DEZVĂLUIRI: UNELE DINTRE CELE MAI MARI MINCIUNI SPUSE VREODATĂ ȘI CUM AU FOST ELE FOLOSITE DE-A LUNGUL TIMPULUI

E deja o banalitate afirmația că atât în istorie cât şi în ştiinţă falsurile abundă. Vorbim de teorii greşite cu intenţie, de artefacte, obiecte din piatră, os, sau metal, din aur şi argint, vorbim de texte de tot felul, de hărţi şi chiar de.. oameni şi animale născocite cu scopul de a prezentate ca dovezi pentru a justifica anumite creaţii ale imaginației, în istorie sau ştiinţă. Multe dintre ele au fost dovedite, dar şi mai multe aşteaptă să fie dovededite de cineva că sunt imposibile.

Există şi o serie de obiecte, scrieri şi hărţi care nu au nici o logică, sau care contravin întregii noastre cunoaşteri. Dacă primele sunt scoase în faţa reflectoarelor, introduse ca obiect de studiu ştiinţific şi şcolar, cea de a doua categorie este ascunsă şi ignorată.

Fiecare dintre noi a simţit nu o dată falsitatea unor teorii sau dovezi, uneori elaborate, alteori pline de naivitate, numai că, întrucât ne plac poveştile, misterele şi tainele ne şi bucură un strop de falsitate, mai ales dacă ea pare inofensivă.

Uneori, din lipsa oricăror altor dovezi, teorii adevărate sunt probate prin falsuri, dar în cea mai mare măsură, dovezile false nu „probează” decât teorii false.

În alte situaţii, nevoia de celebritate, sau pur şi simplu pecuniară, îi îndeamnă pe oameni să fabrice documente și probe mincinoase.

Iar exemplele sunt extrem de numeroase…

Această bătălie, împreună cu un eveniment despre care s-a spus că s-ar fi petrecut atunci, stau la baza cursei olimpice numită în timpurile noastre „maraton”.

Numele acestei competiții vine din antichitate din timpurile în care oștile regelui Persiei, Darius I, au făcut încercarea de a cuceri Grecia, înfruntând armatele ateniene pe câmpia de la Marathon.

Legenda relatează că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din oraşul Marathon până la Atena, pentru a anunţa victoria asupra Persiei în bătălia de la Marathon. În momentul în care a ajuns, acesta ar fi spus cu ultimele puteri cuvântul Nenikikamen (Am învins!), după care a murit pe loc.

Atunci când se caută sursa acestei povestiri este citat Herodot, însă în lucrarea sa „Istorii” (440 î.Hr) el nu aminteşte nici un cuvinţel despre Philippides.

Această poveste nu este decat o scriere romanţată a unui anume Luciano di Samosata, care făcuse un melanj din mai multe mituri antice. Se pare că totuși a existat un alergător celebru pentru rezistenţa sa, numit Philippdes, dar care nu are nicio legătură cu bătălia de la Marathon şi care evident, nu a murit atunci.

Mai târziu, Plutarh a reluat mitul alergătorului care vesteşte victoria şi i-a adaugat moartea mesagerului pentru a-i spori dramatismul.

În epoca modernă, deşi se spune că era la curent cu adevărul istoric, Pierre de Coubertin şi-a dat acordul cu privire la folosirea acestei legende în justificarea cursei de maraton la Jocurile Olimpice .

„Donatio Constantini” (Dania lui Constantin cel Mare) – un fals celebru menit să justifice pretenţia papilor de conducători ai lumii creştine.

Foto: Fresca anonimă din secolul al XIII-lea reprezentând „Dania lui Constantin” (Roma, Biserica Celor Patru Sfinte Coroane)

Despre „Donatio Constantini” (Dania lui Constantin cel Mare)

Timp de peste 600 ani (respectiv între secolele 9-15) Papii s-au servit de un document falsificat, cunoscut sub numele Donatio Constantini (Dania împaratului Constantin cel Mare), spre a-si justifica pretentia de de a avea un rol conducator in lumea creștină.

 Conform acestui document, Sfântul Împărat Constantin cel Mare i-ar fi acordat papei Silvestru, un drept de întâietate asupra Bisericii de Răsărit.

Rafael- Donatio Constantini

Constantin cel Mare a fost primul împarat roman care s-a convertit la creștinism și drept recunoștință pentru faptul ca papa Silvestru l-ar fi vindecat de lepra (acest episod al vindecarii imparatului Constantin de lepra de catre papa Silvestru este pus la indoiala de istorici), ar fi acordat printr-un document scris in anul 315, dreptul de domnie a papei Silvestru (si a viitorilor papi) asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean.

Așadar, conform acestui ”document”, Sfântul Împărat Constantin cel Mare i-ar fi acordat papei Silvestru, un drept de întâietate asupra Bisericii de Răsărit și ar fi recunoscut primatul spiritual al Sfântului Scaun asupra tuturor bisericilor lumii.

Ciudat, dar Donatio Constantini (cuprinzand cca 3.000 cuvinte), a fost menționat pentru prima data abia in secolul al IX- lea.

Caracterul apocrif al documentului a reprezentat una din cauzele Marii Schisme din 1054, în urma căreia Biserica Catolică s-a separat de Biserica Ortodoxă.

Cercetările ulterioare au confirmat faptul că acesta este un fals istoric, intocmit probabil in jurul anului 760, cu scopul de a sustine primatul papal.

Acest fals a constituit timp de 600 de ani o armă veritabilă de lupta în disputele aprinse privind întâietatea dintre Biserica Romei şi cea a Constantinopolului, iar apoi în lupta pentru învestitură între papi şi împăraţii romano-germani, nefiindu-i pusă la îndoială autenticitatea pe parcursul celor şase secole.

De-a lungul timpului au crescut indoielile că  acest document a fost inventat pentru a ajuta Biserica de Apus (catolică) să iși impuna autoritatea în fața celei de Rasarit (ortodoxe).

Dramaticele consecinţe ale falsului edict împărătesc

În celebra „Aurea Roma”, din 1001, împăratul german Otone al III-lea, după ce spune că Roma este capitala lumii şi mama Bisericilor, denunţă ambiţia de putere a papilor spunând că „Donatio Constantini” este un fals făcut de Curie.

În 1075, papa Grigore al VII-lea a emis Edictul „Dictatus Papae”, prin care se afirma că drepturile şi prerogativele papalităţii sunt deasupra oricărei puteri temporale, iar de-a lungul veacurilor, cine punea la îndoială „Donaţia lui Constantin” avea să fie considerat eretic şi trimis pe rug fără nici un fel de milă.

Despre consecinţele acestui fals, Dante, în geniala sa „Divina comedie” scrisă între anii 1308- 1320 , spune: „O, Constantine, de cât rău ai fost în stare, nu convertirea ta, ci zestrea ce-a luat-o de la tine primul papă”.

Mai târziu, în 1440, umanistul italian Lorenzo Valla (1407–1457), analizând limba în care a fost redactat documentul în discuţie, arată că în conţinutul lui apar anumite formulări şi titluri imperiale care nu existau pe vremea lui Constantin cel Mare, dovedind că donaţia acestuia făcută papei Silvestru este un fals grosolan.

La rândul său, cardinalul Nikolaus Krebs of Kues (1401 – 1464), cunoscut și sub numele de Nicolaus Cusanus, filosof și teolog, jurist, astronom și matematician, considerat drept cea mai importantă personalitate în cultura europeană a secolului al XV-lea, a făcut public falsul în Declaraţia prezentată la Conciliul din Basilea în 1433, observând pentru prima dată că edictul „Donatio Constantini” nu fusese amintit niciodată în lucrările istorice ale episcopului Eusebiu de Cezareea, contemporanul şi biograful lui Constantin cel Mare, care l-a şi botezat pe împărat pe patul de moarte.

Cercetările ulterioare au confirmat că respectivul document este un fals istoric întocmit mult mai târziu, probabil în jurul anului 760,cu scopul de a susţine primatul papal. Data aproximativă a elaborării acestei donaţii este considerată „vremea lui Ştefan al II-lea, poate imediat după 757, pe vremea papei Paul I (757-767)”.

Mai târziu s-a demonstrat şi faptul că vindecarea împăratului Constantin cel Mare de lepră de către papa Silvestru a fost o legendă.

Biserica Romano-Catolică a recunoscut oficial caracterul apocrif al textului (precum şi al Decretaliilor pseudo-isidoriene), abia în secolul al XIX-lea.

Istoricul Vlad Protopopescu din Australia, scria despre acest document  în revista „Neamul românesc”:

„În virtutea acestui fals, papii şi-au afirmat dreptul de a decide în toate treburile bisericeşti, trecând peste toate deciziile luate prin consens de către întreaga Biserică, fabricându-şi şi un drept canonic nou, complet opus celui al Bisericii universale, cu scopul de a se consacra abuzurile papilor…

În virtutea acestor falsuri, papii şi-au arogat dreptul de a numi episcopi în tot locul, de a unge regi şi împăraţi, de a trece peste orice lege, de a declara ce este dreaptă credinţă şi de a condamna pe oricine li se opunea…

În 1239 ajungea la Paris coroana cu spini a Mântuitorului. Cu amendamentul că erau deja mai… multe! Grigore din Tours, Sf. Germain, Carol cel Mare şi catedrala din Pisa aveau câte una!

Până în anul 1969, Academia Pontificală de Arheologie (!!!) făcea precizări cu privire la venerarea unui …scaun!

Era vorba de scaunul lui Sfântul Petru despre care în acel an a fost nevoită să îi recunoască adevărata provenienţă și anume tronul încoronării din 875 a lui Carol cel Mare. Scaunul Sf. Petru (în latină Cathedra Petri ) este un tron de lemn, pe care legenda medievală îl identifica cu scaunul episcopal care a aparținut Sfântului Apostol Petru, primul episcop al Romei și Papă.

În realitate, ceea ce se păstrează este un artefact al secolului al IX-lea, donat în 875 de regele francilor Carol al II-lea cel Pleșuv (n. 13 iunie 823 d.Hr. – d. 6 octombrie 877 d.Hr.), Papei Ioan al VIII-lea, cu ocazia venirii sale la Roma pentru încoronarea sa ca împărat.

Tronul lui Carol cel Pleșuv s-a identificat apoi cu scaunul Sf. Petru și a fost păstrat ca o relicvă în Bazilica Sf. Petru din Vatican.

O copie a scaunului de lemn este, de asemenea, expusă în Muzeul de Istorie a Artei – Tesoro di San Pietro , cu intrare din interiorul bazilicii. Numele „cathedra” derivă din termenul latin cathedra , care indică scaunul episcopului (scaunul pe care se așează episcopul).

 În 2012, Papa Benedict al XVI-lea a descris scaunul ca „un simbol al misiunii speciale a lui Petru și a succesorilor săi de a îngriji turma lui Hristos, păstrând-o unită în credință și în caritate”.

În anul 1940, Papa Pius al XIII-lea a ordonat efectuarea de săpături ample în catacombele de sub Basilica San Pietro unde este descoperit scheletul .. Sfântului Petru, însă în 1950 totul va fi retractat, pentru ca 18 ani mai târziu să se precizeze faptul că, sub San Pietro au fost găsite două schelete…ale Sfinţilor Petru Pavel!!

Aventurierul, omul de afaceri și arheologul amator extrem de controversat Heinrich Schliemann, era fascinat de Homer, a învăţat greaca veche, convins că Iliada vorbește despre fapte care s-au întâmplat cu adevărat, că Războiul Troian a existat, cum a existat și cetatea Troia.

Foto: Heinrich Schliemann

Și chiar dacă oamenii de știinţă ai vremii l-au desconsiderat, a dovedit lumii uluite că, mergând pe urmele lui Homer, poate descoperi tezaure de neimaginat, cetăţi măreţe și însăși Troia, chiar dacă Troia lui Schliemann s-a dovedit altă Troie, iar Troia lui Homer a fost în mare parte distrusă tocmai de săpăturile brutale ale lui Schliemann.

A facut-o luând ca repere indicaţiile lui Homer din Iliada şi Odiseea şi norocul îi surâde, reușind una dintre cele mai celebre descoperiri arheologice din istorie.

Cu toate că nici până astăzi nu poate fi atestată ca fiind Troia, cetatea descoperită de Schliemann a fost şi încă este o adevărată mină de aur pentru arheologi.

Au fost identificate mai multe straturi de locuire ( Troia I – Troia IX), bogate în construcţii şi obiecte. Nici nu se putea alfel, fiind vorba de un spaţiu tracic, locuit din vremuri imemoriale. Arheologul amator Schliemann avea însă fixaţiile sale legate de opera lui Homer.

Nu l-a mulţumit descoperirea oraşului, aşa cum credea el cu certitudine, ci a vrut să găsească şi mormintele eroilor homerici.

În anul 1876 a reluat săpăturile şi a descoperit şase morminte cu un bogat inventar de obiecte şi podoabe scoțând la lumina zilei faimoasele măşti de aur, împreună cu adevărate tezaure.

După aceea închide şantirul arheologic şi se întoarce în Europa.

Despre falsurile ce demonstrau prezenţa vikingilor în America înainte de Columb, despre fabricarea unor cranii din cristal, devenite mai apoi ..artefacte extrem de valoroase, despre inventarea unui trib întreg în 1971 de către un filipinez care dorea să îşi demonstreze astfel o teorie antropologică și despre altele şi altele, vom vorbi cu altă ocazie.

Surse:

“Stăpânii timpului” de Dan Elias apărut la editura ELIAS EXPRES 2010

Marian Coman, Dominium şi Ecclesia în Occidentul Medieval, Bcurești, Editura Universității din București

https://www.voci.ro/falsuri-ale-istoriei-si-stiintei/

Publicitate

Tăblițele de la Sinaia intre istorie si legendă.VIDEO

Tăblițele de la Sinaia reprezintă un set de tăblițe din plumb, descoperite cu ocazia săpării fundației castelului Peleș,scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, în alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini.

Se presupune că aceste artefacte arheologice ar fi o cronică a dacilor, pentru ca menționează nume de regi daci și toponime dacice. 

 

 

 

 

Povestea acestor tablite a fost invaluita de mister inca de la bun inceput, ca nimeni nu stie de unde au aparut, cine le-a adus si nici cine ar fi putut sa le produca.

Orice incercare de a strapunge ceata misterului, de a afla cum au ajuns aceste obiecte in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti a esuat.

De fapt, cel mai misterios lucru este chiar felul in care, timp de zeci de ani, aceste placute stranii si povestea pe care ele inca nu au spus-o, au reusit sa evite  orice fel de studiere stiintifica adecvata.

Incredibil, dar timp de aproape o suta de ani, nu au fost nici macar inregistrate ca obiecte de inventar, astfel ca multe dintre ele au disparut, poate pentru totdeauna !

Se spune ca au fost în număr de aproximativ 300 de bucăţi, făcute din aur, care ar fi fost copiate în plumb la cererea Regelui Carol I, care şi-ar fi dat seama de importanţa istorică pe care ar fi putut să o aibă  descoperirea lor, iar apoi originalele din aur ar fi fost topite şi vândute.

Prof. Aurora Petan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din Capitală, specialist în filologie clasică, a spus, pentru http://romaniamegalitica.blogspot.ro, că în legătură cu aceste plăcile de aur există două ipoteze:

prima – că ar fi fost topite de Regele Carol I şi folosite în vremea Războiului de Independenţă;

a doua – că cel puţin o parte dintre ele ar fi supravieţuit.

Nu ştim ce s-a întâmplat cu ele: fie au ajuns, după unele speculaţii, în Tezaurul de la Moscova, fie au fost valorificate, într-un fel sau altul.

Cele pe care le putem vedea acum nu sunt altceva decât nişte replici în plumb, scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, în alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini.

Se presupune că ar fi o cronică a dacilor – menționează nume de regi daci și toponime dacice.

Privindu-le, însă, cu luare aminte, impresia este de autenticitate.

Trimise în Marea Britanie pentru a se face analiza aliajului, plăcuţele s-a dovedit ca  sunt autentice. Ele  ne deconsipiră vechimea limbii geto-dacilor, care, revendicându-se  de bună seamă  din limba bază pelasgică, dovedeste ca  este egală în drepturi cu latina, latina şi geto-daca avand acelaşi izvor.

 

 

 

 

 

 Există acum doar 35 placute neinventariate, depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din București, de mai bine de un secol şi mai sunt încă vreo 50 risipite prin alte locuri.

Ele au constituit de-a lungul timpului subiectul unor vii controverse, pe tema autenticității lor pronunțându-se istorici și lingviști, dar și diverse persoane doritoare să contribuie la aflarea adevărului despre o presupusă cronică a dacilor.

Ideea că artefactele de la Sinaia sunt ”falsuri” a descurajat mult timp orice inițiativă serioasă de cercetare, generații întregi de istorici, arheologi, lingviști etc. ocolind subiectul, pentru a evita riscul descalificării profesionale și al oprobiului breslei.

Pentru dr. Aurora Pețan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rosetti, din București, specialist în filologie clasică, ”este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși ”toată lumea știa de existența lor”, mister pe care aceasta și-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe ”știau că a existat un tezaur de piese de aur care a fost distrus” și că, astfel, scoaterea la lumină a copiilor ar fi generat un întreg scandal.

După decenii de tăcere, plăcuțele au revenit în actualitate iar la Congresul Internațional de Dacologie din iunie 2003, istoricul Augustin Deac, care în calitatea sa de cercetător la fostul Institut de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, știa despre existența plăcuțelor dinainte de 1989, a susținut o comunicare cu titlul Enigma plăcuțelor cu scris dacic de la Sinaia, cerând autorităților să se implice în rezolvarea cazului ”dispariției tezaurului original”.

Cu acest prilej, au fost prezentate mai multe imagini cu două tăblițe aflate la Mânăstirea Sinaia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Desi  sunt considerate de multi specialişti falsuri moderne, nimeni nu le-a studiat atent până acum. 

Argumentele susţinătorilor falsurilor s-ar rezuma in principal la urmatoarele argumente:

– sunt realizate din plumb, deci cu costuri foarte mici;

– cel care le-a făcut cunoştea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei, aflate la dispoziţia oricărui om cultură din secolul al XIX-lea;

– cunoştea cărţile despre Columna lui Traian, apărute la vremea respectivă, de unde ar fi reprodus imaginile de pe tăbliţe;

– avea noţiuni de filologie;

– textele de pe tăbliţe ţin seama doar de ceea ce se cunoştea până la 1900. Tot ce s-a descoperit după această dată nu mai figurează pe ele;

– cetatea de la Cumidava, apare pe tăbliţe ca la Ptolemeu – “Comidava”-falsificatorul neavând de unde să ştie că, în 1942, avea să se descopere inscripţia de la Rasnov, în care scria “Cumidava”;

– cetatea Sarmizegetusa e reprezentată schematic. Orice castru roman sau cetate medievală ar fi corespuns la fel de bine imaginii de pe plăcuţe;

– piesele de plumb nu au fost găsite într-un context arheologic.

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe de alta parte, trebuie luate in consideratie si argumentele în favoarea autenticităţii acestora :

 

 

– Dacă ar fi falsuri, atunci ele ar fi fost făcute de un geniu enciclopedic şi vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute, caz în care, falsul, mai vechi de 100 de ani, ar aparţine şi el istoriei şi ar merita să fie studiat.

– Conţinutul este profund coerent. Are amploare şi rafinament, bogăţie de detalii.

– Plăcile fac referiri la personaje şi împrejurări necunoscute.

– Se vorbeşte despre evenimente care, la data semnalării plăcilor, nu fuseseră descoperite, cum este cazul cetăţii Sarmizegetusa.

– Existenţa unor obiecte similare în colecţii particulare a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială.

– Descoperirea în marele sanctuar de la Sarmizegetusa a unor resturi de turnare în plumb şi argint, a unor creuzete pentru topit metalul, şi a unor cantităţi mari de plumb.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

– Unii istorici cred că aceste plăcuţe sunt autentice pentru că redau   evenimente care, la data semnalării plăcilor, nu fuseseră descoperite, cum este cazul cetăţii Sarmizegetusa.

– Reprezentările arhitectonice de pe plăci sunt conforme cu ceea ce ştim noi despre arhitectura din antichitate. Numeroasele reprezentări (portrete, trofee, divinităţi, armate etc.), grupate pe epoci şi pe zone de provenienţă sunt redate foarte coerent.

Arhelogul Silviu Teodor, de la Muzeul Naţional, a grupat toate aceste imagini şi le-a introdus într-o bază de date. Rezultatul a fost surprinzător: nu există nici o inconsecvenţă.

Dacă ar fi existat un falsificator, acesta şi-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, imaginile, nebătându-se “cap în cap”, niciodată, pe nici una dintre plăci.

 

 

 

 

 

 

 

Ce spune cercetatoarea Aurora Peţan:

– Plăcile sunt autentice în conţinut. Suportul însă este, în mod sigur, plumb din secolul al XIX-lea.

– Limba din plăci nu pare să fie indo-europeană.

– Ar putea fi vorba despre o limbă preindo-europeană, de genul celei basce, care a supravieţuit asimilării indo-europene sau o variantă a unei limbi sacre, folosite numai de preoţi, în timp ce poporul folosea o altă limbă.

– Limba de pe plăcuţe are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc să fie creată. Are extrem de multă varietate. Numele lui Burebista, spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Există foarte multă variaţie fonetică şi grafică. Toate cuvintele au variante.

– Plăcuţele provin din mai multe zone şi din mai multe epoci, însă există o unitate de stil şi de redactare, ceea ce înseamnă că exista o tradiţie puternică a scrisului. Există o unitate de stil pentru plăcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele din Dobrogea.

– Funcţie de informaţii, plăcile provin de la Sarmizegetusa, de la cetăţile din Dobrogea, plăcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.

– Textele din plăci sunt scrise în proporţie de 90 % în alfabet grecesc, cu diferite variante. Există şi câteva scrieri total necunoscute. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor reprezentate pe plăci;

– Cred că Regele Carol I, când şi-a dat seama de importanţa istorică a acestor piese, a ordonat să se facă copii după ele, pentru că ar fi fost dificil să se fi dat la cercetare nişte originale din aur. Mi se pare logic să fi făcut nişte dubluri de pe aceste artefacte.

– Sutele de piese sunt extrem de elaborate şi nimeni nu a încercat, vreodată, să câştige ceva de pe urma lor, ceea ce intră în contradicţie cu logica unui fals.

“Tăbliţele de la Sinaia” s-au aflat un timp şi în zona de interes a “organelor de partid” comuniste, dar şi a Securităţii si chiar a  Elenei Ceauşescu, care ar fi  dat nişte dispoziţii privitoare la studiul lor.  

Mai mult decât atât, se pare că în cadrul Securităţii a existat şi un departament, strict secret, implicat în traficarea unor vestigii antice.

Se pare că, prin anii ’90, în jurul “Tăbliţelor” s-a mai învârtit şi Vitalie Usturoi, un personaj ciudat, aproape sigur fost agent al KGB, care, venit în ţara noastră, s-a implicat în tot soiul de afeceri derulate pe muchia legii, motiv pentru care acest personaj extrem de ciudat s-a aflat adeseori în atenţia serviciilor secrete din România postdecembristă.

Acesta susţinea cu discreţie că Academia Rusă are un program, protejat direct de preşedintele Putin, puternic finanţat, pentru studierea acestor piese.
Tot Usturoi amintea şi de un institut – Fomenko – care s-ar ocupa cu rescrierea istoriei care, până acum, ar fi fost falsificată.
În situaţia plăcuţelor, statul rus ar fi interesat într-o colaborare oficială cu partea română, nepunându-se problema cumpărării sau înstrăinării pieselor.

Se stie ca Vitalie Usturoi a abordat mai multe intituţii de stat, pe această temă, fără a i se da însă foarte mare atenţie.

El mai susţinea că pe teritoriul ţării noastre ar mai exista încă vreo trei depozite cu asemenea piese din aur: unul pe lângă Mănăstirea Tismana, altul undeva în Bucegi şi unul chiar lângă Sarmizegetusa, cel de la Sinaia fiind singurul scos la lumină.

La Sinaia ar fi existat 240 de piese, multer copii de pe ele aflându-se în depozitele mai multor instituţii. Informaţia este plauzibilă, pentru că se ştie de la persoane din Sinaia că unele copii au ajuns la profesorii Nicolăescu Plopşor, Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice.

Activitatea lui Vitalie Usturoi pe teritoriul României este destul de dubioasă. Greu de spus ce este adevărat şi ce este fabulaţie în afirmaţiile lui. Interesant este faptul că încercările de a intra în contact cu persoanele care studiază misterul plăcilor de plumb de la Sinaia coincide cu o altă acţiune în care au fost antrenaţi tot foşti ofiţeri ai KGB.

Este vorba despre încercarea de contactare a unor persoane importante din România, sau din serviciile secrete româneşti, cu propunerea de “retrocedare pe şest” a unor părţi din Tezaurul României aflat la Moscova, contra unor comisioane fabuloase.

Un prim caz este cel al lui Alexandru Mihali Dakinciuk, un foarte bun vorbitor de limbă română şi cunoscător al factorilor de decizie de la Bucureşti, fost ataşat militar în ţara noastră înainte de 1989. El l-a abordat pe fostul şef SIE, Cătălin Harnagea, propunându-i acestuia aducerea în România a Tezaurului, printr-un scenariu financiar derulat prin Banca “Albina”.

Verificările însă au dovedit că fostul lucrător KGB avea strânse legături cu mafia rusă, motiv pentru care dialogul a fost întrerupt.

Acelaşi personaj l-a abordat şi pe Viorel Hrebenciuc, dar a fost refuzat, din acelaşi motive.
Pe aceeaşi temă a mai exitat o încercare, cea a unui alt personaj misterios şi dubios, Claus Rayhle, venit în România în calitate de reprezentant al Ministerului Dezvoltării Economiei şi Comerţului din Federaţia Rusă.

El a contactat mai multe persoane oficiale cu care spera să aranjeze o repatriere a unei părţi din Tezaurul României, dar nu a primit nici un răspuns. El este cel care, ulterior, a furnizat informaţii pe această temă unor ziarişti români.

Profesorul Virgiliu Copaci are  o ipoteză paralizantă. Conform informaţiilor pe care le deţine, în arcul carpatic, sugestiv şi simbolic numit “Grădina Maicii Domnului”, ar fi fost creat alfabetul carpatin, care avea 144 de semne şi se numea karunic. Astăzi, acest alfabet ar fi decriptat doar de slavonişti, deoarece slavona şi-ar avea rădăcinile în limba care a creat acest alfabet.

Vechimea lui ar fi de 6.000 – 7.000 de ani, poate chiar mai mult. În acest alfabet ar fi scrise “Santi Vede Perun”, nişte tăbliţe care încă s-ar mai găsi în Carpaţi. Autorii lor ar fi reprezentanţii unei civilizaţii foarte evoluate, care ar fi ajuns aici şi care ar fi lăsat mai multe urme ale existenţei lor. Pe marginea acestor tăbliţe, mai multe puteri străine ar desfăşura ample cercetări secrete.

Domnul profesor Copaci ne-a declarat că asemenea informaţii, nu ni le-ar fi putut spune cu 16 ani în urmă.
Conform teoriei sale, după războaiele dintre Decebal şi Traian, cete răzleţe alcătuite din dacii neîmpăcaţi cu ideea pierderii bătăliilor cu romanii, s-ar fi regrupat sub conducerea lui Mosk şi ar fi pornit-o spre est, aşezându-se în zona Arbatului, unde ar fi înfiinţat un cnezat, care, mai târziu, s-a numit Cnezatul Moskovo, apoi statul Moscova, devenit Regiunea Moscova.

Astăzi, această regiune are un statut special, de independenţă, faţă de celelalte componente administrative ale Federaţiei Ruse. Despre acest episod al istoriei Moscovei, autorităţile de la Kremlin ar interzice orice discuţie. Aşa s-ar explica prezenţa plăcuţelor de aur în Rusia.

Virgiliu Copaci este convins că o parte din piesele de aur descoperite la Sinaia se află în Tezaurul nostru de la Moscova, iar o alta în Banca Naţională a României si  este convins că numărul plăcilor descoperite la Sinaia este mult mai mare: 740 de bucăţi !

“Unele au fost din plumb aurit, altele din aur.   Nu au fost însă distruse toate, pentru că nu au fost găsite toate. Ele există în Carpaţi, depozitate în şapte locuri. La Sinaia, a fost găsit numai unul.

Dacă s-ar scoate toate, s-ar bulversa Europa” .

 

 

 

 

Surse: ro.wikipedia.org; adevarul.ro; ziaristionline.ro; adevaruldespredaci.ro; certitudinea.ro.

 

 

 

 

 

 

De falsurile propagandei sovietice nu au scăpat nici măcar fotografiile de la cucerirea cladirii Reichstagului

Foto: YouTube

 

Cunoscuta fotografie a soldatului sovietic care inalta pe cladirea Reichstagului din Berlin steagul cu secera si ciocanul l-a facut celebru pe Evgheni Kaldei, omagiat acum in capitala Germaniei printr-o retrospectiva fotografica, insa tocmai aceasta fotografie legendara este una rezultata dintr-o manipulare multipla, scrie revista germana Der Spiegel.

Kaldei a povestit mai tarziu cum, in dimineata de 2 mai 1945, s-a dus catre cladirea Reichstagului (actualul Bundestag, dupa refacere), la doua ore dupa ce ultimul comandant al zonei militare Berlin capitulase, avand asupra sa o camera Leica si un steag sovietic.

Ajuns acolo, fotocorespondentul in varsta de 28 de ani, avand rangul de locotenent in marina sovietica, a convins un soldat tanar sa urce pe acoperisul Reichstagului si sa pozeze, insotit de alti doi soldati ai Armatei Rosii.

Icoana secolului XX

Kaldei a realizat un film intreg, cu 36 de pozitii, una dintre ele reprezentand legendara fotografie, care a marcat prabusirea Reichului si a devenit o icoana a secolului al XX-lea. Dupa razboi, Kaldei a fost discriminat de regimul Stalin, pentru ca era evreu, si dat uitarii. Anul acesta, la 8 mai, urmeaza insa sa fie expuse in casa Gropius din Berlin fotografii realizate de Kaldei, redescoperite din intamplare in 1991, la Moscova, de catre artistul Ernst Volland.

 

Intrarea Armatei Rosii in Bucuresti, imortalizata

 

 

Printre fotografii se pot admira imagini din timpul cuceririi Sofiei, Bucurestilor, Budapestei si Vienei de catre Armata Rosie, precum si imagini de la caderea Berlinului, conferinta de la Potsdam si procesul de la Nurenberg sau din viata de zi cu zi din URSS, dupa razboi.

Kaldei nu era un fotograf al momentului, care a realizat numeroase fotografii documentare, caracterizate prin simplitate si excelenta in acelasi timp. Faptul ca fotografia sa cea mai cunoscuta este rezultatul unor manipulari reprezinta o pilula amara. Volland a reconstituit intr-o carte istoria acestei fotografii.  

“Uri, uri !!”

Conform acesteia, Kaldei a zburat chiar in noaptea de dupa ce a facut fotografia la Moscova. La 13 mai 1945, atunci cand fotografia a fost publicata pentru prima oara in ziarul Ogoniok, deja fusese manipulat un detaliu.

Kaldei indepartase de pe unul din negative, prin scrijelire cu un ac, ceasul de pe bratul drept al sodatului care il sustinea pe camaradul care ridica steagul sovietic, soldatul avand cate un ceas pe fiecare brat.

Realitatea era ca, in momentul cuceririi Berlinului, sovieticii jefuiau prin oras si strigau victimelor intr-o germana stricata: ‘Uri, uri (Uhren – ceasurile n.red).

In versiunea ulterioara a pozei au aparut din senin nori negri de fum pe cer iar in ultima versiune se putea vedea un nou drapel sovietic, umflat de vant. Mai tarziu, chestionat despre aceste manipulari, Kaldei raspundea scurt: urmatoarea intrebare va rog.

 

Dat afara din presa

 

Kaldei s-a nascut in 1917, in localitatea ucraineana Iusovka, denumita mai tarziu Stalino, iar apoi Donetk, parintii sai fiind lichidati la un an de la nasterea sa, in cadrul unui pogrom in care si el a fost ranit.

 

 

Evgheni Ananevici Kaldei, Berlin, 2 mai 1945

 

In 1948, a fost dat afara de la agentia de stiri Tass, reprosandu-i-se pregatirea slaba si lipsa educatiei politice, Kaldei afirmand ca a fost eliminat pentru faptul ca era evreu, acest lucru fiind valabil insa pentru jumatate din colegii sai sovietici fotografi, asa cum si de partea americana, cele mai insemnate fotografii din cel de-al Doilea Razboi Mondial au fost facute de evreul ungur Endre Friedmann, alias Robert Capa.

 

sursa: Ziua