CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CUM AU FOST DETURNATE DE ANTIUNIONIȘTI, MANCURȚI ȘI SLUGILE RUSIEI, IDEALURILE MIȘCĂRII PENTRU INDEPENDENȚA R.MOLDOVA

 Marea Adunare Națională. 27.08.1991. / Sursa: http://arhiva.gov.md/

INDEPENDENȚA R. MOLDOVA – CREATĂ DE UNIONIȘTII ROMÂNI PENTRU A SCĂPA DE RUȘI, DETURNATĂ DE MANCURȚI ȘI CĂLĂRITĂ DE PRO-EUROPENI

Peste câteva săptămâni R. Moldova va celebra independența de URSS. Pentru mulți, acel eveniment rămâne a fi unul controversat, constată publicistul Adrian Popa într-un articol publicat de https://basarabialiterara.com.md .

Să ne amintim că atunci, cei care au luptat ÎMPOTRIVA Independenței Republicii Moldova de URSS, propagă de 30 de ani ”valorile moldoveneşti” – ”limba moldovenească”, „istoria moldovenească” şi „naţiunea moldovenească” – în realitate fiind simple portavoci ale „coloanei a cincea” a Moscovei și ale celor mai anti-moldveneşti şi anti-româneşti forţe din R. Moldova.

În fond, toată ideologia „moldevenilor patrioți” de tip Dodon, Voronin sau Lucinschi este ostilă ideii de independenţă a R. Moldova, deoarece toată gândirea lor contravine idealurilor şi principiilor fixate în Declaraţia de independenţă a R. Moldova.

„LUÎND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia”, se spune în Declarația de Independență a R. Moldova, care va fi sărbătorită peste câteva săptămâni, chiar dacă prea puțini au citit-o.

Lichidarea consecințelor politică-juridice a Pactului Ribbentrop-Molotov, înseamnă lichidarea R. Moldova și revenirea acestui pământ la proprietarul ei de drept și de fapt – România, care este patria tuturor românilor (oltenilor, bănățenilor, ardelenilor, moldovenilor, dobrogenilor etc).

Pro-europenii (PAS) și mancurții (PSRM) au lucru care îi unește, nu întâmplător au protestat și guvernat împreună: și unii și alții sunt ostili ideii de Unificare, sfidând astfel dorința celor care au pus bazele acestui stat.

 În cazul Unirii, majoritatea „elitelor” din R. Moldova vor fi forțați să-și găsească locuri de muncă, dar cum profesionalismul nu este punctu lor forte, aceștea preferă să paraziteze pe seama acestui pseudo-stat.

„SUBLINIIND că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 18 iunie 1940, precum şi a celei din RASS Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS, încălcînd chiar prerogativele sale constituţionale; a adoptat la 2 august 1940 „Legea URSS cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la URSS;”

14/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TRECUTUL CARE INFLUENȚEAZĂ VIITORUL R.MOLDOVA

La începutul anilor 60, la Chişinău, Cernăuți, Bălți, Tiraspol urma să înceapă redeșteptarea națională. Intelighenția română din Basarabia și nordul Bucovinei se confrunta cu o problemă dificilă: alegerea între conformism, colaboraționism şi rezistență consemnează omul politic unionist Mircea Druc, fpost prim ministru al R.Moldova ,conștientizând faptul că te opui deznaționalizării, încercai un sentiment de izolare. Cu timpul, cunoșteai şi alte persoane iluminate, care își aliniau viața la valorile românești. Aveam cu toții o senzație similară de tensiune, de căutare febrilă.

Ne apropiam sufletește, pentru a crea ceva. Dar de la deșteptarea conștiinței naționale până la acțiune avea să mai dureze.

Între timp, după debarcarea lui Hrușciov, PCUS dăduse indicații ca în toate republicile unionale, serviciile speciale să întocmească liste negre. Disidenți, naționaliști, sioniști, religioși etc.

La Chişinău, am trăit din plin recidiva staliniștilor, care pregăteau noi campanii de epurare şi rusificare.

La finele anilor 80, oamenii sovietici erau deja contaminați de „morala burgheză”. Unii nomenclaturiști și ofițerii KGB, savurau „How to Stop Worrying and Start Living” („Lasă grijile, începe să trăiești”) şi alte scrieri de Dale Carnegie, traduse în rusă. Iar în prezent, prin fostele colonii sovietice poți auzi frecvent îndemnul: „Să nu răscolim trecutul!”.

În 2013, un marcant exponent al vechii nomenclaturi comuniste, relansa la Chişinău sloganul „Să îngropăm trecutul!”.

Imediat, publicistul Vasile Grozavu l-a taxat: „Că fostul președinte Petru Lucinschi are un viitor strategic…, e clar ca bună ziua. E regretabil că acest viitor nu coincide cu interesul nostru național. Cu alte cuvinte, Lucinschi vrea să ne îngroape de vii, fără ca noi să știm care a fost rolul lui strategic la căderea noastră în hăul negru al uitării de sine”.

De fapt, Petru Lucinschi s-a pronunțat în baza unui principiu cheie al celor mai moderne doctrine vizând dezvoltarea umană: „Nu fă referire la trecut sau viitor decât atunci, când ar fi absolut relevant pentru prezent”; „Nu proiecta trecutul asupra prezentului!”.

Astfel, suntem îndemnați subtil să abandonăm în cărțile de istorie, în arhivele statului memoria individuală și colectivă; să lăsam răutățile personale în seama cabinetelor de psihoterapie. Promotorii acestor doctrine neo-umaniste, îmi sugerează persuasiv: „Druc, întoarce foia, uită trecutul! Ce-a fost a fost! Ura pe care o simți, o manifești, se explică prin cauze personale: frustrări, umilințe, ofense, adversități, întâmplări nefaste…

Dacă afirmi că urăști, înseamnă că treci sub tăcere adevăratele tale probleme. Dacă simți într-adevăr că urăști, înseamnă că ești prizonierul unui simplu miraj!”.

Astăzi, o pleiadă numeroasă de autori prolifici inundă piața mondială a cărții cu lucrări consacrate „artei de a trăi și a învinge în lupta vieții”. Aceștia se consideră, într-un fel, lideri spirituali pentru cei dispuși „să închidă ușile de fier către trecut şi viitor, ca să trăiască în compartimente etanșe de timp”. Unii insistă: ostentația trecutului conferă omului o identitate, iar ostentația viitorului o promisiune de realizare ca personalitate, ambele fiind, de fapt, niște iluzii; există doar o singură cale spre lumină şi iubire: să-i iertăm pe toți și pe noi înșine.

Totuși, în pofida generalizării unor asemenea „doctrine pacifiste”, personal îmi iau o pauză. După atâta lectură și auto trening, constat: nu pot renunța la trecut. Evoc adeseori întâmplări trăite deoarece nu pot evita conflictul psihic, care însoțește perpetua dilemă: libertate sau captivitate? Pe neo-comuniștii moldoveni nu-i interesează victimele invaziei sovietice. Nici urmele sângerânde, impregnate de „Roata Roșie” în ființa noastră. Aversiunea lor față de tot ce amintește de calvarul basarabenilor și nord-bucovinenilor înseamnă, de fapt, dorința „eliberatorilor” și a descendenților acestora de a-și recăpăta integral privilegiile.

Tot ce le-a acordat lor regimul colonial sovietic în detrimentul autohtonilor. Aceștia intenționează să demoleze un simbol al trecutului: „piatra lui Ghimpu”, amplasată în Piața Marii Adunări Naționale.

Nu pot ignora simptomele, avertismentele din lumea actuală. Instituțiile statului, primăriile, școlile, comisariatele de poliție nu reușesc să rezolve conflictele generate la nivel de scară de bloc, iar pe alocuri nici problema câinilor vagabonzi. Totodată, ONU, înarmată cu sacrosanta lege internațională, se ostenește lamentabil să instaureze o pace planetară. Dorită, visată, însă dinamitată în permanență. Şi, concomitent, reanimez discursul lui Andre Glucksmann. Filozoful francez constată: miopia persistă, iar „cei care cu siguranță vor să moară idioți” o iau mereu de la capăt, cu același refren: „Dați pagina mai departe, uitați trecutul! Amnistie generală! Îmbrățișări unanime! Pupici! Căci ura nu este decât fructul alterat al lipsei voastre de educație. Totul se explică, se înțelege şi este scuzat. Violatorii sunt odraslele ratei ridicate a șomajului. Asasinii unor bătrâne pensionare duceau o lipsă acută de bani.

Pedofilii sunt victimele unei copilării nefericite”. Numeroase evenimente cotidiene și diversele crize generalizate ne sugerează faptul că abia acum începe conflagrația totală. Iar ura, însoțită de frică, este trăsătura principală a acestui început. Şi viceversa, frica însoțită de ură este o dramă inevitabilă a zilelor noaste… Indiscutabil, realitatea se schimbă alarmant.

Nu putem ierta… Și nu doar traumele cauzate de Imperiului ideocratic bolșevic. NOI n-avem dreptul să uităm primul, şi cel mai mare genocid din istoria Europei. Am în vedere consecințele invaziei Imperiului Roman în Dacia Felix: decimarea unei civilizații autentice de către niște barbari romani de strânsură. Viitorul nu ne permite nici uitarea, nici iertarea. Crimele Imperiului, comise pe întreg cuprinsul planetei, nu se prescriu. Consider necesară o anchetă judiciară sui generis: depistarea nominală şi condamnarea simbolică a celor care au brevetat traficul uman. Cine a profesionalizat și instituționalizat vânătoarea şi comerțul cu sclavi? De unde şi cum erau recrutați vânătorii? Din ce țară, de ce naționalitate erau primii escroci mondiali, acei sponsori ai vânătorii de forță motrice pentru dezvoltarea capitalismului timpuriu?

Nu vreau s-o duc mai bine în prezent, împăcându-mă cu trecutul. Mă întorc în copilărie și adolescență. Revin la Pociumbăuți, la Zăicani, la Zăbriceni; retrăiesc anii când știam pe de rost Cântece fără țară, de Octavian Goga. Vorba poetului: „Deschid poarta minții şi a sufletului pentru trecut – acest sinistru oaspete de amurg din a cărui haină ciuruită curg drept zdrenţe, aducerile-aminte”.

La Chișinău, Petru Lucinschi, Mircea Snegur, Vladimir Voronin (Bujeniță), Victor Pușcașu, Vasile Stati se manifestă ca moldoveni stataliști. Iar Alexandru Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu, Dumitru Matcovschi, Vladimir Beșleagă ca români unioniști. Și unii și alții având aceeași origine etnică, născuți de-o parte și de alta a Nistrului, în aceeași epocă istorică, fiind colegi de generație și de studii. De ce nomenclaturiștii din Moldova Sovietică nu s-au comportat, de exemplu, precum fostul lider comunist lituanian Algirdas Brazauskas. Ce factori psiho-sociali au contribuit la formarea identității lor? La atare întrebări încerc să răspund în „Niște complexați”, „Moldofoni și rusofoni”, „Nostalgie moldovenească”, „Evadarea” și alte capitole din cartea „EI și NOI”.

Mărturiile și memoriile unor personalități basarabene sunt necesare : „Vom înțelege mai bine cum a evoluat societatea aflată în județele dintre Prut și Nistru captive și azi unei mentalități pe care o mai aveau după 1989 landurile estice ale Germaniei reunificate. Am fost în RDG unde mi s-a semnalat nostalgia unor cetățeni influențați de propaganda sovietică, conform căreia landurile din est au o istorie diferită de cele din vest și de aceea dezunirea celor doua statalități germane era soluția ipocrită a viitorului. La fel se întâmplă astăzi în județele din republica de buzunar din dreapta Nistrului.

Dincolo de etichetele unor partide de tinichea, de la Chișinău, se afla doar pofta de putere în statalitatea inventată de sovietici. Prejudecățile au rămas, balansul oficialilor de azi și de mâine, între București și Moscova fiind tipic celor obișnuiți de decenii să aibă picioarele în doua luntrii. Înțelepciunea cultivării dialogului omnidirecțional lipsește. Plăcerea de a servi mic dejunul cu statalitatea artificială întinsa pe o pâine neagra este mai mare, decât anularea de facto a consecințelor Pactului dintre Hitler si Stalin. Totuși, până la urmă din pământul redeșteptării naționale vor răsări ghioceii visați – revenirea Prutului la condiția de râu intern” ( Ion Petrescu, publicist, analist politic).

Să recitim și să asimilăm evenimentele și evaluările expuse în extrem de actuala „Cronică a Basarabiei 1990-1999”, realizată de Mircea Radu Iacoban – un mare om de cultură, care încheie cele două volume astfel: „Triunghiul suveranitate – rusofilie – românofobie rămâne emblematic pentru guvernarea agrariană și, în pofida modificărilor petrecute în zona politicului, el continuă să-și pună pecetea pe evoluția relațiilor dintre frați. La rândul lor, românii au fost crunt dezamăgiți de ceea ce s-ar putea numi „trădarea basarabeană”, întruchipată de ideologia moldovenismului primitiv și întemeiată pe două falsuri monumentale: teza potrivit căreia moldovenii ar putea fi un popor aparte și aberanta inventare a „limbii moldovenești”. S-a crezut, prin 91-92, că sufletul basarabenilor este mai deschis către România și că unirea este doar o chestiune de timp. Într-adevăr unirea a depins și de factorul timp; aflându-se în firea lucrurilor, ea în făptui-se-va. Când? Aici e aici”.

Iată și principale motivele care explică reîntoarcerea mea provizorie în trecut:
– mă oripilează ofensiva socialistă-comunistă și ostentația neo-imperialiștilor ruși în spațiul nostru ancestral; aceștia prezintă încleștarea ocupanților cu cei ocupați drept eliberare; un fel de matrimoniu din dragoste, consfințit cu pâine şi sare; NOI, generația martor, protestăm vehement: vai de cei învinși! vai de cei eliberați!;
– mă deranjează nostalgicii Imperiului; aceștia consideră orice inițiativă de promovare a adevărului „o tentativă de rescriere a istoriei”; ei nu țin cont că Parlamentul European confirmă adevărul nostru: „Țările europene au suportat în secolul douăzeci două regimuri totalitare puternice, nazist şi stalinist, care au promovat genocidul, încălcarea drepturilor şi libertăților omului, delicte militare şi crime contra umanității”;
– mă preocupă faptul că admiratorii noului țar de la Kremlin cer încrâncenat anularea Rezoluției de la Vilnius, din 2009, care declară 23 august, (data când a fost semnat, în 1939, pactul „Molotov-Ribbentrop” drept „ziua general europeană a memoriei victimelor stalinismului şi nazismului în numele păstrării memoriei victimelor deportărilor şi execuțiilor în masă”.

Trăind în trecut, ne vine greu să imaginăm și să creăm un nou viitor. De aceia este necesară și benefică abandonarea negativismului generat de vechile programe inconștiente. Totuși, la nivel individual și colectiv invocarea trecutului are sens. Mai ales când retrospectiva evidențiază tangențe directe cu prezentul. Un exemplu: migrația basarabenilor, nord-bucovinenilor, transnistrenilor, herțenilor, maramureșenilor în vastitatea eurasiatică a Imperiului sovietic și actuala migrație în spațiul euro-atlantic. Aceste două procese dramatice din istoria românilor ar merita un studiu academic comparativ în plan economic, social și psihologic. Poate și o teză de doctorat, filme documentare și artistice. Ar fi bine venite cât mai multe memorii autobiografice, amintiri din copilărie, mărturii. Astfel, am diagnostica corect de ce românii basarabeni, nord-bucovineni, transnistreni au fost și sunt atât de diferiți. Cred că merită încurajați toți acei care tratează, fără menajamente, românii din teritoriile noastre ancestrale integrate în gloriosul an 1918. Să avem reprezentații umoristice de genul „Moldovenii” și „Vacanța Mare”, și cu ardeleni, bănățeni, basarabeni, bucovineni, cu toate pretinsele „identități regionale” și complexele lor de superioritate sau de inferioritate…

Deși viața nu poate fi trăită decât Aici şi Acum, nu e cazul ca noi, românii, să ne îngropăm trecutul față de care avem o sfântă datorie. Nimeni şi nimic nu ne scutește de răspundere. Nici conformismul nativ, nici ordonanța superiorilor, nici propriile rătăciri. Simțul înnăscut al dreptății – iată cine aduce la suprafață aducerile-aminte! Atunci, în iunie 1940, în Basarabia şi nordul Bucovinei a început o eclipsă, care durează la infinit. Și este dreptul nostru firesc să ne aducem aminte de ceea ce nu putem uita. Cândva, demult, doctorul William Osler se adresa către studenți: „Izolați-vă de trecut! Lăsați trecutul mort să-şi îngroape morții…” Profesorul nu-i îndemna pe discipolii săi de la Yale să-şi uite istoria Patriei. El dorea să-i convingă că o pregătire eficientă pentru mâine înseamnă îndeplinirea exemplară a sarcinilor de astăzi. Numai printr-un efort cotidian, inteligent, plin de abnegație, te poți pregăti de viitor.

03/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Demonstrația antiunionistă de la Iași din 3/15 aprilie 1866, un episod puțin cunoscut al separatismului din Moldova

      

Imagini pentru congresul de pace de la paris 1856 photos

Foto: Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

Perioada scursă între Revoluțiile de la 1848 și sfârșitul Războiului Crimeii (1853-1856) în urma căruia Rusia a suferit o înfrângere umilitoare din partea marilor puteri europene, care i-a stopat pentru două decenii înaintarea în Balcani, a fost hotărâtoare pentru reușita înfăptuirii Unirii principatelor române Muntenia și Moldova.

În timpul războiului Crimeii, Austria ocupase între anii 1853 – 1857 cu sprijinul Turciei, Principatele Române, făcând cu perfidie jocul antiunionist al acesteia. Trupele austriece nu mai părăseau Ţările Române şi ignorau presiunile internaţionale de evacuare a teritoriului românesc.

În acest context, aflată sub amenințarea baionetelor austriece şi cu ţara înţesată de agenţi austrieci, mişcarea unionistă lovită din toate părţile, a dus greul bătăliei unirii. Consulii austrieci de la Iaşi şi Bucureşti conduceau de facto Moldova şi Muntenia, cu ajutorul trupelor de ocupaţie, iar Viena urmărea de fapt anexarea Principatelor.

În timpul ocupației, Austria a impus domni favorabili politicii lor şi apoi pe celebrii caimacani moldoveni, slugi plătie ale Vienei la Iaşi, care au dus o luptă furibundă împotriva unirii, totul cu complicitatea Porţii Otomane.

În preajma conferinţei de pace de la Paris şi în timpul lucrărilor acesteia s-au prefigurat următoarele poziţii în legătură cu  situaţia internaţională a Principatelor Române: Franţa, Rusia, Sardinia au devenit suţinătoare înfocate a unirii Moldovei şi Munteniei sub un principe străin, iar Poarta Otomană, Anglia şi mai ales Austria duşmani de moarte a ideii unirii.

Prusia s-a poziţionat neutră, aşteptând ocazia să încline balanţa în favoare partidei câştigătoare.

Acestea au fost condițiile dificile, în care în anul 1859 Principatele Moldova şi Ţara Românească, reuşeau să se unească şi să formeze un singur stat, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri europene.

Deşi a fost mult timp prezentat drept un proces curgător, firesc, cu piedici mai mult externe, Unirea Principatelor a stârnit puternice convulsii în societatea românească a vremii.

A avut chiar şi opozanţi  în special printre intelectualii şi boierii moldoveni grupaţi în jurul unei aşa-numite partide separatise sau ”stataliste”.

Aceştia au acţionat în două rânduri, încercând inițial să împiedice votul în favoarea Unirii Principatelor, pentru ca mai apoi, la câţiva ani după Unire, să acționeze pentru destrămarea acestei construcţii politice.  

 Printre principalii  exponenți ai antiunionismului au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. În plan propagandistic, separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul unor broșuri de propagandă antiunionistă, cât și în diverse periodice („Patria”, „Nepărtinitorul” ș.a).

Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor , odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București, în Muntenia.

Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, fapt care avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat.

Stataliștii moldoveni au știut să speculeze și unele momente  conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând spre exemplu, luptele purtate în trecut de domnitorul Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Înainte de Congresul de pace de la Paris şi de cunoaşterea prevederilor actului final privind „chestiunea română“, nu exista separatism şi nici separatişti.

Abia după semnarea Tratatului de pace (30 martie 1856) şi după comunicarea deciziilor adoptate în privinţa Principatelor, când s-a văzut că unirea depindea de votul celor două Adunări, va apărea în Moldova mişcarea separatistă, ca o partidă ce era împotriva formării statului naţional unitar român.

Dacă mişcarea unionistă din Moldova îşi dobândise, din iunie 1856, o organizare legală şi centralizată, nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre mişcarea separatistă.

Pe fondul creșterii forțelor prounioniste, elementele cele mai conservatoare ale marii boierimi moldovene (provenite din rândurile familiilor  Ghica, Rosetti-Roznovanu, Catargiu, Sturdza) care, în urmărirea scopurilor lor înguste, nu au ezitat să se unească cu duşmanii ţării, Austria şi Turcia, de teama  pierderii privilegiilor de clasă ori a posibilităţii de a dobândi tronul, s-au grupat în jurul lui Theodor Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri, formând astfel un prim nucleu separatist restrâns.

De altfel, din cauza slăbiciunii numerice, dar mai ales ideologice, activitatea separatiştilor s-a desfăşurat la început, în umbră.

Definiţia pe care A. D. Xenopol o dădea „partidului separatiştilor“ surprindea întocmai aceste trăsături: „mic şi rebegit, luptând mai mult în ascuns şi temându-se singur a-şi vedea figura”.

Faptul că mişcarea separatistă acţiona în secret, este consemnat şi de consulul francez Victor Place, într-o depeşă adresată contelui Walewski: „en regardant des manifestations qui ont lieu enfaveur de la réunion, il s’en est organisé secrètement une autre dans un sens opposé”.
Francezul Marcel Emmerit sublinia și el că ceea ce Victor Place numea „partid separatist“, nu a fost altceva decât „o mică coaliţie de interese personale“, incapabilă a-şi ralia poporul.Au existat totuşi şi în Ţara Românească personaje care au sperat în eșuarea Unirii (Al. D. Ghica, fraţii Bibescu – nu s-au declarat făţiş separatişti, dar sperau la tron- scria Ion Heliade Rădulescu, în ” Partida naţională şi constituirea statului român (1858-1859)”, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p.142”).

La 25 mai/6 iunie 1856, un număr de 19 reprezentanţi ai marii boierimii, ai boierimii mici şi ai burgheziei, au înfiinţat asociaţia politică „Societatea Unirii”, menită să organizeze lupta pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat.

 Separatismul s-a dezvoltat mai mult  în Moldova, deoarece în Ţara Românească caimacamul Al. D. Ghica era unionist și totodată, la Bucureşti era sediul Comisiei europene de observaţie şi anchetă, care avea misiunea de a supraveghea desfăşurarea alegerilor Adunărilor ad-hoc şi de a ţine cont de românii care doresc unirea.

Adversarii  interni şi externi ai Unirii, au înţeles că aceasta nu se putea realiza dacă una din cele două Adunări ar vota împotrivă și au considerat Moldova drept un loc mai favorabil combaterii mișcării unioniste.

Teodor Balş şi apoi Nicolae Conachi Vogoride, au pus la cale mişcarea separatistă cu banii austriecilor, iar presa antiunionistă era pe statele de plată ale consulatului austriac de la Iaşi.

S-a ajuns să se falsifice alegerile adunărilor ad hoc direct la masa caimacanului Vogoride cu prefecţii şi ispravnicii sau în crâşme din Iaşi. Ministrul de interne devenise zbir care punea cătuşe libertăţii. 

Publicaţia „Nepărtinitorul” condusă de ideologul separatiştilor N. Istrati, devenise portavocea separatiştilor moldoveni. 

La această mişcare se alăturau câţiva funcţionari superiori şi dregători, legaţi ombilical de căimăcămiile reacţionare, precum şi aventurieri, pescari în ape tulburi.

Totuşi, mişcarea separatistă nu trebuie pusă doar pe seama intereselor străine şi a finanţării externe din partea Vienei. A existat şi un ”patriotism local”,   o nostalgie a Moldovei mari, dar şi o teamă că un principe străin catolic ar fi perturbat aşezământul spiritual ortodox al ţinutului moldav. Era şi teama că Iaşiul va ceda rolul de capitală Bucureştiului.

Pe plan politic, antiunioniștii moldoveni au avut la început  anumite succese, ei reușind într-o primă fază să câștige prin fals alegerile pentru Divanul Ad – hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș.

Reușita mașinațiunilor acestora a fost un moment periculos, în condițiile în care  Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească.  

În general, susţinătorii curentului separatist, industriaşi, boieri şi orăşeni, băteau monedă pe temerile unora că Moldova va fi marginalizată. Ei credeau că unirea putea duce la grave scăderi economice, datorate centralizării, şi la o migraţie a elitelor culturale de la Iaşi,către Bucureşti. 

Totodată, marea boierime vedea în unire şi un debut al reformelor , care urmau să-i micşoreze privilegiile feudale.Mai mulţi reprezentanţi ai separatiştilor începuseră prin a fi unionişti, după care, din diferite motive, au trecut la separatism. La început, aceştia apar consemnaţi fie în actele de adeziune, fie într-o cerere adresată domnitorului Grigore Al. Ghica, prin care protestau împotriva deciziilor luate în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, cerând unirea sub un principe străin, pentru ca, la scurt timp, ei să devină  fruntaşi ai separatiştilor.

Din rândurile acestora a făcut parte şi Nicolae Istrati, unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti, care însă,cu câteva luni în urmă, la 16/28 februarie 1856, semnase o petiţie în favoarea unirii.  
Acţiunea  lui Istrati a fost dezvăluită de Constantin Hurmuzachi într-un articol, în care descria reacţia plină de agitaţie a acestuia în momentul aflării deciziilor privind Principatele, luate în cadrul Conferinţei din Constantinopol.

Astfel, aflăm că Nicolae Istrati, fire energică, a organizat numeroase întruniri şi adunări şi s-a comportat ca un adevărat „tribun al poporului“, manifestând şi protestând împotriva protocolului conferinţelor de la Constantinopol, din 11 februarie 1856.

Tot el a desfăşurat o agitaţie furibundă în susţinerea acestei petiţii, el a fost cel care i-a chemat „pe toţi in corpore“ la curte, pentru a-l determina pe domnitor să subscrie la protestul prin care, printre altele, se cerea şi Unirea Principatelor.

La scurt timp după toată această agitaţie pentru cauza unirii, Nicolae Istrati a devenit un înverşunat antiunionist, precizându-şi clar poziţia odată cu publicarea broşurii ”Despre chestia zilei în Moldova”.

Deşi această broşură antiunionistă a lui Istrati a apărut după ce trecuseră mai puţin de şase luni de la momentul semnării petiţiei sus-menţionate, în august 1856, Nicolae Istrati susţinea că schimbarea poziţiei sale nu s-a produs brusc, el afirmând într-o scrisoare adresată lui Dimitrie Corne, că încă de mulţi ani,convingerile sale înclinau spre separatism: „Vous connaissez depuis des années que, par convinction, je suis contre l’union”.

Dar Nicolae Istrati nu a fost singurul care a trădat cauza unirii, devenind înfocat adversar al ei, după ce, iniţial, o îmbrăţişase.

Petiţia adresată lui Grigore Al. Ghica, în favoarea unirii Principatelor, din 16/28februarie 1856, este semnată de mai mulţi membri ai boierimii,care, apoi, au intrat în rândul separatiştilor.

Astfel, printre semnatarii petiţiei figurează marele vornic N. Millo, care în 1857 este antiunionist şi ministru de finanţe, hatmanul N.Mavrocordat, care a renunţat la convingerile lui pentru a fi numit şef al oştirii moldovene, D.Corne, care a procedat la fel, pentru a ajunge preşedintele Divanului întăriturilor.

Aceeaşi atitudine a fost adoptată şi de logofătul Vasile Ghica, care, în broşura ” Proiect de o formulă a dorinţelor României”, proslăvea ideea unirii, pentru ca, în timpul căimăcămiei lui Vogoride, să devină unul din marii adversari ai unioniştilor.

Acţiunea separatiştilor a fost prezentată ca expresia unor interese meschine de clasă, prin care doreau păstrarea privilegiilor în detrimentul celor mulţi.

De aceea, acţiunea lor a fost blamată în epocă, separatiştii fiind declaraţi „oameni cu vederea îngustă“, fără simţul progresului, oameni care nu sesizează sensul mersului istoriei şi chiar „vânzători de ţară“ ori „slugi ale străinului”. 

Această percepţie asupra separatiştilor a fost preluată şi de posteritate ; separatiştii au fost condamnaţi, ignoraţi şi reprimaţi,  istoriografia noastră îngroşând de-a lungul timpului această condamnare, folosind împotriva lor cea mai cumplită pedeapsă: uitarea, anularea aspectelor pozitive din activitatea lor .

Separatismul moldovenesc nu a acționat  doar între 1856-1859. Acesta a fost doar perioada cea mai activă, cu confruntări politice interne de o mare amploare.

Ultima pagină politică, din această primă etapă a mişcării antiunioniste, s-a încheiat cu descoperirea falsificării alegerilor (1857); după acest moment, separatiştii au fost nevoiți să intre în ilegalitate, iar manifestările lor publice au luat alte forme.

Din cauza pericolului de a fi arestaţi, antiunioniştii au preferat să nu  se manifeste activ în viaţa politică de după Unirea Principatelor.

Separatiştii şi-au zis ”conservatori”, iar în Iaşi, a existat un separatism de „surdină“, o rezistenţă tacită, pe toată perioada domniei lui Cuza.

Faptul că Turcia nu recunoscuse Unirea decât în anul 1861, a contribuit la persistenţa curentului separatist în Moldova  și după momentul 1859.

Dacă nu ar fi existat presiunea enormă a Franţei şi apoi a Rusiei, cu siguranță că Unirea Principatelor nu s-ar fi înfăptuit atunci. 

În perspectivă istorică, este un adevăr de necontestat că fără sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al diplomaţilor ruşi Gorceakov şi Kiselelff, mişcarea unionistă ar fi fost zdrobită administrativ de către căimăcăniile reacţionare care instauraseră teroarea.

Mişcarea unionistă a aflat de trădările lui Vogoride, de la soţia acestuia,Cocuța Vogoride, care a pus mâna pe corespondenţa secretă a soţului cu Poarta şi Viena şi a publicat-o la Paris.

Din corespondenţă reieşeau dovezi privitoare la plăţile făcute de Viena către caimacamul Vogoride şi jocul dublu al Porţii şi al Angliei împotriva unirii.

În presa vremii scandalul a fost imens, iar Conferinţa de pace de la Paris a impus anularea alegerilor pentru Adunarea ad hoc falsificate în Moldova,și repetarea acestora, fapt ce a dus la victoria unioniştilor, care l-au impus domn pe colonelul Al. Ioan Cuza pe 5 ianuarie 1859, cu majoritate covârşitoare de voturi.

aman

Pictorul Theodor Aman a surprins pe pânză dezbaterile încinse care au însoţit proclamarea Unirii Moldovei cu Ţara Românească.

Unioniştii au avut în Adunarea ad hoc aproape unanimitate absolută în favoarea unirii Principatelor Române, fapt ce confirmă că poporul Moldovei era în majoritate covârşitoare adept al mişcării unioniste.

Nu s-a impus un principe  străin, pentru că această idee a fost sabotată de Austria, care se temea de prestigiul unui principat român vecin condus de rege străin de succes, care ar fi putut deveni un magnet pentru românii din Ardealul ocupat de acest imperiu.

Franţa a cedat presiunii austriece, dar românii inteligenţi l-au reales pe Cuza şi la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859, reuşind astfel unirea de facto, deşi la şedinţele prelungite ale Conferiţei de pace de la Paris se vorbea de o unire pe jumătate: adunări legislative separate, doi domni şi doar o comisie centrală la Focşani şi aramtă unită.

Unirea sub sceptrul unui singur domn a fost recunoscută de marile puteri, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859

În ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat sa aibă capitala la Focșani, unele provenind chiar din rindurile unioniștilor moldoveni, in 1862 au fost emise decrete  de centralizare a principalelor instituții ale statului la București.

Dupa 1862, noul prilej de lupta politica pentru separatiști a fost chestiunea „compensatiei morale” reclamate pentru „sacrificiul” făcut de Iași pe altarul Unirii.

Ideea amplasarii Curtii de Casație la Iasi, ca gest reparatoriu, a fost respinsă intr-un final de Legislativ, generând in „dulcele tîrg al Ieșilor ” motive de proteste de stradă.

Nu este astfel de mirare ca inlăturarea ulterioara a domnitorului provenit de la Iasi, Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost sărbatorită la Iați prin trei nopți de iluminații.

În acest context geopolitic delicat, după forțarea abdicării principelui Cuza , în 1866, a renăscut o nouă mişare separatistă în Moldova, de data aceasta susţinută de Imperiul Ţarist, care avea alte obiective strategice. Turcia masase trupe la Dunăre, gata să intervină militar în Principate.

Unioniștii conduşi de Ion C. Brătianu trebuiau să acţioneze rapid şi să găsească alte modalităţi de implementare a prevederilor internaţionale. Pentru a nu se desface unirea, s-a apelat la contele de Flandra ca principe străin.

Acesta a refuzat tronul, lucru care a dat aripi mişcării separatiste de la Iaşi, fapt care s-a dovedit a fi totuşi un „foc de paie”. Unirea nu se mai putea desface doar pentru că aşa doreau Moscova sau Londra.

În primul rând mişcarea antiunionistă din Moldova slăbise din punct de vedere politic: ideologul N. Istrati murise în 1861 la moşia de la ţară. Nemulţumiţii faţă de unire erau aceeaşi mari boieri reacţionari, ostili reformei agrare a lui Cuza de la 1864, și care acum se numeau conservatori.

Alături de separatişti, s-au aciuat şi câțiva burghezi avuți din Iaşi, care pierduseră afaceri datorită mutării capitalei la Bucureşti.

Se mai adăugau şi nostalgici moldoveni, foşti unionişti,  supărați pe politicienii de la Bucureşti că l-au înlăturat pe moldoveanul Al. Ioan Cuza de la domnie. Un rol aparte îl juca acum şi mitropolia ortodoxă a Moldovei.

Dacă înainte de 1859 a conducerea Bisericii din Moldova fost unionistă, acum o parte din clerici în frunte cu IPS Calinic Miclescu au devenit separatişti pe motivul, des invocat, că un principe străin de religie catolică va leza biserica strămoșească şi majoritatea ortodoxă.

Ca de obicei, mişcării separatiste se adaugă şi câţiva nostalgici ai Moldovei străbune şi patrioţi locali. Pescuitorii în ape tulburi nu au întârziat să apară. Familia separatistă Marghioliţa şi Nunuţa Roznoveanu, care se refugiase la Odesa de frica lui Cuza, sprijinită de Rusia,  a revenit cu pompă la Iaşi după lovitura de stat de la 11 februarie 1866.

Boierul Constantin Moruzi, cetăţean rus, a fost sponsorul principal din umbră al mişcării separatiste de la Iaşi, cu sprijinul activ consulatului rus din localitate.

Poarta Otomană a cerut, în calitatea sa de putere suzerană, trimiterea unui comisar la Bucureşti şi cerea aplicarea protocolului din 25 august 1859 de desfacere a unirii recunoscute doar pe timpul vieţii lui Cuza.

Rusia şi Turcia au cerut la Paris ca puterea să fie preluată de doi domni, unul la Iaşi şi altul la Bucureşti.

Cutia Pandorei fusese deschisă…

Bogaţii boieri moldoveni se visau deja pe tronul lui Ştefan cel Mare.

Iată însă că Austria a întoars foaia, devenind mai conciliantă și cerând menţinerea Unirii!

Rusia precaută, susţinea separatismul motivând că aşa ar fi dorit  „norodul moldovean”.

Reprezentantul Turciei, Safvet Efendi, se opunea la Paris venirii unui principe străin la Bucureşti, iar reprezentantul Prusiei la Iaşi i-a jignit pe moldoveni pentru că ar fi avut „o aplicare firească spre uneltiri şi găsc plăcere în gâlcevile politice”.

Nici locotenenţa domnească de la Bucureşti nu stătea degeaba. Unul dintre puciştii activi în detronarea lui Cuza, Lascăr Catargiu, un  moldovean respectat în provincie, a impus tineri funcţionari unionişti în dregătoriile Moldovei.

Antiunioniștii au mers pe lozinca potrivit căreia  muntenii conduc Moldova şi i-au funcţiile moldovenilor, iar Iaşiul  decăzuse administrativ şi economic, aflându-se  în umbră  faţă de Bucureşti.

Pe 25 februarie consulul rus Oubril dădea un comunicat în care afirma că „aproape toate clasele populaţiei moldovene…doresc separaţia”.

Totodată, consulul rus şi agenţii săi au început să arunce cu banii Petersburgului spre mişcarea separatistă.

Bucureştiul vedea corect separatismul ieşean, ca pe o „instigaţiune muscălească” și a trimis la Iaşi un comisar special, pe  D. Cozadini, cu puteri depline să introducă ordinea.

A fost trimis şi un regiment muntean, în care se aflau căpitanii Costiescu şi Pilat, conspiratori cunoscuţi împotriva lui Cuza. Mai mult, prefect de Iaşi a fost  numit un muntean, Ştefan Golescu, fratele locotenentului domnesc.

Aceste măsuri erau privite de ieşeni ca instigatoare. La fel era privită şi venirea lui Al. Golescu şi Al. Lahovari, ca agenţi de propagandă ai Bucureştiului.

Iritaţi, separatiştii moldoveni au redactat o petiţie către Poarta Otomană, în care cereau aplicarea convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858, privind numirea a domni diferiți pe tronurile Moldovei și Munteniei.

Consulul prusac aprecia că măsurile coercitive ale Bucureştiului enervase pe moldoveni. El îi scria lui Bismarck că dacă opinia s-ar exprima liber în Moldova, „rezultatul ar fi puţin favorabil unirii”.

Turcii puneau și ei gaz pe foc cerând, prin Fuad Efendi, domn moldovean la Iaşi.

Separatiştii se opuneau alegerii unei adunări legiuitoare de teamă că guvernul îşi va impune candidaţii unionişti cu forţa și făceau agitaţii şi manifestaţii, recurgeau la provocări.

Ei s-au  organizat într- un „partid naţional” care cerea „Moldova Moldovenilor” şi apoi, nici mai mult, nici mai puțin, „domn străin sau ruperea de Muntenia”.

Detronarea domnitorului Cuza a dat un suflu nou mișcarii separatiste, frustrarea atingând apogeul in ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o  manifestație separatista despre care astăzi se mai știu putine lucruri.

În acea zi, o duminică, mulțimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigând „Jos Unirea!”, „Jos Prințul străin!”, „Trăiasca Moldova”.

La ordin separatiştii au strigat:

„Jos Muntenia! Nu vrem să fim dăscăliţi de ţigani!”.  

Roznoveanu declara că are colaborarea clerului. Partida părea câştigată de separatiştii care fuseseră înarmaţi pe ascuns de Rusia cu arme, de la un depozit clandestin aflat la Sculeni.

Guvernul a organizat o altă adunare de unionişti la primărie, în care s-a ales un comitet de alegeri controlat de Bucureşti, care îl avea  în frunte pe Vasile Pogor şi Titu Maiorescu.

Locotenenţa Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, a anunţat  că prințul german Carol de Hohenzzolern a acceptat tronul României şi că va organiza  plebiscitul de alegere a acestuia de către popor.

Separatiştii moldoveni nu mai stau cu mânile în sân  şi trec la acţiune.

Ministru de interne Dimitrie Ghica întăreşte prefecturile din Moldova şi trimite noi trupe de munteni la Iaşi. Fruntaşii moldoveni au întocmit un prescript verbal în care nu acceptă pe prinţul Carol şi cer ca „Moldova să aibă îndrumare şi guvernul său, fără niciun amestec cu Valachia”.

Roznoveanu şi acoliţii lui în seara de 2 aprilie dau o „proclamaţie răzvrătitoare” şi postează afişe în oraş, pe care se putea citi:

„Moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit…”

Pe 3 aprilie 1866 separatiştii erau concentraţi la Palatul lui N. Rosetti Roznoveanu, care se visa domn, în jurul orelor 10.00. La finalul slujbei religioase de la Mitropolie, conducătorul clerului Calinic Miclescua  ţinut o cuvântare împotriva unirii. Se observau steagurile bicolore ale separatiştilor. Preoţii în odăjdii se alătură separatiştilor.

În fruntea mitingului era Teodor Boldur Lăţescu, care se îndreaptă cu mulţimea relativ numeroasă spre palatul adminsitrativ, unde se aflau locotenenţii domneşti Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu.

Preoţii ortodocşi separatişti încep să tragă clopotele la biserici şi să agite mulţumile.

Gruparea de la Palatul Roznoveanu se uneşte cu grosul mulţimii de pe stradă şi scandează: „Jos Unirea”, „Jos prinţul străin”, „Trăiască Moldova”, „Trăiască Convenţia”.

Un batalion  de soldaţi munteni îi aştepta pe protestatari. La început soldații nu vor face uz de armă. Apoi, se trage în aer, iar după o busculadă a mulțimii cu soldaţii se trage în plin.

Monitorul Oficial din 4 aprilie 1866 ne spune că au participat vreo 500 de separatişti la miting. Teodor Boldur Lăţescu spunea că au fost circa 5000 de protestatari.

Pe str. Baston şi străzile laterale se ridică baricade cu grilajul şi pietrele din curtea mitropoliei.

Unioniştii susţineau că printre protestatari erau mulţi evrei, polonezi,lipoveni şi cetăţeni ruşi, dar şi comercianţi şi clerici naivi. La Iaşi s-a impus jurisdicţia militară.  Mitropolitul a fost printre primii răniţi, după ce a primit o baionetă în piept.

Arnăutul Inge Robert îl ia în braţe şi-l ascunde pe Calinic Miclescu în pivniţa unei crâşme apropiate: „Crâşma lui Anghel”.

Locotenenţii domneşti speriați, l-au chemat pe mitropolit la negocieri, sub protecţie ca să nu fie împuşcat.

Acesta le spune verde  demnitarilor de la Bucureşti „Noi nu ne-am dat muntenilor ca să ne vândă nemţilor”, fapt care se explica şi prin aversiunea moldovenilor faţă de recenta ocupaţie austriacă a ţării după războiul Crimeii.

Manifestanţii au devenit furioşi. Pe străzile Iaşiului se scanda: „A ucis şi pe Mitropolitul”! 

S-au cerut arme, dar nu s-a mai ajuns la depozitul rusesc de a Sculeni, care fusese descoperit şi păzit de armată. Batalioanele mutene au făcut ordine în Iaşi.

Conform cifrelor consulare,  în confruntări au căzut circa 150 de răsculaţi, în timp ce  alte surse locale vorbeau de vreo 60 de morţi.

I. Moraru din „ocolu Moldovei” vorbeşte că masacrul a durat vreo „cinci ceasuri” şi au fost ucişi vreo 300 de moldoveni. De remarcat că locotenenţii domneşti au privit satisfăcuți la măcel pe fereastra prefecturii.

Nicolae Golescu ar fi strigat la soldaţii munteni „să nu cruţe pe nimeni, să ucidă…”. Mai mult, că Ştefan Golescu şi profesorul Ion Maiorescu ar fi strigat la militari: „ucideţi jidanii, ucideţi pe moldovenii ieşeni ce sînt un cuibu jidovâscu, fraţii cu jidanii, pentru că aceştia nu vor unire, vor separatismu”.

15 soldaţi munteni au căzut în luptele de pe străzile Iaşiului. Pucistul N. Rosetti Roznoveanu şi mitropolitul Calinic Miclescu împreună cu 200 de protestatari au fost arestaţi.

Capul din umbră al mişcării care finanţase separatismul cu bani rusești, Constantin Moruzi s-a ascuns  la consulatul rus şi  apoi s-a refugiat în Rusia.

A murit în 1886 la Odesa fiind înmormântat la biserica ctitorită de el la Ungheni, în 1882.

Fiul său Dumitru C. Moruzi a scris romanul „Pribegi în ţară răpită” a cărui personaj central Alexandru Mavrocosta este prototipul lui Constantin Moruzi sfâşiat de dorul de ţară în Basarabia ocupată de ruşi.

Se pare că şi scriitorul Gh. Asachi a fost arestat şi anchetat puţin timp pentru implicarea în rebeliunea din 3 aprilie 1866.

Locotenenţa Domnească a evitat să acuze public Rusia de implicare în mişcarea separatistă, doar cerându-i consulatului să-l predea pe Moruzi.

Ministru de externe Ion Ghica le spune ruşilor că nu va face publică implicarea supuşilor Rusiei în mişcarea de la 3 aprilie.

Capii revoltei au fost curând eliberaţi şi au  acceptat  înfrângerea, doar Teodor Boldur Lăţescu  încăpăţânându-se să mai scoată broşuri cu accent separatist şi să publice articole nostalgice despre Moldova străbună.

La Iaşi plebiscitul organizat de guvernul de la București a fost un real succes: pe 8 aprilie s-au acordat 952 voturi pentru Carol I şi doar șase împotrivă, dovadă că mişcarea separatistă nu avea o bază socială şi intelectuală reală, iar victoria unionistă din Adunarea ad hoc de la 1858 s-a prelungit şi peste iluzoriu incident separatist de la 3 aprilie 1866. Moldova nu mai avea viitor ca stat izolat, de sine stătător.

Dacă Moldova nu se unea cu România, ar fi devenit o pradă mult mai uşoară pentru Imperiul Ţarist care îi sfâşiase deja o bucată din teritoriu, cu nume istoric de întemeietor de ţară: Basarabia.

Statuia lui Cuza, cu bani „jidanesti”

SPECIAL] Statuia lui Cuza din Piaţa Unirii, dezvelită în 1912

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de  Unirea Principatelor, il constituie inaugurarea la Iasi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza. Intr-un articol document apărut in „Ziarul de Iasi”, istoricul Andi Mihalache surprinde in detaliu contextul tensionat in care s-a facut dezvelirea monumentului.

Mai întâi, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza. Locul initial fusese stabilit pentru „Piata Noua”, o zona aflata in fata actualului hotel Continental.

A.D. Xenopol si A.C. Cuza s-au impotrivit amplasamentului, argumentind ca in 1857 si 1859 hora Unirii se jucase in fata fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria. Protestul celor doi a ajuns pina la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iasilor, Nicolae Gane.

Edilul se plângea atunci Guvernului ca cei doi „agitatori” fusesera initial de acord cu primul loc si ca municipalitatea cumparase in acest sens terenul si darimase unele cladiri. „Abia acum domnii profesori Xenopol si Cuza au avut tristul curaj sa intreprinda o campanie contra comunei si sa agite tinerimea universitara”, scria primarul.

Intr-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, in actuala Piata a Unirii, cu conditia ca toate cheltuielile survenite sa nu fie suportate de primarie, ci de cei care venisera cu ideea. Scandalul era departe de a se fi incheiat.

Pentru lucrarile suplimentare, Xenopol a gasit sprijin financiar la citiva intreprinzatori evrei. Fireste, si-a pus in cap presa nationalista si antisemită apropiata de Partidul Conservator, formatiune politica pe care Xenopol tocmai o parasise.

Ziarele semnalau malitios ca statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidanesti”, dintr-un „capriciu politico-electoral” si cu sprijinul interesat al ziarului „Adevarul”, publicatie care ar fi fost finantata de Alianta Israelita.

Regele, atacat de ieșeni cu mere stricate

Doi ani mai tirziu, in preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intentiona sa se foloseasca de vizita la Iasi pentru a-i impaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu si P.P.Carp, ultimii doi farimitind miscarea conservatoare prin infiintarea unui partid distinct.

Regele venea la Iasi sperind ca aici, intr-un context festiv, va reusi sa puna capat dezbinarii dintre conservatori, revigorind astfel pionul necesar bipartidismului. In plus, regele trebuia sa dea satisfactie lui Dimitrie Greceanu, sef al conservatorilor ieseni, nemultumit ca nu primise nici un portofoliu in guvernul Titu Maiorescu.

Serbarea de la Iasi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politica. In ziua inaugurarii statuii, autoritatile au luat masuri extraordinare de securitate, temindu-se de eventuale manifestatii antiregale sau anticentraliste.

De altfel, Carol I nu avea amintiri prea placute din precedentele vizite la Iasi, cind fusese la un moment dat „atacat” cu mere stricate. Detaliile organizarii au mers pina intr-acolo incit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis initial sa apara pe lista oratorilor, fiind susceptibil ca va folosi tribuna pentru a formula acuzatii la adresa guvernului.

Pîna la urma, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fara probleme. Cu o singura exceptie, mai degraba comica. Dezvelirea monumentului putea fi ratata pentru ca pinza care-l inconjura cadea de la sine.

Evenimentul a fost salvat de stapinirea de sine a lui Carol I, care a observat defectiunea si a ordonat imediat garzii sa dea onorul, lasind impresia ca momentul fusese intocmai gindit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, creind compensatii simbolice pentru „sacrificiul” lor.

Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, „a doua capitala” (titlu revendicat de ieseni), „a doua resedinta” sau, preluind o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, „capitala culturala a tarii”.

Anii au trecut, fricțiunile s-au imblinzit cu timpul, iar din disputele și negocierile  dure pentru stabilirea sediilor de instituții nu a mai ramas decât, si asta doar ca o cutumă, faptul ca dupa moartea Patriarhului cel care il va succeda sa fie Mitropolitul Moldovei.

Antiunioniștii au dispărut ca și cum nici nu ar fi existat, în urma lor rămânând praful de pe publicațiile vremii și chiar și o statuie  ridicată în curtea bisericii satului Rotopănești, jud.Suceava, de boierul Nicolae Istrati, fost ministru în timpul în care trădătorul Vogoride era caimacam și principalul ideolog al separatiștilor din Principatul Moldova,   care a botezat-o „Moldova plângându-şi Unirea”, cunoscută şi ca „Moldova plânge”. 

A mai rămas poate și mândria locala că Iașul, la anii unirii un oras cu o efervescenta activitate culturală și cu o populatie puțin mai mare decât a Bucureștiului (ambele aveau în jur de 65.000 de locuitori), a avut prima universitate din noua țară România.

Comunismul a șters definitiv curentul antiunionist

Peste decenii, odată cu epoca comunistă, din toate aceste controverse avea sa nu se mai aleaga chiar nimic. Nici măcar consemnarea lor în tratatele de istorie.

În prezent, episodul separatismul moldovean este un subiect care a rămas doar în spațiul academic, unii dintre tinerii cercetători fiind deranjați de modelul idealizat-festivist impus evocării momentului 1859.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/29/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi/

Surse:

Mişcarea separatistă înainte de 1859

Prof. Mihaela-Rodica Luca 

https://www.ziaruldeiasi.ro/local/istoria-nespusa-a-zilei-unirii~ni63dr

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_separatist%C4%83_din_Moldova

https://www.ziarulnatiunea.ro/2019/02/01/demonstratia-separatistilor-moldoveni-de-la-iasi-3-15-aprilie-1866/

  adev.ro/poyanr

22/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: