Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Politicianul se gândeşte la următoarele alegeri, omul de stat la următoarele generaţii.

 

 

 

 

 

 

– Otto von Bismarck –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Otto Eduard Leopold von Bismarck (n.1 aprilie 1815 – d.30 iulie 1898), om de stat al Prusiei si mai tarziu al Germaniei unite, a fost  o figură dominantă  a politicii internationale din secolul al XIX-lea.

 In calitatea sa de prim-ministru, între anii 1862 și 1890, el a fost arhitectul unificarii statelor germane in jurul Prusiei in anul 1871 si intemeietor al celui de-al II-lea Imperiu (Reich) german, devenind primul său cancelar și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890.

Diplomația lui, numită „politică realistă”(realpolitik),și modul autoritar în care conducea statul, i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).

A reușit să impună Germania ca mare putere europeană,după învingerea Frantei in razboiul franco-prusac din 1870.

  In data de  29 martie 1890 prințul Bismarck a fost  inlaturat din functia de cancelar de tanarul kaiser Wilhelm al II-lea si isi va  petrece ultimii ani departe de orice activitate politică, scriindu-și „Amintirile”.

Înainte de a muri, a fost cuprins de remușcări si  va nota în agenda sa:

„Am adus fericirea unei mari naţiuni, da, dar şi nefericirea pentru mulţi! Fără mine n-ar fi avut loc trei mari războaie. Nu ar fi pierit 80 000 de oameni, n-ar fi fost îndoliaţi taţi, mame, surori. Acum o să dau socoteală lui Dumnezeu!”

Se pare ca in acea vreme se mai puteau gasi politicieni capabili sa aiba remuscari…

Publicitate

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

Niciodată nu se spun mai multe minciuni decât in timpul războiului, după vânatoare şi înainte de alegeri.

 

 

 

 

Otto von Bismark

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Otto Eduard Leopold von Bismarck (n.1 aprilie 1815 – d.30 iulie 1898), om de stat al Prusiei si mai tarziu al Germaniei unite, a fost  o figură dominantă  a politicii internationale din secolul al XIX-lea.

 In calitatea sa de prim-ministru, între anii 1862 și 1890, el a fost arhitectul unificarii statelor germane in jurul Prusiei in anul 1871 si intemeietor al celui de-al II-lea Imperiu (Reich) german, devenind primul său cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890.

Diplomația lui, numită „politică realistă”(realpolitik),și modul autoritar în care conducea statul, i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).

A reușit să impună Germania ca mare putere europeană,după învingerea Frantei in razboiul franco-prusac din 1870.

  In data de  29 martie 1890 prințul Bismarck a fost  inlaturat din functia de cancelar de tanarul kaiser Wilhelm al II-lea si isi va  petrece ultimii ani departe de orice activitate politică, scriindu-și „Amintirile”.

Înainte de a muri, a fost cuprins de remușcări si  va nota în agenda sa:

„Am adus fericirea unei mari naţiuni, da, dar şi nefericirea pentru mulţi! Fără mine n-ar fi avut loc trei mari războaie.Nu ar fi pierit 80 000 de oameni, n-ar fi fost îndoliaţi taţi, mame, surori. Acum o să dau socoteală lui Dumnezeu!”

Se pare ca in acea vreme se mai puteau gasi politicieni capabili sa aiba remuscari…

Dosare istorice: Culisele inscăunarii prințului Carol I pe tronul lui Cuza

 

 

 

 

 

 

 

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839 , in Sigmaringen  – d. 10 octombrie 1914, Sinaia  ), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus tara după abdicarea forțată de o lovitură de stat, a domnului  Alexandru Ioan Cuza.

 

 

 

Amanuntele inscaunarii lui Carol I: piațeta in care se jucau porcii in noroi, palatul cu un singur etaj, conflictul mocnit austro-prusac si refuzul  prințului Filip de Flandra

 

Cuza Voda a fost primul. El a transformat in realitate visul de veacuri al romanilor: unirea principatelor Moldova si Muntenia, la 24 ianuarie 1859.

Deceniul in care Romania si-a dobandit independenta a inceput, insa, cu anul 1866, atunci, cand, o coalitie la care nimeni nu se gandea, formata din conservatori si liberali radicali, l-a fortat pe Cuza sa abdice.

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820 la Barlad , in Principatul Moldova -d. la 15 mai 1873 la Heidelberg, in Germania)  a fost primul  domnitor al Principatelor Unite și al statului național Romania.   La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al tarii Romanesti  înfăptuindu-se astfel unirea celor doua tari romane.

 

 

Pe cine aducem in loc?

 

 

Situatia politica din Europa era extrem de complicata. Razboiul austro-prusac plutea in aer.

Daca Principatele ar fi amanat decizia privind aducerea inlocuitorului la scaunul lui Cuza, atunci, in eventualitatea unui razboi, in mod sigur una dintre puterile combatante nu l-ar mai fi recunoscut.

La Conferinta de la Paris, din 1866, care a inceput in martie si s-a incheiat subit, pe 11 iunie, atunci cand a izbucnit razboiul austro-prusac, chestiunea romaneasca era ultima grija pentru Marile Puteri.

Franta, care a sustinut unirea Principatelor, analiza acum posibilitatea ca Austria sa-i cedeze Italiei Venetia si sa primeasca, in schimb, Principatele.

Marea Britanie urmarea mentinerea integritatii Imperiului Otoman, sustinea cauza romanilor dar voia sa preintampine o criza internationala. Rusia voia separarea Principatelor, dar nu voia sa se pozitioneze ca un adversar al idealurilor nationale promovate de Ortodoxia balcanica.

Austria s-ar fi alaturat Turciei si Rusiei, dar voia sprijin francez in viitorul razboi pe care avea sa il poarte impotriva Prusiei.

Astfel ca Marile Puteri, indecise fiind, au lasat totul pe mainile romanilor.

 

 

Tentativa inscaunarii contelui Filip de Flandra

 

 

 

 

Printul Filip, conte de Flandra (1835-1905). A refuzat tronul Romaniei .

 

 

Liderii loviturii de stat au format imediat un guvern provizoriu iar puterea domneasca a ajuns in mainile unei Locotenente Domnesti, formata din Nicolae Golescu, Lascar Catargiu si Nicolae Haralambie.

Majoritatea conservatorilor si a liberalilor tinea sa aduca pe tron un principe strain. Prima alegere a fost Contele Filip de Flandra, dar s-a dovedit a fi o alegere neinspirata.

Locotenenta Domneasca reusise sa starneasca furia nu numai a Turciei, ci sa nemultumeasca si Rusia si Austria, ba chiar si pe Napoleon al III-lea! Motivul nemultumirii lui Napoleon era foarte simplu.

Filip de Flandra era nepotul Regelui Ludovic Filip iar Casa de Orleans era pretendenta la tronul Frantei. In plus, Filip era o persoana total apolitica si, tinand cont de presiunile din culise, acesta a renuntat.

La 23 martie 1866, Guvernul roman lua la cunostinta decizia adoptata in timpul Conferintei de la Constantinopol. Domnitorul Pamantean trebuia ales de Parlament iar daca separatistii Moldoveni vor vota impotriva Unirii, atunci cele doua Principate trebuiau sa se separe.

Prusia, Anglia, Italia si Franta acceptasera, de forma, ultimatumul dat de Turcia, care era sustinuta de Rusia si de Austria.

Intre Locotenenta si Guvern situatia era exploziva. Mesajul lui Ion Balaceanu a ajuns la timp si situatia s-a dezamorsat: el este cel care a citit celebra telegrama in care s-a pronuntat, pentru prima data, numele lui Carol de Hohenzollern.

Carol era ruda cu Napoleon al III-lea si acesta a incercat sa il apropie de Curtea sa printr-o casatorie cu Ana de Murat. Napoleon avea o slabiciune pentru Carol si a tinut piept tuturor piedicilor venite de la familia Bibestilor, prin principele de Ney si maresalul Rondon.

 

 

 

 

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821  – d. 16 mai 1891 ),  om politic român liberal,  membru de onoare (din 1888) al Academiei Romane.

 

 

Interventia lui Bratianu

 

 

 

La 30 martie, Ion Bratianu se afla la Dusseldorf si a cerut o audienta printului Carol Anton de Hohenzollern.

Audienta i-a fost acordata pentru 31 martie si a tinut 3 ore, timp in care Bratianu a vorbit despre situatia politica de la Bucuresti.

Principele Carol I i-a raspuns lui Bratianu ca se afla din intamplare la Dusseldorf si ca avea sa se intoarca la regimentul sau din Berlin. Carol I era un patriot convins si nu voia sa isi paraseasca tara, mai ales ca razboiul austro-prusac se apropia.

Bratianu nu s-a multumit cu acest refuz si i-a cerut colonelului von Rauch o intrevedere intre patru ochi cu Carol I.

Seara, in jurul orei 18:00, Bratianu i-a inmanat lui Carol I coroana si l-a informat despre situatia din Principate timp de alte doua ceasuri. Carol I l-a refuzat pe Bratianu si de aceasta data, intrucat i-a marturisit ca nu se simtea in stare sa faca acest pas.

Carol, asadar, nu i-a facut nicio promisiune lui Bratianu. In dimineata zilei de 14 aprilie, atunci cand se afla la masa cu camarazii sai, Printul a aflat, citind ziarele, ca “Locotenenta si ministerul au propus, prin afise lipite pe strazi, candidatura la tronul Romaniei a principelui Carol de Hohenzollern sub numele de Carol I.”

Carol a ramas socat atunci cand a citit. Evident, in spatele acestor treburi era Bratianu. Colonelul von Rauch il instiinteaza pe Carol I ca trebuie sa se prezinte la Dusseldorf, pe 16 aprilie, la Carol Anton.

 

 

Cine s-a aflat in spatele candidaturii lui Carol.

 

 

Meritele si le-au insusit trei femei puternice, care au reusit sa il convinga pe Napoleon al III-lea de utilitatea acestui demers.

Este vorba despre Hortense Cornu, care era “sora de lapte” a lui Napoleon, baroana de Franque, o apropiata a familiei de Hohenzollern si Mathilde Drouyn de Lhuys, sotia ministrului de Externe al Frantei si prietena baroanei de Franque.

In plus, Familia de Hohenzollern se inrudea atat cu Casa Regala franceza cat si cu cea prusaca, iar Carol se bucura, evident si de afectiunea lui Wilhelm I.

Parisul si Berlinul erau, in principiu, de-acord pentru aceasta numire iar Londra a acceptat tacit.

Pe 30 martie 1866, Bratianu s-a dus la Dusseldorf pentru a avea aprobarea Principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorului provinciei renane, pentru ca fiul sau, Carol I, sa primeasca vacanta Coroana.

Singurul care sovaia a fost Wilhelm I, dar Bratianu s-a grabit sa anunte la Bucuresti printr-o telegrama ca Principatele unite vor avea un nou rege, in postura lui Carol I.

Proclamatia a fost adusa la cunostinta poporului si s-a organizat un plebiscit al carui rezultat a fost fara echivoc: 685.969 voturi pentru si doar 224 de voturi contra.

 

Situatia politica din tara: un haos generalizat

 

 

Intre Locotenenta si Guvern era un conflict total. Premier era Ion Ghica si era destul de legat de Poarta Otomana. Locotenenta Domneasca il banuia ca vrea sa urzeasca un complot la Constantinopol si sa il inscauneze in Principate pe fostul bey de Samos.

Opozitia a atacat violent guvernul si s-au dizolvat Corpurile Legiuitoare.

Tineretul liberal si cel conservator spuneau ca scopul aducerii lui Carol va genera “ascunse proiecte de negustorii si samsarlacuri pe spinarea Romaniei.” In plus, la Iasi, a avut loc pe 3 aprilie 1866 o miscare separatista puna la cale de o serie de boieri nesabuiti.

 

Sfatul lui Bismark

 

 

La 30 martie, atunci cand Bratianu i-a propus lui Carol I tronul Principatelor, acesta nu a dat un raspuns pozitiv din prima, fiind nesigur ca va reusi sa conduca o tara despre care nu stia mai nimic.

 

 

 

 

 

Otto Eduard Leopold von Bismarck   (n. 1 aprilie 1815 –  d. 30 iulie 1908) om de stat al Prusiei/ Germaniei  de la sfârșitul secolului al XIX-lea,   și o figură dominantă în politica  mondiala din a doua parte a  secolului al XXIX-lea si inceputul se. XX.

Bismark era la vremea aceea ministru-prezident al Prusiei iar Carol a decis, intr-un final, sa accepte provocarea fara a avea acceptul reprezentantilor Marilor Puteri, care atunci se aflau la Paris pentru o conferinta.

In Germania, regele Wilhem I tot amana momentul unui raspuns, intrucat se temea sa nu indispuna Rusia pe care voia sa conteze in perspectiva unui razboi austro-prusac. Bismark l-a luat deoparte pe Carol si i-a explicat ca cel mai bine era sa ii puna pe toti in fata faptului implinit.

Daca nu ar fi reusit in demersul sau, Bismark l-a linistit pe Carol spunandu-i ca o sa isi aminteasca toata viata “de aceasta lovitura ca o aventura picanta.”

La 19 aprilie, Bratianu era insotit de Carol Davila la Dusseldorf iar printul Carol le-a comunicat acestora decizia de a-i urma in noua patrie, pe care avea sa o conduca pana in 1914. In tara, Adunarea Constituanta a aprobase plebiscitul cu o majoritate de 110 voturi dintr-un total de 116.

 

Mai 1866

 

Drumul viitorului Rege – O călătorie cu emoţii şi o primire festivă

 

 

 

 

Printul Carol I

Asadar, după înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în urma complotului din noaptea de 11/12 februarie 1866, s-a căutat un nou domnitor, dintr-o dinastie străină.

Acesta a fost găsit de Ion C. Brătianu în persoana prinţului Carol-Ludovic de Hohenzollern,  în vârstă de 27 de ani, fiul guvernatorului Renaniei, rudă cu regele Wilhelm I al Prusiei.

După o discuţie cu cancelarul Otto von Bismarck, prinţul a decis să pornească spre România, incognito, deoarece urma să treacă prin Austria, ţară cu care Prusia se afla în preajma războiului.

El era ofiţer prusac şi ca atare considerat inamic, putând fi luat prizonier sau chiar împuşcat.

În ziua de 29 aprilie (stil vechi) s-a deplasat în Elveţia, la Zurich, unde a obţinut un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”.

Semnalmentele înscrise în paşaport erau: „ochi albaştri, păr negru, nas vulturesc, mustăţi şi barbă mijind pe obraji, statură sveltă”.

Însoţit de consilierul von Werner şi de şambelanul Mayenfisch, prinţul a plecat cu trenul în ziua de 3 mai pe ruta Augsburg – Munchen – Salzburg – Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece).

La Salzburg a avut mari emoţii. Cităm din memoriile sale:

„Trecând de Rosenheim, trenul ajunse la Salzburg, graniţa dintre Bavaria şi Austria. Cu inima palpitând, prinţul coboară în gară. Toţi călătorii trebuiseră să părăsească vagoanele şi prinţul îşi făcu drum pe peronul plin de oameni spre sala de aşteptare.

La intrare fu oprit de un funcţionar vamal care trebuia să vizeze paşapoartele. Pe un ton nepoliticos, întrebă pe prinţ cum îl cheamă.

Domnul de Werner, care venea îndată după tânărul domn, întinse funcţionarului sacul său de voiaj, zicând: „Am să declar nişte ţigări!”.

În grabă, prinţul uitase ce nume adoptase. Îşi scoase însă paşaportul şi-l întinse funcţionarului nepoliticos. Din fericire, era cu ochelarii pe nas.

Între timp, mulţimea îl silea să treacă în sala de aşteptare şi se aşeză cu dl. von Werner la o masă, să guste ceva. Nişte ofiţeri austrieci intraseră atunci în sală şi prinţul recunoscu pe câţiva din Regimentul  „Regele Belgiei”  cu care fusese, în anul 1864, în Silezia.

Se ascunse îndărătul unei gazete şi părea cufundat în citire, pe când ofiţerii se plimbară de două ori pe lângă masă.

În sfârşit, se dădu semnalul urcării în tren. După ce prinţul şi însoţitorii săi asistaseră la o revizuire superficială a bagajelor şi-şi reprimiră paşapoartele pe peron, îşi luă fiecare locul, şi anume prinţul într-un vagon de clasa a doua, plin de lume, cam dubioasă, amestecată.

Înainte de plecarea trenului, funcţionarul cu paşaportul intră fără veste în vagonul în care se afla prinţul. Acestuia i se păru că el ar fi obiectul examenului atent al funcţionarului, şi când îl văzu pe urmă însemnându-şi ceva în carnet, trebui să se teamă că funcţionarul bănuise ceva şi acum avea de gând să raporteze despre dânsul la Viena, ca să fie observat acolo. La ora 6 seara, trenul plecă din Salzburg.

Călătoria prin noaptea foarte răcoroasă era chinuitoare pentru prinţ şi i se părea nesfârşită. Gândul că îndrăzneaţa-i întreprindere putea să nu izbutească nu-l lăsa să doarmă şi se ocupa cu cumpănirea tuturor eventualităţilor, ca să fie pregătit la orice.

Fără alte incidente şi emoţii, prinţul Carol a ajuns cu bine la Baziaş. Aici  a trebuit să aştepte două zile vaporul pentru a trece Dunărea la Orşova, pe pământ românesc.

Solemnitatile primirii au inceput la Baneasa, dupa ce printul Carol I, trecand prin tara, fusese aclamat de multimi in toate orasele mari.

Dupa primirea de la Baneasa, acolo unde l-au intampinat pe viitorul Rege 30.000 de oameni, Carol I, alaturi de generalul Golescu si de Ion Ghica au pornit spre oras, intr-o trasura care era trasa de sase cai.

 Era 8 mai 1866 şi peste două zile avea să ajungă în Bucureşti, pentru a depune jurământul în faţa Adunării Deputaţilor şi Senatului în calitate de domnitor al României.

 

 

 

Cum si-a luat Printul Carol in primire “castelul”.

 

 

 

Convoiul princiar a ajuns la Mogosoaia, acolo unde pavajul strazilor era ingrozitor iar casele erau de o modestie absoluta, dar erau gatite pentru aceasta zi de sarbatoare.

La un moment dat, in dreptul uneia dintre casele pe langa care se indrepta convoiul se afla o garda de onoare.

Dialogul dintre Golescu si Printul Carol a fost memorabil.

A fost primul contact cu adevarat al lui Carol cu noua lui tara, pe care avea sa o reformeze din temelii in cei aproape 50 de ani de domnie.

Printul Carol: Quést – ce qu’il ya dans cette maison?
Gen. Golescu: C’est le palais…
Printul Carol: Ou est le palais?

 

 

Dupa aceasta intrebare, Golescu nu a mai avut curaj sa raspunda si doar a aratat cu degetul spre o casa cu un etaj, modesta, care a fost resedinta domnitorului Cuza si ale carei ferestre dadeau spre o piateta murdara, in care porcii se jucau in noroi.

Printul a ramas inmarmurit si nu a mai scos un cuvant. Dupa cum se arata in primul volum al Memoriilor lui Carol I, “palatul a fost la inceput o casa particulara a familiei Golescu si, dupa ce a servit, pe rand, ca scoala militara, cazarma, spital si comandament, a fost transformata in resedinta princiara.”

Camerele erau de proportii placute si au fost mobilate cu mobila cumparata de la Paris.

Von Mayenfisch si von Werner, insotitorii lui Carol, au luat in primire camerele din sud, acolo unde locuise Cuza si unde fusese arestat in noaptea de 11 februarie 1866, atunci cand a fost silit sa abdice.

Pe 10 mai 1866, intreaga Europa lua la cunostinta numirea Printului Carol I in fruntea Principatelor.

Asa a inceput dinastia Hohenzollern in Romania.

 

 

Lupta pentru modernizarea României.

 

 

 

 

Înainte de a domni 48 de ani, Carol I, figura fundamentală a României moderne, a fost forţat să treacă prin furcile caudine ale intrigii şi neîncrederii româneşti.

„Puţin simpatic” la instalarea pe tronul de la Bucureşti, primul monarh inaugurează, odată cu domnia sa, şi o graniţă invizibilă, în tranşeele căreia s-au purtat nenumărate bătălii în ultimii 146 de ani.

E graniţa dintre consecinţele mici ale isteriei şi cele mai ample, ale istoriei, strâns legate în România.

Ca să ajungem la Carol I, întemeitorul statului român modern, şi să înţelegem cât de adâncă este falia care a separat vechea Românie de cea nouă, trebuie să începem cu sfârşitul.

In anul 1914, „Noua Revistă Română” a lui Constantin Rădulescu-Motru, ediţia din 12-19 octombrie, publica pe prima pagină un  necrolog.

Numele Regelui Carol I, era scris cu majuscule.

Finalul textului: „Cu toată relativitatea măririlor istorice, amintirea lui Carol I va fi în veci respectată de neamul românesc. Nu va fi el Carol Cel Mare, fiindcă opera lui va fi desăvârşită de alţii, va fi totuşi Carol Cel cumpănit la fapte, cum n-a mai fost altul pe tronul Ţărilor Româneşti”.

La 1914, în România, încă mică, era inteleasa  lucrarea şi moştenirea marelui rege abia dispărut. „Noua Revistă Română” nu era un oficios, dimpotrivă.

La fel cum nu era nici mai celebra „Convorbiri literare”, al cărei număr zece din acelaşi octombrie 1914 avea pe copertă un Carol îmbătrânit, privind deja de dincolo, din istorie.

Duiliu Zamfirescu semnează articolul-ferpar din deschiderea revistei.

„Acum dinastia este a noastră. Regele este al nostru.El a mers să se amestece cu ţărna Domnilor pământeni, cu Basarabii şi Muşătenii, cu suliţarii de la Rovine şi de la Călugăreni, cu plămada daco-romană, ce atât de viguros încolţeşte peste tot”, scria prozatorul. Şi promitea, în numele generaţiilor viitoare: „Vom învăţa pe fiii noştri să venereze memoria Sa”.

Finalul este, din nou, în tuşe groase:

„Cel ce scrie aceste rânduri se simte mic, este zdruncinat până în temeliile vieţii sale, faţă de mărimea unui suflet cu adevărat regal, închinat în întregime patriei – fără bucurii violente, fără patimi, îngrijorat pururi de ce va fi mâine pentru România”.

48 de ani ! Cine ar fi crezut în mai 1866 că tânărul Hohenzollern, care fusese agreat de elitele locale şi de Marile Puteri să fie noul domnitor al Ţărilor Române, va rezista 48 de ani?

A fost cea mai lungă şi mai rodnică domnie din istoria românilor.

 Şi totuşi, atunci, la început, Carol n-a fost nici Mare, nici demn să stăpânească peste plămada daco-romană, ci prea puţin simpatic cafenelelor din Bucureşti, aşa cum notează generalul Theodor Văcărescu în memoriile sale publicate chiar în 1914, ca omagiu postum adus suveranului dispărut. Iată cum debutează, deci, România modernă: cu o ceartă între ambiţioşii locali, cu un monarh depresiv şi resemnat, şi, în final, cu o republică de toată frumuseţea la Ploieşti.

 

 

O luptă a liberalilor „roşii”

 

Recursul la istorie şi la istorici. Titu Maiorescu descrie în a sa Istorie politică primii ani ai domniei lui Carol I:

„Adevărata greutate a situaţiei interne era lipsa oricărui simţământ dinastic la poporul român, deprins de atâtea generaţii cu domnii efemere, indiferent la desele schimbări ale indivizilor de la tron, mai indiferent acum în urma răsturnării lui Cuza-Vodă”.

„Monstruoasa coaliţie” (vremelnica unire între conservatori şi liberali pentru detronarea lui Cuza), a fost mai fragilă decât credem.

Explicaţia este necesară, însă insuficientă. Cauza adâncă a faliei care a marcat primii ani ai domniei lui Carol I a fost alta: liberalii (generaţia 1848, „roşiii”, care în zilele noastre ar fi trecut drept stângişti redutabili) nu depăşiseră faza revoluţionară.

Trăiau în trecutul recent, în vremea ambiţiilor răzvrătite, la intersecţia aceea unde orice liberal european autentic se simţea Giuseppe Mazzini (n.r. – revoluţionar italian).

Mai departe, Theodorian-Carada, completându-l pe Maiorescu în „La centenarul primului rege”:

„În 1866 trăiau încă şase foşti domnitori şi vreo 20 de beizadele, fiecare cu ambiţiile şi speranţele sale”.

Şi ce ambiţii! Alexandru Ioan Cuza, de pildă, a fost ales (de două ori!), în absenţă, deputat şi însuşi Carol I l-a rugat să revină din exil, asigurându-l că va fi posibilă o colaborare între ei. Cuza, însă, nu a revenit.

Ca să câştige încrederea scenei politice româneşti, Prinţul Carol (România avea să devină Regat abia în 1881, la patru ani de la cucerirea independenţei faţă de Imperiul Otoman) a îmbrăcat şi haina mondenului, a dat baluri şi recepţii, a fost prezent, s-a afişat.

Însemnările sale zilnice (Memoriile i-au fost republicate recent) ni-l arată însă singur şi cuprins de deznădejde.

Scria des acasă, tatălui său, cerându-i sfatul: ce să facă aici, în ţara asta, unde totul se mişca lent, se construia greu şi se dărâma repede.

Un psiholog care ar avea înclinaţii spre lectura istorică şi ar citi „Memoriile” ar putea pune chiar crudul diagnostic „depresie”.

Carol era, deci, deprimat şi îi cerea sfatul tatălui său, care l-a povăţuit întotdeauna să lupte până la capăt: un Hohenzollern nu renunţă niciodată.

 

 

În ţara lui alde Manolache Costache-Epureanu

 

 

 

 

 

 

 

 

Apogeul crizelor anti-monarhice, un fel de culme a disputelor de cafenea, este august 1870, cu a sa „Republică de la Ploieşti”.

Până atunci însă se cuvine consemnată succesiunea guvernelor: întâi liberalii, sub conducerea lui Constantin Al. Creţulescu, cu Ion C. Brătianu la Interne, apoi un Guvern Ştefan Golescu, urmat de un Guvern Nicolae Golescu, plus un Cabinet Dimitrie Ghica şi un Guvern General Alexandru G. Golescu.

După cinci echipe ministeriale în patru ani, august 1870 i-a prins pe români cu un Cabinet condus de conservatorul Manolache Costache-Epureanu.

Instalat în aprilie ’70, Manolache Costache se remarcase ca unul dintre cei mai acerbi critici ai Legii Agriculturii, dată pe vremea lui Cuza. Interpelat de Kogălniceanu, care i-a bătut obrazul, amintindu-i că deţinea funcţia de ministru în perioada de glorie a Domnului Unirii, liderul conservator a răspuns, în dulcele stil clasic românesc, că nu mai era acelaşi.

Ţara, ţara, domnule!, se schimbase şi oamenii ar fi trebuit să fie alţii, noi.

Ce a fost „Republica de la Ploieşti”? Ce putea să fie în ţara lui Manolache Costache-Epureanu? Bineînţeles, o comedie. Pentru lămurire putem consulta oricând dramaturgia lui Ion Luca Caragiale.

Politic se explică aşa: reacţia liberalilor radicali la echilibrul domnitorului, care nu îi prefera conservatorilor şi liberalilor moderaţi.

Da, acesta este adevărul: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada şi alte figuri patinate de timp au vrut să îl debarce pe Carol I.

Paharul nemulţumirilor populare faţă de Carol I includea şi „Afacerea Strousberg” (scandal politico-financiar legat de concesionarea construcţiei de cale ferată Bucureşti-Roman unui consorţiu prusac) şi stabilirea unei rente prea-îndestulătoare pentru soţia Principelui Carol, Elisabeta de Wied (Carmen Sylva).

 

 

„Pe băncile şcoalei lui 8 August”

 

Contextul internaţional: războiul franco-prusac început în 1870, despre care revoluţionarii de la ’48 credeau că se va termina cu victoria Parisului.

Oricine deschide astăzi o carte de istorie, riscă o criză de râs: conflictul s-a sfârşit în 1871 cu Wilhelm I al germanilor încoronându-se în „Sala Oglinzilor” la Versailles!

Cine să anticipeze, însă, asta la marginea Europei, unde ziarul lui C.A. Rosetti, „Românul” („Romanulu”, în limba de la 1870), falsifica starea de facto de pe front în cronicile trimise din Franţa.

„Braţul armat” al „Republicii de la Ploieşti”, colonelul Alexandru Candiano-Popescu, explica în memoriile sale că în ţară majoritatea covârşitoare a populaţiei şi a elitei era pro-Franţa şi că în contextul unei victorii a Parisului s-a considerat că nu e bine să ne prindă pacea cu prinţ prusac pe tron: „La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit.

Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda”, scrie cu uşurare colonelul, ani mai târziu, fericit că propria revoluţie eşuase lamentabil.

 

 

 

 

 

 

Candiano – Popescu a devenit ulterior, dintr-un radical anti – Carol, un apropiat al Regelui, căruia militarul-poet i-a scris chiar şi ode exaltate, reprezentative pentru spiritul personajului:

„Te-am văzut întâiu’n pilde şi’n a legei apărare,/ Mare’n sfat şi’n bătălii,/Şi-a Românului urare,/ Este: «Tu, Carol Cel Mare,/ Al românilor să fii»”.

Publicist, dar şi războinic, Candiano s-a remarcat în Războiul de Independenţă faţă de Imperiul Otoman, participând la cucerirea Griviţei. A luptat, a murit cu ei de gât – la figurat, desigur – pentru Rege.

 

Tatăl lui Carol I: Mai rabdă-i pe români !

 

Înapoi la august 1870! Guvernul i-a arestat pe complotişti, inclusiv pe generalul N. Golescu şi pe bătrânul Ion Brătianu. Planul a fost aşa: mişcarea ar fi trebuit să izbucnească simultan în şapte localităţi (în afară de Ploieşti – la Craiova, Bucureşti, Tecuci, Brăila şi Buzău).

Complotiştii mizau pe trupele de la Furceni, masate undeva între Tecuci şi Focşani. Şi de acolo, de la Furceni, spre Capitală! Miza era clară: detronarea Principelui Carol şi numirea unei Regenţe.

„Românul” şi-a ţinut la curent cititorii din prima clipă, dar trebuie să luăm cu infinite precauţii cele scrise în ziarul coordonat de C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada (pe care Carol I şi l-a apropiat peste ani, oferindu-i, din 1880, funcţia de şef al proaspetei Bănci Naţionale).

Prima relatare este aceasta: „7 ore jumătate sera…

„Unu călătoru, trecându prin Ploiesci, şi sosindu în acestu momentu la Bucuresci, ne face următoarea narare asupra celor petrecute la Ploiesci: Astăzi, la ore 3 dimineaţa, toţi cetăţianii ierau în piciore, făcea se vibreze aerulu tăcutu alu nopţii, prin resunetele sele înfiorătore.

Mare adunare de poporu pe strade şi pe pieţele principali. Poporulu proclamă … nu cutezămu a spune ceea ce ni se raportă, de atâta mare gravitate ni se pare.” (n.r. – am păstrat limba si ortografia originală).

 

 

 

Actul I: intră în scenă teribilul Guţă

 

 

 

Faptele aşa cum au fost reconstituite de istorici. Intră în scenă Guţă Antonescu, supranumit, se pare că pe bună dreptate, „Grădinarul”. Guţă preia postul de telegraf.

De aici începe comedia telegramelor false. Se anunţă că Principele Carol a fost alungat şi că Guvernul este preluat de o Regenţă condusă de Nicolae Golescu.

Aşadar, nici vorbă de „Republică”, nimeni n-a pronunţat cuvântul în acea teribilă noapte de august. Prefectura locală era antamată de însuşi Candiano.

O telegramă semnată chipurile de Ion C. Brătianu a fost lecturată public. Ea îl credita pe Candiano cu puterea de a prelua şi trupele armate din judeţ.

Numai că Guţă Antonescu face şi greşeli, de ajunge dansul telegramelor false până la Bucureşti.

Capitala, alertată, trimite trupe. Golescu şi Brătianu sunt arestaţi. Ziarele vremii consemnează că la arestare bătrânul Brătianu a fost calm şi a rugat să nu i se umble prin hârtii fără rost, căci nu e un începător în ale complotului şi nu lasă semne.

 

 

 

Actul II: intră în istorie maiorul Polizu

 

 

 

Confruntat cu noul prefect Candiano, maiorul Polizu de la cazarmă refuză să-i recunoască funcţia şi nu se predă.

Vin trupele de la Bucureşti şi se termină bâlciul.

Eugeniu Carada întoarce armele, condeiul cums-ar zice, şi vine şi el la Ploesci, să acuze, să combată.

Toată lumea (mai puţin Regele) cumva reuşeşte să o întoarcă (ca la Ploieşti!) şi pupă Piaţa Endependenţei, care urma să vină.

Se ţine un proces-fantomă, la Târgovişte, toţi participanţii la „Republica-mascaradă”, 41 de inculpaţi, sunt achitaţi.

Carol I e deprimat de veste şi vrea iar să demisioneze. Tatăl său îl sfătuieşte să-i mai rabde, totuşi, pe români…

 

 

Epilog

 

 

La 23 mai 1871, Carol ţinea un discurs la deschiderea sesiunii extraordinare a Parlamentului:

„Adevărata libetate n-are nimica de-a face cu neregula şi anarhia: fără datorii nu există drepturi, fără ordine nu-i libertate”.

 

 

 

 

Bibliografie:

 

• Romania 1866 – 1947, de Keith Hitchins

• Memoriile Regelui Carol I al Romaniei

• europolitics.ro;  

• historia.ro

•  prof. univ. Dr. Ioan Scurtu