OMENIREA ESTE ÎN CĂUTAREA ALTOR TIPURI DE IMPERII

Încă de de la începutul istoriei omenirii, până în zilele noastre, în lume au existat imperii.

Astăzi, o mare parte a planetei, inclusiv noi, suntem în cătarea altor tipuri de imperii: Marile corporații, imperiile mascate ale noilor vremuri.

Așa cum probabil știți, există corporații care sunt mult mai puternice financiar sau ca influență globală decât o țară ca România. Adică societăți comerciale cu cifre de afaceri mult mai mari decât PIB-ul României și cu pârghii de influență în diverse guverne, de pe toată planeta.

De altfel, orice observator inteligent a înțeles deja că o parte dintre legile care se votează la noi sau în alte țări, au o formă și un conținut menit să servească interesele corporatiste, iar corporațiile acumulează tot mai multe active pe toată planeta, în detrimentul națiunilor lumii.

O consecință a acestor vremuri dominate de acest tip de imperialism, este faptul că România, o țară foarte bogată, cu resurse mari de orice fel și cu un potențial turistic de poveste, are datorii imense și tot mai puține active care să îi aducă profit.

Asta înseamnă că, în acest ritm, nu vom putea plăti niciodată datoria externă, care va tot crește și, probabil, ne vom pierde chiar și puțina suveranitate pe care o mai avem.

Forbes: O poveste despre patru imperii/ Ce au reușit Marea Britanie, Franța și Spania și de ce a eșuat Rusia?

O analiză semnată de Frank Lavin, pentru Forbes

Imperiile britanic, francez și spaniol au dispărut, toate trei, iar aceste puteri imperiale istorice care au marcat istoria ultimei jumătăți de mileniu s-au împăcat de mult cu această evoluție, chiar dacă i s-ar fi putut opune, în timp ce aceasta se derula.

Deși pierderea imperiului a fost uneori dureroasă, iar retragerea uneori dezordonată (sau sângeroasă), a existat o dezlegare reușită, chiar dacă a fost nevoie de decenii pentru a fi implementată.

Spania a trebuit să se împace cu Simon Bolivar și cu sentimentul crescând al națiunii în America Latină.

Franța a experimentat aceeași mișcare anticolonială, cel mai puternic în Vietnam și Algeria. Marea Britanie și-a dat seama, după cel de-al Doilea Război Mondial, că imperiul nu mai era sustenabil sau convenabil, iar retragerea cu demnitate a fost cea mai bună cale.

Și sfârșitul imperiului s-a dovedit a fi cel mai bun nu doar pentru fostele colonii, ci și pentru fostele puteri coloniale.

Cu unele excepții, toate cele trei țări se bucură de relații pozitive și chiar ocazional de bunăvoință cu fostele lor posesiuni imperiale.

Nu s-a pus niciodată în colonii prea mult întrebarea dacă Londra, Paris și Madrid au ceva de oferit pentru o relație, dar alte considerații precum suveranitatea și autonomia au contat mai mult. Conducătorii coloniali au avut resentimente, dar cu independența și cu puțin timp, majoritatea țărilor au fost fericite să negocieze cu fosta putere colonială.

Commonwealth-ul se mândrește cu 54 de membri, Organizația Internațională a Francofoniei are 88 de membri.

Și Spania are relații constante cu alte douăzeci de țări vorbitoare de spaniolă, pe chestiuni variind de la politica de vârf, la fotbal.

Cu alte cuvinte, țările apreciază aceste relații istorice, dacă pot discuta cu puterea colonială, în propriile lor condiții.

Dacă sunt tratate cu respect, dacă sunt autentice consultările, poate exista o utilitate considerabilă în aceste organisme – atât pentru fostele colonii, cât și pentru fosta putere colonială. Argumentul meu nu este că aceste trei puteri au fost fără vină. Argumentul meu este că s-au împăcat cu greșelile lor.

Foto:

Foto:Soldați rușiîn Piața Roșie din Moscova. MLADEN ANTONOV/AFP 

De ce a urmat Rusia o cale atât de diferită în călătoria către o lume post-imperială? Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit și națiunile din acel imperiu sovietic au fost libere să facă alegeri, multe dintre ele au manifestat o dorință puternică de a evita legăturile strânse cu Moscova.

Niciunul dintre cei șase aliați ai Uniunii Sovietice, națiunile din Tratatul de la Varșovia – Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Polonia și România (Albania s-a retras în 1968) – nu a ales să mențină un tratat militar cu Moscova.

Această respingere generală trebuie să fi fost greu de acceptat pentru Moscova. La urma urmei, Uniunea Sovietică a furnizat toate antrenamentele și armament acestor țări, zeci de ani, dar pare să fi eșuat în cultivarea de prietenii sau a unei relații de durată.

Germania de Est a fost absorbită pașnic în Germania de Vest, iar toate celelalte națiuni din fostul Pact de la Varșovia s-au alăturat NATO între 1999 și 2009.

Acest model s-a repetat în afara Pactului de la Varșovia, întrucât trei foști membri ai Uniunii Sovietice s-au înscris și ei în NATO: Lituania, Letonia și Estonia.

Cu toate acestea, Rusia nu a eșuat complet. A stabilit propria sa alianță, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, prin care alte cinci țări (Belarus, Armenia, Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan) s-au alăturat Rusiei într-un pact de securitate reciprocă.

De ce în general Marea Britanie, Franța și Spania au reușit, iar Rusia, în general, a eșuat în relațiile post-coloniale? Unii susținători ai lui Putin încearcă să susțină că acest colaps s-a datorat provocărilor SUA sau altor intenții de rău augur.

Permiteți-mi să ofer câteva explicații alternative.

În primul rând, imperialismul este atât o atitudine, cât și o structură politică. Franța, Marea Britanie și Spania au oferit scuze și ajutor fostelor lor colonii. Rusia respinge orice greșeală și, în ceea ce privește Polonia, de exemplu, afirmă că subjugarea ei a fost pe cât de necesară, pe atât de binevenită.

În al doilea rând vine experiența internă cu societăți deschise și sisteme politice deschise. Marea Britanie, Spania și Franța se laudă cu democrații înfloritoare, cu libertăți larg stabilite. Aceste țări se simt confortabil cu diferențele de opinie și au obrazul gros atunci când întâmpină divergențe. Rusia, din păcate, a devenit mai puțin tolerantă și mai puțin deschisă pe plan intern, sub Putin. Nu ar trebui să fie o surpriză că are o viziune mai puțin tolerantă față de criticile venite din fostele sale colonii.

În al treilea rând e incompetența soft power. Rusia are un număr extraordinar de mari maeștri de șah și ingineri de talie mondială. De ce nu oferă propria sa bursă Rhodes pentru ingineri? Unde este programul său Fulbright pentru matematică?

Rusia a avut relații comerciale dominante cu fostele sale colonii. SUA au oferit privilegii comerciale unilaterale națiunilor din Caraibe. Unde este Inițiativa Rusiei de tipul celei din Bazinul Caraibelor, pentru Europa de Est și Asia Centrală?

În sfârșit, e conducerea personală. Harold Wilson a scris despre „Vântul schimbării” și a reușit să scoată Marea Britanie din colonialismul din Africa, iar De Gaulle și-a pus președinția – și viața – la bătaie pentru a realiza retragerea Franței din Algeria.

Acești doi oameni de stat știau că ceea ce făcea ca o Mare Putere să fie „mare” nu era atât afirmarea puterii, cât controlul puterii.

Vedem că toate acestea se desfășoară, din păcate, în Ucraina. Rusia pare incapabilă să se împace cu sfârșitul imperiului, incapabilă să încerce să ajungă la o relație de egalitate cu fostele sale colonii și încă susține miturile imperiale potrivit cărora ar fi fost bine primită în teritoriile pe care le-a ocupat. Rusia are nevoie de un de Gaulle. Are un Bonaparte.

sursa: Forbes (traducere: Rador/ C. Zaharia)

Publicitate

CUM A RATAT ÎN 1991 ROMÂNIA O ŞANSĂ URIAŞĂ PENTRU REUNIFICAREA ŢĂRII

AȘA AM PIERDUT (DIN NOU) BASARABIA!

Soarele nu mai răsare de mult la Bucureşti pentru Basarabia!
Ca și atunci, o adunare gloduroasă decide asupra destinelor României și românii încă nu înțeleg de ce norocul i-a ocolit mereu!

Și atunci, și acum, s-a votat și se votează câinește împotriva României! Și românii ce fac? Ce fac, Doamne?
În august-septembrie ale anului 1991, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa (27 august) şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă!

Dar Puterea de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român.), scrie https://basarabialiterara.com.md/?

Momentul nu se va mai repeta în deceniul care s-a scurs de atunci. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii că nu poate fi acceptată recunoaşterea independenţei unui al doilea stat românesc decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare.
(„Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” – Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
”România trebuia prima să pună problema reîntoarcerii teritoriului său. Un singur semnal de la Bucureşti ar fi fost suficient. Dar în România, abia ieşită de sub regimul comunist, veniseră la putere aceiaşi comunişti.

De-ar fi existat dorinţă, la 5 aprilie 1991, când Lituania era liberă şi URSS se prăbuşea, Iliescu n-ar fi semnat tratatul româno-sovietic cu Gorbaciov. Lucinschi, fiind a patra persoană din conducerea de la Moscova, m-a invitat şi pe mine să asist la acel eveniment, prin omul său de aici, Ion Ţurcanu.

Dar eu i-am spus să nu mai vină la mine cu aşa vorbe. La ce mai puteai să te aştepţi de la Iliescu?” (Traian Pleșca, diplomat român)
„La începutul anilor ’90, în fruntea unei delegații puțin numeroase, am plecat la București. La Iliescu.
Trei zile am așteptat la hotel. Nu avea timp să ne primească… Aveam impresia că știa motivul sosirii noastre la București. În a patra zi ne-am întîlnit. I-am spus, tranșant, că în parlamentul de la Chișinău există posibilitatea reală a votării Reunirii cu Patria-Mamă. Aveam lista deputaților care și-au dat acordul verbal pentru acest act istoric. I-am arătat-o lui Iliescu. I-am spus că România trebuie doar să fie pregătită pentru acest Act și să reacționeze imediat ca atare. Nu a fost prea entuziasmat de veste.

S-a uitat la listă și a scanat-o cu privirea. S-a ridicat repede și a zis că trebuie să se consulte cu cineva. În a cincea zi urma să ne dea un răspuns. Răspunsul Patriei-Mamă, mai bine zis. În ziua următoare, sună paradoxal, dar n-a găsit timp pentru noi. În a saptea zi m-a chemat numai pe mine la el și mi-a spus-o ca din mitralieră: ” Nu se poate! Am vorbit cu Moscova. Mi s-a spus: Niet!” (Alexandru Moșanu)
Moșanu a plecat la Chișinău și tot drumul a plâns. Și neavând altă șansă, a votat cu toți deputații pro-reunire Independența Republicii Moldova față de mama ei ocupant – Rusia!
„În iunie 1991, când avea să se proclame Republica Moldova ca stat independent, cărţile începuseră să se facă în defavoarea noastră.

Cu o noapte înainte de adunarea de la Chişinău, o delegaţie condusă de Mircea Snegur s-a deplasat la Bucureşti. A fost primită de Ion Iliescu. Ce s-a discutat se poate intui. România a fost, după Gruzia, cea dintâi care a recunoscut noul stat. Parlamentul a ratificat decizia guvernului. Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus de atunci din toate combinaţiile politice.

Solicitând o întrevedere şi cu Petre Roman, delegaţia a fost refuzată pe motiv că, în acel moment, întâietatea o deţinea o delegaţie italiană… La lista păcatelor lui mai trebuie adăugată şi lipsa de sensibilitate faţă de destinul Basarabiei. O genă kominternistă trebuie să fi determinat o asemenea orbire. Absolut de neacceptat!” (Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
„Imediat după ce s-a declarat independența Moldovei, eram la minister, mă ocupam de Germania, și un diplomat german mi-a spus: “Sunteți nebuni? Cum puteți recunoaște independența Republicii Moldova? Moldova e a voastră, nu trebuie să o recunoașteți ca alt stat! Păi cum am facut noi cu RDG-ul? Am recunoscut vreodată RDG-ul ca stat străin? Niciodată!” (Traian Pleșca, diplomat român).

“SUA RECUNOSC DREPTUL REUNIFICĂRII MOLDOVEI CU ROMÂNIA!

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Citeşte documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova!

„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului nr.148

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord. ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuşi şi Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale

HOTĂRÂRE Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord.

Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea; Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate;

Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent; Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României; Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia; Întrucât Guvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capitala Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare; şi

Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”: Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.

” Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni. Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american. Chiar dacă au trecut 25 de ani de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate. Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională. În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene. Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România. Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova.

Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene. Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993. Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990. Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii. În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România. Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial.

Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România. Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale. Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România. Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României. Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991.

De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991. Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.”
(Marius Diaconescu – Adevărul, 14 octombrie 2016)
https://adevarul.ro/…/document-ineditsenatul…/index.html
Toate se îngână dramatic în cazierul politicianului și istoricului român:

Nu a existat o revoluție; Am cedat Basarabia pentru că “Nu putem uni două sărăcii!”; Am abandonat Bucovina ca să nu pierdem Ardealul – pentru prima dată în istoria României!
În numărul din 27 aprilie 1994 al României Libere, Simona Popescu va scrie:

“Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar (Claudiu Iordache) care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”
„Leonida Lari recidivează în Camera Deputaţilor, numind semnarea Tratatului cu Moldova din 1991 o eroare, evocând, totodată, votul meu împotrivă în faţa unui Parlament cu privirile întoarse în coşmarul trecutului. Dar ostilitatea Camerei reuşeşte constant să restrângă acţiunile legislative ale curajoasei basarabence – după Ţuţea, “muierea valahă”. („Astăzi este o zi/ Când iarăşi generoşii/ Deschid porţile raiului…”).

Vom lucra împreună Moţiunea Basarabia şi Bucovina, care, între altele, conţinea propunerea casării Tratatului din ’91 şi a repunerii în posesia basarabenilor cu cetăţenie română a Casei Basarabiei, proiect de lege ce va fi lejer respins! Basarabia continuă să fie percepută de către politicianistul de la Bucureşti ca un măr otrăvit din care Adam-ul dâmboviţean n-are voie să muşte.

Leonida Lari îmi telefonează, deznădăjduită: “Ani la rând am visat să revin în Patria Mumă!” Leonida Lari a visat la o Românie care nu exista.

Abandonarea Basarabiei a devenit un reflex condiţionat istoric al unei naţiuni care s-a obişnuit să trăiască mizer cu trei sferturi de inimă.

După ce s-a pus în fruntea coloanelor de femei care au sfidat tancurile puterii sovietice în 1989, la Chişinău, Leonida Lari este astăzi o anonimă la Bucureşti.

Soarele nu mai răsare demult la Bucureşti pentru Basarabia!” (Claudiu Iordache)

ISTORIE: Cine au fost dușmanii independenţei R. Moldova față de URSS

ANALIZĂ / Cine au fost dușmanii independenţei R. Moldova față de URSS

Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 este un document epocal, un document de o mare încărcătură politică, economică, juridică, culturală şi istorică.

Ea a devenit un mare eveniment istoric, a format o cumpănă de departajare a cronologiei istorice care se poate asemăna cu căderea Bastiliei, răsturnarea jugului turco-fanariot, unirea Ţărilor Române şi formarea României moderne din 1859, sau unirea Basarabiei cu România din 1918 şi eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa din 22 iunie-30 iulie 1941 de către Armata Română. Despre aceasta ne vorbesc faptele istorice.

După 1985, în politica internă a RSSM s-au conturat două direcţii de activitate. S-au format două forţe de luptă. Prima o alcătuiau forţele progresive naţionale, democratice, care aveau o susţinere socială a circa 80% din toată populaţia Moldovei, şi a doua forţă o alcătuiau elementele imperiale, coloniale, rusofone, antiromâneşti, care se prezentau ca exponenţii a 20% din populaţia Republicii Moldova. Populaţia autohtonă a luptat pentru restructurare, transparenţă, democratizarea sistemului colonial sovietic.

Către 1991 s-a ajuns până la demolarea şi descompunerea Uniunii Sovietice. La această luptă au participat foarte activ intelectualitatea, oamenii de bună-credinţă, precum Alexandru Moşanu, Valeriu Matei, Gheorghe Ghimpu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Ion Vatamanu, Andrei Vartic, Constantin Tănase, Valeriu Saharneanu, Tudor Ţopa, Dumitru Matcovschi, Nicolae Mătcaş, Lidia Istrati, Nicolae Costin, Anatol Ciobanu şi mulţi alţii.

Noi am constatat că la lupta de eliberare naţională au participat peste 350 de mii de profesori, medici, lucrători ai frontului cultural, scriitori, artişti, istorici, filologi, jurnalişti, jurişti, agronomi etc.

Tot ei reprezentau voinţa a peste 3,5 mln. de români basarabeni, dintre care peste 700.000 au participat la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991 şi au aprobat Declaraţia de independenţă.

A fost o alegere istorică. Totodată, trebuie subliniat că în Republica Moldova a existat şi mai există în prezent un balast, o forţă socială, politică şi imperială care a luptat împotriva restructurării, transparenţei, democratizării şi proclamării independenţei Republicii Moldova.

Lucrez în prezent cu studenţii, susţin mai multe cursuri universitare şi am observat că unii studenţi nu înţeleg că pentru independenţa R.Moldova s-a luptat cu acele forţe imperiale care şi astăzi controlează pe deplin politic, economic şi informaţional Republica Moldova, luptă cu independenţa, cu forţele politice naţionale autohtone, duc o politică antiromânească şi antiumană.

În primul rând, e vorba despre fosta conducere a URSS – CC al PCUS, Sovietul Suprem al URSS, KGB-ul sovietic, armata sovietică, elita administrativă, politică şi militară din fosta URSS. Mihail Gorbaciov, Anatoli Lukianov, Vladimir Kriucikov, Dmitri Iazov, Boris Pugo, generalii Varennikov, Pavel Graciov, Aleksandr Lebed, I.Morozov, Ghennadi Iakovlev etc. – care deveniseră duşmani de moarte ai independenţei Republicii Moldova.

În Declaraţia Secretariatului CC al PCUS privind evenimentele din R. Moldova din 3 noiembrie 1990 s-a menţionat că PCUS „se declară categoric împotriva oricăror manifestări de naţionalism/şovinism şi separatism, indiferent din partea cui ar porni ele” (Sovetskaia Moldova, 1990, 3 noiembrie).

În acelaşi timp, M.Gorbaciov, A.Lukianov, D.Iazov, D.Kriucikov, B.Pugo au susţinut formarea pe teritoriul R.Moldova a aşa-numitelor „republici găgăuză şi nistreană”.

În al doilea rând, au luptat împotriva independenţei Republicii Moldova CC al PCM, elita comunistă din Moldova.
Majoritatea lor au luptat nu pentru independenţă, ci pentru „afirmarea consecventă a suveranităţii reale a RSSM în componenţa Federaţiei sovietice înnoite” (Poziţia, 1991, p. 49). Ei cereau renunţarea la „aşa-zisele planuri de unire cu România” (Cuvântul, 1991, p. 49). Mai mult luptau pentru păstrarea URSS şi a PCUS. La 27 octombrie 1990 CC al PCM a propus direct „intrarea republicii în Uniunea înnoită a statelor suverane” (Cuvântul, 1990, 27 octombrie).

Toată presa comunistă din acea perioadă , inclusiv „Nezavisimaia Moldova”, „Comunistul Moldovei”, „Moldova socialistă”, „Cuvântul”, „Dnestrovskaia pravda” etc., au promovat o politică proimperială, prosovietică şi destructivă, antiromânească.

În al treilea rând, în Parlamentul Republicii Moldova a activat un mare grup de deputaţi rusofoni şi unii moldoveni deznaţionalizaţi şi mankurtizaţi care s-au împotrivit adoptării Declaraţiei de independenţă.

Aceştia erau, după cum scria Nicolae Dabija, „nişte hoţi de speranţe”. Ei au răpit speranţa românilor moldoveni în independenţă şi unirea cu România. Deputaţii rusofoni nici nu doreau să audă de limba română, de independenţă, de istoria românilor, de istoria R. Moldova din componenţa URSS.

Când auzeau de România, parcă le punea cineva sare pe rană. De acum la 17 martie 1991 conducerea URSS a organizat aşa-zisul „referendum unional”, prin care se preconiza să ţină în chingile Imperiului Sovietic toate republicile sovietice, să depăşească proclamarea independenţei acestor foste republici unionale.

Însă Parlamentul R. Moldova, discutând această problemă la 12-13 februarie 1991, a respins ideea referendumului preconizat pentru 17 martie 1991.

Autorii lucrării „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre” (Chişinău, 2004, p. 386) au răspândit nişte minciuni precum că „pentru menţinerea URSS au votat 950 de mii de cetăţeni ai R. Moldova”. În realitate, după datele Comisiei electorale, în 1990 erau înscrişi 2,9 mln. de alegători.

În cadrul adunărilor săteşti organizate în 1076 de sate cu o populaţie de 2,04 mln. de alegători, 86,3% din toţi alegătorii s-au pronunţat contra „referendumului unional”, iar în 202 localităţi cu 324 de mii de locuitori, 13,7% au pledat pentru păstrarea URSS (Tudor Ţopa, Cutezanţă înaripată, Chişinău, 2012, p. 431-432).

Foarte agresiv s-au comportat în Parlament deputaţii Ghimn Pologov, Viktor Konstantinov, Aleksandr But, Valentin Cicikin, Grigori Evstrati, Vasili Iakovlev (Spânu), Mihail Kodin, Nikolai Ostapenko, Andrei Safonov, Valentin Burduja, Stepan Kuroglo, Maria Vasilioglo, Grigori Valovoi, Piotr Volkov, Aleksandr Morozov, Vlad Râleakov, Anatoli Bolşakov, Vitali Glebov, Anna Volkova, Leonid Ţurcan etc.

După datele publicate de Tudor Ţopa, în primul parlament democrat au fost aleşi 371 de deputaţi, inclusiv 259 de moldoveni, 57 de ruşi, 35 de ucraineni, 13 găgăuzi şi 8 bulgari. Dintre toţi aceştia 278 de deputaţi au votat pentru independenţă, iar 93 de deputaţi n-au votat. Unii au lipsit din cauze motivate, iar alţii au votat contra sau n-au dorit să vină la şedinţa Parlamentului din 27 august 1991.

Mai mulţi deputaţi rusofoni au fost susţinuţi de mişcarea şovinistă şi interfrontistă numită „Uniunea-Edinstvo”, de Partidul Socialiştilor din Moldova, Garda transnistreană, a lui Stepan Kiţak, Consiliul Muncitoresc Unit (OSTKA). Ei au încercat să torpileze independenţa R. Moldova. Peste 170 de întreprinderi, inclusiv uzinele „Mezon”, „Sciotmaş”, „Alfa”, „Vibropribor”, au organizat anumite greve.

Clasa politică rusofonă din Moldova nu numai că s-a împotrivit proclamării independenţei R. Moldova, dar a şi susţinut activ puciul de la Moscova din 19-21 august 1991. Unii deputaţi s-au încadrat direct în operaţiile puciştilor, s-au folosit de lupta pentru independenţă pentru a consolida separatismul sovietic imperial în Transnistria.

Un rol foarte mare în neutralizarea acestor forţe separatiste l-a jucat generalul Ion Costaş, ministru de Interne al R. Moldova.

Sub comanda acestui mare patriot au fost arestaţi la 22-23 august separatiştii Grigori Popov, Vladimir Bodnar, Ghimn Pologov, Aleksandr Porojan, Ilia Suliman, Stepan Topal, Mihail Kendighelean şi alţii. La 29 august 1991 Igor Smirnov a fost arestat de către grupul special de luptă contra terorismului al Ministerului de Interne al R.Moldova şi adus la închisoarea din Chişinău.

La această operaţie militară, antiteroristă au participat: locotenent-colonelul C.M.Panteleev, ofiţerii Valeriu Apostol, Tudor Odobescu, Alexandr Zelinski (Ion Costaş, „Dni zatmenia. Hronika neobiavlennoi voinî”, Chişnău, 2010, p. 264-272). Aceşti bravi ofiţeri merită astăzi un cuvânt de laudă în legătură cu ziua independenţei Republicii Moldova. Istoria trebuie să-şi cunoască eroii.

De menţionat că majoritatea deputaţilor comunişti şi separatişti care au luptat contra independenţei R. Moldova au devenit mai târziu mari „patrioţi”, de fapt, afacerişti, speculanţi, jefuitori ai economiei naţionale a R. Moldova.

Foştii lideri au participat activ la privatizare şi formarea fondurilor, asociaţiilor economice. Foştii deputaţi din Transnistria au pus stăpânire pe toată industria acestei regiuni, care alcătuia 40% din toată industria Republicii Moldova. Smirnov, Maracuţa, A.Maiorov, V.Zagreadski, A.Belitcenko, S.Topal, A.Porojan, N.Bogdanov, Anna Volkova, V.Emelianov, A.Bolşakov, V.Râleakov şi alţii s-au folosit de condiţiile separatismului velicorus şi s-au îmbogăţit.

Deputatul rus Baturin a primit un anumit număr de acţiuni în procesul de privatizare a Centralei Termoelectrice de la Kuciurgan. După unele date, la Chişinău au fost create mai multe structuri economice, fiind finanţate de către Igor Smirnov.

Suntem de acord cu părerea generalului Ion Costaş privind faptul că o judecată corectă ar trebui să aibă loc astăzi, în conformitate cu art. 67 al Codului penal al R. Moldova, împotriva acelora care au ocupat raioanele din estul R. Moldova.

Crima separatiştilor trebuie pedepsită inevitabil. Aşa ne învaţă istoria şi credem că aşa trebuie să fie.

Anton MORARU,
dr. hab. în istorie, prof. univ.
ARHIVA TIMPUL
27 august 2013