CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

De ce a cedat Rusia în urmă cu şase decenii Crimeea ?

 

 

 

După ce  preşedintele SUA, Donald Trump,  a spus recent foarte clar că „se asteaptă ca guvernul rus sa dezescaladeze violenţele din Ucraina şi să returneze Crimeea”, purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, citată de agenţia TASS, a declarat că „Crimeea este teritoriu rusesc şi că Rusia nu îşi cedeaza teritoriile”

 „Nu ne cedăm teritoriile. Crimeea este un teritoriu al Federaţiei Rusie”, a spus Zaharova.

Reamintim că Peninsula Crimeea a fost anexată ilegal de Rusia în martie 2016, în urma unui aşa zis referendum, care nu a fost recunoscut de niciun stat democratic.

Totodată, pentru a vedea cum s-a ajuns aici şi pentru o corectă informare, este bine să rememorăm principalele momente legate de istoria acestui teritoriu cu o importanţă geostrategică excepţională.

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane, până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea ei de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie este publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului.

La momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod.

Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice.

Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente.

Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală.

Privind retrospectiv, tratatul de la Pereiaslav este asociat în mod eronat  cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e de asemenea exagerată. În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia au fost deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde au fost fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale.

Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse.

Și, să nu uităm, în Crimeea se află de pe vremea țarilor  baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devine Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider.

În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949. În ultimii ani de la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat.

Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși.

Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev. Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale.

Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko.

El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.


Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor.

Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal.

Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie.

După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există.

Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina. Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center: http://www.wilsoncenter.org/publication/why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat de Timpul md.

 

 

Sursa: 

Mark Kramer, directorul programului  Cold War Studies la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

https://www.wilsoncenter.org/blog-post/crimea-glimpse-post-american-world

Anunțuri

14/08/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

31 iulie 1877 – Principele Carol al României a primit telegrama prin care rușii cereau ajutorul armatei române, după ce au suferit în timpul războiului antiotoman o înfrângere completă în Bulgaria

Imagini pentru regele carol I photos

 

Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen

(n.1839 – d.1914), rege al României 1866-1914

La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafaţă de 121.000 km2 şi cu o populaţie de circa 5 milioane de oameni.

Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine, inclusiv de Rusia. 

 În primăvara lui 1877, la 24 aprilie, a izbucnit războiul ruso-otoman.

Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate faţă de conflictele de la sudul Dunării şi a depus eforturi diplomatice pentru recunoaşterea independenţei ţării pe cale paşnică.

Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia şi nu fac parte din Imperiul Otoman.

În aceeaşi notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului naţional iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea şi drepturile statale.

Guvernele român şi rus au semnat la Bucureşti la 4 (sv)/16 aprilie (sn) 1877 convenţia prin care românii acordau „liberă trecere”în drum spre tetrul de război din Balcani, trupelor ţariste, în condiţiile în care Imperiul Rus garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României.

  Imperiul Otoman a reacţionat la acţiunile politice şi militare ale României şi a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaţilor români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave româneşti încărcate cu cereale, bombardarea oraşelor Brăila şi Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ş.a.

Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa României, aflată până atunci oficial sub suzeranitatea otomană.

A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul apărării.

Cu toate acestea, încercările guvernului român de a obține cooperarea militară a armatei țariste au fost iniţial respinse de guvernul de la Petersburg, care aprecia la începutul conflictului că turcii puteau fi lesne învinși. 

Pe 26 mai 1877, domnitorul Carol I a avut la Ploiești o întrevedere cu țarul Alexandru al II-lea, căruia i-a oferit colaborarea militară a României.

Țarul (care își avea reședința temporară în Prahova) s-a purtat politicos, la plecare l-a condus la gară pe șeful statului român deși era ploaie, dar nu a răspuns la propunerea de colaborare militară făcută de Carol, ceea ce semnifica în fond un refuz.

Pe 2 iunie, cancelarul rus Gorceakov a comunicat în termeni fără echivoc că participarea României la acțiunile militare nu era era necesară. 

Evoluția militară de la sud de Dunăre avea să schimbe însă radical atitudinea Rusiei, după ce trupele otomane au organizat o puternică apărare, iar după eșecul cuceririi Plevnei (cel mai important punct strategic din Balcani), o parte din trupele rusești  intrase în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, iar însuși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă peste Dunăre

 

 

 

 

Foto: Marele Duce Nicolae al Rusiei (27 iulie 1831 – 13 aprilie 1891), fratele ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

 

În urma acestor înfrângeri severe, marele duce Nicolae – comandantul trupelor ruseşti din Balcani – a adresat la 31 iulie 1877 (19 iulie 1877, stil vechi) domnitorului Carol o telegramă, care avea să devină celebră, prin care se cerea ajutorul armatei române.

Telegrama

 

În telegrama cifrată adresată principelui Carol I al României, Marele Duce Nicolae al Rusiei scria:

„Prince Charles de Roumanie à l’endroit où se trouvera”, următoarele cifre, dispuse pe 7 rânduri: 6628  0941 – 2338 – 1893 – 5647 – 6927 / 1501 – 8228 – 1033 – 7351 – 1512 – 8708 – 3686 / 5130 – 5514 – 3874 – 4831 – 0112 – 8364 – 7914 / 4425 – 3676 – 8986 – 0930 – 3997 – 5130 – 4720 / 4831 – 2753 – 1500 – 2496 – 1500 / 2912 – 3874 – 4824 – 6143 – 8396 – 5116 – 7050 / 7306.

Deasupra cifrelor este textul decodificat al telegramei, scris de mână, cu cerneală neagră, în limba franceză:

„Les Turcs ayant amassé les plus grandes masses / à Plevna abiment. Prie de / faire fusion, demonstration, et si possible passage / du Danube que tu desires faire entre / Djoula (Jiul probablement) et Corabia a bi a / Cette demonstration est indispensable pour faciliter mes / mouvements. Nicolas”

Traducere:

Principelui Carol de România în locul (localitatea) în care se va afla.
„Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrație și, dacă este posibil, trecerea Dunării pe care tu dorești să o faci între Jiu și Corabia. Această demonstrație este indispensabilă pentru a faci­lita mișcările mele. Nicolae”.

 

La 30 iulie și 6 august comandantul rus trimitea din nou telegrame prin care se solicita ajutorul armatei române, ceea ce semnifica faptul că articiparea României, refuzată inițial de Rusia, devenise indispensabilă.

Românii nu s-au grăbit să satisfacă cererile ruşilor, ci au urmărit să stabilească bazele colaborării militare, mai exact relațiile de comandament.

În negocierile cu reprezentanții Rusiei, guvernul român a ținut să afirme că armata sa trebuia să-și păstreze individualitatea și unitatea de comandament, iar cooperarea cu armata rusă să fie stabilită în mod concret, propunând o discuție în acest scop.

Ajutorul Armatei Române a fost întârziat până în momentul în care la data de 16 august a avut loc la cartierul imperial de la Gorni-Studen, întrevederea între Carol I și țarul Alexandru al II-lea, secondat de marele duce Nicolae.

Tarul Alexandru al II-lea

 

Foto: Ţarul Alexandru al II-lea

 

La întrebarea marelui duce rus dacă domnitorul avea intenția să comande personal armata română, Carol a răspuns că “se înțelege de la sine”.

 Comandantul rus a opinat că acest fapt ar produce multe greutăți deoarece domnitorul român nu putea fi pus sub ordinele unui general rus.

“Firește că nu” a răspuns capul statului român, “însă zece generali ruși ar putea fi puși sub ordinele mele”.

După această discuție, țarul l-a condus pe Carol la cortul ce-i era pregătit, unde, peste câteva minute, marele duce Nicolae i-a oferit în numele țarului, comanda supremă a tuturor trupelor rusești din fața Plevnei.

 

 

 

Marele Cartier General in frunte cu principele Carol

Foto: Marele Cartier General condus de principele Carol

 

 

Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna în care victoria armatei române va pune bazele independenței României.

 

 

dorobanti-romani-cu-uniforma-din-1859-in-razboiul-de-independenta-din-1877

Foto: Ostaşi români 

 

Totuși, nici Carol, nici Brătianu, nici Kogălnicenu nu au considerat în acel context că ar fi necesare negocieri aprofundate, astfel că România a intrat în război fără asigurări și fără angajamente.

Faptul că nu a existat o înțelegere scrisă, va fi folosit de curtea de la Petersburg în cadrul tratativelor post-conflict, în urma cărora în ciuda sângelui vărsat alături de ruşi, România a fost forțată să cedeze Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail şi Bolgrad), la care aceasta fusese silită să renunţe după Războiul Crimeii şi care îi tăiau accesul strategic la Gurile Dunării.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-3/

 

Surse:

http://www.istoria.md

http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a-intrat-romania-in-razboiul-de-independenta

http://www.revistapentrupatrie.ro/8-actualitate/1565-telegrama-marelui-duce-nicolae-c%C4%83tre-principele-carol-i-1877

 

31/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIA MITOLOGIZATĂ DE FALSURILE PROPAGANDEI UCRAINEI ACTUALE. VIDEO

 

 

 Imagini pentru harta ucrainei  

MITOLOGIILE ISTORICE ALE UCRAINEI ACTUALE  

 

Cele două state româneşti (România şi Republica Moldova) au avut şi au elaţii foarte contradictorii cu Ucraina, una dintre cele cincisprezece ţări care au apărut pe ruinele URSS şi unica dintre ele căreia continuă să-i aparţină întinse regiuni care au făcut odată parte din România Mare sau din arealul de etnogeneză a poporului Român.

Este vorba de Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Basarabia de Nord, Basarabia de Sud şi de Bugo-Nistria (numită greşit de către unii şi Transnistria (inclusiv în literatura de specialitate din România).

Spre deosebire de Ucraina, Tările Române au o istorie multiseculară, iar rădăcinile genealogice ale poporului român sînt într-atît de adînci, încît el poate pretinde că este unul  dintre cele mai vechi din lume.

Ucraina, însă, nu poate să-şi vadă trecutul statalităţii sale mai adânc de 15 ani, pentru că anii 1918 şi 1919 (cînd a existat efemera „Republică Populară Ucraineană”) nu pot fi puşi în balanţă, căci în acest răstimp acest teritoriu a fost bântuit de focul războiului civil, statalitatea ucraineană fiind atunci ca şi inexistentă, atâta vreme cât guvernele şi stăpînirile autohtone şi străine se schimbau cu o iuţeală nemaiîntâlnită.

În acest context este destul să notăm că însăşi capitala ţării, Kievul, a trecut de cîteva ori din mână în mână pe parcursul doar a câtorva luni.Mai mult decât atât, pe parcursul acestei scurte existenţe ca stat independent, Ucraina nu a existat nici un moment ca un stat unitar şi suveran pe întreg teritoriul său.

În regiunea Galiţiei Orientale, sub auspiciile Austriecilor a fost formată Republica Populară a Ucrainei Apusene, care nu a mai reuşit să se unească cu restul Ucrainei, fiind în curând ocupată şi anexată de Polonia lui mareşalului Pilsudski.

Regiunile Harkov şi Doneţk au fost aproape în permanenţă sub ocupaţie sovietică. „Novorosia” şi Taurida au fost fiefurile albilor[1], iar Odesa până în anul 1920 a fost „porto-franco” sub tutela Antantei (prin acest oraş-port se efectua jefuirea ţării de către Occident şi aprovizonarea forţelor ruşilor albi  cu armament).Tot în această perioadă tulbure s-au perindat pe teritoriul Ucrainei ocupanţii Austro-Ungari şi Germani, intervenţioniştii Polonezi, Englezi, Francezi, Greci şi de alte naţionalităţi.

„Conducători Supremi” ai Ucrainei „nezalejnice”[2] au fost rând pe rând istoricul M. Gruşevski, atamanii naţionalişti Skoropadski şi Petliura, anarhistul „batko” Mahno, „democratul” Vinnicenko şi mulţi alţii. Pentru ca în fine la Harkov (prima capitală a Ucrainei Sovietice) şi mai apoi la Kiev să se înscăuneze comisarii lui Lenin şi Troţki (care nu aparţineau etniei ucrainene,  şi nici măcar celei ruse).

Cea de-a doua proclamare a independenţei de stat a Ucrainei este legată de destrămarea Uniunii Sovietice (de altfel, ca şi independenţa celorlalte „republici-surori”).

E drept că istoricii de la Kiev susţin că statalitatea Ucraineană a cunoscut cîteva perioade de existenţă anterioare anului 1918 sau 1991, referindu-se la Rusia Kieveană şi de Sicia Zaporojană [3]. Poate nu ar mai trebui să mai facem aceste incursiuni în trecutul istoric al ţării vecine, dacă în „ucrainiada” măsluită de către „istoricii” oficiali ai Kievului nu s-ar ascunde rădăcnile pretenţiilor aberante asupra unor teritorii pur româneşti, poloneze, ruseşti, ungureşti şi chiar caucaziene.

Dar, să  începem cu începutul…

UCRAINENII – URMAŞII VECHILOR TRIPOLIENI ! (sau câte ceva despre fenomenul mitologizării  istoriei şi politicii Ucrainei)

Acest titlu ar părea că este preluat din vreun roman de-al lui Kafka (autorul romanului absurdului), dacă nu ar fi prezent în lucrările unor pseudo-istorici de pe malurile Niprului.

Cu vreo câteva milenii înaintea lui Hristos, pe teritoriile de astăzi ale Ucrainei, României şi Republicii Moldova a existat una dintre cele mai reprezentative culturi ale eneolitului: cultura Tripolie. Tripolienii au fost printre primii agricultori sedentari din Europa.

Unii dintre „istoricii” de la Kiev, îndeplinind o comandă politică bine direcţionată, s-au grăbit să declare că aceştia nu ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât… strămoşii ucrainenilor.Nu este cazul să credem că aceşti „savanţi” au „descoperit America” în domeniul falsificării grosolane a istoriei.

Istoriografia bulgară, de pildă, susţine şi ea cu tot dinadinsul că strămoşii direcţi ai Bulgarilor ar fi fost …Tracii. Istoricii unguri declară că Secuii de pe arcul carpatin descind din hunii lui Attila, care ar fi fost primii locuitori ai acestei regiuni[4].

La mijloc este o încercare vădită de mitologizare a propriului trecut istoric menită de a îndreptăţi pretenţiile teritoriale ale unor state (în cazul nostru este vorba de Ucraina, Ungaria şi Bulgaria), asupra unor ancestrale pământuri româneşti.

Nici cercurile sioniste nu se lasă mai prejos atunci când  interpretează fraudulos textele biblice, pretinzând că imensul teritoriu dintre Nil şi Eufrat ar fi fost juruit de către Dumnezeu descendenţilor lui Avraam şi  că prin urmare, aceste pământuri, ar trebui să aparţină după părerea lor, „Ereţ Israel”, adică „Ţării lui Israel”.

Nilul şi Eufratul sînt prezente pe drapelul de stat al Israelului prin cele două dungi albastre care încadrează Steaua lui David.În fond, după cum spunea Eclesiastul, nimic nu este nou sub soare sau este binecunoscut: cu cît pretenţiile sînt mai lipsite de temei, cu atît fundamentarea lor este mai „înflorită”.

Acest lucru se referă şi la unii oameni concreţi. Este destul să ne aducem aminte cum lingăii de  „curtea” de pe malurile Bîcului le-au găsit comunistilor  basarabeni  Snegur şi Lucinschii strămoşi în Maramureş… Aceeaşi „cronografi” au găsit în şatrele lingurarilor de prin părţile Nisporenilor os domnesc de-al domnilor Sturzeşti.

Guvernanţii actuali de la Chişinău (spre onoarea lor) nu au făcut încercări de a-şi înnobila originea plebee prin intercalarea neruşinată în arborii genealogici de domni şi domniţe, însă ispita de a conferi „statalităţii Moldoveneşti independente, suverane şi internaţional recunoscute” statutul de moştenitoare legitimă a Moldovei voievodale (pe numai o treime din teritoriul ei), s-a dovedit totuşi a fi prea mare.

Rezultatul eforturilor depuse în această direcţie a fost teoria de mare succes comercial lansată de cei de la „Şcoala Superioară Antropologică” întitulată „Neizvestnîi Ştefan” („Necunoscutul Ştefan”).

Antropologii în cauză, în tandem cu jurnalistul C. Starîş, au „descoperit” la marele nostru domnitor, nici mai mult – nici mai puţin, intenţia de a deveni împărat al Imperiului Bizantin, refăcut din scrumul Porţii Otomane![5]

Dar, să ne întoarcem la cultura Tripolie şi pretenţiile ucrainene la moştenirea ei. Cu ce ar putea oare argumenta istoricii Kieveni legătura dintre străvechii agricultori ai culturii tripoliene cu ucrainenii contemporani, decît cu coincidenţa teritorială (şi aceea parţială, deoarece cultura arheologică în cauză mai cuprindea în afară de teritoriul Ucrainei şi pe cel al Republicii Moldova şi României)?

Din această logică bolnavă, ar reieşi atunci că şi nemţii ar fi în drept să pretindă la întreg arealul de răspîndire al omului de Neanderthal (aproape tot teritoriul Eurasiei şi Africii), căci localitatea care i-a dat numele se găseşte pe teritoriul Germaniei !Prin „înrudirea” lor cu tripolienii, naţionaliştii ucraineni mai tind (în afară de aberantele pretenţii la primogenitură pe teritoriile populate de români) să-şi sublinieze şi diferenţierea lor de ruşi (numiţi istoriceşte „Velikoruşi”).

Aceştia, după părerea lor, ar trebui să-şi caute sorgintea la vechile triburi Fino-Ugrice de vînători şi pescari primitivi. Or, tripolienii agricultori sedentari (care cunoşteau deja prelucrarea metalelor), erau cu mult mai înaintaţi în civilizaţia lor decât strămoşii presupuşi ai Velikoruşilor . Concluzia se impune de la sine …Următoarea încercare de falsificare a istoriei a fost întreprinsă de către cei care susţin că „Rusia Kieveană este statul feudal timpuriu al Ucrainenilor”.

Între aceasta şi Rusia Moscovită nu ar exista decât o coincidenţă toponimică, teoria lor fiind aceia că „moskalii” au uzurpat pur şi simplu  „gloriosul trecut istoric al ucrainenilor” ,pentru a-şi legitima imperiul apărut pe ruinele Hoardei de Aur. Prin urmare, Rusia Moscovită s-ar fi ridicat din nefiinţă datorită tătaro-mongolilor.Aceste ipoteze sînt însă total nefundamentate. În primul rînd: Slavii de Răsărit (care alcătuiau baza populaţiei Rusiei Kievene) au fost strămoşii comuni ai Ruşilor, Beloruşilor şi Ucrainenilor de astăzi.

Înrudirea lingvistică până la coincidenţă dintre aceste popoare este prea evidentă pentru a putea fi negată. Datorită faptului că aceste popoare au avut deja scrisul lor în perioada de formare a vechiului stat Rus Kievean, noi putem să urmărim pas cu întreaga lor istorie.

Din vechile letopiseţe reiese clar că popoarele est-Slave au alcătuit o singură comunitate etno-lingvistică.Limba acestor trei popoare est-Europene existentă în trei graiuri literare – rus ,  ucrainean şi  belorus  – a avut un singur strămoş: limba rusă veche, limbă în care au fost notate primele monumente scrise ale Rusiei Kievene („Cîntec despre Oastea lui Igor”, „Povestea anilor de demult” ş. a m. d.). În secolele XIV-XV teritoriul Ucrainei şi Belorusiei de astăzi au nimerit sub stăpînirea Polono-Lituaniană. Pentru Ucraina a fost caracteristică dominaţia elementului Polonez, iar pentru Beloorusia – a celui Lituanian. Rusia Moscovită a reuşit să scape de această influenţă, fiind apărată de …scutul jugului Tătaro-Mongol.

Este binecunoscut faptul că marii hani se mărgineau la perceperea birului fără ca să se amestece în treburile interne ale cnezatelor Ruseşti, inclusiv în problemele de cultură, limbă şi confesiune(spre deosebire de „confraţii” de credinţă Polono-Lituanieni).

Nu-şi găseşte nici o fundamentare ştiinţifică la teza care afirmă că triburile Tiverţilor şi ale Ulicilor (prezente începînd cu secolul VII în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Bugul de Sud) ar fi fost de sorginte Slavă. Era vorba, mai degrabă de o populaţie amestecată Slavo-Volohă.

Nu au fost slavi nici Brodnicii şi nici Bolohovenii (pomeniţi şi ei în izvoarele timpului).Despre aceasta ne mărturisesc denumirile geografice de locuri, rîuri şi localităţi (Romanovo, Bolohovo ş. a.) răspîndite până la hotarele Polesiei (o regiune mlăştinoasă şi împădurită situată între Belorusia şi Ucraina).

O mărturie încă vie a acestui fapt incontestabil este şi prezenţa în această regiune a grupului etnic al huţulilor a căror limbă reprezintă un ciudat amalgam de cuvinte româneşti şi slave, iar portul este identic cu cel al Românilor din Maramureş şi Bucovina[6].

Dacă populaţia românească nu ar fi existat acolo încă din timpuri străvechi, atunci de unde s-au luat cuvintele româneşti şi portul naţional românesc la aceşti locuitori ai Galiţiei Orientale şi Ruteniei (Maramureşul de Nord)?Nici Rusia Kieveană nu a cuprins în cadrul graniţelor sale politice teritoriile de stepă de la sud de Kiev (inclusiv Bugo-Nistria) şi nici pe acel al Moldovei istorice (dintre Carpaţii Orientali şi Nistru).

Chiar şi pe hărţile din atlasele istorice editate la Kiev teritoriul Moldovei istorice este haşurat, ceea ce înseamnă că el era nu o parte constitutivă a statului kievean, ci un teritoriu dependent (tributar). Or, nu putea fi vorba de un control efectiv şi continuu asupra lui din partea marilor cneji Kieveni.

Zona de stepă situată la sud de Kiev din cele mai vechi timpuri a fost fieful popoarelor nomade care veneau din inima Asiei (Marea Stepă) şi îşi găseau aici un adăpost provizoriu în drumul lor spre bogatele oraşe ale civilizaţiilor mediteraniene.

Prin urmare, nici acest teritoriu nu poate fi definit ca areal de etnogeneză al naţiunii Ucrainene. El a început să fie intens colonizat cu ţărani din Malorosia[7] abia după războiul Ruso-Turc din anii 1768-1774 cînd stepele din bazinul de nord al Mării Negre şi peninsula Crimeea au fost anexate la Imperiul Rus[8].Cît priveşte pământurile Moldovei de peste Nistru (Bugo-Nistria), ele au intrat în componenţa Imperiului Rus (nu ale Ucrainei!) şi mai tîrziu: în anul 1792. Către această perioadă dispăru în neantul istoriei şi ultimul simulacru de autonomie Malorosă (Hătmănia) care a fost dizolvată din ordinul împărătesei Ecaterina II.

Datele statistice publicate în acea perioadă mărturisesc cu elocvenţă că pe pămînturile interfluviului Bugo-Nistrean către venirea armatelor ruseşti majoritatea populaţiei – circa 90%(!) – era alcătuită din români moldoveni, munteni, bănăţeni, maramureşeni, ardeleni. [9]

Istoricii Ucraineni fondează pretenţiile teritoriale ale Kievului asupra pămînturilor Româneşti, apelînd la letopiseţele care vorbesc despre cnejii din Halici-Volînia care ar fi stăpînit pămînturile dintre Carpaţii de Nord şi Dunăre, deşi şi pentru un nespecialist este clar că autorii cronicelor se referă la limitele pînă unde au ajuns aceşti cneji cu drujinele (cetele) lor. Dacă ar fi să ne conducem după acest principiu, atunci Scandinavii (descendenţi ai renumiţilor Vikingi) ar fi în drept să pretindă asupra întregii Europe, Africii de Nord, Levantului şi al litoralului est-Canadian, iar noi, Românii, în calitatea noastră de „fii ai Romei” – no comment!

Despre absurditatea pretenţiilor cercurilor politice naţionaliste Ucrainene asupra unor pămînturi Româneşti ne vorbeşte faptul că în anul 1774 (în ajunul anexării Bucovinei la Imperiul Habsburgic) populaţia Slavă alcătuia doar douăsprezece procente din populaţia acestui ţinut[10].

În această cifră erau incluşi nu numai Ucrainenii (Rutenii), ci şi Ruşii ortodocşi de rit vechi (staroverii care în Delta Dunării se mai numesc şi lipoveni).Numai după ce autorităţile Austriece au procedat la o colonizare masivă a ţinutului cu ţărani Ucraineni fugari din Malorosia (unde Ecaterina II a introdus iobăgia), Evrei, Polonezi şi colonişti Germani, situaţia demografică s-a schimbat în defavoarea Românilor.

Cu toate acestea, chiar şi către anul 1918 românii alcătuiau aici cel mai numeros grup etnic.

 

HAI JIVE RIDNA I VELIKA UKRAINA! („Să trăiască Ucraina Mare natală!”)

 

Megalomania pretenţiilor teritoriale ale politicaştrilor de la Kiev iese foarte reliefat în evidenţă în atlasele istorice şcolare publicate în Ucraina după cea de-a doua proclamare a independenţei de stat (anul 1991).

 

 

 

 

Imagini pentru teritorii anexate la ucraina in ultimele secole photos

Harta extinderii teritoriale a Ucrainei

 

În categoria „teritoriilor etnice ucrainene” sînt incluse nu numai cele ale statului ucrainean contemporan (dintre care cel puţin jumătate nu corespund nici pe departe unei asemenea calificări), ci şi partea de sud a Bucovinei care a rămas în componenţa României, nordul Republicii Moldova şi raioanele ei Nistrene, regiunile limitrofe ale Poloniei, Polesia belorusă, Rusia Centrală (până la Voronej inclusiv) şi stepele nord-Caucaziene.

 

Ucraina

Ar trebui menţionat faptul că după răsturnarea Tarismului în februarie anul 1917 cînd zidurile “închisorii popoarelor (cum a fost numit Imperiul Rus de către contemporani) au fost dărîmate, Ucraina (alături de alte periferii naţionale) şi-a revendicat şi obţinut dreptul la autonomie naţional-statală.

Guvernul Provizoriu de la Petrograd (denumirea Sankt-Petersburgului între anii 1914-1924) la trasarea hotarelor acestei autonomii s-a bazat strict pe principiul etnic.

În componenţa ei nu intrau guberniile Novorosiei, bazinul Donbasului şi nici Crimeea!

Hotarele autonomiei Ucrainene, 1917

Pentru prima dată „Ucraina Mare” (fără Galiţia Orientală, Bucovina de Nord, Crimeea şi Bugeacul de Sud) a apărut datorită actului de capitulaţie semnat de către bolşevicii lui Lenin la Brest-Litovsk în faţa Cvadruplei Alianţe (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în anul 1918.

Tot nemţii au fost aceea care i-au silit pe bolşevici să recunoască „independenţa” marionetei sale.

Ucraina urma să devină un apendice agrar şi de materie primă pentru Mittel Europa (Europa Centrală) în frunte cu Germania.

Aici vedeau geopoliticienii Germani (R: Kellen ş. a.) acel „lebensraum” („spaţiu vital”) atît de necesar celui de-al II-lea Reich.

Folosindu-se de faptul că Rusia Sovietică lupta pe mai multe fronturi împotriva duşmanilor interni şi externi, Kievul a reuşit să alipească la teritoriul atribuit de către Guvernul Provizoriu fostei autonomii Ucrainene regiunile Novorosiei şi Donbasului (care, după înfiinţarea URSS, le-au fost cedate definitiv de către bolşevicii lui Lenin).

Mai mult decât atît: încurajaţi de protectorii lor din blocul Puterilor Centrale, naţionaliştii ucraineni au început să înainteze pretenţii teritoriale faţă de toate statele din jur.

De la Rusia ei revendicau stepele nord-caucaziene, regiunile Azovului, Voronejului şi peninsula Crimeea;

De la Polonia – raioanele oraşelor Helm şi Peremîşl;

De la Belorusia – partea acesteia din Polesia, iar de la România – Basarabia şi Bucovina. Credem că a devenit clar cine au fost în realitate acei care, după cum s-a exprimat Molotov în ultimatumul său adresat în anul 1940 României, „…s-au folosit de situaţia grea în care s-a pomenit Rusia Sovietică…”.

În manualele de istorie şi literatura de specialitate Ucraineană se vorbeşte cu lux de amănunte despre „ocupaţia ilegală” a Bucovinei de Nord şi a Bugeacului de Sud în perioada interbelică şi despre „lupta eroică de eliberare naţională a poporului Ucrainean din regiune de sub jugul de ocupaţie al boierilor români”.

Se vehiculează cu stăruinţă şi faptul că Uniunea Sovietică „nu a recunoscut niciodată ocuparea Basarabiei de către România burghezo-moşierească”.

Nu se pomeneşte însă nicăieri despre recunoaşterea hotarelor de pe Nistru de către Republica Populară Ucraineană al cărei moştenitor de drept se vrea a fi actualul stat Ucrainean.

Astfel, în anul 1919 a fost instituită o misiune diplomatică a Ucrainei la Bucureşti. În fruntea acestei misiuni s-a aflat profesorul Constantin Matzievici.

La 26 iunie al aceluiaşi an, el şi-a prezentat preşedintelui de Consiliu al guvernului Român scrisoarea sa de acreditare în care, printre altele, se menţiona că:

„Guvernul Ucrainean declară că nu voieşte sub nici un chip de a pune în discuţie fruntaria actuală între cele două state, considerînd Nistrul ca fruntarie definitivă între ele şi dorind să stabilească la această frontieră cele mai bune relaţii de vecinătate”[11].

Aceeaşi recunoaştere a hotarelor de pe Nistru o vedem şi în declaraţia Guvernului ucrainean din anul 1920.

Se omite cu stăruinţă şi faptul că Unirea Bucovinei cu Ţara de la data de 28 noiembrie (stil nou) anul 1918 a fost votată în unanimitate şi de către cei 13 delegaţi din partea populaţiei Ucrainene la Congresul General al Bucovinei.

 

CÎTE CEVA DESPRE “IMPERIALISMUL” ROMÂNESC

 

În literatura de specialitate este prea puţin oglindit un fapt destul de interesant care nu lasă piatră pe piatră din argumentaţia duşmanilor statului Românesc care îl învinuiesc de imperialism şi expansiune teritorială.

În anul 1919, armatele Româneşti au stat la Tisa[12] şi au deţinut controlul asupra Pocuţiei, dar s-au retras la hotarele internaţional recunoscute imediat ce situaţia în aceste regiuni s-a ameliorat şi retragerea a fost cerută de către aliaţii Anglo-Francezi.

Deci, mai subliniem încă o dată: România nu a pretins şi nu a acceptat (atunci cînd a avut ocazia sau chiar i s-a propus să o facă) teritorii care, din punct de vedere politic, nu i-au aparţinut.

Deşi, din punct de vedere istoric, etnic şi de ce nu, geopolitic, ea a fost pe deplin în drept să o facă, precum în cazurile hotarului de pe Tisa, Pocuţiei, localităţilor Româneşti din Maramureşul de Nord, Banatul de Sud-Vest şi Bugo-Nistria.

Astfel, în anul 1938, Hitler îi propune regelului Carol II al României să participle la partajarea Cehoslovaciei (trădată de către aliaţii ei Anglo-Francezi prin actul cîrdăşiei de la Munchen) şi să preia controlul asupra localităţilor populate de Români din Rutenia (Maramureşul de Nord) care pe atunci aparţinea acestei ţări. Spre deosebire de Ungaria şi Polonia, România a respins această ofertă.

Situaţia s-a repetat în anul 1941 după invadarea Iugoslaviei de către Germania nazistă. României (deja în persoana atunci încă generalului Ion Antonescu) i s-a propus să anexeze partea de sud-vest a Banatului (cunoscută în alte izvoare şi sub denumirile de Banatul Sîrbesc sau Torontal). Răspunsul a fost acelaşi. Interesant de menţionat că la conferinţa de la Versailles România a cerut de la aliaţii săi această regiune (pe atunci cu o populaţie majoritară Românească), însă Franţa şi Anglia au optat pentru Serbia.

În timpul războiului de eliberare a provinciilor sale răsăritene purtat de către România împotriva Uniunii Sovietice între anii 1941-1944, ei i s-a propus de către aceeaşi Germanie nazistă anexarea teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru (Bugo-Nistria).

Mareşalul Ion Antonescu a respins şi de această dată oferta germană, procedînd doar la formarea în regiune a guvernămîntului Transnistriei sub administraţia militară română.

Acest regim instaurat de Bucureşti în Bugo-Nistria a fost foarte liberal comparativ cu cel Germano-nazist din alte regiuni răsăritene ale URSS. Subliniem încă o dată, că nu a fost vorba de includerea acestui teritoriu în componenţa statului Român!

 

RELAŢIILE ROMÂNIEI CU UCRAINA SOVIETICĂ

 

Republica Populară Ucraineană cu toate formele sale de guvernămînt cam exotice (de genul hatmanatului, directoratului ş. a.) care s-au perindat pe parcursul a mai puţin de doi ani de independenţă a fost o statalitate efemeră şi contradictorie, lipsită de vreo coerenţă internă.

Bolşevicii lui Lenin au reuşit să înăbuşe împotrivirea internă şi, cu mari cedări teritoriale[13], să respingă atacurile din afară. În urma războiului civil care a decimat populaţia Rusiei în general şi a Ucrainei în special, pe harta lumii a apărut URSS.

Una dintre republicile fondatoare al acestui stat federativ (numai „de jure”, căci „de facto” URSS a fost unul hiperunitar şi hipercentralizat) a fost şi Ucraina.

La acel moment în componenţa ei nu intrau aşa regiuni precum Crimeea (atunci încă republică autonomă a RSFSR), Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, jumătatea de nord a judeţului Hotin, Basarabia de Sud şi insula Şerpilor (care aparţineau României), Maramureşul de Nord (Cehoslovacia) şi nici Galiţia Orientală (cedată de către tandemul Lenin-Troţki în anul 1920 (tratatul de la Riga) Polonezilor).

În schimb, Moscova bolşevică, pentru a slăbi şi mai mult rezistenţa Ruşilor contra dictaturii bolşevice, i-a cedat cu generozitate Kievului bazinul carbonifer al Donbasului şi „Novorosia” (fosta „Stepă Sălbatecă” cucerită de la Tătarii din Crimeea pe timpul Ecaterinei II) care erau locuite o populaţie amestecată (majoritar Rusească) care vorbea în diferite graiuri sud-Ruse (aşa numitul “surjik”).

În acest prim „cadou de nuntă” (au mai urmat şi cele enumerate mai sus) a intrat şi Bugo-Nistria populată din cele mai vechi timpuri de către o populaţie Românească.

România, însă, s-a limitat în pretenţiile sale răsăritene doar la acele teritorii care politiceşte au făcut parte vreodată din România sau din cele două ţări Româneşti care au precedat-o (Moldova şi Muntenia).

Este vorba, desigur, de Basarabia. Prin urmare, ideea vehiculată cu stăruinţă în literatura de specialitate editată la Moscova şi la Kiev, precum că România s-ar fi folosit în mod mîrşav de slăbiciunea temporară a Rusiei Sovietice provocată de războiul civil pentru a acapara teritorii străine, este nu altceva decât o minciună sfruntată.

Conducătorii comunişti ai Ucrainei au preluat pretenţiile istoriografiei Ruseşti Tariste la pămînturile Româneşti. Ce e drept, de data aceasta se vorbeşte despre „străvechile pămînturi Ucrainene” atunci cînd este vorba de Basarabia, Bucovina şi chiar de teritoriului cuprins între rîurile Prut şi Siret.

Visul unei „Ucraine Mari” şi-a văzut realizarea în urma cîrdăşiei criminale dintre fosta Uniune Sovietică şi Germania nazistă (cunoscută sub denumirea de „Pactul Ribbentrop-Molotov”). Datorită acestei înţelegeri de partajare a Europei Răsăritene, Ucraina s-a „căpătuit” cu Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Basarabia de Sud pe contul României.

Culmea este, că „nezalejnicii” de la Kiev, criticînd şi condamnînd pe drept regimul stalinist de „actele de genocid comise împotriva poporului Ucrainean”, uită să se dezică de „cadourile” făcute Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene de către acesta pe seama altor ţări.

 

 

 

 

 

 

Apoteoza falsificării adevărului istoric şi a stării de lucruri existente, a fost nota ultimativă a lui Molotov trimisă pe data de 26 iunie anul 1940 guvernului regal al României în care se vehicula ideea că „…majoritatea populaţiei Basarabiei o alcătuiesc Ucrainenii care doresc reunirea cu RSS Ucraineană”. Urmarea directă a acestui monstruos act de injustiţie a fost răpirea de la România a Basarabiei, Bucovinei de Nord (aceasta din urmă în calitate de… „recompensă şi aceasta încă prea mică (!?!) pentru cei 22 de ani de ocupaţie ilegală a Basarabiei de către România Regală[14]”) şi a ţinutului Herţa.

După ocuparea acestor teritorii de către armata sovietică a urmat formarea RSS Moldoveneşti pe o parte din teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM de pe malul stîng al Nistrului.

Mai mult de jumătate din teritoriul fostei autonomii moldoveneşti, precum şi Basarabia de Sud şi partea de Nord-Vest a judeţului Hotin i-au fost atribuite în mod arbitrar şi abuziv (pe lîngă Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa) aceleiaşi RSS Ucrainene.

Ultimul abuz al cotropitorilor sovietici a fost cel din  anul 1947, când Moscova a impus guvernul-marionetă al lui Ioan Petru Groza să-i cedeze Ucrainei şi Insula Şerpilor care are o extraordinară importanţă strategică datorită situării sale în faţa Deltei Dunării.

Este de mirare cum de nu şi-au amintit liderii de la Kremlin şi marionetele lor de la Kiev că în Deltă şi-au găsit refugiu nu numai ruşii lipoveni, ci şi ultimii sicevici zaporojeni.

Acest fapt ar fi fost pentru ei îndeajuns pentru a declara şi Delta drept „pământ strămoşesc Rusesc” (sau „Ucrainean”, în funcţie de apartenenţa etnică a „istoricilor”).

Puteau, de asemenea, să mai scotocească prin letopiseţe şi să invoce campania cneazului Sveatoslav, care avusese de gând să mute la Durostor capitala Rusiei Kievene.

În 1954, N. Hruşciov,  ucrainean de origine şi  prim-secretar al Partidului Comunist al URSS, dăruieşte Ucrainei  cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la proclamarea la Pereiaslav a unirii Ucrainei din dreapta Niprului cu Rusia, Republica autonomă Crimeea .

Poate, în 2012, urmând acest exemplu, Ucraina  va retroceda României sau R.Moldova,  Basarabia de Sud,   Basarabia de Nord,  Bucovina de Nord şi ţinutul  Herţa,cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la răpirea acestor teritorii de către cotropitorii sovietici.Aceste străvechi pământuri româneşti ar fi trebuit să fie înapoiate încă în 1974, cu prilejul împlinirii tragicului bicentenar.

Uniunea Sovietică s-a destrămat demult, însă Kievul nici nu are de gînd să renunţe la teritoriile căpătate pe nedrept. Mai mult decît atît: populaţia Românească este supusă unei acerbe campanii de Ucrainizare forţată (alături cu celelalte minorităţi naţionale printre care (ironie a sorţii, or, Dumnezeu nu bate cu băţul) se află şi foştii binefăcători Ruşi (datorită cărora Ucraina a devenit cea de-a doua ţară ca mărime teritorială din Europa).

ÎN LOC DE EPILOG: CINE PE CINE A TRĂDAT, TOTUŞI, ÎN EPISODUL UCRAINEAN?

Liderii României post-ceauşiste, în graba lor de a adera cât mai repede la NATO şi UE, au renunţat la orice pretenţii faţă de fosta URSS şi, ulterior, faţă de Ucraina.

Or, cu aceste state au fost semnate tratate care consfinţeau graniţele anului 1940, fiind îndeplinită astfel cerinţa ca aderarea la NATO să se producă numai dacă nu există litigii teritoriale cu vecinii.

Cu alte cuvinte, se repetă istoria biblică cu Isav care şi-a vîndut dreptul la primogenitură lui Iacov, pentru un blid de linte.

Singura problemă teritorială pe care guvernanţii României o mai pun în discuţie cu Ucraina, este retrocedarea insulei Şerpilor şi delimitarea din braţul Chiliei al Deltei Dunării. Milioane de compatrioţi au fost lăsaţi de izbelişte, în schimb se duce „o luptă principială şi fără de compromis”, pentru cîteva mii de cufundaci şi pescăruşi şi câţiva kilometri patraţi de baltă !

Situaţia aceasta seamănă ca două picături de apă cu cea descrisă de către scriitorii umorişti sovietici Ilf şi Petrov în dilogia lor „12 scaune” şi „Viţelul de Aur”.

Acolo era vorba despre un contabil care suferea de lipici la mîini şi a fost arestat sub învinuire că ar fi delapidat cîteva mii de ruble şi trei kopeici.

Contabilul cu pricina s-a luptat din răsputeri să dovedească anchetei că acele trei kopeici au fost cheltuite de el în beneficiul statului (pe care l-a văduvit de câteva miişoare de ruble).

 
Note: 

[1] În anii războiului civil din Rusia (anii 1918-1920) ţara a fost împărţită în două tabere numite convenţional „albii” şi „roşii”. „Roşii” erau numiţi adepţii bolşevicilor lui Lenin, iar „albii” – forţele care li se opuneau. Mai existau şi „verzii”, însă aceştia nu aveau nimic în comun cu mişcarea ecologistă contemporană. Era vorba de anarhiştii conduşi de către renumitul „batko” Mahno a cărui deviză era: „Bate-i pe albi pînă aceştia se vor înroşi şi pe roşii – pînă se vor înălbi!”.

[2] În graiul Ucrainesc – neatîrnată, independentă – reprezintă esenţa „ideii naţionale” a separatiştilor Ucraineni – independenţa faţă fratele de singe – poporul Rus.

[3] Despre relaţiile Românilor cu cazacii Zaporojeni vezi mai amănunţit pe site-ul http://www.mdn.md în articolele consecrate Ucrainei (“Geopolitica internă a Ucrainei”şi“Creşterea teritorială a Ucrainei”) precum şi în articolul “O Moldovă uitată”.

[4] Această afirmaţie se include în renumita “teorie migraţionistă” a lui Roesler venită să susţină primogeniture Maghiară la nord de Dunăre.

[5] Pentru a fi obiectivi, totuşi, trebuie să recunoaştem că opera de „prihvatizare” a marelui nostru domnitor au început-o aceeaşi „democraţi” descălecaţi din Maramureş.

[6] Deac Augustin, “Din istoria Ucrainei “Ţara de Margine”, Bucureşti, anul 2001, pp. 57-59.

[7] “Rusia Mică” – Denumirea istorică a Ucrainei.

[8] Mai amănunţit vezi în articolul „Creşterea teritorială a Ucrainei” publicat pe site-ul http://www.mdn.md.

[9] Vezi articolul „O Moldovă uitată” publicată pe paginile aceluiaşi site.

[10] Kiriţescu Constantin, Istoria Războiului pentru Întregirea României”, Bucureşti, a. 1989, V-I, p. 73. Kiriţescu include greşit întreaga populaţie Slavă în categoria Rutenilor, deşi Ruşii staroveri nu pot fi incluşi în acest grup etnic. De menţionat faptul că majoritatea populaţiei Slave din Bucovina către anul 1774 o alcătuiau anume staroverii fugiţi din Rusia din cauza persecuţiilor de ordin confesional şi nu Ucrainenii.

[11] Nistor Ion, „Problema Ucraineană în lumina istoriei”, Rădăuţi, anul 1997, p. 216

[12] Este vorba despre participarea României la nimicirea avanpostului bolşevic din inima Europei Centrale: a “Republicii Sovietice Ungare” în frunte cu “ungurii” get-beget Bela Kun şi Tibor Samueli. De fapt, Armata Română a ocupat pentru un scurt timp chiar şi Budapesta, salvînd Ungaria de coşmarul comunist.

[13] Între anii 1917-1920 de la Rusia s-au desprins rînd pe rînd Finlanda, Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia care devin state independente. Încercările similare ale Ucrainei şi ale republicilor transcaucaziene s-au soldat cu eşec.

Basarabia s-a unit cu Ţara, iar teritoriul Armeniei Mari (districtele Kars, Ardagan şi Erzurum) a fost cedat Turciei lui Ataturk. Asupra Sahalinului de Nord a fost stabilit un condominiu economic cu Japonia.

[14] Citat din aceeaşi notă ultimativă a lui Molotov adresată Guvernului României Regale pe data de 26 iulie anul 1940.

17/07/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: