci sub controlul autorităților elene, prin directa subordonare față de Patriarhul de la Constantinopol, nu mai putea constitui un element etnic lesne de folosit pentru realizarea „Megali Idea”.

Această situație era pusă pe seama acțiunilor guvernului de la București, care, astfel, s-ar fi făcut responsabil de „pervertirea” conștiinței aromânilor, de presiuni asupra Imperiului Otoman, de amestec fără drept în problemele din Balcani și de insuccesul Greciei în realizarea la cote maximale a programului politic și național. Despre această criză, ministrul plenipotențiar al Greciei la Paris declara în „Le Temps”:

„Din conflictul greco-român nu va ieși probabil nici un război, dar ambele țări pot să-și cauzeze reciproc multe pagube. Chiar dacă Grecia va suferi pagube, ea nu va trebui să regrete aceasta, deoarece e vorba de onoarea ei”.

După decizia Greciei de a-şi retrage șeful de misiune diplomatică de la Bucureşti, România a decis să denunțe, la data de 1 octombrie 1905 convenția comercială încheiată la 19 decembrie 1900 și protocolul anexat convenției. 

Decizia României a fost justificată de starea de tensiune existentă la momentul respectiv și a fost o reacție la atitudinea tranșantă a Greciei.  

Un ton la fel de virulent a fost adoptat și de patriarhul grec, care a transmis marilor  puteril un memoriu prin care el minimaliza importanța numerică a etniei aromâne și acuza guvernul de la București de instigare la schismă, de amestec în afaceri ce depășeau limitele interesului românesc.

Această idee a fost vehiculată și de autoritățile de la Atena, care considerau că prin intermediul aromânilor, diplomații români doreau „să obțină o monedă de schimb pentru a căpăta avantaje în altă parte și nu în Macedonia”.

În replică, generalul I. Lahovary declara în „Neue Freie Presse” că, „de la denunțarea convenției de comerț, Grecia nu numai că n-a luat față de România o atitudine mai împăciuitoare, dar prin manifestările sale a agravat mai mult conflictul”, iar asasinatele comise împotriva aromânilor „încurajate pe față de guvernul de la Atena” pun statul român în situația „de a întări și mai mult măsurile luate contra Greciei”.

Pentru a-și preciza mai bine punctul de vedere, la 22 octombrie 1905, o delegație compusă din Roznovanu, șeful de cabinet al ministrului afacerilor străine și Horațiu Alexandrescu, consulul general al României la Pireu au plecat spre Atena pentru a remite guvernului grec o notă oficială.

În act se preciza faptul că, din punctul de vedere românesc denunțarea convenției comerciale atrage și anularea protocolului relativ la comunitățile grecești din țară. Totodată, spre sfârșitul aceleași luni au fost suspendate cursele maritime spre portul Pireu, considerându-se că ele „nu mai sunt productive”

Atitudinea inflexibila a grecilor de a nu recunoaşte drepturile aromânilor, s-a repercutat şi în relaţiile eleno-romane, criza diplomatică declanșată în 1905 între cele două state a continuat și în cursul anului următor, amplificându-se și determinând ruperea relațiilor diplomatice între ele.

Detensionarea relaţiilor dintre cele doua state a avut loc abia la intervenţia Italiei şi Franţei, dar revenirea pe făgaşul normal în relaţiile diplomatice dintre România şi Grecia s-a facut prin excluderea „problemei aromâne” de pe agenda discuţiilor dintre cele doua state.

Intr-o chestiune de interes national, dar şi de mândrie natională, statul roman a cedat…atunci, ca şi acum.

Interese superioare au facut ca la acel moment, aromanii din Grecia sa fie „sacrificaţi”. Soarta lor nu este cu nimic mai bună nici astăzi, deşi Grecia este stat membru al UE din 1981.

O atitudine foarte critica fata de greci – stiut fiind faptul ca si in Romania locuia un numar important de greci care se bucura de toate drepturile asigurate de Constitutia din 1866 – a fost cea a scriitoruluiEugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart, autor al celebrului roman Europolis. Consideratiile sale vis-à-vis de acest moment, scrise manu propria, se afla la Direcţia Judeteana Mureş a Arhivelor Nationale.

Jean Bart trăise printre greci, legase prietenii cu aceştia, comandase echipaje din care faceau parte şi greci. Pe mare, dar mai ales în lumea porturilor, avusese ocazia să-i cunoască foarte bine şi nu e de mirare că, în multe dintre scrierile sale, grecii intruchipează unele dintre personajele sale.

In atmosfera creată de tensiunile din 1905, dintre Grecia si România, şi aprecierile scriitorului faţă de greci au devenit foarte critice.

Viaţa porturilor şi întregul comerţ– scria acesta în documentul inedit aflat la Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Statului – era in mâinile grecilor.Asa se explică averile mari facute de greci in Romania si exodul care n-a incetat inca pe Dunare… Mai in toate porturile mari din lume se gasesc capitalişti greci, dar relativ puţini, pe când in România, Egipt şi SUA, ceea ce frapeaza este marele numar de emigranti greci…Sunt unii născuţi si crescuţi aici, muncesc, câstigă, se îmbogăţesc în România, dar fac armata şi varsă averea în Grecia. Dunarea a fost California pentru greci…”

Intr-un alt context, dar în acelaşi document, Jean Bart îşi continua aprecierile în aceeasi notă critică: 

„…am cunoscut greci care in curs de 15 ani, din baieţi de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari.

Au plecat in Grecia, au făcut şcoli şi biserici acolo, şi azi sunt deputaţi şi oameni politici ai Republicii Elene…Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

 

 

https://foaienationala.ro/aromnii-si-atitudinea-prigonitoare-grecilor-la-1905.html

https://www.timpul.md/articol/criza-din-1905-conflictul-in-relaiile-romano-elene-130155.html

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/19/ziua-de-19-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/19/o-istorie-a-zilei-de-19-mai-video-3/

Reclame

19/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Se împlinesc 141 de ani de când la 9 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României. VIDEO

 

 

 

 

 Fișier:Rosenthal - Romania rupandu-si catusele pe Campia Libertatii.jpg

 

In imagine: Romania rupându – si lanţurile pe Campia Libertăţii, pictură de Constantin Daniel Rosenthal

 

 

 

 

 

 

„O viață avem români… și-o cinste! Deșteptați-vă că am dormit destul!”

Mihai Viteazul

 

 

 

 

Se împlinesc 141 de ani  de când, la 9 mai 1877  în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României.  

O contribuţie importanta la acest eveniment istoric a avut-o  ministrul de externe Mihail Kogalniceanu, care a rostit celebrul discurs  :

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

 „Legea independenţei”,  a fost promulgată a doua zi, pe 10 mai, de catre regele Carol I şi a intrat  în vigoare imediat.

141 de ani de neuitare!

Acest moment, consolidat prin grele jertfe pe câmpurile de luptă din Bulgaria, a reprezentat prima etapă spre unirea românilor în hotarele unui singur stat, care s-a înfăptuit în urmă cu 100 de ani, la 1 decembrie 1918.

  Independenţa a fost o năzuinţă seculară, o permanenţă a istoriei poporului român, iar Ţarile Române nu si-au pierdut niciodata existenţa statală şi nu au putut fi transformate in paşalâcuri, aşa cum se întâmplase cu celelalte ţări balcanice şi cu Ungaria..

In secolul al XIX-lea mentinerea suzeranitaţii otomane asupra ţării noastre şi însăşi existenţa Imperiului Otoman  deveniseră anacronice, iar garantiile colective a celor sapte state europene frânau dezvoltarea ţării, atâta timp cât Romaniei i se interzicea să incheie tratate politice si comerciale, să aiba reprezentanţi diplomatici, să bată monedă, să majoreze efectivele militare etc.

Crearea statului naţional după unirea din 1859 a principatelor Moldova şi Muntenia, a reprezentat un progres major în procesul cuceririi independenţei de stat.

Cu toate opreliştile puse in fata poporului român prin tratatul de la Paris, unirea de la 1859 şi crearea statului naţional au fost recunoscute pe plan extern, Romania stabilind legături diplomatice prin agenţii (1860 la Paris, 1863 la Belgrad, 1868 la Viena,  1872 la Berlin,  1874 la Petersburg), a incheiat convenţii cu Austro-Ungaria (1875) şi cu Rusia  (1876),  a facut schimburi de delegaţii etc.  

Dezvoltarea economica şi noile relaţii sociale determinate de aceasta dezvoltare, cereau imperios inlăturarea oricaror relaţii de dependenţă faţă de Turcia.

La un  deceniu dupa Unire s-a dublat productia agricola şi s-a triplat cea industrială, s-a extins reţeaua de căi ferate (1250 km), s-a infiinţat un sistem monetar naţional, s-a creat si s-a dezvoltat o armată natională.

Prefacerile care aveau loc in societatea românească după Unirea Principatelor, au favorizat trecerea la etapa decisiva a luptei pentru independenţă.

Conjunctura internaţională a timpului a uşurat şi ea lupta românilor pentru cucerirea independentei statale.

Astfel în 1875 se declanşaseră rascoale armate impotriva dominaţiei otomane in Bosnia si Hertegovina, iar  in 1876 se răsculaseră bulgarii, sârbii si muntenegrenii, obligând Turcia să intervină cu mari pierderi atât în plan economic cât şi militar. 

România a sprijinit aceste acţiuni fără să se amestece direct în conflictul care se declanşase. 

” Criza Orientală” a creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

În această conjunctură internatională favorabilă în care Imperiul otoman era din ce în ce mai slăbit, România a incercat obţinerea independenţei sale pe cale diplomatică, adoptând o poziţie de neutralitate în schimbul căreia revendica şapte condiţii care o plasau efectiv în poziţia unui stat suveran :

  1. Recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania.

  2. Admiterea reprezentantilor ei in corpul diplomatic.

  3. Asimilarea supuşilor români din Turcia statutului celorlalti supusi straini si recunoaşterea dreptului de judecare a lor de catre agenţii diplomatici români.

  4. Inviolabilitatea teritoriului român si delimitarea insulelor Dunarii.

  5. Incheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii comerciale, poştale şi telegrafice, precum şi a unei convenţii de extrădare a răufacătorilor.

  6. Recunoaşterea paşaportului român şi abţinerea consulilor Turciei de a se amesteca în afacerile privind pe românii din străinatate.

  7. Fixarea graniţei intre România si Turcia la gurile Dunarii, pe talvegul braţului principal.

Având în vedere conţinutul condiţiilor, cât şi statutul României de ţară aflată sub suzeranitate otomană şi garanţie colectivă – marile puteri  europene au adoptat faţă de aceste cereri ale Romaniei următoarea atitudine:

Ø      Imperiul otoman a considerat demersul nepotrivit şi nu i-a dat curs.

Ø      Rusia a considerat  cererile României inoportune.

Ø      Franţa le-a  considerat  primejdioase

Ø      Anglia s-a manifestat de-a dreptul ostil. Consulul Marii Britanii la Bucureşti, colonelul Charles Mansfield, nu se sfia să califice în rapoartele expediate centralei Foreign Office-ului la Londra, actele guvernului român  drept „o politică aventuristă”. 

Se desprindea limpede concluzia că independenţa noastră nu o făcea nimeni cadou, ea trebuia cucerita.

Această poziţie s-a intărit şi mai mult in urma Conferinţei de la Constantinopol (decembrie 1876) a ţărilor semnatare a tratatului de la  reforme pentru ţările din sudul Dunarii.

Conferinţa nu a luat în discuţie cererile României şi mai mult, Imperiul otoman a dat o Constituţie prin care România era considerată o provincie otomana privilegiata.Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu Imperiul Otoman.

 

 

 

 

 

 

Agravarea bruscă a relaţiilor internaţionale şi indeosebi, iminenţa declanşării unui nou război între imperiile Ţarist şi Otoman au determinat guvernul român sa intre în negocieri cu Rusia.  

La 4 aprilie 1877, România acorda „libera trecere” trupelor ruseşti spre Dunare, iar Rusia garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României. 

Ca măsură de prevedere, la 6/18 aprilie 1877  guvernul român a dat publicităţii decretul de mobilizare a armatei permanente şi teritoriale cu rezerva ei, al cărui text fusese aprobat încă la 1/13 aprilie. 

Aceasta acţiune complexă s-a efectuat în ordine, rapid şi cu precizie, astfel încât în aproximativ 20 de zile, până la 25 aprilie / 7 mai, mobilizarea a fost încheiată, armata fiind pusă pe picior de razboi, ceea ce, în condiţiile de atunci, a însemnat o performanţă, mai ales că o parte din unităţi terminaseră aproape concentrarea încă de la 15/27 aprilie.

Forţele armate române numărau în total 120 mii de oameni, din care 58 de mii reprezentau forţa operativă. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preveni orice incursiune otomană peste Dunăre.

 Concomitent cu mobilizarea, armata română a început să execute una dintre cele mai importante misiuni care i-au revenit în timpul războiului din 1877-1878: operaţia de acoperire strategică a liniei Dunării, pentru a interzice ca fluviul să fie forţat de către trupele otomane şi – implicit – ele să transforme teritoriul ţării noastre în teatru de operaţii.

La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. În conformitate cu textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, semnată la 4/16 aprilie de ministrul român al Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic şi consulul general al Rusiei la Bucureşti, baronul Dimitri Stuart, trupele ţariste au intrat pe teritoriul României pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel, deşi actul nu fusese încă ratificat de Parlamentul de la Bucureşti.

În aceeaşi zi, şeful diplomaţiei române comunica printr-o circulară agenţilor diplomatici ai României decizia guvernului de la Bucureşti de a menţine drepturile României şi neutralitatea ei, „nevoind să aducă o prejudecată deciziei ulterioare a corpurilor legislative care sunt convocate pentru […] joi, 14 aprilie”.

La 16/28 aprilie, Camera Deputaţilor, după vii şi agitate dezbateri, a ratificat convenţia militară româno-rusă, acelaşi lucru făcându-l a doua zi Senatul.

Riposta Porţii Otomane a fost extrem de violentă, de agresivă, ea având două componente: una diplomatică şi alta militară. Prima s-a concretizat prin nota de protest adresată celor cinci puteri garante – Marea Britanie, Austro-Ungaria, Germania, Franţa şi Italia – la 20 aprilie/2 mai, prin care guvernul de la Constantinopol le înştiinţa asupra ruperii relaţiilor diplomatice dintre România şi Înalta Poartă.

A urmat  expulzarea brutală a girantului agenţiei diplomatice a României din capitala otomană, Grigore Ghica.

În sfârşit, la 22 aprilie/4 mai au început represaliile, prin bombardarea Brăilei, care au continuat patru zile mai târziu cu bombardarea porturilor Calafat, Olteniţa, Bechet şi Călăraşi.

Cum era de aşteptat, a venit şi replica armatei române în faţa acestor acte de agresiune: la 26 aprilie/8 mai, artileria românească a bombardat Vidinul.  

La 9/21 mai 1877 are loc Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților care proclamă independența de stat a României. Ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu declară în fața Adunării că ”suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare… suntem o națiune liberă și independentă” , iar guvernul “va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. 

La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care “ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.

Tot în aceeaşi zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare, iar în după amiaza aceleiaşi zile  un mare număr de bucureşteni, care se strânsese în jurul clădirii Adunării, primind cu entuziasm vestea proclamării independenţei, au manifestat pe străzi până seara târziu – scrie N. Iorga – împreună cu “vreo mie de studenţi”, cu drapele şi torţe, cântând “Deşteaptă-te române”. În seara acelei zile au avut loc manifestaţii de bucurie şi la Craiova şi Iaşi.

Iminenţa declanşării războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent.

 

   ion-c-bratianu.jpg

     

      Principele Carol I                I.C Bratianu              Mihail  Kogalniceanu

A doua zi, pe  10/22 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea sa de către principele Carol I.

Momentul proclamării independenței de stat a României a fost unul dintre evenimentele cele mai importante din istoria noastră.

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României”, spunea profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova.

Guvernul român a hotărât imediat încetarea plății tributului de 914.000 lei către Turcia, suma fiind redirecționată către bugetul apărării naţionale.

Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război.

„La 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul,Crișana şi Maramureşul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a obligat Rusia să  recunoască independența României, dar şi să îi cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării.  

În schimb, Rusia a reanexat  județele din sudul  Basarabiei  (Cahul, Ismail, Bolgrad) pe care le pierduse în 1856 în favoarea Principatului Moldovei, ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris încheiat după războiul Crimeei.

Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre. 

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste care devastau, jefuiau periodic şi au mutilat teritorial ţările române, după revoluţiile de la 1821 şi 1848, după memorabilul act al unirii Moldovei şi Munteniei din 1859, proclamarea independenţei şi consfinţirea ce i s-a adus prin purtarea războiului naţional eliberator din 1877-1878 au înscris un moment culminant pe spirala devenirii istorice a României.

Independenţa nu a fost un cadou făcut românilor. Mii de fii ai acestui popor și-au pierdut viața  în timpul Războiului de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială.

Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată.

Zilele de 9 şi 10 mai 1877 sunt date-reper ale demnităţii şi mândriei noastre naţionale, pentru că fără ele, nici viața noastră şi nici ţara noastră nu ar fi așa cum este astăzi.

Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania,  Banatul, Crișana și Maramureşul), nici existența României de astăzi.

 

 

 CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/09/ziua-de-9-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-3/

 

 

 

SURSE:

http://www.scritub.com/istorie/CUCERIREA-INDEPENDENTEI-DE-STA41466.php

https://neamulromanescblog.wordpress.com/2013/05/09/declaratia-de-independenta-a-romaniei-9-mai-1877/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/independenta-de-stat-a-romaniei-in-rapoartele-diplomatiei-britanice

http://matricea.ro/istorie-romania-9-mai-1877-independenta-romaniei/

09/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Putin salută restabilirea unei „justiţii istorice” odată cu anexarea Crimeei de către Rusia

Pe harta expansiunii militare imperiale ruse, cu roşu – Transnistria,Abhazia, Osetia se sud, Abhazia şi Crimeea

 În vizită în Crimeea, Putin a salutat restabilirea unei „justiţii istorice”în timp ce SUA reafirmă: „Teritoriul face parte din Ucraina”.

 Preşedintele rus, Vladimir Putin, a declarat miercuri, cu patru zile înainte de cea de-a patra aniversare a anexării Crimeii de către Rusia, că respectivul eveniment reprezintă un exemplu de „democraţie adevărată” şi a salutat restabilirea „justiţiei istorice”, transmite AFP.

”Prin decizia voastră, aţi restabilit justiţia istorică încălcată în epoca sovietică”, a spsu  Putin, într-un discurs în faţa susţinătorilor săi reuniţi la Sevastopol, în Crimeea, la un concert în sprijinul său.

În timpul Uniunii Sovietice, din ratiuni economice, Crimeea a fost desprinsă de Rusia din punct de vedere administrativ și transferată Ucrainei.

Alegerile prezidenţiale ruse vor avea loc duminică, în aceeaşi zi în care Rusia va marca cea de-a patra aniversare a anexării Crimeii. Data a fost aleasa in mod intentionat de Kremlin, care a dorit astfel sa foloseasca ”sarbatoarea” in scop electoral.

„Prin decizia voastră, aţi arătat lumii întregi ce este o adevărată democraţie, şi nu una falsă, aţi venit la referendum, aţi luat decizia şi aţi votat pentru viitorul vostru şi cel al copiilor voştri”, a spus Vladimir Putin.

La Washington, Departamentul american de Stat a reacţionat imediat contestând din nou respectivul referendum „nelegitim”.

„Patru ani în urmă, Rusia a organizat în Ucriana un referendum ilegal, fabricat , într-o încercare zadarnică de a legitima anexarea teritoriului ucrainean. <…> În timpul mitingului de campanie de astăzi, în Crimeea, președintele Putin a reluat revendicările false ale Rusiei asupra teritoriului ucrainean. <…> În lumina declarațiilor lui Putin este important să se atragă atenția asupra nelegitimității „referendumului organizat”, se arata in comunicatul Departamentului de Stat.

„Ne reafirmăm angajamentul nostru integrității teritoriale și suveranității Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute pe plan internațional. Crimeea este parte a Ucrainei, și sancțiunile impuse Rusiei în legătură cu anexarea vor rămâne în vigoare atâta timp cât Federația Rusă nu va retroceda Ucrianei controlul asupra peninsulei”, – se spune in declarația semnata de Heather Nauert, purtatorul de cuvant al Departamentului de Stat.

De asemenea, textul observă că locuitorii din Crimeea care au participat la referendum au fost forțați să voteze sub „supravegherea strictă a trupelor ruse puternic înarmate”.

După anexarea Crimeei, Rusia a declanșat o campanie de persecutare a disidenților din peninsulă, supunând presiunilor pe „toți cei care s-au opus tentativei de anexare“, inclusiv pe tătarii din Crimeea, etnicii ucraineni, precum și membri ai societății civile, jurnaliști independenți și activiști.

 

 

Denunţată de Kiev şi de occidentali, dar salutată de majoritatea ruşilor, anexarea Crimeii este la originea sancţiunilor dure ale SUA si UE împotriva Rusiei, impuse din 2014.Creditat cu circa 70% din intenţiile de vot, potrivit ultimelor sondaje, Vladimir Putin ar urma să fie ales fără surprize preşedinte, pentru un al patrulea mandat ce se va încheia în 2024.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.paginaderusia.ro/in-vizita-in-crimeea-putin-saluta-restabilirea-unei-justitii-istorice-sua-reafirma-teritoriul-face-parte-din-ucraina/

 

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/de-ce-a-renuntat-rusia-la-crimeea-acum-60-de-ani

15/03/2018 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: