CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tratatul secret din 18/30 octombrie 1883 dintre România, Austro-Ungaria și Germania

Primii cinci ani de independență au constituit pentru România din punctul de vedere al politicii externe o experiență dură consemnează site-ul ISTORIE PE SCURT preluat de http://www.fluierul.ro.

În acest context s-a impus necesitatea unei alianțe suficient de puternice pentru a putea face față presiunilor din exterior.

Sud-estul Europei făcuse pași în acest sens. Bulgaria se aliase în condiții dezavantajoase cu Rusia, țarul rezervându-și importante drepturi în organizarea statului slav. Este de menționat că bulgarii nu deveniseră independenți față de Imperiul Otoman, ci abia în 1908 vor face acest pas. Serbia încheiase în 1881 un tratat inegal cu Austro-Ungaria.

                               

Austria-Hungary: The Dual Monarchy of Western Europe | World History

Hartă Austro-Ungaria. Culoare închisă teritorii austriece, culoare deschisă cele maghiare. Click pe imagine pentru mărire!

Europa la 1883

În mod tradițional românii priveau spre Franța. Mulți oameni importanți studiaseră acolo și aveau numeroase contacte la Paris. Franța era însă izolată diplomatic de Germania, mai ales după războiul din 1870-1871. Marea Britanie își manifestase dezinteresul față de zona Balcanilor.

Dificile erau și relațiile cu Austro-Ungaria. După 1867 în Transilvania s-a trecut la o deznaționalizare forțată. O alianță cu un stat ce oprima câteva milioane de români era de negândit. Românii nu aveau o simpatie deosebită față de nou-creatul Imperiu German. Acesta era însă principala forță militară a Europei.

O apropiere de Germania însemna totuși și o strângere a relațiilor cu Austro-Ungaria. Pentru Germania era important ca Monarhia Dualistă si aibă asigurat frontul sudic.

Inițiativa apropierii României de Puterile Centrale a plecat de la Berlin, găsind un ecou favorabil la Viena, înainte de a-l avea la București. Carol I și primul-minstru Ion C. Brătianu au acționat astfel în sensul apropierii de capitalele germane. Puțini oameni politici, printre care o parte din conservatori în frunte cu P. P. Carp și T. Maiorescu, susțineau ideea apropierii de blocul german. În iulie 1883, primul ministru s-a dus în concediu la băile Franzenbad, prilej cu care s-a întâlnit cu Bismarck. Regele Carol I a fost invitat la Berlin ca naș la botezul prințului Wilhelm (viitorul împărat Wilhelm al II-lea). 

La 18 august, regele, însoțit de Ion C. Brătianu, s-a întâlnit cu împăratul Wilhelm I la Potsdam, exprimându-și dorința ca România să încheie o alianță cu Germania.

Foto: Împăratul Wilhelm I al Germaniei și regele Carol I al României.

Regele a fost sfătuit să discute și cu Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei, astfel încât delegația română s-a deplasat la Viena. Pe 25 august, cei doi conducători de state, au convenit că o alianță era utilă.

Regel Carol I, regina Elisabeta a României și Franz Joseph I împăratul Austro-Ungariei, Ferdinand , ducele Alfred, regina Maria. Foto Franz Mandy, fotograful Casei Regale a României. Sursa: revista „Justițiarul” via https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Franz_Mandy_-_Carol_I,_Regina_Elisabeta,_Franz_Josef.jpg.

Regele Carol I al României, împăratul Austriei Franz Joseph I, principele Ferdinand al României, regina Elisabeta a României, la Palatul Cotroceni, în 1896.

Foto: Franz Mandy, fotograful Casei Regale a României. Sursa: publicația „Justițiarul” via https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Franz_Mandy__Carol_I,_Regina_Elisabeta,_Franz_Josef

Tratatul secret cu Austro-Ungaria și Germania, din octombrie 1883, semnat  după eliminarea lui Mihai Eminescu în 28 iunie același an - Justitiarul -  revista de investigatiiJustitiarul – revista de investigatii

Foto: Regele Carol I al României, împăratul Austriei Franz Joseph I, principele Ferdinand al României, regina Elisabeta a României, la Palatul Cotroceni, în 1896.

La sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1883, Ion C. Brătianu a avut întâlniri cu ministrul de externe Gustav von Kalnoky și Bismarck, convenind asupra textului de bază al tratatului, care a fost mai apoi negociat în detaliu. La 13 octombrie a fost definitivat.

Pe 18/30 octombrie, miniștrii de externe D. A. Sturdza și Kalnoky au semnat la Viena, în numele împăratului Franz Joseph și al regelui Carol I, tratatul secret prin care România și Austro-Ungaria se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat. Actul cuprindea un preambul și șapte articole.

După ce se menționa caracterul defensiv al alianței, cele două părți contractante își promiteau pace și prietenie, că se vor abține de la încheierea unor alianțe sau angajamente îndreptate împotriva uneia din ele și că își vor acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.

Articolul 2 stipula obligația pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României în cazul în care ar fi fost atacată iar Monarhia Dualistă obținea și ea un sprijin în cazul în care ar fi fost atacată de unul din „statele limitrofe României”, adică Serbia și mai ales Rusia.

Problemele militare urmau a fi reglementate de o convenție specială. În caz de război, părțile contractante se angajau să nu negocieze și să nu încheie pace separată. Durata tratatului era stabilită la 5 ani, începând din momentul ratificării, iar dacă nu era denunțat sau una din părți nu cerea revizuirea cu un an înainte, el se prelungea automat cu încă trei ani. Părțile își promiteau secretul asupra tratatului.

 Germania a aderat la tratat tot pe 18/30 octombrie.

Interpelat în Parlament cu privire la rezultatul călătoriei în străinătate, Ion C. Brătianu a răspuns evaziv că doar a urmărit apropierea de Germania și că nu s-a semnat vreun tratat. Actul va ieși la iveală abia în 1914.

Surse:

Gheorghe Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță : 1878-1914 , editura Științifică si Enciclopedică, București, 1979

Istoria românilor, vol VII, tom II, editura Enciclopedică, București, 2003

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, Carol I, editura Enciclopedică, București, 2010

10/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O analiză a celor 150 de ani de istorie românească. Din minciună în minciună după 150 de ani de minciună 

 

 

 

 

Din minciună în minciună după 150 de ani de minciună 

 

 

Carol I de la întronare pâna la Războiul de Independență

Carol I-ul a a avut cea mai lunga si mai eficienta domnie din istoria romanilor, este un cliseu? Este, dar un cliseu care nu poate fi dezmintit prin fapte. In acest mod a fost vazut Carol de contemporanii lui? Nici vorba!

Generalul Theodor Vacarescu in memoriile sale publicate in 1914, ca omagiu postum adus suveranului disparut relateaza:

“Romania moderna a debutat cu o cearta intre ambițiosii locali, cu un monarh depresiv si resemnat si in final, cu o republica de toata frumusetea la Ploiesti.“

Titu Maiorescu descrie in cartea lui Istorie politica ai primiilor ani ai domniei ai viitorului rege Carol I:

„Adevarata greutate a situatiei interne era lipsa oricarui simtamant dinastic la poporul roman, deprins de atatea generatii cu domnii efemere, indiferent la desele schimbari ale indivizilor de la tron, mai indiferent acum in urma rasturnarii lui Cuza-Voda” de  “Monstruoasa coalitie” (n.r. unirea dintre conservatori si liberali pentru detronarea lui Cuza) [vezi Istoria politică a României sub domnia lui Carol I editie de Stelian Neagoe, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994]

Majoritatea timpului domnia lui Carol a fost o lupta continua intre vechi si nou intre moravurile fanariote intradacinate in elite si poporul roman si tendintele reformiste ale suveranului. Cauza adânca a faliei care a marcat primii ani ai domniei lui Carol I a fost si alta: liberalii (generatia 1848, “rosii”, care in zilele noastre ar fi trecut drept stangisti fara cusur) nu depasisera faza revolutionara, ei inca doreau multe lucruri pe care nici ei nu stiau cum sa le exprime sa nu discutam de implementare. Colac peste pupaza, reactionarii doreau o restaurare . Theodorian-Carada, completandu-l pe Maiorescu in “La centenarul primului rege”, scria:

“In 1866 traiau inca sase fosti domnitori si vreo 20 de beizadele, fiecare cu ambitiile si sperantele sale”.

Carol-1Cum naiba sa te impaci cu totii si ce poti sa le oferi? Si ce ambitii! Alexandru Ioan Cuza, de pilda, a fost ales deputat (de doua ori), in absenta si insusi Carol I l-a rugat sa revina din exil, asigurandu-l ca va fi posibila o colaborare intre ei. Cuza, insa, nu a revenit. Ca sa castige increderea scenei politice romanesti, Printul Carol ( inca nu era rege, fiind incoronat numai in 1881) a facut tot ce a putut ca sa se adapteze flusturatica protpendada mioritica, imbracand pana si haina mondenului, dand baluri si receptii, a fost prezent, s-a afisat. O stim asta din insemnarile sale zilnice (Carol I al Romaniei, Vol-1 1881 – 1887 Vasile Docea; 2007 Polirom ) si din corespondenta relatata in jurnalul intim il vedem pe tanarul Carol deprimat cerand sfatul tatalui sau, care l-a povatuit intotdeauna sa lupte pana la capat, asa cum a fost invatat: un Hohenzollern nu renunta niciodata!

Apogeul disensiunilor intre tanarul print si politicienii timpului, un fel de culme a disputelor de cafenea, este august 1870, cu proclamarea “Republicii de la Ploiesti”. Trebuie insa de mentionat lipsa de stabilitate a polichiei romanesti si lipsa vointei de a respecta constitutia promulgata chiar de ei. De consemnat succesiunea guvernelor: intai liberalii, sub conducerea lui Constantin Al. Cretulescu, cu Ion C. Bratianu la Interne, apoi un Guvern Stefan Golescu, urmat de un Guvern Nicolae Golescu, plus un Cabinet Dimitrie Ghica si un Guvern General Alexandru G. Golescu. Dupa cinci guverne in patru ani, RepPloiesti-1august 1870 i-a prins pe romani cu un Cabinet condus de conservatorul Manolache Costache-Epureanu. Instalat in aprilie 1870, conservatorul Manolache Costache-Epureanu se remarcase ca unul dintre cei mai acerbi critici ai Legii Agriculturii, data pe vremea lui Cuza. Interpelat de Kogalniceanu, care i-a batut obrazul, amintindu-i ca detinea functia de ministru in perioada de glorie a Domnului Unirii, liderul conservator a raspuns cu cel mai neobrazat tupeu romanesc, ca nu mai era acelasi. Tara, tara, domnule!, se schimbase si oamenii trebuiau sa fie altii, noi.

Apogeul nemultumirilor populare, atatate de presa si de politicienii versati impotriva lui Carol I includea si “Afacerea Strousberg” (un fel de Bechtel al vreumurile acelea legat de concesionarea constructiei de cale ferata Bucuresti-Roman unui consorțiu prusac) si stabilirea unei rente prea mare pentru sotia Principelui Carol, Elisabeta de Wied (Carmen Sylva).

Marii eroi ai istoriografiei romanesti – Ion C. Bratianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada si multe alte figuri istorice au vrut sa îl debarce pe Carol I. Cum sa spunem noi astăzi, era mult prea dornic sa reformeze și mult prea serios pentru elitele noastre. Adica un fel de divorț din cauza divergențelor de caracter.

Carol-1AContextul internationalal al hilarei “Republici de la Ploiesti”: razboiul franco-prusac inceput in 1870, despre care “liberalii rosii” credeau ca se va termina cu victoria Parisului, alimentati fiind de stirile mincinoase publicate de ziarele vremii care erau cel putin la fel de manipulatorii ca Antena 3 a zilelor noastre.

Conflictul franco-german s-a sfarsit in 1871 cu Kaiserul  Wilhelm I al germanilor incoronandu-se in „Sala Oglinzilor” la Versailles! Cine sa anticipeze asta la marginea Europei, unde ziarul lui C.A. Rosetti, “Romanul” (n.r. “Romanulu”, in limba de la 1870), falsifica starea de facto de pe front in cronicile trimise din Franta. Varanul ar putea invata de la el, credeti-ma!

Colonelul Alexandru Candiano-Popescu “geniul militar” scria in memoriil;e sale (o capodopera a minciunii – Ponta nu a fost primul si nici ultimul) ca a in tara majoritatea covarsitoare a populatiei si a elitei era pro-Franta si ca in contextul unei victorii a Parisului s-a considerat ca nu e bine sa ne prinda pacea cu print prusac pe tron: “La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Daca izbuteam, ne-am fi blestemat izbanda”, scrie cu usurare colonelul, ani mai tarziu, fericit ca propria revolutie esuase lamentabil.

Candiano-Popescu a devenit, ulterior, dintr-un radical anti-Carol un apropiat al Regelui, caruia militarul-poet i-a scris chiar si ode exaltate, reprezentative pentru spiritul personajului:

„Te-am vazut intaiu`n pilde si`n a legei aparare,
Mare`n sfat si`n batalii, si-a Romanului urare,
Este: «Tu, Carol Cel Mare,
Al romanilor sa fii»”. (He, He, Paunescu nu a fost nici el primul)

Publicist, dar si razboinic, Candiano s-a remarcat in Razboiul de Independenta fata de Imperiul Otoman, participand la cucerirea Grivitei. A luptat, a murit cu ei de gat – la figurat, desigur – pentru Rege. Ca sa vezi domle cat a fost romanul impartial in toate timpurile!

Ion Luca Caragiale a scris  in 1896 despre hilara “Republica de la Ploiesti” in “Boborul” si “Conu Leonida fata cu Reactiunea” :

“In secolul nostru s-a nascut si s-a sfarsit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric constiincios sa-l piarza din vedere. Voi sa vorbesc despre Republica de la Ploesti, un stat care, desi a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagina celebra in istoria contemporana”.

Ce credeau Politicienii in “Republica de la Ploiesti”: Manolache Costache-Epureanu fostul premier vazut de Candiano:

„Acest copilaros barbat de stat, care trecea cu o usurinta nemaipomenita de la starile cele mai retrograde la ideile cele mai inaintate, destept, dar fara judecata, gata sa darame o situatie pentru a spune o vorba de duh, un incurca treaba cu tendinte reactionare, acest barbat era emblema cea mai potrivita a acelei epoci flusturatice si fara scrupul in care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constitutia, vorbind foarte des de dansa, cautand insa a lega Tara la ochi, ca sa nu-i prinza in apucaturile lor flagrante, calcatoare a pactului nostru fundamental“.

Carada, “șeful ocultei” vazut de Candiano:

“Ziarist meșter, capabil mai cu seama pe taramul financiar, fara lipici, nici la vorba, nici la fire, revolutionar de cabinet, fara insa sa aiba curajul de a infrunta primejdia in zile de grea cumpana, cu autoritate asupra celor ce-l inconjoara de aproape, fiind cinstit si cu o mare putere de munca, cumpatat, temperament de rector, integru, neam de turc , scoala bizantina, el e solul trimes de comitetul din Bucuresti ca sa ridicam steagul revoltei. Mai tarziu ridica Banca Nationala si fuse seful ocultei (n.r. – Masoneria)“.

Guvernul i-a arestat pe complotiști, inclusiv pe generalul Golescu si pe bătranul Ion Brătianu. Planul a fost asa: miscarea ar fi trebuit sa izbucneasca simultan in sapte localitati (in afara de Ploiesti – la Craiova, Bucuresti, Tecuci, Braila si Buzau). Complotistii mizau pe trupele de la Furceni, masate undeva intre Tecuci si Focsani. Si de acolo, de la Furceni, spre Capitala!

Miza era clara: detronarea Principelui Carol si numirea unei Regențe. Problema a fost ca ofiterii de la Furceni erau tare “obositi” dupa o agapa reusita cu vin si dame!

“Românul” (Romanulu) lui Rosetti si Antena 3 a timpurilor trecute –

“7 ore jumatate sera. Unu calatoru, trecandu prin Ploiesci, si sosindu in acestu momentu la Bucuresci, ne face urmatoarea narare asupra celor petrecute la Ploiesci: Astazi, la ore 3 dimineata, toti cetatianii ierau in piciore, facea se vibreze aerulu tacutu alu noptii, prin resunetele sele infioratore. Mare adunare de poporu pe strade si pe pietele principali. Poporulu proclama … nu cutezamu a spune ceea ce ni se raporta, de atata mare gravitate ni se pare. Acestu poporu, coprinsu, ni se dice, d`unu ientusiasmu freneticu, n`are arme pentru a se apara d`unu atacu eventuale. Pentru a si le procura, ele navalescu in casarma dorobantiloru care ni se apara si se armeza cu armele loru. Prefectulu este arestatu. D. Candianu, in capulu miscarii cu alti cetatiani insemnati, este proclamatu prefectu. In acestu momentu, oscirea tramisa din Bucuresci trebuie sa fi sositu in orasulu care a proclamatu ua noua stare de lucruri in Romania. Ce se petrece ore?”

„Romanul” lui Rosetti (care lipseste din tara 15 zile dupa „Republica”) se repliaza din nou si anunta , pe 13 octombrie, ca in intreaga Europa tronurile se clatina: “Tremurati monarhi! Ora vi se apropie!”.

Continuand sa se replieze ziarul a publicat si concluziile Ministerului de Interne cu privire la “Miscarea de la Ploiesci”:

“De la unu timpu incoa din mai multe judete de dincoa de Milcovu precum si din capitala, guvernulu avea informatiuni asupra agitatiuniloru ce se pregateau in acele localitati si mai cu sema in Romania mica, pe unde, de catre agentii ce se purtau din locu in locu, se respandeau sgomote cumu ca in curendu starea de lucru urmeaza a fi curmata”. Guvernulu, cu aceasta ocasiune, a avutu satisfactiunea de a constata zelulu si activitatea de care a datu probe sefii ostirii cari au luatu parte la restabilirea ordinei si mai cu deosebire dd. maiori Polizu si Gorjenu precum si devotamentulu trupei. Asemenea se adreseaza multumiri corpului telegraficu si in specialu dlui Iuliu Filipescu si amploatiloru de la Ploiesci dnii Iorgulescu si Constantinescu; “

Un fel de epilog al “Miscarii de la Ploiesci” – La 23 mai 1871, Carol tinea un discurs la deschiderea sesiunii extraordinare a Parlamentului:

„Adevarata libetate n-are nimica de-a face cu neregula si anarhia: făra datorii nu exista drepturi, fara ordine nu-i libertate”

In 1877, Principele Carol si-a condus tara spre independenta, luptand eroic in razboi, a rostit celebra “Asta-i muzica ce-mi place!” pe cand bubuiau tunurile, mirosea a praf de pusca si mureau pentru tara dorobantii si a fost incoronat rege, la 10 mai 1881, purtand pe cap o coroana faurita din oțelul unei piese de artilerie capturate la Plevna. A domnit până în 1914.

Cam asa a început domnia marelui rege al românilor!

 

 

 

 

Fripturism si interese

 

 

 

Cine acuză elitele si clasa politica actuala trebuie sa priveasca putin la istoria României a ultimului secol pentru a intelege ca multe nu s-au schimbat si că de fapt s-a pastrat un status-quo pe care nici perioada comunista nu a reusit sa-l demoleze. Multi au fugit, altii au tradat, o minoritate a murit tradata ticalos si o majoritate a fost “colorata in roșu” – domnii devenind tovarași.

La inceputul secolului XX, primul rege al românilor domneste deja 34 de ani, renuntand sa-si inteleaga supusii si guvernand peste capul lor ca singura Politicieniiposibilitate de a supravietui in mijlocul unui popor pe care nu l-a inteles niciodata.

Citind memoriile perioadei am capatat impresia ca acest prim rege al romanilor i-a iubit mai mult pe analfabetii, cei fara de sperante in mai bine, decat pe domnii cu joben cumparat in pravaliile Marelui sau Micului Paris.

Ultimii ani din viata lui Carol sunt creionați cu un talent desavarsit de doi contemporani. Primul, un om care nu l-a cunoscut personal niciodata, si al doilea, care i-a fost confident si unul din putinii oameni care i-au cunoscut framantarile la sfarsit de viata.

Primul a fost I.L. Caragiale, care nu poate fi acuzat de de un “carlism” accentuat si al doilea a fost Alexandru Marghiloman, politician conservator, mare mosier (unul dintre cei mai bogati romani ai timpurilor trecute), prim ministru si apropiat al regelui Carol.

Caragiale finaliza un eseu extraordinar (Din primăvară până’n toamnă) pe care l-am publicat acum cativa ani (si il republic astazi):

Cele două facţiuni se pot perinda la putere an de an, spre a decreta pe ‘ntrecute fel-de-fel de paliative; răul va rămînea; va coace, cu cît mai năbuşit cu atît mai profund, şi va isbucni periodic şi din ce în ce mai grozav,pînă la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvîrşit desastru – fiindcă despotismul bizantin al oligarchiei de strînsură nu mai poate fi de suferit.

Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină aşa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mîine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeiaşi nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este unul care ar putea-o face… El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări – Regele.

Da, El ar putea… dar ar trebui să şi vrea…

Deci, de fapt, Caragiale nu a vazut nici o alta solutie decat trecerea la o monarhie absoluta pentru un timp pentru a curata puroiul social si a inlatura madularele bolnave ale elitelor si a clasei politice mioritice. Caragiale a inteles atunci ceea ce intelegem si o majoritate astazi” “El ar putea… dar ar trebui să şi vrea…” Din nefericire, astazi NU mai exista nici macar un EL!

Alexandru Marghiloman ne povesteste in vestitele lui “Note Politice” (republicate in trei volume de Editura Scripta, Bucuresti,1994-96) cum Regele Carol nu a reusit sa inteleaga niciodata cum s-a putut ca tocmai Ion Bratianu, care negociase urcarea sa pe tron, conspirase in vederea rasturnarii sale. Pentru el a fost o enigma pana la sfarsitul vietii lui. Tot Marghiloman descrie o conversatie intre el si rege la inceput de secol XX:

“Aseara balul Curtii. Dupa supeu, lunga intretinere cu Regele, care se retrasese spre colt pentru a putea vorbi in libertate. Afirmatiune ca guvernul este asa de slab ca nu ai decat sa sufli pe dansul pentru a-l vedea picand. Nemultumire adanca de faptul ca influenta franceza redevine la moda, ca ofiterii se trimit iar in Franta. ‘Situatiunea mea e grea, Franta ne-a dat totdeauna cu piciorul’”.

Paranteza: Marghiloman a ramas in istorie si pentru doua fapte ciudate chiar daca sunt de ordin monden. Sotia lui, Elisa Stirbei, nepoata domnitorului Barbu MarghilomanStirbei si sora Printului Barbu Stirbey, a divortat de Marghiloman si a facut “traseism politic” căsătorindu-se cu Ion I. C. Brătianu. A doua fapta a fost “inventarea” celebrei cafele care ii poarta numele – „un marghiloman“, „două marghilomanuri“ sau „o marghilomană“.

După Primul Război Mondial, la Capşa, rafinaţii aristocraţi cereau „un marghiloman“, „două marghilomanuri“ sau „o marghilomană“. Tot în acele vremuri, la Hanul lui Manuc, în „Sala Domnească“, unde aveau loc baluri mascate şi serate mondene, la care se serveau platouri cu peşte sau cu felii de friptură rece de mistreţ, însoţite de vin alb sec şi vin negru, cafeaua Marghiloman era la mare cinste.

„Marghilomana“ este o cafea turcească, fiartă cu rom sau coniac. Era servită în ceşti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de „filigeană“. Cafeaua se fierbea în ibrice aşezate pe nisip încălzit cu cărbuni. În filigeană, boierul Marghiloman adăuga un strop de rom Jamaica sau de coniac foarte fin. Astăzi, există mai multe feluri de a prepara această cafea, nelipsit din toate fiind romul sau coniacul. La foc mic, se pun la fiert într-un ibric 100 ml de coniac şi două linguriţe de zahăr. Când amestecul dă în clocot se adaugă şi trei linguriţe de cafea. Se trage ibricul, se acoperă şi, după circa 2-3 minute, când cafeaua cade la fund, licoarea rezultată se pune într-o ceaşcă. [Historia – Martie 2011]

Reteta pe care am mostenit-o eu de la bunicul meu carciumarul, nu se baza niciodata pe coniac (prea volatil, zicea mosul meu), ci numai pe rom (daca este de gasit, atunci cubanez). Moșul meu o pregatea intotdeauna într-o ceaşcă cu apă, care se pune la fiert, tot în ibric, cu o linguriţă de zahăr. Când apa dă în clocot, se adaugă romul şi cafeaua. Inteleg ca ambele retete erau servite cu un trabuc bun. Inchid paranteza.

Regele Carol I a fost si a ramas intotdeauna rege al Romaniei, dar ramas toata viata un german. Ultimul consilu de coroana din vara lui 1914, care a hotarat mentinerea tarii in stare de neutralitate, a fost o victorie amara a lui Carol care a reusit pentru un timp sa tina tara in afara razboilul declansat in Europa. Dorinta sa de a alatura Romania Germaniei, contra Frantei si Rusiei, nu fusese acceptata. Dar regele a murit intr-un fel sau altul impacat ca poate testamentul lui politic o sa fie respectat. Marghiloman il viziteaza pe rege mentionand im memoriile sale ultimele cuvinte profetice ale batranului rege:

“Fiecare om politic isi creeaza dreptul de a face politica lui personala cu strainatatea. Romanii au fiecare politica lor externa”.

FerdinandZiua urmatoare, la 10 octombrie, Carol se stingea din viata, dupa 48 de ani de domnie. Testamentul sau politic avea sa fie ignorat de succesorul sau Ferdinand prin intrarea in razboi alaturi de Franta si Rusia, produsa in vara lui 1916. Dupa acest eveniment, fiecare dintre romanii cu pozitie si relatii din tara patronata odata de Carol avea sa-si creeze propria politica externa.

Cu cat razboiul inainta in Europa presiunile asupra Romaniei se inteteau si deveneau mai puternice. Clasa politica si intelectualitatea erau profund divizate, Romania rurala – covarsitor majoritara – era profund dezinteresata de cauza Unirii. Taranii romani erau ingroziti de perspectivele razboiului – pentru ei razboiul insemna concentrare, rechizitii si pierderea recoltelor.

Constantin Argetoianu noteaza in memoriile sale cateva impresii din ultima campanie electorala sustinuta inainte de intrarea in razboi:

“N-am putut deștepta interesul taranimii pentru cauza nationala. Satele sunt indiferente si ostile razboiului, care se rezuma in doua notiuni: concentrare si rechizitii”.

Argetoianu intuia corect oroarea provocata de ideea de a merge pe campul de lupta, chiar si pentru cauza reintregirii Romaniei.

Disputele dintre germanofili si germanofobi aveau la baza disputa dintre doua optiuni teritoriale, pe care elitele romanesti nu le vedeau ca posibile in acelasi timp. Germanofilii propuneau o alianta cu Germania, visand la posibilitatea recuperarii Basarabiei. Germanofobii, sustinatorii intrarii in conflict de partea Frantei si a Rusiei, isi doreau unirea cu Transilvania. Nimeni nu concepea ca ambele optiuni sunt deschise romanilor.

Petru Carp sustinea sus si tare ca “Nu se face politica mondiala cu partide”, sperand intr-o iesire de ultima clipa a regelui de sub influenta liberalului Ion I.C. Bratianu. Titu Maiorescu, germanofil la randul sau, iesea de la Palatul Regal dupa o audienta la Regele Ferdinant, zicand: “Totul este pierdut. Regele i-a inselat pe toti. Isi face un titlu de glorie din sacrificiul de a-si calca cuvantul si de a uita ca e german”.

Relateaza Alexandru Marghiloman in memorii:

“Ferdinand anunta ca a decis impreuna cu Guvernul Bratianu intrarea in razboi de partea Antantei. Carp e extrem de virulent: ‘A merge cu Rusia este a izbi in interesele tarii si in continuitatea dinastiei. Doresc sa fiti invinsi, pentru ca victoria voastra ar fi ruina tarii’. Ne sculam. Regele se apropie de Carp si ii reproseaza cu dulceata cuvintele spuse. Carp comite greseala sa le menție. Bratianu ii spune: ‘Atunci ia-ti fiii inapoi si da-i in armata germana’. Regele lacrimeaza cam des. […]”.

GermanofiliiLucian Boia, in cartea lui fundamentala “Germanofilii”, menționa cu sarcasm “pâna sa inceapa razboiul, toti oamenii politici romani erau germanofili”.

Boia subliniaza un lucru interesant: toate planurile de campanie ale Marelui Stat Major din 1914 erau concepute exclusiv in ipoteza unor razboaie cu Rusia sau Bulgaria.

Nimeni nu-si pusese vreodata problema la Bucuresti ca România s-ar putea bate cu armatele Berlinului, deși sentimentele generale in cadrul Armatei erau aproape totalmente francofile.

Elitele culturale aratau cam asa:

Germanofilii – sunt Grigore Antipa, Tudor Arghezi, Jean Bart, Martha Bibescu, Fratii Caragiale (Mateiu si Luca), Gala Galaction, Dimitrie Gerota, Constantin Giurescu G. Ibrãileanu, Vasile Pârvan, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici , Constantin Stere, Dem. Theodorescu, Nicolae Tonitza, George Topîrceanu a fost acuzat si George Cosbuc.

AtlantistiiAntantistii – sunt Octavian Goga, Barbu Stefanescu Delavrancea, Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, Alexandru Vlahuta, Ion Agarbiceanu sau Victor Eftimiu.

Opțiunile sunt atat de antagoniste si ura atat de mare incat gazetele romanesti, publicate la Bucuresti si Iasi, trec la o violenta verbala plina de invective aproape de injurii si blesteme rar intalnite pana atunci. Eugen Lovinescu publica in septembrie 1916 “Revista idealista” un text in care deplange lipsa lagarelor de concentrare, utile pentru a interna populatia germana din Bucuresti.

Opuzantul germanofil Tudor Arghezi Arghezi îl ataca pe Take Ionescu in aprilie1915, scriind: “e un maimutoi, minte ca o prostituata cu lacrimi autentice, pe obraji”si antantisti sunt “ fiinte tampite si mocirloase”. Probabil cel mai dur se va dovedi, insa, in noiembrie 1917, cand scrie in “Gazeta Bucurestilor”:

”Transilvania, pe care cafenelele din Bucuresti o anexasera cu mult inainte de declansarea razboiului, nu mai ispiteste nici iluziile bucatarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de imparateasa, fagaduita de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formeaza idealul de gateala solemna decat al vreunei printese de ospiciu”.

Textul acesta, printre altele, avea sa-i aduca lui Arghezi o condamnare la inchisoare dupa terminarea razboiului, in procesele derulate impotriva celor catalogati ca “tradatori de patrie”.

Despre epilogul acestei campanii si altele intr-un articol viitor.  

 

 

 

 

 Surse:

 

https://politeia.org.ro/magazin-istoric/din-minciuna-in-minciuna-dupa-150-de-ani-de-minciuna-1

https://politeia.org.ro/magazin-istoric/romanii-din-minciuna-in-minciuna-dupa-150-de-ani-de-minciuna-2/

 

 

08/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GÂNDUL ZILEI

 

 

 

 

 

 

 

 

„România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni.”  

 

Petre P. Carp

 

 

 

 

 

 

 

 

Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași – d. 19 iunie 1919, Țibănești, județul Iași) a fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.

A fost unul dintre opozanții lui Alexandru Ioan Cuza și  s-a implicat activ în îndepărtarea sa de pe tronul Principatelor Unite. A fost numit secretar al Locotenenței Domnești care a organizat aducerea pe tronul românesc a lui Carol I.  Un an mai târziu, a fost numit secretar al Agenției Diplomatice a României la Paris.

În 1867, Petre P. Carp a devenit mason. Boierul moldovean s-a dovedit unul dintre cei mai buni oratori conservatori, considerat de istorici al doilea mare politician conservator după Barbu Catargiu.

A fost ales în repetate rânduri ca deputat și senator. De asemenea, a fost reprezentant diplomatic al României în Berlin, Viena și Roma. Întors în țară, Petre P. Carp, a devenit ministru de Externe, apoi ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, ministru al Agriculturii și Domeniilor, ministru al Industriilor și ministru al Finanțelor.

1907, Petre P. Carp a devenit președinte al Partidului Conservator, în urma fuziunii principalelor grupări conservatoare din România. Petre P. Carp a rămas în istorie drept un mare om de stat, dar și prin anecdotele legate de el. El provenea dintr-o familie boierească din Moldova și a fost unul dintre colaboratorii de încredere ai Regelui Carol I al României.

Era cunoscut drept „tăios ca un cuțit și rece ca o zi de iarnă”, cum spunea alt junimist, Nicolae Gane, lupta mai întotdeauna singur pentru cinste și dreptate, cu adepți puțini, fiind și poreclit ,,cavalerul dreptății mâncate de lupi” de către târgoveții care treceau pe lângă casa lui.

Tot Eugen Lovinescu scria despre Petre P.Carp că ,,era un mare caracter, doctrinar, autoritar, cu concepții politice puternice, intransigent și de înaltă demnitate morală”.

Deși conservator, în discursurile sale din Parlament era cunoscut ca un susținător al drepturilor țăranilor: ​,,Un lucru însă vă cer: să-mi garantați că aveți să pironiți proprietatea în mâinile țăranului, atât și nimic mai mult”, afirma P.P.Carp în 1884. „Bogăția unei țări atârnă de câtimea averilor celor mici”, o aserțiune a sa din 1882.

Se spune că în timpul unei călătorii spre Viena, după Războiul de Independență, când Imperiul Rus și-a încălcat angajamentul de a respecta integritatea teritorială a României, ministrul de Externe rus a aflat că în același tren călătorea și P.P. Carp.El și-a manifestat dorința să i se facă cunoștință cu Petre P. Carp, iar când l-a văzut, l-a întâmpinat exclamând: ,,În fine, pot să cunosc și eu pe faimosul filogerman Petre P.Carp”. Iar acesta i-a răspuns în acel moment : ,,Eu nu sunt filogerman, eu sunt rusofob!”

 

Regele Carol I a incetat din viata la 27 septembrie 1914 – un nou Consiliu de Coroana trebuia sa decida, odata cu iesirea din neutralitate a României de partea carei aliante urma sa fie legată soarta țării .

Părea evident ca numai alianta cu Antanta ne putea garanta intregirea tarii prin revenirea Transilvaniei la Regatul Romaniei. Atat Regele Ferdinand, majoritatea oamenilor politici cat si opinia publica se pronuntau hotarat pentru intrarea in razboi alaturi de tarile Antantei.

La Consiliul de Coroana de la Cotroceni, 14 / 27 august 1916, Regele Ferdinand i-a convocat pe cei mai importanti oameni politici si de stat ai țării pentru a le comunica hotărârea lui de a declara razboi Austro-Ungariei a doua zi. In randul conservatorilor exista o grupare proantantista reprezentata de Nicolae Filipescu, Take Ionescu, C. Olanescu si C. Cantacuzino-Pascanu, cealalta grupare favorabila intrarii Romaniei in razboi alaturi de Germania si aliatii ei avea in frunte pe Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu si Alexandru Marghiloman. Cuvintele rostite de regele Ferdinand celor prezenti dadeau glas dorintei si vointei intregii Romanii la un ceas de grea cumpana si inalta raspundere pentru tara: ” Am convocat aici pe mai marii tarii nu ca sa le cer un sfat, ci ca sa le cer sprijinul. Vad situatia in asa fel, incat nu mai putem ramane in Neutralitate.

De aici inainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, (condus de Ion I.C. Bratianu n.n.) care crede si el ca a sosit momentul să incepem razboiul, a și avut consfatuiri cu unul din grupurile beligerante.”  

Marele om politic Petre P.Carp va trăi drama pierderii unui fiu, locotenentul Petre Carp cazut pe frontul din Transilvania in localitatea Magheruș, la vârsta de 29 de ani.

În 1918, la terminarea Primului Război Mondial Transilvania, Basarabia şi Bucovina se unesc cu România, ţara dublându-şi teritoriul. Dar România avea să mai continuie războiul şi pe parcursul anului 1919.

 La scurt timp după preluarea puterii de către comunistul Béla Kun, Ungaria ataca Transilvania. Simultan Rusia atacă Basarabia. Pe parcursul verii anului 1919 armata română contraatacă şi ajunge să cucerească Budapesta, iar ofensiva ruşilor este stopată. Ca urmare a înfrângerii definitive a comuniştilor maghiari, dar şi a imposibilităţii armatei ruse să cucerească Basarabia, România a rămas cu graniţele intacte până la debutul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Deşi o parte a clasei politice româneşti şi a intelectualilor au regretat intrarea României în război alături de aliaţii tradiţionali, până la urmă s-a dovedit a fi o alegere înţeleaptă. Chiar dacă am fost nevoiţi să încheiem pace cu germanii şi austro-ungarii, printr-un tertip legislativ, tipic românesc aş zice, am terminat războiul ca ţară beligerantă.

Demn de remarcat ar fi că dintre toate ţările câştigătoare, România a obţinut prin acest război cele mai multe teritorii.
Să fi avut dreptate oare Petre P. Carp când afirma la finalul războiului că „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”?

Petre P. Carp se va retrage la conacul sau de la Tibanesti impovarat de anii ce ii marcau o viață și un destin, acum la zenitul lor. A incetat din viață la 19 iunie 1919 la aproape 82 de ani pe care i-ar fi implinit peste 10 zile.

 

12/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: