CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mihai Eminescu s-a opus unirii Dobrogei cu România

Unirea Dobrogei cu România. Proclamația principelui Carol către dobrogeni |  Istorie pe scurt

De ce s-a împotrivit Mihai Eminescu unirii Dobrogei cu România?

Două aniversări din luna noiembrie sunt legate de una dintre cele mai vizitate regiuni ale României – Dobrogea, scrie istoricul și jurnalistul Ovidiu Drugă în https://ioncoja.ro/dobrogea-romaneasca.

Acesta spune că puțini știu astăzi că litoralul Mării Negre și Delta Dunării au intrat în componența țării noastre printr-un schimb „forțat de ruși”, care voiau să pună mâna pe cele trei județe din sudul Basarabiei, aflate în acea vreme în stăpânirea Românie.

POPULAȚIUNILE SĂLBATICE”


Cel mai vehement critic al alipirii Dobrogei a fost Mihai Eminescu.

”Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă. O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi (zeci n.r.), poate sutimi (sute n.r.) de milioane.

Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi (sute n.r.) de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și… dacă aceasta va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”, scria poetul nostru național în ziarul „Timpul” pe 2 august 1878.

LA SCHIMB, CADRILATERUL


La 141 de ani de la unirea Dobrogei cu România, putem spune că poetul național s-a înșelat. „Populațiunile sălbatice ale Dobrogei” s-au dovedit, în marea lor majoritate, fidele statului român și nu au pus mari probleme, cu excepția jafurilor și a crimelor provocate în primele zile de cerchezii nemulțumiți de plecarea administrației otomane.

E drept, guvernul bulgar a pretins în repetate rânduri Dobrogea, iar comitagii din țara vecină au desfășurat acțiuni teroriste împotriva autorităților românești.

Cadrilater – Redescoperă Istoria

Până la urmă, însă, lucrurile s-au calmat prin cedarea Cadrilaterului (luat de România după al doilea război balcanic și reocupat de bulgari înainte de Al Doilea Război Modial) și un schimb de populație.

Protestul lui Eminescu viza, însă, cu totul altceva, comportamentul odios pe care Curtea de la Sankt Petersburg l-a avut față de aliații români.

Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată ca un aliat de Imperiul Țarist.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat. Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace. În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres. Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei.

Alipirea Dobrogei de nord a fost sărbătorită de românii din regiune, după cum o demonstrează primirea făcută la Măcin trupelor ruse în iunie 1877 și, apoi în decembrie 1877 petiția care cerea unirea Dobrogei cu România.

O SAMAVOLNICIE


În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră.

Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie. În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei s-a la Constantinopole pe 21 octombrie 1878. În componența sa se aflau delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.

ACEST PĂMÂNT DEVINE, DIN NOU, ROMÂNESC


Problema a fost discutată încă de la Congresul de la Berlin. Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Chiar dacă cele șapte puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.

Proclamația de la Brăila

Chiar înainte de delimitare, pe 14 noiembrie, Carol I dădea următoarea proclamație de la Brăila, de unde trupele românești aveau să se desfășoare în Dobrogea:

“Locuitori de orice naționalitate și religie. Dobrogea- vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân- de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește.

Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi pedeapsa legitimă.

Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire”.

Documentul, tradus și în limbile turcă, greacă și bulgară, avea să fie răspândit pe foi volante în toată provincia, pentru a-i convinge pe locuitori că soldații români nu trebuie văzuți ca o armată de ocupație.

Ordinul dat armatei de domnitor mergea pe aceeași idee a evitării oricăror tensiuni. „Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veți merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri.

Soldați, în această nouă Românie veți găsi o populație care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin membri ai statului român, au aceleași drepturi la protecțiunea și dragostea voastră”.

ROMÂNI DE BUNĂVOIE


În 1878, Dobrogea era locuită de un adevărat mozaic etnic. Din cei 226.000 locuitori, 127.000 erau musulmani. Din punct de vedere etnic, cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), dar în Dobrogea mai locuiau și evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi și germani. Cu toate astea, armata română a fost, în general, bine primită.

La Măcin, Babadag, Tulcea, Constanța, Ostrov și Cernavodă s-au organizat ceremonii de primire. Localnicii voiau să scape de haosul creat de schimbarea stăpânilor, iar armata română a reușit să pună capăt dezordinilor și să restabilească siguranța localnicilor, chiar cu prețul unor pierderi umane. Nu e nicio exagerare.

După intrarea trupelor române, câteva mii de localnici, de diverse etnii, au ales să se întoarcă la gospodăriile lor, devenind de bună voie români.

Preluarea administrației de la autoritățile ruse a fost un proces mai lent. Deși oficial s-a făcut pe 23 noiembrie 1878, trupele rusești au rămas pe poziții până în primăvara anului următor.

Abia pe 4 aprilie, prefectul Constanței Remus Opreanu anunța plecarea unităților rusești de infanterie și artilerie din oraș. Pe 22 aprilie, prefectul de Tulcea, George Mihail Ghica, dădea și el de știre că navele rusești au părăsit portul.

Dobrogea era pe deplin românească!

ADDENDA:

În urma tratatului de la Berlin, în 1878 harta schimbărilor teritoriale privind România şi statele din Balcani se prezenta astfel:

Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)
 Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

30/11/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum a ajuns Basarabia pe mâinile rușilor în urmă cu 140 de ani  

 

„Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete”

– Mihai Eminescu –

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 3 martie 1878 - foto preluat de pe istoria.md

 

La 19 februarie/3 martie 1878, la San-Stefano, a fost încheiat tratatul de pace ruso-turc, potrivit căruia România, Serbia și Muntenegru au devenit țări independente, iar Bulgaria – un mare principat autonom.

Rusia a primit Dobrogea, care în perioada preotomană fusese în componența Țării Românești. În acest mod, Rusia a încălcat grav Convenția româno-rusă din 16 aprilie 1877 despre inviolabilitatea integrității teritoriale a României.

Peste un an, pe 13 iulie 1878 sau, mai bine zis, acum exact 140 de ani, rușii au cedat Dobrogea în schimbul unui alt pământ românesc – Basarabia de Sud, formată din județele Cahul, Bolgrad și Ismail.

Despre încălcarea de către St.Petersburg a Convenției româno-ruse din 1877, Mihai Eminescu scria că:

 „Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete. Singura garanție, ce le mai rămânea românilor, era voința puterilor europene ca Basarabia (de Sud – n.n.) să rămână în posesiunea statului român”.

În același timp, Austro-Ungaria era nemulțumită de faptul că, în componența Bulgariei, au fost incluse mai multe regiuni, ceea ce contravenea prevederilor Tratatului de la Budapesta din 3/15 ianuarie 1877, care interzicea crearea unui mare stat slav în Balcani.

Mai mult, într-o perioadă scurtă de timp, Bulgaria urma să devină o simplă „gubernie” rusească în coasta Strâmtorilor, la care Petersburgul râvnea de mai multe secole.

Îngrijorările Austro-Ungariei se refereau și la faptul că Bosnia și Herțegovina deveneau o regiune autonomă.

Votul Parlamentului Român era privit ca un act de dușmănie față de Rusia

În România, nemulțumirea era exprimată deschis și la diferite nivele. Opinia publică și legislativul au respins prevederea Tratatului de la San-Stefano cu privire la reocuparea celor trei județe de către Imperiul rus.

Însă Petersburgul califica protestele românești ca pe o insultă la adresa sa:

„Votul Camerelor (din Parlamentul Român – n.a.) e privit ca o ofensă directă față de împărat și ca un act de dușmănie față de Rusia”.

Cu toate astea, autoritățile române rămâneau ferm pe pozițiile lor. Țarul Alexandru al II-lea, care amenințase cu ocuparea țării și dezarmarea armatei române, a primit răspunsul cuvenit din partea domnitorului Carol I:

„Armata care s-a luptat la Plevna… va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni niciodată să o dezarmeze”.Românii contau mult pe susținerea Marilor Puteri. În opinia lui Eminescu, problemele României erau și problemele statelor continentului.

„…Dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele proprii”, scria Luceafărul poeziei românești.

El avea în vedere că spațiul românesc constituia un zid în calea înaintării Imperiului rus spre Strâmtori, care erau importante și pentru alte țări europene.

Iar fiecare bucată din această construcție naturală slăbea capacitatea ei de rezistență.

 

Sudul Basarabiei revenit la Moldova şi România, după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1856-1878)

Harta României  dupa Congresul de la Berlin (1878)

„Înstrăinarea Basarabiei a fost hotărâtă la Reichstadt”

Marile Puteri au profitat de criticile aduse de Austro-Ungaria și România cu privire la Tratatul de la San-Stefano și au cerut convocarea unui congres internațional.

Frica Rusiei de un nou război cu mai marii Europei, după cum s-a întâmplat cu mai mult de două decenii înainte, în Crimeea, a făcut-o să accepte convocarea unui congres la Berlin.

19 februarie 1878, României i se recunoaște independența dar i se ia Basarabia, în ciuda contribuției remarcabile a armatei române

La acest congres au participat Anglia, Austro-Ungaria, Franța, Germania, Italia, Rusia și Imperiul Otoman.În ciuda poziției Marii Britanii și a Franței, Rusia a respins cererea de participare la Congres a celor trei țări din sud-estul european, care pe parcursul „crizei orientale” din 1875-1878 au luat parte la luptă împotriva Imperiului Otoman.

Conducătorul delegației ruse, Gorceakov, a declarat că „nici nu vrea să audă de participarea României…”.Firește că rușii nu doreau să asculte reproșurile românilor în adresa lor despre încălcarea prevederilor Convenției cu privire la păstrarea integrității teritoriale a României.

În aceste condiții, reprezentanții acestor țări sud-est europene au fost primiți doar pentru a-și citi memoriile.Din partea României, la Congres au venit premierul I. C. Brătianu și ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu.Brătianu a încercat să-i sensibilizeze pe membrii Congresului despre cruda nedreptate ce se făcea românilor prin „despuierea noastră de o porțiune din patrimoniul nostru, care nu ar fi numai o durere adâncă pentru națiunea română, ci ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tratatelor și în sfânta pază atât a principiilor de dreptate absolute, cât și a drepturilor scrise”.

De fapt, și reprezentanții Franței, Austro-Ungariei și Italiei și-au exprimat opinia că România a fost tratată „cam dur”. În plus, ministrul de externe francez cerea ca frontiera sudică a Dobrogei să fie extinsă spre Balcani până la Cavarna, o poziție similară având și reprezentantul Italiei.

Însă Bismarck recunoștea că „înstrăinarea Basarabiei nu a fost numai începută, dar și hotărâtă de mult la Reichstadt”, prin înțelegerea dintre Alexandru al II-lea și Franz-Joseph din 1876, care prevedea reocuparea de către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei, și a Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria.

În spatele deciziei Congresului cu referire la Basarabia de Sud se aflau și tratativele prealabile dintre Rusia și Marea Britanie, care inițial avea o poziție favorabilă României, dar, nefiind susținută ferm de alte Mari Puteri europene, n-a dorit să lupte de una singură cu Imperiul Nordic.„Retrocedarea Basarabiei nu este o afacere prea proastă pentru Europa”După o lună de discuții, la 1/13 iulie 1878, a fost încheiat tratatul de la Berlin.

Anglia a primit insula Cipru. Austro-Ungaria a obținut Bosnia și Herțegovina.

Delta Dunării, Insulele Șerpilor și Dobrogea au revenit sub autoritatea română. Pretențiile Rusiei față de județele Basarabiei de Sud (Cahul, Bolgrad și Ismail) au fost satisfăcute.Serbia a primit plasele Niș, Pirot, Vrana, Toplița, cu o suprafață de 11 mii km2.

Muntenegru și-a mărit suprafața cu 4250 km2, în care se afla Podgorica, capitala actuală a acestui stat.S-a format Knezatul Bulgar, cu capitala Sofia, și regiunea autonomă Rumelia Orientală, cu centrul la Plovdiv.Deși ostașii români și-au vărsat sângele pentru a obține victoria asupra Porții Otomane și a fi independentă, anume România a suferit cel mai mult în urma acestui tratat.

 

 

 

Imagini pentru pacea san stefano photos

 

 

Harta modificării frontierelor statelor Europene în urma Tratatului de la Berlin din 1878

 

„Cedarea Basarabiei, comenta viceconsulul francez la Tulcea, A. Langlais, a provocat o rană adâncă în inimile românilor. Influența rusă în România a suferit eșec”.

Pe de altă parte, același oficial relata că „retrocedarea Basarabiei nu este o afacere prea proastă pentru Europa”.

Adică, deteriorarea relațiilor dintre România și Rusia corespundeau intereselor unor țări europene.În acest context, putem menționa că, pentru a slăbi presiunea Imperiului rus asupra sa, în 1883, România a aderat la alianța austro-germană, iar în timpul Primului Război Mondial, la Antanta.

Ca stat independent, România avea dreptul să adere la orice alianță politico-militară care putea să-i satisfacă mai bine interesele naționale.Problema Basarabiei de Sud a rămas însă ca o eternă durere în sufletele românilor.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/25/ziua-de-25-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/25/o-istorie-a-zilei-de-25-iulie-video-4/

 

 

 

Sursa:

Ion Chirtoagă, doctor habilitat în istorie,Valentina Chirtoagă, cercetător științific

https://www.timpul.md

 

25/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

La 11 decembrie 1876, noua Constituţie a Imperiului Otoman desemna România drept „provincie privilegiată”a sa

 

 

 

 

 

 

 

 

Principiul naţionalităţilor, care a dominat Secolul al XIX-lea, supranumit  şi „Secolul Naţiunilor”, a constituit în fapt suportul ideologic al transformarii Balcanilor în „Butoiul cu pulbere al Europei”.

La aceasta au contribuit şi intrigile machiavelice ale Imperiului Rus – care sprijinea popoarele slave din zonă să-şi mărească influenţa aici.

Contradictii puternice, chiar daca uneori abil camuflate, existau şi intre Marile Puteri şi statele din Sud-Estul Europei.

Interesele europene erau stimulate şi de contradicţiile interne din Imperiul Otoman, a cărui decădere fusese prezisă încă la începutul secolului al XVIII-lea de Dimitrie Cantemir, în faimoasa sa lucrare Creşterea si descreşterea Imperiului Otoman. Acum, in ultimul sfert al Secolului al XIX-lea, Acest imperiu se afla intr-un proces de dezintegrare accelerată, sfârşitul său definitiv urmând să se producă după numai câteva decenii.

În acest context istoric complicat, în urmă cu 141 de ani, în ziua de 11 decembrie 1876  începea la Istanbul, o conferinţă a reprezentanţilor Puterilor europene (care s-a încheiat la 8/20.I.1877), al cărei scop era acela de a determina Poarta Otomană să adopte măsuri care sa uşureze soarta popoarelor balcanice oprimate şi să le acorde unele libertăţi.

Se încerca totodată soluţionarea pe cale paşnică a noii faze, acutizate, a „problemei orientale”.

Pentru torpilarea conferinţei, marele vizir Midhat Paşa a promulgat in mod deliberat,  chiar în ziua începerii Conferinţei marilor puteri, o Constituţie cu aparenţe liberale, în care România era desemnată „provincie privilegiată” a Imperiului Otoman, fiind încălcată astfel autonomia statului român, care fusese recunoscută prin tratatele internaţionale aflate atunci în vigoare.

A fost clar că ţelul evident al adoptării noii constituţii de către Turcia, era acela de a dejuca scopurile Conferintei – care, s-a şi terminat de altfel printr-un fiasco.

Conform prevederilor art. 1, 7 si 8 ale respectivei Constituţii, România era considerata o simpla „provincie” privilegiata a Imperiului otoman – ceea ce constituia neîndoielnic o ofensă deosebit de gravă şi a provocat reacţia dura a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion C. Bratianu şi totodată, a accentuat curentul favorabil razboiului antiotoman.

Faţă de atitudinea obstrucţionistă şi jignitoare a Porţii otomane, la 22-23 decembrie, Parlamentul român a protestat vehement, iar primul ministru a declarat: „nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu au putut să pătrundă până în munţii României unde cutează astăzi să străbată Midhad-paşa cu constituţiunea lui”.

Legăturile României cu Poarta Otomană erau şi aşa aproape simbolice, iar acum ele trebuiau înlăturate în întregime, pentru a-i oferi  ţării noastre un statut de sine stătător.

 

În plan extern, se manifesta o agravare a aşa numitei  „Probleme orientale”: a izbucnit răscoala bulgarilor şi s-a declanşat războiul sârbo-muntenegro-otoman.

Deşi se declarase neutră faţă de conflictele (1875- 1876) din Bosnia, Hertegovina, Serbia şi Bulgaria, totuşi România a luat măsuri de sprijinire a unor grupuri de luptători patrioţi aparţinând naţiunilor aflate în conflict sau în pragul reangajării unor acţiuni antiotomane, a înlesnit trecerea voluntarilor ruşi şi a armelor destinate răsculaţilor spre câmpurile de luptă, a acordat azil refugiaţilor din zonele de război, a sprijinit presa grupurilor imigrate din Serbia, Muntenegru, Bulgaria etc.

 Guvernul Principatului României s-a folosit cu abilitate de hăţişurile intereselor contradictorii ale Marilor Puteri, încercând calea diplomatică.

Astfel, Mihail Kogălniceanu, în iunie 1876, adresa Turciei şi Puterilor garante o notă diplomatică prin care solicita să fie recunoscută de către Europa individualitatea statului român şi numele de România, precum şi integritatea teritoriului său.

Nota aducea o amplă argumentare istorică şi politică privind justeţea drepturilor revendicate de România, esenţa demersurilor diplomatice urmărind de fapt, recunoaşterea independenţei de stat a României.

Eforturile lui Mihai Kogălniceanu din primăvara şi vara anului 1876 de a grăbi procesul de recunoaştere imediată a independenţei României, nu au reuşit totuşi să atragă sprijinul internaţional, astfel încât, calea diplomatică fiind respinsă, rămânea calea armelor.

Cum în acel moment Rusia era pregătită să intre în război împotriva Turciei, sub pretextul protejării creştinilor ortodocşi din Balcani, România s-a îndreptat spre o alianţă cu această ţară pentru a-şi câştiga independenţa pe calea armelor.

I.C. Brătianu, primul ministru al României a avut în august o întrevedere cu împăratul Franz Joseph la Sibiu, iar în septembrie o delegaţie s-a prezentat la Livadia (Crimeea), unde în data de  29 septembrie 1876, în cursul unei întrevederi  cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu cancelarul A.M. Gorceakov, a fost luată în considerare declanşarea războiului ruso-turc şi trecerea trupelor ruse  prin România.

La solicitarea lui Brătianu de a se încheia între cele două guverne o convenţie, un tratat, care să reglementeze trecerea armatelor ruseşti prin România, cancelarul Gorceakov a replicat cu infatuare:

„Tratat cu dumneavoastră? Dar pentru ce? Oare este prima oară când oştile ruseşti străbat Provinciile Unite? La urma urmei nici nu puteţi să încheiaţi un tratat, fiindcă dumneavoastră nu sunteţi stat independent”.

Fără nici o şovăire, primul ministru al României a răspuns:

„Noi, dacă nu faceţi tratat, ne vom opune la trecerea trupelor dumneavoastră”. La aceste vorbe, cancelarul a declarat scurt: „Vă veţi opune? Dacă vă veţi opune, vă vom zdrobi”. Brătianu a replicat: „Nu mă îndoiesc că ne veţi zdrobi, dar, totuşi, ne vom opune şi vom vedea daca va conveni Rusiei, care merge să libereze creştinătatea din Orient, să zdrobească pe primii creştini pe care îi întâlneşte în calea sa”.

Mâniat, Cancelarul a pus capăt convorbirii, iar la plecarea lui Brătianu, prinţul Gorceakov i-a strigat: „La urma urmelor, domnule Brătianu, tot o să ne înţelegem”.

În negocierile care au urmat, regele Carol I şi Brătianu au insistat asupra încheierii unui tratat general, care nu numai că urma  să acopere chestiunile militare, dar şi să asigure recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea teritorială a ţării. Ţarul rus şi ministrul său doreau numai o convenţie limitata, care să permită armatelor ruse să traverseze teritoriul României pentru a ajunge la Dunăre, evitând abordarea chestiunilor politice.

Ambele părţi au rămas pe aceste poziţii până în aprilie 1877, când războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman fiind iminent, Rusia a cedat.

La 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti, de către Mihail Kogălniceanu – ministrul de externe – şi agentul diplomatic rus, baronul Dimitrie Stuart, Convenţia româno-rusă care reglementa tranzitul trupelor ruse spre Balcani.

Guvernul rus se obliga să menţină şi să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile statului român.

Convenţia, constituindu-se într-un adevărat tratat încheiat de pe poziţii de egalitate între state suverane, a reprezentat un important succes al diplomaţiei româneşti.

În împrejurările create, la 31 martie 1877, Guvernul României a decretat mobilizarea generală. Forţele armate române numărau în total 120 mii de oameni, din care 58 de mii de militari reprezentau forţa operativă.

Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preveni orice incursiune otomană peste Dunăre.
La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porţii Otomane şi a început trecerea Prutului.

Până la sosirea armatei ţariste la Dunăre, linia fluviului a fost apărată de armata română.

Turcii au bombardat localităţile Calafat, Bechet, Izlaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţarmul românesc cu unităţi înarmate.

La rândul ei, România a ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia. La Dunăre s-a instaurat astfel, deşi nedeclarată oficial, o stare de război între România şi Imperiul Otoman.
La 10 aprilie 1877, România a întrerupt relaţiile diplomatice cu Poarta, iar la 29 aprilie, ca urmare a declanşării ostilităţilor de către Turcia prin începerea bombardamentelor asupra oraşelor româneşti de pe malul Dunării, Adunarea Deputaţilor a adoptat o moţiune prin care se declara starea de război cu Imperiul Otoman.
La 9 mai 1877, într-o atmosferă entuziastă, Parlamentul avea să proclame independenţa României.

Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine arăta că, dată fiind   starea de război cu Înalta Poartă şi faptul că  legăturile cu puterea suzerană au fost  rupte, „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.

În aplauzele deputaţilor şi ale mulţimii care participa la dezbateri, Kogălniceanu a accentuat:

,,Aşadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara… că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”.

Proclamarea independenţei de stat a României a fost apogeul unei politici bine pregătite în toate detaliile sale, care a pus Europa în faţa faptului împlinit.

Atitudinea puterilor europene faţă de proclamarea de către România a independenţei naţionale a fost, în general, rezervată şi rece, mergând până la ostilitate, în cazul Porţii sau al Marii Britanii, cea dintâi declarând că îşi păstrează „drepturile intacte” asupra României şi că îşi rezervă mijloacele de a le pune în aplicare.

Guvernul englez, considerând proclamarea independenţei României „contrară tratatelor”, s-a pronunţat pentru măsuri de pedepsire. La rânul său, Austro-Ungaria cerea celorlalte puteri europene să se pronunţe abia după război privind neatârnarea României.

  Rusia a evitat să se pronunţe în legătură cu proclamarea independenţei României, la Petersburg considerându-se că măsura adoptată de România a fost inoportună.

La Paris şi Berlin ştirea a fost primită cu rezerve. Oficialităţile franceze regretând faptul că „ne-am eliberat de garanţiile marilor puteri europene”.

Numai Italia, care abia îşi îndeplinise idealul de unitatea naţională, a primit cu simpatie politica de independenţă promovată de Guvernul român şi a aprobat  tacit actul energic al României.

Aşadar, în condiţiile date, independenţa trebuia să fie consfinţită şi apărată pe câmpul de luptă, spre a putea fi impusă Imperiului Otoman şi recunoscută de puterile europene.
La 22 iulie 1877, trupele ruse, sub comanda marelui duce Nicolae, forţează Dunărea la Zimnicea şi pătrund în Balcani. Guvernul român a propus, de la început, o cooperare militară româno-rusă la sud de Dunăre.

La început, diplomaţia rusă, nevrând să îşi asume vreo obligaţie faţă de România, s-a împotrivit oricărei colaborări, mai ales că experţii ruşi apreciau că armata ţaristă îi putea înfrânge prin efort propriu pe otomani.
Înaintarea armatei ruse s-a lovit însă de o puternică rezistenţă a turcilor la Plevna, un complex de fortificaţii format din 14 redute, care adăpostea 50 de mii de soldaţi şi ofiţeri bine înarmaţi, avându-l comandant pe Osman Paşa.

Plevna constituia cheia operaţiunilor în Balcani, aflându-se într-o poziţie strategică care controla căile strategice Nicopole – Constantinopol şi Vidin Târnovo.

Primele asalturi ruseşti au fost respinse cu pierderi foarte mari. Situaţia militară care devenea critică pe frontul balcanic a determinat comandamentul ţarist să solicite concursul armatei române.
La 19/31 aprilie 1877, marele duce Nicolae, în calitate de comandant al frontului din Balcani, a trimis o telegramă principelui Carol I, în care se spunea că:

„Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna, ne nimicesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune, dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti (adică sub comandament românesc). Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.

După noi apeluri ale comandamentului ţarist, România a  trimis în Balcani Diviziile a II-a şi a III-a. Bazele cooperării româno-ruse au fost convenite la întâlnirile lui Carol I cu ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae în august 1877. Forţele româno-ruse au fost puse la Plevna sub comanda lui Carol, asistat de generalul rus Zotov şi de generalul român Alexandru Cernat.

La Plevna au acţionat din rândul armatei române 38 de mii de oameni şi 108 tunuri.

Marele istoric N. Iorga reproşează domnitorului şi sfetnicilor săi, faptul de a nu fi profitat de situaţia grea a armatei ruse, pentru a pune anumite condiţii:

„În momentul acela turcii îi prăpădeau pe ruşi, atunci trebuiau lămurite lucrurile – chestiunea judeţelor basarabene”.
Prima mare bătălie la care a participat armata română a avut loc la 30 august 1877, cunoscută sub numele de „a treia bătălie de la Plevna”. Redutele Griviţa I şi Griviţa II, cele mai puternice, considerate drept cheia Plevnei, se găseau în sectorul trupelor române.

După o intensă pregătire de artilerie, batalioanele româneşti, sprijinite de câteva unităţi ruseşti, prin atacuri succesive asupra fortificaţiilor turceşti, au reuşit să cucerească, cu pierderi grele, reduta Griviţa I.
La 6 septembrie şi 7 octombrie 1877 au avut loc noi asalturi sângeroase pentru cucerirea celei de-a doua redute de la Griviţa, urmate de altele pentru ocuparea Rahovei.

În octombrie s-a decis încercuirea Plevnei pentru a o sili să capituleze prin înfometare. La 28 noiembrie, Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea pentru a se retrage la Sofia, dar, fiind înfrânt, s-a predat colonelului Cerchez, comandantul Diviziei a II-a române.

Erau capturaţi, totodată, 45.000 de soldaţi otomani, dintre care 2.500 de ofiţeri. Erau ocupate, astfel, în sfârşit, Griviţa II şi Opanezul. Prin cucerirea Plevnei, cea mai grea etapă a războiului a fost încheiată, victoria finală asupra otomanilor devenind iminentă.

Armata română şi-a îndreptat forţele principale spre Vidin şi Belogradgic, pe care le-a încercuit, repurtând apoi la 12 ianuarie 1878 o mare victorie asupra turcilor la Smârdan.

În acelaşi timp, armata rusă, printr-o ofensivă fulgerătoare, a ocupat Sofia, Filipopol, Adrianopol, ajungând la câţiva kilometri de Constantinopol.

În faţa acestui dezastru, Turcia a cerut armistiţiul.
Maniera Rusiei de a încheia pacea, excluzând de la tratative a adus relaţiile cu România în pragul rupturii.

Guvernul Turciei a acceptat condiţiile Rusiei pentru încheierea armistiţiului la 9/31 ianuarie 1878, însă reprezentanţii României nu au fost invitaţi la negocieri, pe motiv ca independenţa proclamată la 9 mai 1877 nu a fost încă recunoscută de Marile Puteri, astfel că ţara noastră nu putea apărea în calitate de subiect al unui act internaţional.

Oficialii ruşi au urmat aceeaşi conduită şi la încheierea Tratatului de la San Stefano de la 9 februarie/3 martie 1878, care confirma condiţiile armistiţiului.

 

 

 

Harta României  dupa Congresul de la Berlin (1878)

 

 

 

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus efectiv capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878, revizuind prevederile păcii de la San Stefano și reducând marea influență obținută în urma acesteia  de Imperiul Rus în Balcani.

Prin Tratatul de la Berlin, marile puteri ale lumii au recunoscut de jure şi independența de stat a României, care devenea astfel subiect de drept internaţional.

 

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

 

 

SURSE: 

http://ziarulfaclia.ro/140-de-ani-de-la-proclamarea-independentei-de-stat-a-romaniei-9-mai-1877-razboiul-din-1877-1878-i/

https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Ruso-Turc_(1877%E2%80%931878)

http://www.rador.ro/2017/12/11/calendarul-evenimentelor-11-decembrie-selectiuni-4/

http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=18&article=2218

11/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: