CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

REMEMBER: 19 februarie/3 martie 1878, ziua în care rușii au demonstrat încă odată năravul lor de a cotropi pământuri românești care nu le aparțineau


Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată de Imperiul Rus ca un aliat.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat.

Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român, colonelul Arion, nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano, (azi Yeșilkoy, oraș din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul), care a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

Mai mult, Rusia a ciuntit din nou România, după anexarea samavolnică a Moldovei dintre Prut și Nistru din 1812.

La 19 februarie/3 martie 1878, la San-Stefano (foto), a fost încheiat fără participarea reprezentanților Romaniei, tratatul de pace ruso-turc,

Potrivit clauzelor tratatului, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari, autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea un drept al Rusiei de intervenție în trebuirile popoarelor creștine din Imperiul Otoman.

Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război și se cedau patru regiuni din Caucaz.

Independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia istorică (Bugeacul), dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19).

Totuși, Rusia, deranjată de reacțiile românești privind pierderea Basarabiei, a impus ca orașul Silistra să-i fie acordat Bulgariei.

În ciuda contribuției remarcabile a armatei române la victoria finală, alături de trupele ruse, delegatul României nu a fost admis la tratative. Maniera Rusiei de a încheia pacea și condițiile impuse de aceasta României a adus relațiile bilaterale în pragul rupturii. Rusia a fost acuzată de către Prințul Carol că și-a încălcat angajamentul de a respecta integritatea României.

Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei și nu României în 1856. Să subliniem boala rusească de a cotropi pământurile altora pentru oribii care susțin că numai sovieticii „neruși” au atacat România.

Foto: https://ro.wikipedia.org – Clădirea în care s-a semnat Tratatul de pace de la San Stefano (Yeşilköy).

Prin urmare, România s-a alăturat celorlalte puteri europene și a cerut revizuirea tratatului de pace de la San Stefano, fapt care a avut loc la Berlin în 1/13 iunie 1878.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace.

În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres (foto). Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei. În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor.

Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră. Primul ministru Mihail Kogălniceanu a înclinat către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie.

În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei avea în componența sa delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord cu trecerea Dobrogei in componența României. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.Chiar dacă cele șapte mari puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.


07/03/2022 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Un comentariu »

  1. asa au facut totdeauna de 300 de ani

    Apreciază

    Comentariu de dr. Sergiu Fendrihan | 07/03/2022 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: