CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Originea tracilor și izvoarele istorice. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru harta raspandirii tracilor

 

 

 

 

 

 

ORIGINEA TRACILOR

 

 

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele etnic, dar pentru a le studia originea, este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.

În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni.

Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III-II a.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la vest şi râul Ind la est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii.

La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elenii, italicii, celţii, germanicii.

În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană.

Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pre-tracice.

Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.

Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III a.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului.

Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologica Monteoru (mileniul II a.Chr.)

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul în discuţie se cristalizează etnia tracilor timpurii: la est de Carpaţi săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul intracarpatic – Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi – Suzoni, Bolde-Karaburma.

Istoricii români consideră că grupurile pre-tracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII a.Chr., atingând bazinul Transilvaniei şi Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. În Transilvania, în afară de cultura Noua, erau prezente şi alte culturi locale – Wietenberg, Otomani etc.

În urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în două faze (vârste).

Prima fază a fierului, răspândită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic (după o localitate din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 a.Chr.

O a doua fază a epocii fierului, numita La Tène (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 a.Chr. – 105 d.Chr.
La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică la sud, şi până la râul Nipru – la nord; de la Tisa Superioară – la vest, până la Marea Neagră – la Est.

Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice.

 

 

 

 

 

Imagini pentru tracii poze

 

Triburile tracilor

 

Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” şi „Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia – Trada (secolul al XIII-lea a.Chr.).

Istoricul Herodot (484-425 a.Chr.) afirmă că „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”. Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că „dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”.

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale.

Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I a.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi – tracii de nord (septentrionali).

La sud de Balcani autorii antici au menționat următoarele triburi: odrisii, brianţii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc.

Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să formeze odrisii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 a.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkes (440-424 a.Chr.).

Istoricul grec Tucidide (460-398 a.Chr.) scria că „întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi”. Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.

La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tirageţii (la gurele Nistrului), carpizii (în centrul şi nordul Moldovei), agatârşii (sciţi tracizaţi în Transilvania şi Podişul Moldovenesc), ş.a.

La mijlocul mileniului I a.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei greceşti, a tracilor de sud şi a sciţilor.

 

 

Imagine similară

 

Foto:  Tabula Peutingeriana, o hartă a nordului Dunării, realizată după retragerea romanilor din Dacia (în anul 271 e.n), care ne prezintă  un număr însemnat de așezări nord-dunărene, al căror nume are rezonanță geto-dacică, existente în secolul IV.

În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de Carpaţi. Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase.

În Codrii Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măscărăuţi, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX a.Chr. În secolele IV-II devine una din cele mai puternice forturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.

Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la „părintele istoriei” Herodot. În relatările sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 a.Chr.) el scrie despre rezistenţa opusă de geţi armatei persane.

Această împotrivire a avut consecinţe grele – geţii „au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.

Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor despre ei creşte. Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor greceşti în bazinul Mării Negre.

Pe malul dobrogean, în secolul al VII-lea a.Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), ş.a. În secolul al Vl-lea a.Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. În întregul bazin pontic, au fost create circa 90 de colonii.

Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea care a accelerat progresul populaţiei getice, în secolele IV-III a.Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare şi politice, predecesoare formării statului.

 

Limba tracilor

 

Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup (kentum) formau limbile: greacă, latină, celtă, germană).

Sunt foarte puţine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au păstrat.

O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după numele proprii toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.

Divizarea tracilor în două grupuri mari – de nord şi de sud – a stimulat diferenţierea lor lingvistică. Unii cercetători sunt de părere că este vorba de două dialecte, iar alţii, – de două limbi diferite.

Ultimii invocă argumentul că la tracii de nord, denumirile cetăţilor se terminau cu sufixul – „dava”, iar la cei de sud cu – „para”, însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se impune concluzia că limba unică a tracilor avea două dialecte.

 

 

 

 

 

 

 

http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=733%26Itemid=401

 

BIBLIOGRAFIE:

 

 

Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2006;
I.H.Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I, Editura Dacica, Bucureşti, 2008;
Hristo M. Danov, Tracia antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.545-548;
Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), trad. Sorin Paliga, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;
P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, Thames & Hudson, Londra, 1991;
Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978;
Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Editura Militară, Bucureşti, 1988;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982;
Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004;
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004;
I.I.Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
Alexander Fol, Thracian culture. Methodological problems, în Etudes historiques, tom XIV, 1990, p.9-18;
Cristian Ioan Popa, Cultura Coţofeni. Cu specială privire la Transilvania, Alba Iulia, 2009, teză de doctorat;
Christopher Webber, The Thracians 700 BC-AD 46 (Men-at-Arms), în Men at Arms, ed.Osprey, Oxford, Marea Britanie, 2001;
R.F.Hoddinott, The thracians, 1981.

06/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Există un aşa zis „gol” de 1000 de ani în istoria românilor?

 

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia, odată cu retragerea ordonată de împăratul roman Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

Unii aşa zişi istorici, au vorbit în ultimele două secole şi mai vorbesc încă, despre un adevărat gol de aproape 1000 de ani în  istoria veche a românilor.

Situaţia s-a complicat şi mai mult, atunci când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării.

De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele fiind de-a dreptul fanteziste.

 

„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că între secolele IV- XII e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

 

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

 

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au emis diferite ipoteze.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul A D Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumenta că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni, deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor şi conflictelor armate pe care le provocau.

Astfel, dacă vlahii nu luau parte la evenimente politice, nici un apăreau în documente, astfel că ţinutul pe care îl locuiau ei era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie…

 În  istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbea, despre cei care erau stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani.

Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani. Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo.

Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori, nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat, nu însemna automat că locuitorii săi erau latinofoni.

Când au apărut pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii erau localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor care ocupau văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia.

Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru.

Toate astea sunt nume vechi. Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile.

Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri.

Ăsta este adevărul istoric. Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

În secolul I, teritoriul României de astazi era acoperit de păduri în proporţie de 80%,  însemnând aprox. 18 mil ha.

În secolele X – XVIII, pădurile de pe teritoriul actual al României aveau o suprafaţă evaluată la cca 4-6 mil hectare, astfel că totuşi, circa 40% din actuala suprafaţă a României rămânea acoperită de păduri…

 

 

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbea latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure : Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă, explică istoricul Neagu Djuvara.

„ Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, a continuat istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară. Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

 

În nici un eveniment din istoria universală nu s-a întâmplat ca o populație cotropită de o putere straină, să-şi urmeze in retragere cotropitorii. 

Dovada o constituie decăderea urbană bruscă a oraşelor şi dezvoltarea unei vieţi rurale.

Au fost descoperite pietre funerare inițial păgâne, datând din primele secole creștine, care au fost inscripționate  cu semnul crucii,fapt care dovedește răspândirea timpurie a credinței creștine pe acest teritoriu.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii mai este dovedita si  de singura copie a unei harţi romane păstrate până în zilele noastre, unică de altfel, Tabula Peutingeriana.

Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizanţ, consemneaza chiar şi după retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu nume daco-gete, atât în nordul cât şi în sudul Dunării.

 

 

 

Tabula Peutingeriana

 

 

Importanţa acesteia este cu atat mai mare cu cât, Tabula Peutingeriana este o harta concepută în scopuri comerciale, dovedind prin urmare şi  o strânsă legatură economică a imperiului roman de răsărit cu populatia ramasă în fosta provincie dacică.

Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată.

Câteva din secolele IV şi V, s-au mai găsit, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală.

Interesant este si faptul ca istoricii greci si bizantini continuau sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

De exemplu, istoricul grec Zosimos mentioneaza  in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma.

Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian.

Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.

Astfel au fost constituite provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia, dar si al celui de dac.

Mai vorbim și de așezări intărite (inclusiv fosta capitală Sarmisegetusa), multe din ele pe locul fostelor castre romane, care ofereau un grad de siguranță mai mare localnicilor, de biserici paleocreștine înălțate intre sec. II-VII și mai târziu, care constituie de asemenea dovezi de necontestat ale continuităţii vieţii în Dacia, după retragerea aureliana,iar izvoarele bizantine din secolul al V-lea, amintesc de  limba neolatina vorbită de protoromâni.

Romanii nu au ocupat militar nici un sfert din teritoriul locuit de daci, astfel incât devine legitimă intrebarea legata de motivul care i-ar fi împins pe dacii liberi din teritoriile care nu fuseseră ocupate de Imperiu, să lase totul și sa treaca și ei odata cu armata romana, la sud de Dunare.

Curios mai este si faptul ca, desi exista adepti ai teoriei imigrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit.

De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, mult mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

Cel mai important dintre ele este Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu, conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în Transilvania la sfârşitul secolului IX. Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.

Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie? Cum anume?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.

O republică federativă la Iaşi, în secolul III

Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s-audovedit a fi falsuri.

Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV.

Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au demonstrat că documentul era un fals.

Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor:

„Nu suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc. Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări. Deci să nu ne speriem”, spunea istoricul Neagu  Djuvara.

„Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu bârlădenii. Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.

Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.

Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii a rămas un „stat neorganizat”.

„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă.

Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Erau ultimele state din Europa.

În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”, spune istoricul Lucian Boia.

„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat în dinamica propriu-zisă a istoriei”, spune el.

În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”

Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie :

„Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă.

Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu.

Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide regretatul nostru istoric, Neagu Djuvara.

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

Andreea Dogar – https://www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor/

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: