CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Putin salută restabilirea unei „justiţii istorice” odată cu anexarea Crimeei de către Rusia

Pe harta expansiunii militare imperiale ruse, cu roşu – Transnistria,Abhazia, Osetia se sud, Abhazia şi Crimeea

 În vizită în Crimeea, Putin a salutat restabilirea unei „justiţii istorice”în timp ce SUA reafirmă: „Teritoriul face parte din Ucraina”.

 Preşedintele rus, Vladimir Putin, a declarat miercuri, cu patru zile înainte de cea de-a patra aniversare a anexării Crimeii de către Rusia, că respectivul eveniment reprezintă un exemplu de „democraţie adevărată” şi a salutat restabilirea „justiţiei istorice”, transmite AFP.

”Prin decizia voastră, aţi restabilit justiţia istorică încălcată în epoca sovietică”, a spsu  Putin, într-un discurs în faţa susţinătorilor săi reuniţi la Sevastopol, în Crimeea, la un concert în sprijinul său.

În timpul Uniunii Sovietice, din ratiuni economice, Crimeea a fost desprinsă de Rusia din punct de vedere administrativ și transferată Ucrainei.

Alegerile prezidenţiale ruse vor avea loc duminică, în aceeaşi zi în care Rusia va marca cea de-a patra aniversare a anexării Crimeii. Data a fost aleasa in mod intentionat de Kremlin, care a dorit astfel sa foloseasca ”sarbatoarea” in scop electoral.

„Prin decizia voastră, aţi arătat lumii întregi ce este o adevărată democraţie, şi nu una falsă, aţi venit la referendum, aţi luat decizia şi aţi votat pentru viitorul vostru şi cel al copiilor voştri”, a spus Vladimir Putin.

La Washington, Departamentul american de Stat a reacţionat imediat contestând din nou respectivul referendum „nelegitim”.

„Patru ani în urmă, Rusia a organizat în Ucriana un referendum ilegal, fabricat , într-o încercare zadarnică de a legitima anexarea teritoriului ucrainean. <…> În timpul mitingului de campanie de astăzi, în Crimeea, președintele Putin a reluat revendicările false ale Rusiei asupra teritoriului ucrainean. <…> În lumina declarațiilor lui Putin este important să se atragă atenția asupra nelegitimității „referendumului organizat”, se arata in comunicatul Departamentului de Stat.

„Ne reafirmăm angajamentul nostru integrității teritoriale și suveranității Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute pe plan internațional. Crimeea este parte a Ucrainei, și sancțiunile impuse Rusiei în legătură cu anexarea vor rămâne în vigoare atâta timp cât Federația Rusă nu va retroceda Ucrianei controlul asupra peninsulei”, – se spune in declarația semnata de Heather Nauert, purtatorul de cuvant al Departamentului de Stat.

De asemenea, textul observă că locuitorii din Crimeea care au participat la referendum au fost forțați să voteze sub „supravegherea strictă a trupelor ruse puternic înarmate”.

După anexarea Crimeei, Rusia a declanșat o campanie de persecutare a disidenților din peninsulă, supunând presiunilor pe „toți cei care s-au opus tentativei de anexare“, inclusiv pe tătarii din Crimeea, etnicii ucraineni, precum și membri ai societății civile, jurnaliști independenți și activiști.

 

 

Denunţată de Kiev şi de occidentali, dar salutată de majoritatea ruşilor, anexarea Crimeii este la originea sancţiunilor dure ale SUA si UE împotriva Rusiei, impuse din 2014.Creditat cu circa 70% din intenţiile de vot, potrivit ultimelor sondaje, Vladimir Putin ar urma să fie ales fără surprize preşedinte, pentru un al patrulea mandat ce se va încheia în 2024.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.paginaderusia.ro/in-vizita-in-crimeea-putin-saluta-restabilirea-unei-justitii-istorice-sua-reafirma-teritoriul-face-parte-din-ucraina/

 

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/de-ce-a-renuntat-rusia-la-crimeea-acum-60-de-ani

Reclame

15/03/2018 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

De ce a cedat Rusia în urmă cu şase decenii Crimeea ?

 

 

 

După ce  preşedintele SUA, Donald Trump,  a spus recent foarte clar că „se asteaptă ca guvernul rus sa dezescaladeze violenţele din Ucraina şi să returneze Crimeea”, purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, citată de agenţia TASS, a declarat că „Crimeea este teritoriu rusesc şi că Rusia nu îşi cedeaza teritoriile”

 „Nu ne cedăm teritoriile. Crimeea este un teritoriu al Federaţiei Rusie”, a spus Zaharova.

Reamintim că Peninsula Crimeea a fost anexată ilegal de Rusia în martie 2016, în urma unui aşa zis referendum, care nu a fost recunoscut de niciun stat democratic.

Totodată, pentru a vedea cum s-a ajuns aici şi pentru o corectă informare, este bine să rememorăm principalele momente legate de istoria acestui teritoriu cu o importanţă geostrategică excepţională.

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane, până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea ei de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie este publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului.

La momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod.

Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice.

Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente.

Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală.

Privind retrospectiv, tratatul de la Pereiaslav este asociat în mod eronat  cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e de asemenea exagerată. În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia au fost deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde au fost fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale.

Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse.

Și, să nu uităm, în Crimeea se află de pe vremea țarilor  baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devine Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider.

În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949. În ultimii ani de la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat.

Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși.

Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev. Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale.

Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko.

El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.


Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor.

Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal.

Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie.

După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există.

Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina. Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center: http://www.wilsoncenter.org/publication/why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat de Timpul md.

 

 

Sursa: 

Mark Kramer, directorul programului  Cold War Studies la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

https://www.wilsoncenter.org/blog-post/crimea-glimpse-post-american-world

14/08/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

31 iulie 1877 – Principele Carol al României a primit telegrama prin care rușii cereau ajutorul armatei române, după ce au suferit în timpul războiului antiotoman o înfrângere completă în Bulgaria

Imagini pentru regele carol I photos

 

Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen

(n.1839 – d.1914), rege al României 1866-1914

La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafaţă de 121.000 km2 şi cu o populaţie de circa 5 milioane de oameni.

Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine, inclusiv de Rusia. 

 În primăvara lui 1877, la 24 aprilie, a izbucnit războiul ruso-otoman.

Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate faţă de conflictele de la sudul Dunării şi a depus eforturi diplomatice pentru recunoaşterea independenţei ţării pe cale paşnică.

Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia şi nu fac parte din Imperiul Otoman.

În aceeaşi notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului naţional iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea şi drepturile statale.

Guvernele român şi rus au semnat la Bucureşti la 4 (sv)/16 aprilie (sn) 1877 convenţia prin care românii acordau „liberă trecere”în drum spre tetrul de război din Balcani, trupelor ţariste, în condiţiile în care Imperiul Rus garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României.

  Imperiul Otoman a reacţionat la acţiunile politice şi militare ale României şi a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaţilor români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave româneşti încărcate cu cereale, bombardarea oraşelor Brăila şi Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ş.a.

Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa României, aflată până atunci oficial sub suzeranitatea otomană.

A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul apărării.

Cu toate acestea, încercările guvernului român de a obține cooperarea militară a armatei țariste au fost iniţial respinse de guvernul de la Petersburg, care aprecia la începutul conflictului că turcii puteau fi lesne învinși. 

Pe 26 mai 1877, domnitorul Carol I a avut la Ploiești o întrevedere cu țarul Alexandru al II-lea, căruia i-a oferit colaborarea militară a României.

Țarul (care își avea reședința temporară în Prahova) s-a purtat politicos, la plecare l-a condus la gară pe șeful statului român deși era ploaie, dar nu a răspuns la propunerea de colaborare militară făcută de Carol, ceea ce semnifica în fond un refuz.

Pe 2 iunie, cancelarul rus Gorceakov a comunicat în termeni fără echivoc că participarea României la acțiunile militare nu era era necesară. 

Evoluția militară de la sud de Dunăre avea să schimbe însă radical atitudinea Rusiei, după ce trupele otomane au organizat o puternică apărare, iar după eșecul cuceririi Plevnei (cel mai important punct strategic din Balcani), o parte din trupele rusești  intrase în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, iar însuși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă peste Dunăre

 

 

 

 

Foto: Marele Duce Nicolae al Rusiei (27 iulie 1831 – 13 aprilie 1891), fratele ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

 

În urma acestor înfrângeri severe, marele duce Nicolae – comandantul trupelor ruseşti din Balcani – a adresat la 31 iulie 1877 (19 iulie 1877, stil vechi) domnitorului Carol o telegramă, care avea să devină celebră, prin care se cerea ajutorul armatei române.

Telegrama

 

În telegrama cifrată adresată principelui Carol I al României, Marele Duce Nicolae al Rusiei scria:

„Prince Charles de Roumanie à l’endroit où se trouvera”, următoarele cifre, dispuse pe 7 rânduri: 6628  0941 – 2338 – 1893 – 5647 – 6927 / 1501 – 8228 – 1033 – 7351 – 1512 – 8708 – 3686 / 5130 – 5514 – 3874 – 4831 – 0112 – 8364 – 7914 / 4425 – 3676 – 8986 – 0930 – 3997 – 5130 – 4720 / 4831 – 2753 – 1500 – 2496 – 1500 / 2912 – 3874 – 4824 – 6143 – 8396 – 5116 – 7050 / 7306.

Deasupra cifrelor este textul decodificat al telegramei, scris de mână, cu cerneală neagră, în limba franceză:

„Les Turcs ayant amassé les plus grandes masses / à Plevna abiment. Prie de / faire fusion, demonstration, et si possible passage / du Danube que tu desires faire entre / Djoula (Jiul probablement) et Corabia a bi a / Cette demonstration est indispensable pour faciliter mes / mouvements. Nicolas”

Traducere:

Principelui Carol de România în locul (localitatea) în care se va afla.
„Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrație și, dacă este posibil, trecerea Dunării pe care tu dorești să o faci între Jiu și Corabia. Această demonstrație este indispensabilă pentru a faci­lita mișcările mele. Nicolae”.

 

La 30 iulie și 6 august comandantul rus trimitea din nou telegrame prin care se solicita ajutorul armatei române, ceea ce semnifica faptul că articiparea României, refuzată inițial de Rusia, devenise indispensabilă.

Românii nu s-au grăbit să satisfacă cererile ruşilor, ci au urmărit să stabilească bazele colaborării militare, mai exact relațiile de comandament.

În negocierile cu reprezentanții Rusiei, guvernul român a ținut să afirme că armata sa trebuia să-și păstreze individualitatea și unitatea de comandament, iar cooperarea cu armata rusă să fie stabilită în mod concret, propunând o discuție în acest scop.

Ajutorul Armatei Române a fost întârziat până în momentul în care la data de 16 august a avut loc la cartierul imperial de la Gorni-Studen, întrevederea între Carol I și țarul Alexandru al II-lea, secondat de marele duce Nicolae.

Tarul Alexandru al II-lea

 

Foto: Ţarul Alexandru al II-lea

 

La întrebarea marelui duce rus dacă domnitorul avea intenția să comande personal armata română, Carol a răspuns că “se înțelege de la sine”.

 Comandantul rus a opinat că acest fapt ar produce multe greutăți deoarece domnitorul român nu putea fi pus sub ordinele unui general rus.

“Firește că nu” a răspuns capul statului român, “însă zece generali ruși ar putea fi puși sub ordinele mele”.

După această discuție, țarul l-a condus pe Carol la cortul ce-i era pregătit, unde, peste câteva minute, marele duce Nicolae i-a oferit în numele țarului, comanda supremă a tuturor trupelor rusești din fața Plevnei.

 

 

 

Marele Cartier General in frunte cu principele Carol

Foto: Marele Cartier General condus de principele Carol

 

 

Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna în care victoria armatei române va pune bazele independenței României.

 

 

dorobanti-romani-cu-uniforma-din-1859-in-razboiul-de-independenta-din-1877

Foto: Ostaşi români 

 

Totuși, nici Carol, nici Brătianu, nici Kogălnicenu nu au considerat în acel context că ar fi necesare negocieri aprofundate, astfel că România a intrat în război fără asigurări și fără angajamente.

Faptul că nu a existat o înțelegere scrisă, va fi folosit de curtea de la Petersburg în cadrul tratativelor post-conflict, în urma cărora în ciuda sângelui vărsat alături de ruşi, România a fost forțată să cedeze Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail şi Bolgrad), la care aceasta fusese silită să renunţe după Războiul Crimeii şi care îi tăiau accesul strategic la Gurile Dunării.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-3/

 

Surse:

http://www.istoria.md

http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a-intrat-romania-in-razboiul-de-independenta

http://www.revistapentrupatrie.ro/8-actualitate/1565-telegrama-marelui-duce-nicolae-c%C4%83tre-principele-carol-i-1877

 

31/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: