CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum sărbătoreau românii Crăciunul în secolele din urmă

Povestea Crăciunului. Cele mai frumoase tradiţii şi obiceiuri de Crăciun  din România. Ce se face în Ajun

Un Crăciun pentru fiecare: cum sărbătoreau românii la curțile domnești și în capitala țării, în secolele din urmă

La nivel religios, 25 decembrie înseamnă Nașterea Domnului. Peste această tradiție s-a adăugat un strat consistent de obiceiuri împrumutate, inventate, adaptate de la o generație la alta.

Dincolo de semnificația religioasă, Crăciunul poate însemna ce vrea fiecare – mese în familie, oportunitatea de a vizita prietenii, posibilitatea de a petrece câteva zile singur, departe de agitația unui an greu, călătorii prin țară sau în afară, câteva zile la schi sau câteva zile petrecute la 30 de grade. 

Masă de Crăciun poate fi cu sarmale și cozonaci, dar poate fi și vegetariană sau vegană. Unele obiceiuri sunt respectate pentru că reprezintă o moștenire de secole (cum ar fi bradul de Crăciun).

Altele sunt reinventate de fiecare generație nouă, ca să devină tradiție pentru generațiile viitoare. 

Amintiri de sărbătoare de la Curtea domnească din Iași

Pantelimon Milosescu - Datini stramosesti de Craciun si Anul Nou - Cumpără

Franco Sivori, secretarul domnitorului Petru Cercel (1583-1585), nota că în Țara Românească întotdeauna Crăciunul se sărbătorea în chip deosebit.

Între altele, oamenii își fac daruri unul altuia, iar toți dușmanii se împacă. 

Călătorul sirian Paul de Alep, care în 1653 petrecuse Crăciunul în Țara Românească, nota că aici era obiceiul ca în preajma marii sărbători a Nașterii Domnului să se organizeze o mare vânătoare la care participa domnul însuși. Seara, domnul se întorcea cu mare pompă.

În spatele trăsurii sale veneau carele încărcate cu vânat – mistreți, iepuri, vulpi, urși, fazani și porumbei sălbatici.

Toate acestea erau predate la cuhnea (bucătăria) domnească marelui șufar (bucătarul șef) și celor sub ascultarea acestuia, pentru a pregăti ospățul Crăciunului. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Molifta colivei

Coliva domnească de la Crăciun era ridicată de marele vistier. Prezența ei în zilele Ajunului și Nașterii Domnului a fost explicată prin cultul morților. Există credința că în timpul sărbătorilor de iarnă spiritele strămoșilor coboară pe pământ, iar cerul este deschis până la Bobotează. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Obiceiuri de Ajun

La Spătărie se înmânau darurile aduse pentru domn. Grigore Ursachi scria: plocoanele ce vin de la orașe, la Născutul lui Hristos erau adunate de către marele clucer. Tradiția darurilor și a ospețelor era veche. Obiceiul era să se facă masă mare în Spătărie.

Cu timpul însă, din economie, dar și din spirit de imitație, ospețele copioase au fost înlocuite cu o tratație mai ușoară. Se servea vutcă (un fel de lichior), confeturi (dulciuri) și cafea, după moda turcească, deși tot turcești erau și mâncărurile de pe vechea listă de bucate: sarmale, pastramă, mezeluri…(Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Împărțeala de Crăciun

În prima zi de Crăciun, de dimineață, tot în Spătărie, în prezența boierilor, domnul îmbrăca cabanița (mantia îmblănită) primită de la sultan la învestirea sa în funcție. 

În această zi slujba de dimineață se ținea în Biserica cea Mare. Asemănarea cu ceremonialul obișnuit la Bizanț era evidentă. 

La ieșirea din biserică, avea loc împărțirea darurilor, domnul puând să se arunce cu bani de aur pentru oșteni și calici. Se împărțeau celor săraci mâncare bună și haine din postav ieftin, aduse uneori special din Bistrița transilvană.

Franco Sivori povestea că domnul muntean dăruia veșminte tuturor curtenilor, dregătorilor, slujbașilor și oștenilor, fiecăruia după treapta sa, unora țesături de mătase, altora stofe de lână. Arhiereii și egumenii primeau și ei veșminte de cinste, din satin, iar preoții și diaconii din bumbac. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Ospățul de la Spătărie

Când se așeza domnul la masă se slobozeau tunurile și se auzeau trâmbițele. Medelnicerul servea pe domnul la masă, umplându-i blidul cu lingura cea mare de argint. 

Urmau preparatele din vânatul domnesc. Marele clucer avea grija mezelilor ce se aduceau de la beciul domnesc, iar vameșul se îngrijea de confeturi. Confeturile erau o noutate la noi încât ele nu se serveau decât la Curtea domnească. Boierii, după ce mâncau dulciuri pe săturate, mai ascundeau prin năfrămi, dându-le discret feciorilor aflați în slujba lor să le ducă acasă, pentru cuconii cei mici. 

După cafea, servită în Divanul cel Mic, boierii se împrăștiau pe la casele sau gazdele lor din oraș. Uneori însă, domnul îi ținea până seara, când le invita și pe jupânesele lor, ce avuseseră masă separată. 

A doua zi de Crăciun veneau dascălii școalelor domnești, cu ucenicii cei mai aleși. 

În a treia zi de Crăciun veneau egumenii greci ai mănăstirilor. Obiceiul era să aducă toți câte un miel, iar cei care nu puteau găsi miel la acea vreme se înfățișau cu câte un vițel mic, un curcan sau găini. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Crăciun bucureștean de secol XIX

Pregătiri tradiționale: curățenia generală, înnoirea hainelor, prepararea mesei de sărbătoare.

Spre deosebire de cei de la sate, care aveau mai de toate în bătătură, orășeanul era obligat să cumpere tot ce avea nevoie. Astfel, în preajma sărbătorilor, băcăniile de odinioară era luate cu asalt. 

Gospodinele înfășurau sarmalele, umpleau caltaboșii, tocau și condimentau cârnații și nu uitau nici de fiertul șuncilor și al limbilor afumate. Dulciurile erau și ele la mare cinste: astfel, cozonacii, plăcintele, baclavalele și sarailiile, care urmau să încarce masa de sărbătoare, se făceau cu trudă, dar și cu multă bucurie. 

După cum se vede, pe lângă cozonacii și plăcintele tradiționale, dulciurile orientale au reușit să se impună în viața bucureștenilor. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005).

Foto: Documentele vremii relatau în 1866 despre primul brad împodobit de Crăciun în România, bradul de la palatul regal din București, un brad ce era împodobit cu flori de hârtie și cu fructe, la nici opt luni de la venirea în țară a principelui Carol I. Pe la 1900, bradul regal era adus la București de pe domeniul Peleș, iar în el se puneau lămpi electrice.

La curtea lui Carol I, în 23 decembrie, copiii doamnelor de onoare și copiii cuplului princiar și prietenii acestora se întruneau să împodobească bradul uriaș până în tavan. Se făceau glume, se râdea mult. Se servea ceaiul și se mânca o prăjitură cilindrică tradițională de Crăciun (Baumkuchen). După plecarea tinerilor, personalul împodobea bradul cum se cuvenea.

În seara Ajunului, Regele și Regina împărțeau daruri angajaților Casei Regale. Familia Regala era întotdeauna bucuroasă să primească daruri simple, specialități locale (șerbeturi și dulcețuri, de exemplu șerbet de cafea sau de trandafiri).

În ziua de 24 decembrie, Mitropolitul, înconjurat de înalți reprezentanți ai bisericii, se deplasa la palat cu sfintele icoane. Garda Palatului prezintă armele. Mitropolitul este primit în capul scării de onoare de către ”oficerulu de ordonanță” și la intrarea ”apartamentelor de recepțiune” de către adjutantul domnesc care îi conduce în salonul roșu unde înalții prelați îmbracă hainele bisericești.

”Apoi, Mareșalul Curții îl conduce în apartamentele unde se află Majestățile Lor. Aici au loc rugăciunile specifice ajunului Nașterii Mântuitorului. Casa Civilă și cea Militară asista în mare ținută. În cursul celor trei zile de Crăciun nu au loc recepții oficiale (cu excepția unui ordin dat de MS Regele). Cei care doresc să felicite Familia Regală o pot face prin intermediul registrelor puse la dispoziție de aghiotantul de serviciu. Sărbătoarea Crăciunului se petrece în cercul familial”.
Pe la 1900 era o tradiție ca un brad frumos și înalt să fie trimis la Curtea Regală de la București,
brad care era ales de grădinarul castelului Peleș. Pregătirile pentru Crăciun începeau cu două săptămâni înainte, iar inspectorul silvic de pe domeniul de vânătoare trimitea în Capitală multă carne de vânat.

Tot pe la 1900, administratorul moșiei regale trimitea vâsc pentru ca Mari, Principesă pe atunci, să decoreze cu vâsc camerele, după tradiția englezească.

Din Nurenberg se aduceau splendide ornamente pentru pom, dar multe cadouri erau cumpărate de la București și tradiția era ca fiecare om de la curte să primească un cadou la Pomul de Crăciun. Bradul era aşezat în marea sală de bal, iar câteva domnişoare din Înalta societate ajutau la împodobirea imensului pom.

Din cauza înălțimii bradului, nu se fixau pe el lumânări, cum era datina ci doar mici lămpi electrice de toate culorile. (”Ceremonialul la Curtea la Carol I de Hohenzollern, editată de Muzeul Național Cotroceni).

Bradul universal

Un element nou, adus de oraș în sărbătoarea Crăciunului, l-a reprezentat bradul de Crăciun, căruia românii i-au spus mai simplu – pomul de Crăciun. Bradul împodobit a fost împrumutat din sfera apuseană. El a aparținut lumii germane păgâne. 

Pentru români, încă din vechime, bradul a constituit un element deosebit de important la nunți și înmormântări, așa încât nu a fost prea greu cu un astfel de obicei străin să se muleze pe o credință deja existentă. Numai că, la noi, bradul împodobit nu se făcea decât la înmormântări. 

Adus aici prin a doua jumătate a secolului XIX, se întâlnește la București, mai întâi în casele nemților, apoi și în cele ale orășenilor avuți pentru care inovația părea mai tentantă decât tradiția. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005)

Sunetul Crăciunului

La fel ca la țară, și la București, gazdele primeau colindătorii, cu covrigi, mere și nuci poleite. Pe drum primeau bani de la trecători, bani care se duceau pe un ceai cald cu scorțișoară sau pe o ceașcă de salep (o băutură de iarnă. din miere și apă, fierbinte, dulceagă, cu piper). 

Bucureșteanul celei de-a două jumătăți a secolului XIX era învăluit în seara Crăciunului de sunetele atât de diferite ale multelor biserici ale Capitalei. Efectul era copleșitor – unele clopote sunau falnic și maiestuos, pe când altele tainic, stins ori vesel și zglobiu. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005)

În ziua de Crăciun

În ziua Crăciunului, din nici o casă din București, oricât de săracă ar fi fost ea, nu lipseau de la masă tradiționalul purcel, cozonacii rumeni și gustoși, precum și vinurile românești. Nimeni însă nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul morților din familie. Pomana era dată rudelor, vecinilor, dar și cerșetorilor de pe stradă. 

După slujba bisericească fiecare își petrecea diferit ziua de Crăciun: copiii ieșeau la săniuș ori să se dea pe gheață, tinerii plecau la petrecere, iar bătrânii mergeau și ei să mai stea de vorbă cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005)

Poezia bradului, un obicei uitat

În casele mai înstărite, în școli, fabrici sau instituții se obișnuiește a se împodobi un pom (vârfuri, ramuri sau pui de brad) cu jucării, zaharicale, obiecte de preț, lumânări și beteală, pentru bucuria copiilor și plăcerea celor mari. 

Înainte vreme se cerea ca în timp ce se adunau toți ai casei în jurul pomului gătit, și după ce se aprindeau lumînările, să se cînte în limba germană și mai rar în traducere română, cîntarea: O Tannenbaum (O brad frumos). 

Astăzi sunt puțini aceia care înamorați de această melodie și credincioși obiceiului pentru a produce o feerie deosebită noului Crăciun mai știu să cînte poezia bradului. 

La îndemâna mai ales a celor cu posibilități, care pot să-și împodobească bradul cu dulciuri și jucării de tot felul, obiceiul acesta devine în casa celui sărac și nevoiaș, o jucărie anostă și ridicolă, plasată într-un colț posomorât al casei; (Datinile strămoșești de Crăciun și Anul Nou, Pantelimon Miloșescu, 1990).

14/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mihai Eminescu s-a opus unirii Dobrogei cu România

Unirea Dobrogei cu România. Proclamația principelui Carol către dobrogeni |  Istorie pe scurt

De ce s-a împotrivit Mihai Eminescu unirii Dobrogei cu România?

Două aniversări din luna noiembrie sunt legate de una dintre cele mai vizitate regiuni ale României – Dobrogea, scrie istoricul și jurnalistul Ovidiu Drugă în https://ioncoja.ro/dobrogea-romaneasca.

Acesta spune că puțini știu astăzi că litoralul Mării Negre și Delta Dunării au intrat în componența țării noastre printr-un schimb „forțat de ruși”, care voiau să pună mâna pe cele trei județe din sudul Basarabiei, aflate în acea vreme în stăpânirea Românie.

POPULAȚIUNILE SĂLBATICE”


Cel mai vehement critic al alipirii Dobrogei a fost Mihai Eminescu.

”Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă. O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi (zeci n.r.), poate sutimi (sute n.r.) de milioane.

Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi (sute n.r.) de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și… dacă aceasta va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”, scria poetul nostru național în ziarul „Timpul” pe 2 august 1878.

LA SCHIMB, CADRILATERUL


La 141 de ani de la unirea Dobrogei cu România, putem spune că poetul național s-a înșelat. „Populațiunile sălbatice ale Dobrogei” s-au dovedit, în marea lor majoritate, fidele statului român și nu au pus mari probleme, cu excepția jafurilor și a crimelor provocate în primele zile de cerchezii nemulțumiți de plecarea administrației otomane.

E drept, guvernul bulgar a pretins în repetate rânduri Dobrogea, iar comitagii din țara vecină au desfășurat acțiuni teroriste împotriva autorităților românești.

Cadrilater – Redescoperă Istoria

Până la urmă, însă, lucrurile s-au calmat prin cedarea Cadrilaterului (luat de România după al doilea război balcanic și reocupat de bulgari înainte de Al Doilea Război Modial) și un schimb de populație.

Protestul lui Eminescu viza, însă, cu totul altceva, comportamentul odios pe care Curtea de la Sankt Petersburg l-a avut față de aliații români.

Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată ca un aliat de Imperiul Țarist.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat. Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace. În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres. Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei.

Alipirea Dobrogei de nord a fost sărbătorită de românii din regiune, după cum o demonstrează primirea făcută la Măcin trupelor ruse în iunie 1877 și, apoi în decembrie 1877 petiția care cerea unirea Dobrogei cu România.

O SAMAVOLNICIE


În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră.

Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie. În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei s-a la Constantinopole pe 21 octombrie 1878. În componența sa se aflau delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.

ACEST PĂMÂNT DEVINE, DIN NOU, ROMÂNESC


Problema a fost discutată încă de la Congresul de la Berlin. Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Chiar dacă cele șapte puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.

Proclamația de la Brăila

Chiar înainte de delimitare, pe 14 noiembrie, Carol I dădea următoarea proclamație de la Brăila, de unde trupele românești aveau să se desfășoare în Dobrogea:

“Locuitori de orice naționalitate și religie. Dobrogea- vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân- de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește.

Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi pedeapsa legitimă.

Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire”.

Documentul, tradus și în limbile turcă, greacă și bulgară, avea să fie răspândit pe foi volante în toată provincia, pentru a-i convinge pe locuitori că soldații români nu trebuie văzuți ca o armată de ocupație.

Ordinul dat armatei de domnitor mergea pe aceeași idee a evitării oricăror tensiuni. „Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veți merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri.

Soldați, în această nouă Românie veți găsi o populație care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin membri ai statului român, au aceleași drepturi la protecțiunea și dragostea voastră”.

ROMÂNI DE BUNĂVOIE


În 1878, Dobrogea era locuită de un adevărat mozaic etnic. Din cei 226.000 locuitori, 127.000 erau musulmani. Din punct de vedere etnic, cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), dar în Dobrogea mai locuiau și evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi și germani. Cu toate astea, armata română a fost, în general, bine primită.

La Măcin, Babadag, Tulcea, Constanța, Ostrov și Cernavodă s-au organizat ceremonii de primire. Localnicii voiau să scape de haosul creat de schimbarea stăpânilor, iar armata română a reușit să pună capăt dezordinilor și să restabilească siguranța localnicilor, chiar cu prețul unor pierderi umane. Nu e nicio exagerare.

După intrarea trupelor române, câteva mii de localnici, de diverse etnii, au ales să se întoarcă la gospodăriile lor, devenind de bună voie români.

Preluarea administrației de la autoritățile ruse a fost un proces mai lent. Deși oficial s-a făcut pe 23 noiembrie 1878, trupele rusești au rămas pe poziții până în primăvara anului următor.

Abia pe 4 aprilie, prefectul Constanței Remus Opreanu anunța plecarea unităților rusești de infanterie și artilerie din oraș. Pe 22 aprilie, prefectul de Tulcea, George Mihail Ghica, dădea și el de știre că navele rusești au părăsit portul.

Dobrogea era pe deplin românească!

ADDENDA:

În urma tratatului de la Berlin, în 1878 harta schimbărilor teritoriale privind România şi statele din Balcani se prezenta astfel:

Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)
 Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

30/11/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul secret din 18/30 octombrie 1883 dintre România, Austro-Ungaria și Germania

Primii cinci ani de independență au constituit pentru România din punctul de vedere al politicii externe o experiență dură consemnează site-ul ISTORIE PE SCURT preluat de http://www.fluierul.ro.

În acest context s-a impus necesitatea unei alianțe suficient de puternice pentru a putea face față presiunilor din exterior.

Sud-estul Europei făcuse pași în acest sens. Bulgaria se aliase în condiții dezavantajoase cu Rusia, țarul rezervându-și importante drepturi în organizarea statului slav. Este de menționat că bulgarii nu deveniseră independenți față de Imperiul Otoman, ci abia în 1908 vor face acest pas. Serbia încheiase în 1881 un tratat inegal cu Austro-Ungaria.

                               

Austria-Hungary: The Dual Monarchy of Western Europe | World History

Hartă Austro-Ungaria. Culoare închisă teritorii austriece, culoare deschisă cele maghiare. Click pe imagine pentru mărire!

Europa la 1883

În mod tradițional românii priveau spre Franța. Mulți oameni importanți studiaseră acolo și aveau numeroase contacte la Paris. Franța era însă izolată diplomatic de Germania, mai ales după războiul din 1870-1871. Marea Britanie își manifestase dezinteresul față de zona Balcanilor.

Dificile erau și relațiile cu Austro-Ungaria. După 1867 în Transilvania s-a trecut la o deznaționalizare forțată. O alianță cu un stat ce oprima câteva milioane de români era de negândit. Românii nu aveau o simpatie deosebită față de nou-creatul Imperiu German. Acesta era însă principala forță militară a Europei.

O apropiere de Germania însemna totuși și o strângere a relațiilor cu Austro-Ungaria. Pentru Germania era important ca Monarhia Dualistă si aibă asigurat frontul sudic.

Inițiativa apropierii României de Puterile Centrale a plecat de la Berlin, găsind un ecou favorabil la Viena, înainte de a-l avea la București. Carol I și primul-minstru Ion C. Brătianu au acționat astfel în sensul apropierii de capitalele germane. Puțini oameni politici, printre care o parte din conservatori în frunte cu P. P. Carp și T. Maiorescu, susțineau ideea apropierii de blocul german. În iulie 1883, primul ministru s-a dus în concediu la băile Franzenbad, prilej cu care s-a întâlnit cu Bismarck. Regele Carol I a fost invitat la Berlin ca naș la botezul prințului Wilhelm (viitorul împărat Wilhelm al II-lea). 

La 18 august, regele, însoțit de Ion C. Brătianu, s-a întâlnit cu împăratul Wilhelm I la Potsdam, exprimându-și dorința ca România să încheie o alianță cu Germania.

Foto: Împăratul Wilhelm I al Germaniei și regele Carol I al României.

Regele a fost sfătuit să discute și cu Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei, astfel încât delegația română s-a deplasat la Viena. Pe 25 august, cei doi conducători de state, au convenit că o alianță era utilă.

Regel Carol I, regina Elisabeta a României și Franz Joseph I împăratul Austro-Ungariei, Ferdinand , ducele Alfred, regina Maria. Foto Franz Mandy, fotograful Casei Regale a României. Sursa: revista „Justițiarul” via https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Franz_Mandy_-_Carol_I,_Regina_Elisabeta,_Franz_Josef.jpg.

Regele Carol I al României, împăratul Austriei Franz Joseph I, principele Ferdinand al României, regina Elisabeta a României, la Palatul Cotroceni, în 1896.

Foto: Franz Mandy, fotograful Casei Regale a României. Sursa: publicația „Justițiarul” via https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Franz_Mandy__Carol_I,_Regina_Elisabeta,_Franz_Josef

Tratatul secret cu Austro-Ungaria și Germania, din octombrie 1883, semnat  după eliminarea lui Mihai Eminescu în 28 iunie același an - Justitiarul -  revista de investigatiiJustitiarul – revista de investigatii

Foto: Regele Carol I al României, împăratul Austriei Franz Joseph I, principele Ferdinand al României, regina Elisabeta a României, la Palatul Cotroceni, în 1896.

La sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1883, Ion C. Brătianu a avut întâlniri cu ministrul de externe Gustav von Kalnoky și Bismarck, convenind asupra textului de bază al tratatului, care a fost mai apoi negociat în detaliu. La 13 octombrie a fost definitivat.

Pe 18/30 octombrie, miniștrii de externe D. A. Sturdza și Kalnoky au semnat la Viena, în numele împăratului Franz Joseph și al regelui Carol I, tratatul secret prin care România și Austro-Ungaria se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat. Actul cuprindea un preambul și șapte articole.

După ce se menționa caracterul defensiv al alianței, cele două părți contractante își promiteau pace și prietenie, că se vor abține de la încheierea unor alianțe sau angajamente îndreptate împotriva uneia din ele și că își vor acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.

Articolul 2 stipula obligația pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României în cazul în care ar fi fost atacată iar Monarhia Dualistă obținea și ea un sprijin în cazul în care ar fi fost atacată de unul din „statele limitrofe României”, adică Serbia și mai ales Rusia.

Problemele militare urmau a fi reglementate de o convenție specială. În caz de război, părțile contractante se angajau să nu negocieze și să nu încheie pace separată. Durata tratatului era stabilită la 5 ani, începând din momentul ratificării, iar dacă nu era denunțat sau una din părți nu cerea revizuirea cu un an înainte, el se prelungea automat cu încă trei ani. Părțile își promiteau secretul asupra tratatului.

 Germania a aderat la tratat tot pe 18/30 octombrie.

Interpelat în Parlament cu privire la rezultatul călătoriei în străinătate, Ion C. Brătianu a răspuns evaziv că doar a urmărit apropierea de Germania și că nu s-a semnat vreun tratat. Actul va ieși la iveală abia în 1914.

Surse:

Gheorghe Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță : 1878-1914 , editura Științifică si Enciclopedică, București, 1979

Istoria românilor, vol VII, tom II, editura Enciclopedică, București, 2003

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, Carol I, editura Enciclopedică, București, 2010

10/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: