CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

10 Mai şi cel de-al patrulea moment istoric important pe care românii îl sărbătoresc în această zi. VIDEO

  

 

 

Fișier: Flag of Aromanians în 1848.svg

 

 

Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, Principatul aromân al Pindului, stat care a existat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, şi a avut relaţii stranse cu România.

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema Coroanei Române, încadrată în centru.

Culoarea neagră simboliza doliul, separarea neamului românesc la sud şi nord de Dunăre.

 

Data de 10 Mai marchează patru momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I în 1866, declararea Independenţei de stat a ţării noastre în 1877, data când România a devenit regat, odată cu încoronarea primului rege al ţării în 1881 şi data la care sultanul Abdul Hamid al II-lea a semnat în 1905 iradeaua (decretul, firmanul), prin care aromânii din Imperiul otoman erau recunoscuți ca „naționalitate”, beneficiind astfel de dreptul de a avea  învățământ și biserică în limba maternă.

Despre românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni, Eminescu scria:

 „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa.

Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi.

Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).

La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat, fiind sprijiniţi ferm de Statului Român, să-şi folosescă propria limbă  în şcoli şi biserici. Această acţiune a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni.

Bande de greci, sprijinite mai ales de ierarhii şi preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească.

Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, ajungându-se la un moment dat la ruperea relaţiilor diplomatice între Grecia şi România.

Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între Ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi.

Într-un asemenea context, Ministrul român de Externe, generalul Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoanalităţi  influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.

În decembrie 1903, Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei  un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox.

În acelaşi timp, pe data de 24 aprilie 1904, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhia constantinopolitană solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie.

Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor, ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor.

Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane.

În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (10 〈23〉 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu:

“Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de neam şi de religie.

Luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele tronului imperial de către supuşii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze muhtari, potrivit reglementărilor în vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative şi să fie acordate facilităţi de către autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile imperiului în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.

(sursa: Aromânii balcanici şi bandele greceşti –  dr. in istorie Catalin Fudulu).

 

 

 

Atunci, la 10 mai 1905, ziua națională a românilor primea o a patra semnificație, a emancipării naționale a fraţilor aromâni din Imperiul Otoman.

Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte:

„Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreață, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraților noștri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porțile unei vieți noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea țării, dar și în cartea Europei.”

 

Astfel, pe lângă  10 mai 1866, 10 mai 1877 și 10 mai 1881, noi românii mai avem încă o zi de sărbătoare  care trebuie redată memoriei publice : 10 mai 1905, ziua românilor din Macedonia.

unitatea geografica a aromanilor

 

Harta: Răspândirea aromânilor în Balcani

 

Deţinători ai unui tezaur cultural păstrat în memoria colectivă şi transmis, de-a lungul generaţiilor prin viu grai, aromânii luptă, de veacuri, pentru menţinerea identităţii lor spirituale. Iubindu-şi atât de mult limba, portul, folclorul şi obiceiurile, aromânii le vor păstra mereu, ca pe cele mai preţioase dovezi ale conştiinţei apartenenţei la etnia românească. 

De câțiva ani încoace, pe 10 (23) mai, se  sărbătorește în România dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua aromânilor.

IMNUL AROMÂNILOR

 

 

 

UN DODECALOG AL AROMÂNILOR
sau
12 adevaruri incontestabile, istorice si actuale, asupra aromânilor si asupra limbii lor

 scris de Matilda Caragiu Marioţeanu

“Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
(Matei, XXII, 21)

CONFESIUNE

Acest DODECALOG al aromânilor reprezinta credo-ul meu stiintific asupra “ființei” denumita “aromân”. El este rezultatul unui proces indelungat, care dureaza de 68 de ani, de la nașterea mea, și care se explica prin:
a. o excelenta cunoastere a limbii mele materne, vorbita in familie de parintii mei, Nico Caragiu si Athina Papastere, si de bunica mea materna, Dhafna Pupti, mostenire sfanta lasata de stra-stra-stramosii mei de 2000 de ani;

b. un respect fara limite pentru tot ce este “traditie”, “lege” transmisa din generatie in generatie, “mentalitate” aproape imuabila – desi foarte evoluata in comunitatea mea aromana, in raport cu altele – in  f u n d a m e n t e l e  sale;

c. o competență stiintifica veritabila, castigată, treptat, datorita unui lucru serios si constant (1947 – 1995), condus, direct sau indirect (prin cartile lor), de dascalii mei: Theodor Capidan, Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Al. Rosetti, Iorgu Iordan.

Având in vedere aceste date, in aceste momente de  c o n f u z i e  totală, creata de oameni ca nu vor sau nu pot sa respecte rezultatele științei (istorice/ lingvistice/ arheologice etc.), mă consider obligată – chiar daca acest credo al meu va fi ignorat, criticat, distrus – să formulez ideile care mi se par a fi punctul de plecare in orice initiativă, de orice fel; daca nu sunt acceptate aceste  a d e v ă r u r i  e l e m e n t a r e,  care nici măcar nu au nevoie sa fie explicate, rezultatul, in orice acțiune, ar fi: o confuzie generală (din cauza amestecului de criterii – istorice/ lingvistice/ geografice/ cultural-politice etc. – ), create adeseori conștient de toate “părțile” implicate; fricțiuni etnice in țarile balcanice; fara indoială, s a n g e  va curge din nou din toate părțile.
Îi rog pe cititori sa parcurgă, cu răbdare, cele 12 adevăruri și sș le judece numai la sfârșitul lecturii.

Îmi asum întreaga răspundere.

DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM.

1. Aromânii (macedo-vlahii) si limba lor materna  e x i s t ă  astăzi și de doua mii de ani.
2. Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni.
3. Limba veche româna (straromâna/ româna comuna/ româna primitiva/ protoromâna) vorbită pe acest teritoriu era o limbă unitară.
4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comună, a fost scindata de sosirea slavilor intre Dunare si Balcani.
5. Vechea limbă româna s-a scindat in cele patru ipostaze actuale ale sale:româna (daco-româna/ daco-v(a)laha), limba natională/ literara a României, aromâna(macedo-româna/ macedo-vlaha) si meglenita (megleno-româna/ megleno-vlaha; varianta a aromânei?), vorbite in sudul Dunarii si istriana (istro-româna/ istro-vlaha), vorbita in Peninsula Istria.

6. Aromâna este limba materna a aromânilor, care le confera constiința lor etnolingvistica.
7. Exista  d o u a  categorii de aromâni:
a. “autohtoni”, care locuiesc in țările balcanice (Grecia, Albania, fosta RSF Iugoslavia, Bulgaria)

b. în diaspora sunt cei care se gasesc oriunde in lume (in tarile din Europa, inclusiv in Romania, in cele doua Americi, in Australia etc.)
8. Statutul aromânilor “autohtoni” locuind in țările balcanice este cu totul diferit de acela al aromânilor din diaspora.
9. Statutul aromânilor aflați in diaspora (in România sau in alta parte) are specificul lui.
10. Numele aromânilor trebuie sa fie aromân și macedo-vlah.
11. Aromânii sunt crestin ortodocsi. Ortodoxismul lor are specificul lui (spre deosebire de acela al românilor din nord).
12. Aromânii (macedo-vlahii),trebuie sa aiba un singur scop: sa-și cultive limba maternă și tradițiile lor.

Matilda Caragiu Marioțeanu: Post-Scriptum la Dodecalog

In cei doi ani* care au trecut de la aparitia DODECALOG-ului, reactiile pe marginea celor 12 adevaruri formulate nu au lipsit. Autorii lor pot fi grupati, grosso modo, in doua categorii:

a. unii, majoritatea (mai ales oameni de stiinta, dar si nespecialisti, din toata lumea), au adoptat  i n t e g r a l  si neconditionat opiniile mele;

b. altii, mai ales aromâni din Romania, au contestat unele din adevarurile cuprinse in DODECALOG.

[…]Ambele categorii de opinii contin interpretari care sunt departe de ideile mele, nu au nici o legatura cu ele sau sunt interventii ale unor oameni total neavizati. Fie din cauza unor lecturi superficiale, fie din motive subiective, s-au tras cateva concluzii aberante. […]

Intr-un fel sau altul s-a ajuns la concluzii denaturate ca: “aromâna nu este limba română” sau “aromâna este o alta limba decat limba română”.

Or, nu se fac nicaieri in DODECALOG astfel de afirmatii, dimpotriva, ca in  t o a t e  lucrarile mele, se arata ca aromâna este o varianta a românei comune, a acelui “trunchi” comun din care s-au desprins aceste variante  i s t o r i c e  (denumite traditional “dialecte”) ale limbii străromâne (=germ. Urrumänisch).

Ceea ce este nou in DODECALOG este tocmai aceasta precizare: aromâna este un “dialect” istoric al unei faze  v e c h i  din istoria limbii române (aici rezida si deosebirea dintre opinia mea si aceea a lingvistilor Al. Graur si Ion Coteanu, care, in deceniul al saselea, eliminau stratul străromân, vorbind de “limbi” de sine statatoare, nascute direct din latina carpato-balcanica, fara o etapa românească de comunitate).

O alta precizare pe care o aduce DODECALOG-ul este aceea ca aromâna si aromânii nu s-au desprins din românitatea nord-dunareana, locul lor de origine fiind sudul Dunarii.

Gresesc, deci, in primul rand, cei care, din nevoia de argumente in favoarea identitatii aromânilor, plecand de la DODECALOG, denatureaza ideile mele spunand ca aromâna/ aromânii este/ sunt o alta limba/ un alt popor decat limba română/ românii: o exagerare si o deformare inutile, caci insusi faptul de a vorbi o alta limba decat oricare din limbile balcanice – toate neromanice, nelatine! – le confera acest drept!

Acesti autori fac o grava eroare  i s t o r i c a.

Gresesc insa, in al doilea rand, si cei care, exagerand in sens invers, pun semnul egalitatii intre ‘aromână’ si ‘aromâni’ (din sudul Dunarii) si ‘română’ si ‘români’ (din nordul Dunarii).

Acesti autori fac in plus o grava eroare  g e o g r a f i c a: aromânii sud-dunareni sunt la ei acasa acolo, dar sunt in diasporă in orice alt loc pe care s-au asezat dupa ce si-au parasit  locuintele de bastina (in Romania sau aiurea – oricat de mult ar deranja termenul diasporă pe unii autori). […]

Aromâna si aromânii se pot salva numai prin limba lor materna.

A-i ‘cultiva’ pe aromâni inseamna pentru mine a le permite sa-si cultive limba si anume: prin cateva ore – poate 4 – de  a r o m â n ă  (limba, literatura, istorie, civilizatie etc.) si 2 ore de limba română  l i t e r a r a  saptamanal, in scolile cu populatie aromânească densa din tarile balcanice.

Cat despre ‘cultivarea’ lor in sensul instruirii si al perfectionarii intr-un domeniu oarecare, aceasta se face, in mod firesc, in limba oficiala a tarii in care acestia traiesc: in greaca, albaneza, macedoneana, sarba, bulgara, italiana, germana etc. Fara limba lor materna insa, de maine nu s-ar mai putea vorbi de aromâni! […]

Si datorita fortei sale de caracter, constiinta de sine a aromânului este foarte puternica.

De aceea, el spune cu mandrie, cand se afla langa un vorbitor de alta limba: eu hiu armânu! (se intelege, in limba interlocutorului: “eu sunt aromân!”, adica “nu sunt nici turc, nici grec, nici evreu, nici francez etc.”).

Dar spune cu bucurie, cand se intalneste cu un român nord-dunarean, acolo, pe pamant balcanic sau oriunde: și-eu hiu armânu! (“si eu sunt <a>român” = “ca si tine!”). Identitate si românitate.

Consider ca intelegerea exacta a sensurilor celor 12 adevaruri din DODECALOG se impune: orice denaturare nu numai ca nu  a j u t a, dar  s u b m i n e a z a  evolutia pozitiva a aromânei, rolul ei fundamental in conservarea si afirmarea identitaţii vorbitorilor ei, aromânii.

 

 

http://assets.nydailynews.com/polopoly_fs/1.2763.1313645037!/img/httpImage/image.jpg_gen/derivatives/landscape_350250/image.jpg

 

 

Matilda Caragiu Marioțeanu (n. 20 iulie 1927 in localitatea Hrupista din Grecia, d.la 11 martie 2009 in Bucuresti, România), a fost o lingvistă română de origine aromâna, specialistă în dialectologie, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din anul 1993 și membru titular din 2004. Era sora marelui actor Toma Caragiu.

*Dodecalogul a aparut prima oara in “Romania Literara”, XXVI, 33, 1-7 sept. 1993 si a fost publicat pentru prima data in volum in noiembrie 1996 la Editura Sammarina, Constanţa (cu traduceri în franceză si engleză).

 

 Răspîndiți în întreaga peninsulă balcanică, dar în special în zonele de munte, în mod firesc, macedonenii au avut ca ocupație principală oieritul.
Viața grea, de munte, le-a format și caracterul: oameni dîrji, rezistenți, încăpățînați, curajoși, drepți și mai ales foarte buni creștini.

În ultimul mileniu însă, istoria a consemnat mari macedoneni, a căror origine rămîne din păcate necunoscută pentru marea majoritate a românilor: întemeietori de țară sau conducători de stat; sfinți creștini sau înalți arhierei; mari filantropi, filozofi, scriitori, savanți; mari artiști ori sportivi.
Este bine să fie cunoscute o serie de nume de macedoneni, fie că se trag din ambii părinți macedoneni, fie dintr-unul singur.

Au fost macedoneni Petru, Asan și Caloian, împăraţii întemeietori ai imperiului vlaho-bulgar; Mihai Viteazul, primul domnitor care a unificat cele trei țări române, și unchiul său, Iane din Epir, banul Craiovei; Vasile Lupu, domnitorul Moldovei; familia Ghica, cea care a dat Țării Românești – 9 domnitori, Moldovei – 6 domnitori iar României – 2 prim-miniștri sau caimacamul Moldovei, Anastasie Panu, unul dintre artizanii Unirii din 1859; Ioannis Kolletis, primul ministru al Greciei, cu un rol de prim rang în dobîndirea și recunoașterea independenței țării; familia de politicieni greci Caramanlis; actualul președinte al Greciei, Karolos Papoulias; Fatos Nani, prim-ministru al Albaniei,
Au fost macedoneni ortodocși Sf. Nicodim de la Tismana, cel care a pus bazele monahismului în Țara Românească, Sf. Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului, Sf. Dosoftei, mitropolitul Moldovei și Sf. Antonie de la Iezeru; Sfinții martiri Nicolae din Mețovo, Gheorghe din Ianina și Dimitrie din Samarina Pindului (din păcate, nerecunoscuți de biserica ortodoxă romană); Macarie, mitropolitul Țării Românești, Dositei Filitti, mitropolitul Ungrovlahiei, Nifon Rusăilă, mitropolitul primat al României, Vasile Moga, ultimul episcop al Ardealului, dar și Andrei Șaguna, primul mitropolit al Ardealului, au fost macedoneniIoachim al III-lea și Athenagoras I, patriarhii Constantinopolului; a fost macedonean părintele Arsenie Papacioc, unul din ultimii mari duhovnici ai României. 


Deși aromânii sunt ortodocşi, au fost și cazuri de convertire la catolicism, sfințenia lor remarcîndu-se și la Vatican: Sf. Tereza și monseniorul Vladimir Ghica, în prezent în curs de beatificare, au fost și ei macedoneni.

Tot macedonean (aroman) este mitropolitul grec Hierotheos Vlachos.

Au fost macedoneni marii filantropi Emanuel Gojdu, Evanghelie Zappa, George Averoff, George și Simon Sina, George Bellu și mulți alții, pînă în zilele noastre, cînd merită menționat și Gheorghe Becali.
Au fost macedoneni mari scriitori și mari filozofi: Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu.

Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.
În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, qvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep).

Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu. Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.

În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, cvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep.

Peste ocean, a performat o gimnastă cu aceleași origini, Dominique Helena Moceanu.
Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Dumitru Caracostea, Camil Ressu, Octavian Goga, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Lucian Blaga, Alexandru Ghika, Marius Nasta sau Elie Carafoli; membri corespondenți precum Apostol Mărgărit, Ștefan Minovici, George Murnu, Orest Tafrali, Marcu Beza, Mircea Djuvara, Ioan C. Filitti, Cezar Papacostea, Ștefan Bezdechi, Matilda Caragiu Marioțeanu sau Șerban Papacostea; membri post-mortem precum Theodor Aman, Ion Luca Caragiale, Alexandru Macedonski sau Constantin Noica.
Tot macedoneni au fost (unii) sau încă sînt (alții) scriitorul Nicolae Batzaria (celebrul Moș Nae), fost deputat în Parlamentul turc unde își reprezenta minoritatea, mort în temniță, marele inginer Sterie Ciumetti și fiica sa Florica Bagdasar, prima femeie ministru din România (a cărei fiică Alexandra a fost căsătorită cu laureatul premiului Nobel, Saul Below), criticul și scriitorul Hristu Cîndroveanu, cei 3 Radu Portocală (bunicul – fost deputat și ministru, mort în temnița, fiul – medic și nepotul – scriitor), Eugeniu Carada, cel care a pus bazele presei și economiei românești, organizator al Băncii Naționale, Jean Mihail, cel care primind două moșteniri imense, a devenit binefăcătorul orașului Craiova, industriașul Nicolae Malaxa, filologul și scriitorul Atanasie Nasta, istoricul Neagu Djuvara, Emil Ioti Ghizari (fost prim vice-guvernator al BNR)
În afara țării îi mai găsim pe dirijorul austriac Herbert von Karajan, pe politicianul american Michael Stanley Dukakis, longevivul guvernator de Massachusetts (timp de 12 ani, în două perioade) și mulți, prea mulți alții.
Dar acest neam, iubitor de libertate și luptător pentru aceasta, a stropit cu singele său toată Peninsula Balcanică.

Numai pentru aceștia ar merita scrisă o adevărată enciclopedie.

Au murit luptînd pentru propria independență (ca Pitu Guli din Crușova) sau pentru independența Greciei (ca Rigas Feraios).
Au murit în România  luptînd împotriva bolșevicilor în Dobrogea, Gogu Puiu, șeful grupului de partizani Haiducilor Dobrogei .
Alte nume celebre de macedoneni sînt frații Capșa (care au deschis celebra cofetărie), frații Minovici (Mina – care a înființat Institutul de Medicină Legală, Nicolae – de la care ne-a rămas Muzeul Minovici și chimistul Ștefan), frații Manakia (pionierii fotografiei și cinematografiei în Balcani), familiile Juvara (cei din Moldova) și Djuvara (cei din Muntenia), Nacu, Scrima, Barba, Belimace Constantin (cel mai mare poet al acestui neam, autorul versurilor imnului Dimăndarea părintească), Diamandi, Boiagi, Papanace, Tulliu, Vulcan, Darvari, Bellu, Mocioni și atîția, atâția alții.

Și tot aromân a fost și un alt mare patriot român, victimă a istoriei, Mareșalul Ion Antonescu, cel care într-o ședință de guvern a declarat că rădăcinile familiei sale erau în Boboștița, o localitate aromână din Albania, în districtul Korçë, la vest de Munții Pindului. (https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/Dan Cristian Ionescu )

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/08/19/vlahii/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SURSA

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/23-mai-ziua-nationala-aromanilor

Dan Cristian Ionescu – https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/O-realitate-mai-putin-cunoscuta-10-mai-este-si-Ziua-ROMANILOR-de-pe-teritoriul-fostului-Imperiu-Otoman.-O-serie-de-evenimente-vor-marca-113-de-ani-de-la-Iradeaua-Imperiala-

150734http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf

10/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 11 comentarii

La 10 mai 1866, prinţul Carol I din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, a depus jurământul de principe al României. VIDEO

 

 

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1939-d.1914) 

 

 

Acum 152 de ani,  la 10 mai 1866, Prinţul Carol, din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), după ce a fost proclamat domn de către Adunarea Constituantă (aleasă la 9/21.IV.1866), a depus jurământul de domnitor al românilor, încheindu-se astfel  provizoratul locotenenţei domneşti, care a funcţionat după abdicarea silită a domnitorului Al.Ioan Cuza

Fusese ales în urma  plebiscitului din 2/14-8/20.IV.1866, organizat după detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (11/23.II.1866). 

Tînărul Carol, reprezentant al familiei princiare prusace Hohenzollern, înrudită cu familia îmăratului francez Napoleon al III-lea, a trebuit să călătorească incognito, din Prusia spre România, cu pașaport străin pe numele lui numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, ţara sa aflându-se în război cu Austria.

Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și prinţul a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător.

La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Carol a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei, care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.

Colonelul Haralambie, unul din membrii locoteneţei domneşti instituite după abdicarea lui Cuza şi prefect de poliție al Bucureștilor, a citit formula de jurământ românesc, comunicată prințului în traducere franceză:

„Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care viitorul principe, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur.

După exilarea domnitorului și întemeietorului României, Alexandru Ioan Cuza, țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate (1859) fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Valahiei, iar acum urma să se ajungă la dizolvarea acestei uniri.

Nici chiar în Prusia nu era bine văzută această preluare a scaunului României, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să pupe „papucul Sultanului„, fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia).

După ce a pășit pe teritoriul României, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin, Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei din Bucureşti.

Traseul prin țară, de le Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Rîmnicu-Vîlcea, Curtea de Argeș, Cîmpulung și Tîrgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

 Proclamat domnitor în ziua de 10 mai 1866, Carol, rămîne cu acest titlu pînă în 26 martie 1881, când va fi proclamat rege, devenind astfel primul rege al României.

A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se va transforma, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

  Regele Carol I este considerat, alături de principele Alexandru Ioan Cuza, fondator al României moderne.

Statul român, continuatorul statelor medievale românești, există în forma sa modernă abia din anul 1859, anul Unirii Principatelor sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza, însă, ca entitate juridică în dreptul internațional, România a apărut abia din momentul dobândirii independenței, în timpul domniei Principelui, ulterior Regelui Carol I.

Realizările domniei lui Carol I

Categoric, independența de stat a României este una dintre marile sale realizări şi tot atunci ţara s-a întregit cu Dobrogea, ca urmare a Războiului de Independență din 1877-1878 şi mai târziu, în 1913 cu Cadrilaterul. 

Prestigiul Regelui Carol I a fost atât de mare încât, de exemplu, două dintre marile puteri mondiale ale vremii, Germania și Rusia, i-au conferit titlul de mareșal.

Regele Carol I a fost, de fapt, cel care a transformat România într-un stat modern. În timpul domniei sale, în 1866, Parlamentul a adoptat una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri, iar instituţia Monarhului Constituţional, care în linii generale a reuşit să se ţină la distanţă de partizanatul partinic, a devenit cheia de boltă a sistemului politico-instituţional românesc.

Trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare.

Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar treptat, şi substanţa modelului european-occidental.

La 10 mai 1877 România şi-a declarat neatârnarea faţă de Poarta otomană, recunoscută ulterior de către Congresul de Pace de la Berlin din 1878, întrunit în urma înfrângerii Imperiului Otoman de forţele  armate ale Rusiei şi ale României, care pe parcursul operaţiunilor militare din 1877, au fost conduse cu multă pricepere de către însuşi Principele Carol.

Încă de la venirea sa în Principatele Române, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse.

Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri, o altă realizare istorică a fost şi construirea podului Anghel Saligny de la Cernavodă, la acea dată unul dintre cele mai mari realizări inginereşti de acest fel  din lume, care lega Dobrogea, peste Dunăre de restul ţării.

Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an, o performanţă cu totul remarcabilă pentru acele vremuri.

O parte însemnată din moștenirea lui Carol I s-a păstrat până în zilele noastre.

În urma lui nu a rămas doar independența, Dobrogea românească sau calea ferată, dar în plan instituțional, câteva dintre reperele României moderne au fost înfiinţate în uma implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României.

De asemenea, în timpul domniei sale a fost creată moneda naţională –  Leul.

În plan cultural, datorăm Regelui Carol I și soției sale, Regina Elisabeta a României, construirea faimosului castel Peleș de la Sinaia, dar și sprijinirea creaţiei unor exponenți de marcă ai culturii române, precum George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri.

Primul fotograf de război din lume a fost fotograful regal, clujeanul de origine maghiară Karoly Papp de Szathmary.

În momentul începerii domniei viitorului rege, România nu era decât o înjghebare a două provincii locuite de români, aflate sub suzeranitatea otomană.

În momentul morții Regelui Carol I, România devenise un stat european modern, puternic, dar și un actor politic şi economic    extrem de respectat, atât pe plan regional, cât şi pe plan internațional.

Deviza suveranului, care a fost lege pentru supuşii săi pe timpul întregii sale domnii de 48 de ani, cea mai lungă domnie din istoria românilor era: „Totul pentru ţară! Nimic pentru mine“.

Domnia lui Carol I nu a fost scutită de tensiuni. S-a confruntat cu răscoale țărănești, cu opoziţia clasei politice din București, cu două războaie, cel de Independență și cel Balcanic, sau cu episoade precum cel al proclamării ridicolei republici de la Ploiești.

A murit la vârsta de 75 de ani, pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, fiind înmormântat  la Curtea de Argeş.

În ciuda firii sale reci şi calculate, Carol I şi-a iubit poporul.

„Aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”, spunea Carol I despre români.

În testamentul său, regele Carol I a cerut urmaşului Ferdinand să ducă mai departe crezul după care a condus România vreme de 48 de ani:

”Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine.

Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa.

Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.

Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.

Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:«Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine». 

Între 1866-1947,  Ziua națională a României a fost sărbătorită în data de 10 mai, ziua în care MS Regele Carol I a legalizat prin semnătura sa declaraţia de Independenţă a României.

Ulterior, între 1948 și 1989, ziua naţională a fost schimbată, de către comuniști în data de 23 august.

De asemenea, istoria a fost şi ea mistificată de comunişti în încercarea de a şterge rolul avut de regalitate în clădirea statului România, în manualele de istorie fiind înscrisă ca dată a independenţei ziua de 9 mai 1877.

Această dată a rămas fără temei sărbătoare oficială până în zilele noastre şi de aceea s-ar cuveni, în numele restabilirii adevărului istoric, revenirea la sărbătorirea zilei de 10 mai.

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/10/ziua-de-10-mai-in-istoria-romanilor/

 

 

 

SURSE: 

 

 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen

http://istoria.md/articol/861/10_mai,_istoricul_zilei#1866

http://www.ligamilitarilor.ro/eroii-neamului/regele-carol-fauritorul-romaniei-moderne/

http://adevarul.ro/locale/alexandria/domnia-regelui-otel-carol-i-deviza-lui-lege-supusii-romani-48-ani-totul-tara-nimic-mine-1_57308bbb5ab6550cb8b2712f/index.html

https://romanialibera.ro/aldine/history/ce-mostenire-a-lasat-romanilor-regele-carol-i-cel-mare-352875

10/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: