Originea tracilor și izvoarele istorice. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ORIGINEA TRACILOR

 

 

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele etnic, dar pentru a le studia originea, este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.

În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni.

Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III-II a.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la vest şi râul Ind la est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii.

La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elenii, italicii, celţii, germanicii.

În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană.

Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pre-tracice.

Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.

Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III a.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului.

Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologica Monteoru (mileniul II a.Chr.)

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul în discuţie se cristalizează etnia tracilor timpurii: la est de Carpaţi săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul intracarpatic – Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi – Suzoni, Bolde-Karaburma.

Istoricii români consideră că grupurile pre-tracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII a.Chr., atingând bazinul Transilvaniei şi Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. În Transilvania, în afară de cultura Noua, erau prezente şi alte culturi locale – Wietenberg, Otomani etc.

În urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în două faze (vârste).

Prima fază a fierului, răspândită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic (după o localitate din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 a.Chr.

O a doua fază a epocii fierului, numita La Tène (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 a.Chr. – 105 d.Chr.
La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică la sud, şi până la râul Nipru – la nord; de la Tisa Superioară – la vest, până la Marea Neagră – la Est.

Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice.

 

 

 

 

 

 

Triburile tracilor

 

Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” şi „Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia – Trada (secolul al XIII-lea a.Chr.).

Istoricul Herodot (484-425 a.Chr.) afirmă că „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”. Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că „dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”.

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale.

Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I a.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi – tracii de nord (septentrionali).

La sud de Balcani autorii antici au menționat următoarele triburi: odrisii, brianţii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc.

Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să formeze odrisii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 a.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkes (440-424 a.Chr.).

Istoricul grec Tucidide (460-398 a.Chr.) scria că „întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi”. Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.

La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tirageţii (la gurele Nistrului), carpizii (în centrul şi nordul Moldovei), agatârşii (sciţi tracizaţi în Transilvania şi Podişul Moldovenesc), ş.a.

La mijlocul mileniului I a.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei greceşti, a tracilor de sud şi a sciţilor.

 

 

 

Foto:  Tabula Peutingeriana, o hartă a nordului Dunării, realizată după retragerea romanilor din Dacia (în anul 271 e.n), care ne prezintă  un număr însemnat de așezări nord-dunărene, al căror nume are rezonanță geto-dacică, existente în secolul IV.

În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de Carpaţi. Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase.

În Codrii Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măscărăuţi, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX a.Chr. În secolele IV-II devine una din cele mai puternice forturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.

Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la „părintele istoriei” Herodot. În relatările sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 a.Chr.) el scrie despre rezistenţa opusă de geţi armatei persane.

Această împotrivire a avut consecinţe grele – geţii „au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.

Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor despre ei creşte. Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor greceşti în bazinul Mării Negre.

Pe malul dobrogean, în secolul al VII-lea a.Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), ş.a. În secolul al Vl-lea a.Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. În întregul bazin pontic, au fost create circa 90 de colonii.

Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea care a accelerat progresul populaţiei getice, în secolele IV-III a.Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare şi politice, predecesoare formării statului.

 

Limba tracilor

 

Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup (kentum) formau limbile: greacă, latină, celtă, germană).

Sunt foarte puţine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au păstrat.

O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după numele proprii toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.

Divizarea tracilor în două grupuri mari – de nord şi de sud – a stimulat diferenţierea lor lingvistică. Unii cercetători sunt de părere că este vorba de două dialecte, iar alţii, – de două limbi diferite.

Ultimii invocă argumentul că la tracii de nord, denumirile cetăţilor se terminau cu sufixul – „dava”, iar la cei de sud cu – „para”, însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se impune concluzia că limba unică a tracilor avea două dialecte.

 

 

 

 

 

 

 

http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=733%26Itemid=401

 

BIBLIOGRAFIE:

 

 

Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2006;
I.H.Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I, Editura Dacica, Bucureşti, 2008;
Hristo M. Danov, Tracia antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.545-548;
Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), trad. Sorin Paliga, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;
P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, Thames & Hudson, Londra, 1991;
Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978;
Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Editura Militară, Bucureşti, 1988;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982;
Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004;
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004;
I.I.Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
Alexander Fol, Thracian culture. Methodological problems, în Etudes historiques, tom XIV, 1990, p.9-18;
Cristian Ioan Popa, Cultura Coţofeni. Cu specială privire la Transilvania, Alba Iulia, 2009, teză de doctorat;
Christopher Webber, The Thracians 700 BC-AD 46 (Men-at-Arms), în Men at Arms, ed.Osprey, Oxford, Marea Britanie, 2001;
R.F.Hoddinott, The thracians, 1981.

HERODOT, JUMĂTĂȚILE DE ADEVĂRURI DESPRE TRACI ȘI LUMINA FALSĂ ÎN CARE AU FOST PUȘI STRĂMOȘII NOȘTRI

 

 

 

 

 

Jumătăți de adevăruri despre traci la Herodot

Jumătățile de adevăruri sunt cea mai eficace dezinformare. Herodot spune adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul. Observațiile lui despre traci sunt fragmentare și incomplete, iar uneori inexacte, astfel încât strămoșii noștri sunt puși într-o lumină falsă.

Înainte de a supune acest eseu atenției dumneavoastră, am cerut părerea unui fost coleg de facultate. Nu părerea oricui, ci a lui Simion Dănilă, cel care a tradus operele complete ale lui Nietzsche în 15 volume (ediție critică), plus că a scris cărți de cercetare lingvistică, istorie literară și câte a mai scris. A fost omagiat în Contemporanul nr 5/2018 și într-un volum omagial.

Redau un fragment din mailul primit de la el:

„Profesorului nostru Ștefan Munteanu, dacă mai trăia (…), i-ar fi plăcut investigația ta, fiindcă îl preocupa din Herodot exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale despre traco-daco-geți.”

Putem începe investigația cu ce a spus regretatul George Pruteanu în eseul JUMĂTĂŢI (Herodot şi Guizot):

«Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, în paragraful 93 (citez [zice George Pruteanu] după ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1961, traducerea fiind a Feliciei Vanţ Ştef): „Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Urmând o sugestie a lui Adrian Marino, să mergem însă mai departe. Ajungem la Cartea a V-a.

Ce zice Herodot acolo? La început, tot lucruri bune şi plăcute; citez din paragraful 3: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. 

Aici, însă, se termină jumătățile care se citează de regulă spre a ne auto-flata.

Să citim ce scrie istoricul de acum 2500 de ani mai jos:

 „Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”. 

Simțiți cum bate pârdalnicul de Herodot, din secolul 5 î.Cr., până în ziua de azi? Şi stați, că n-ați auzit încă toată cealaltă „jumătate”.

În paragraful 6 al Cărții a V-a, zice așa, pardon: „La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viață”. 

Nu prea ne mai place, aşa e? Şi dacă mai citim, tot în paragraful 6 din Cartea a V-a, că „La traci există următoarea rânduială: își vând copiii pentru a fi duși peste hotare”, chiar că, din lăudător al străbunilor, Herodot devine parcă primul „denigrator” (în slujba cine-știe-căror agenturi) al neamului nostru şi al tranziției noastre dinspre of spre aoleu. Eu [George Pruteanu] n-am timp să comentez, ci doar v-am supus judecății ambele jumătăți ale observațiilor sale nepărtinitoare.»

George Pruteanu, Adrian Marino și profesorul meu Ștefan Munteanu au fost intrigați, ca și noi, de aceste citate denigratoare din Herodot. De acolo de unde sunt ei acum, ne îndeamnă și ne călăuzesc să judecăm împreună jumătățile de observații ale lui Herodot. Vom compara datele lui Herodot despre traci cu ceea ce știm despre alți indo-europeni și vom vedea din ce context istoric au fost desprinse, ca să știm cum era în realitate societatea tracilor.

Se știe că structura tuturor societăților indo-europene, din Islanda până în India, mitologiile, principiile etice și obiceiurile lor sunt surprinzător de asemănătoare. Lumea indo-europenilor era împărțită în trei categorii sociale:

1. regele și preotul, ca la noi Burebista și Deceneu,

2. războinicii,

3. producătorii de bunuri materiale. Fiecare categorie socială își avea zeii săi protectori, ce serveau ca model de comportare în viață.

Herodot V.VII. zice: Tracii nu adoră decât pe Marte, Bacus și Diana. Deci: se referă la rangul doi, războinicii cu Marte și la rangul trei, producătorii cu Bacus și Diana.

Dar numai regii îl onorează în principal pe Mercur, din care se cred descendenți și nu jură decât pe el. Știm de la Cezar că, la gali, zeul cel mai onorat era Mercur. Tacitus spune că germanii îl adorau în primul rând pe Mercur.

Faptul că regii traci, gali, germani îl adoră pe Mercur, numit Odin în Scandinavia sau Vișnu în India, dovedește o comunitate de valori morale. Societatea tracilor era clădită pe același model ca societatea și mitologia tuturor popoarelor indo-europene, cu aceleași valori morale, valabile din Islanda până în India.

Herodot V.III: După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniți în cuget, ei ar fi de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. Tracii au nume diferite, după cantonul pe care îl ocupă. Înseamnă că sunt triburi diferite, fiecare cu regele său.

Lipsa de unitate a triburilor trace nu este unică în epocă. La fel era la germani, la gali și la alții.

Chiar dacă tracii nu erau uniți, nu s-au războit între ei, ca grecii. Și nu s-au aliat cu romanii împotriva co-naționalilor lor, ca galii sau germanii. O unire atât de extinsă cum au obținut Burebista și Decebal, nu au mai reușit nici galii și nici germanii, iar o unire atât de fulgerătoare cum a realizat Mihai Viteazul n-a mai făcut nicio altă națiune din Europa, până la Unirea făcută sub Cuza.

Totuși legile și obiceiurile tracilor sunt aproape aceleași peste tot, cu excepția geților, a trausilor și a celor ce locuiesc mai sus de crestonieni. Întrucât geții, trausii și ceilalți au alte legi și alte obiceiuri decât tracii, însemnă că nu sunt traci.

Geții se deosebesc de traci, deci nu sunt indo-europeni, ci pot fi anteriori tracilor. Herodot îi amestecă pe geți și pe alții printre traci, la fel cum Tacitus îi amestecă pe finlandezi, estonieni, letoni și lituanieni, cu germanii, din cauza unei relative comunități de teritoriu.

Herodot V.IV vorbește de imortalitatea geților. Nicio mitologie indo-europeană nu promitea nemurirea.

Deosebirea pe care o face Herodot între geți (care aveau credința în imortalitate) și traci (care nu aveau această credință) confirmă că geții nu erau indo-europeni.

Erau deci anteriori venirii indo-europenilor și nu pot fi „proto-traci”, cum sunt numiți uneori.

Herodot V.VI: Ceilalți traci (deci nu toți) au obiceiul să-și vândă copiii, cu condiția să fie duși în afara țării. În Roma antică, tatăl avea dreptul să-și vândă proprii copii.

Legea nu permitea ca un cetățean al Romei să cumpere libertatea unui concetățean. Copiii erau vânduți unora din afara Romei.

Vânzarea copiilor la traci era reglementată la fel ca la romani, numai către străini. Legea dată de Romulus la întemeierea Romei, explicată și aplicată în tribunal de către juristul Ulpianus (170 – 223 d.Hr.), a fost preluată în codul împăratului Iustinian (527 – 565 d.Hr.) și prevedea că fiul adult al unui cetățean liber, indiferent de vârstă, de situația sa materială acumulată prin merite proprii și orice funcții înalte ar fi căpătat, față de tatăl său era nu o persoană, ci un lucru, ca un obiect neînsuflețit sau ca un animal domestic, pe care tatăl putea, după bunul plac, să-l ucidă sau să-l vândă ca sclav, absolut legal.

Dacă fiul își câștiga libertatea de la noul său stăpân, revenea în proprietatea tatălui său. Acesta avea dreptul să-l vândă de trei ori, iar fiul abia după a treia eliberare (trina mancipatio) putea să își capete libertatea definitivă față de tatăl său.

În Dreptul Roman, orice om liber, chiar senator sau general triumfător, nu se putea sustrage de la legea care îi dădea tatălui său dreptul de viață și de moarte asupra lui.

Știm de la Edward Gibbon, că asemenea cazuri erau destul de frecvente în Imperiul Roman și că „un tată își pedepsea după bunul plac copiii săi, pentru vinovății reale sau imaginare, să fie biciuiți, să fie încarcerați sau exilați, să fie trimiși la munci forțate, în lanțuri, la fel ca și cei mai de jos dintre sclavi.”

Înțelegem de la Herodot că tracii făceau un fel de contracte pentru export de forță de muncă, la fel ca romanii. Tot așa se făcea în toată Europa chiar și în vremuri destul de recente. Familia recrutului pentru războaiele regilor Franței sau ai altor țări primea o pungă de bani, ca o compensație avantajoasă pentru că rămâneau cu unul mai puțin la muncile câmpului.

Compania Indiilor Orientale din Suedia (1731 – 1813) recruta marinari și dădea părinților tânărului o pungă de galbeni. Tracii își vindeau copiii acum două milenii și jumătate, însă elvețienii au vândut, în secolul al XIX-lea și al XX-lea, sute de mii de copiii elvețieni, din părinți elvețieni sadea.

Copii vânduți de proprii lor părinți sau răpiți în mod legal de către statul elvețian pentru a fi vânduți ca sclavi plasați la alți elvețieni, industriași sau la familii particulare. Sclavii din antichitate aveau anumite drepturi legiferate, dar copiii elvețieni nu aveau niciun fel de drepturi.

Unii dintre acești copii încă mai trăiesc și au depus mărturii despre bestialitățile și abuzurile sexuale la care au fost supuși în propria lor țară, de către compatrioți, de aceeași religie creștină.

Puteți căuta pe Internet Suisse : enfants placés, les dossiers de la honte (Elveția: copii plasați, dosarele rușinii) <https://information.tv5monde.com/info/suisse-enfants-places-les-dossiers-de-la-honte-30963>

La acest link <https://www.rts.ch/info/regions/9377399-les-enfants-places-peinent-a-reclamer-leur-du-malgre-la-date-butoir.html> din 2 martie 2018, scrie:

 Les enfants placés de force avant les années 80 dans des familles ou des foyers ont jusqu’au 31 mars pour demander une contribution de solidarité. Mais ils peinent à faire une démarche qui leur est difficile. 

(„Copiii plasați cu forța înainte de anii 1980 în familii sau în cămine, au termen până la 31 martie [2018] să ceară o contribuție de solidaritate. Însă ei au dificultăți pentru a face un demers care le este dificil.”)

Puteți găsi nenumărate site-uri ce denunță crimele de acest fel ale Elveției, ale statului elvețian, ale elvețienilor contemporani cu noi. 

 https://www.youtube.com/watch?v=w1NmKgnaePY

Ne dau ei lecții, nouă?

Pe vremea lui Herodot, exportul de copii traci era floare la ureche pe lângă mârșăviile Elveției contemporane.

Tracii nu veghează asupra fiicelor lor și le lasă libertatea să se unească cu cine le place. Informația se poate referi numai la clasa producătorilor fără avere. Așadar cei mai săraci aveau o mentalitate comparabilă cu a lumii civilizate de azi.

Dar ei își păzesc cu strășnicie femeile și le cumpără scump de la părinții lor. Este vorba de clasa de rangul întâi, regi, regișori, preoți și rangul doi, războinici adică nobilii, aristocrați.

Nimic nu e mai frumos în ochii tracilor ca trândăvia, nimic mai onorabil decât războiul și jaful, nimic mai umilitor decât munca câmpului.

Aici e vorba de rangul doi, războinicii (cu Marte), care trăiau din jefuirea celor de rangul trei (cu Bacus și Diana), adică agricultorii, pe care îi disprețuiau și îi umileau.

La fel trăiau aristocrații în Galia lui Cezar, la germanii lui Tacitus, la vikingi sau la perși și în India, din războaie inter-tribale și disprețuiau pe cei din categoria a treia, a agricultorilor. Disprețul elitelor sociale din diferite țări europene față de țărani, nu a dispărut nici în zilele noastre.

Herodot X spune că: albinele umpleau teritoriul de la nord de Dunăre. Se știe din multe alte surse că dacii aveau albine și vindeau miere negustorilor greci. Și totuși Herodot se îndoia de valabilitatea acestei informații, contrazisă de o altă informație, cum că albinele nu puteau suporta frigul de la nord de Dunăre.

Această inadvertență pune sub semnul întrebării seriozitatea informatorilor săi greci despre clima la nord de Dunăre.

Cum putea Herodot să înțeleagă fenomenele sau aspectele sociale, religioase și morale ale tracilor, ce sunt mult mai abstracte decât albinele și frigul? Se vede cât de limitate și în afara contextului real erau informațiile lui Herodot, uneori false. Herodot face confuzii între datele ce se referă la o categorie socială sau alta a tracilor.

Dintr-un aspect, ce era specific unei singure clase sociale, grecii au făcut generalizări nejustificate asupra tuturor tracilor. Războiul și jaful era onorabil numai pentru războinici și pentru regi. Nu putea fi onorabil și pentru cei jefuiți.

Când nu era război, războinicii trândăveau. Numai războinicii și regii considerau munca câmpului umilitoare. Aceeași mentalitate era la toate popoarele indo-europene.

Nu toți tracii își vindeau copiii, ci numai cei mai săraci, care făceau export de forță de muncă, așa cum se făcea la Roma și cum s-a făcut în multe țări occidentale chiar în vremuri moderne, recente, contemporane cu noi.

Toate celelalte informații rămase de la Herodot ne ajută să știm că strămoșii noștri traci aveau o societate elitistă, temeinic structurată ierarhic, consfințită prin religie și aveau aceleași valori morale ca toate popoarele indo-europene de atunci, din nordul Europei până în India. Nu avem motive să ne rușinăm de strămoșii noștri. Erau cel puțin la fel de virtuoși și de onorabili ca toți indo-europenii.

Grecii nu puteau înțelege corect moravurile din societatea tracilor, deoarece societatea și mitologia greacă aveau un amestec de cultură indo-europeană, cu puternice influențe de prin Orientul Apropiat, aspect pe care îl prezintă și limba greacă veche. 

Modelul de elitism social al tracilor, de neînțeles pentru Herodot, era realism politic.

Elitismul indo-european, în care era educat Alexandru Macedon, a răsturnat democrația greacă și s-a impus în istoria ulterioară a tuturor popoarelor din Europa. Ideea grecilor cu democrația ar fi bună, însă Istoriei nu îi plac ideile bune.

Mă simt dator să aduc un omagiu înaintașilor noștri, printre care profesorul meu Ștefan Munteanu, George Pruteanu, Adrian Marino și tuturor celor pe care i-a „preocupat din Herodot exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale despre traco-daco-geți.” Nu ne convenea, pentru că în școli s-a predat așa cum s-a predat.

Acum, când atât eu cât și dumneavoastră știm ceea ce știm, problema rămâne cum se va preda de acum înainte în școli despre tracii lui Herodot? Cum transmitem cunoștințele noastre despre strămoși și despre identitatea noastră ca români, la generația tânără?

Cum ne facem datoria față de străbuni și față de strănepoți?

Dacă eu am putut face așa de puțin pentru restabilirea unui adevăr istoric, oricine altcineva va putea cu atât mai mult și mai bine. E rândul altora, mai tineri și mai competenți, să facă ce știu ei și ce le spune inima că trebuie făcut pentru identitatea și demnitatea lor, cât și pentru a urmașilor lor. 

Sunt sigur că fiecare dintre noi își va face datoria pe cât va putea mai bine. Știind cât mai bine din cine ne tragem, vom ști mai bine cine suntem. Vor ști și străinii cine suntem și cum să ne privească.

 

Victor Ravini (Franța) :

 

http://www.alternativaonline.ca/

http://basarabialiterara.com.md/?p=35063

Statuile de daci de la Roma. VIDEO

 

MOTTO

“Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, distruge-le tradițiile, fă-i sa se rușineze de ceea ce sunt! Astfel, nu va mai fi nevoie să lupți pentru a-i cuceri, speriați de ceea ce i-ai convins că sunt, te vor implora să vii să-i salvezi…”

SUN TZU – “Arta razboiului”

 

Baza noastră etnică, stratul cel mai solid a rămas cel traco-geto-dacic, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei şi a încercărilor unora de a ne  maghiariza, rusifica, turciza sau slaviza.

Pe acest subiect orice discuţie cu cei care contestă acest adevăr este, încă din debutul său, o pierdere de timp.

Vă îndemn ca de astăzi înainte să vorbim mai mult despre ceea ce suntem, despre locurile frumoase ale acestei ţări, despre oamenii săi minunaţi, din trecut şi din prezent, despre bogăţiile sale, despre ape şi munţi, despre holde şi cântece, despre poveşti cu zâne şi Feţi-Frumoşi, despre bunicii şi părinţii ce ne-au dat nume.

Să vorbim tuturor despre olimpicii noştri, despre savanţii noştri, despre eroii şi voievozii noştri bătrâni.

Vorbiţi-le despre toate astea copiilor voştri, prietenilor şi rudelor, străinilor cu care intrati în contact, vorbiţi despre asta pe internet, pe profilele voastre de pe reţelele de socializare şi pe blogurile voastre.

Să aflăm în ce sate meşterii olari, a căror ştiinţă vine tocmai din neoliticul Cucutenilor, mai dau viaţă lutului şi să mergem să le ascultăm poveştile despre oameni, pământ şi suflet.

Află ce munte, râu sau codru poartă vreo legendă şi vizitează-le, închide ochii şi fi parte a poveştii pe care ele o deapănă de mii şi mii de ani.

Apără-i pe ai tăi în faţa celor străini! Spune-le că român nu înseamnă hoţ de buzunare, nici manelist, nici cel ce sparge seminţe în colţul blocului fără să aibă vreun căpătâi pe lumea asta, nici cei cu ceafa în patru straturi care îşi atârnă la gât lanţuri groase din aur şi nici femeia cu fuste înflorate care stă cu mâna întinsă pe bulevardele capitalelor europene.

Spune-le tuturor că român şi autohton înseamnă Ştefan cel Mare, pavăza creştinităţii împotrivă tăvălugului otoman, înseamnă Henri Coandă şi Aurel Vlaicu, înseamnă Dromihete şi lecţia de morală dată lui Lisimah, înseamnă Eminescu, înseamnă gimnastele noastre de aur şi olimpicii noştri care domină concursurile înternaţionale de decenii întregi.

Român este bunicul tău ce a luptat până în munţii Tatra şi la Cotul Donului, iar româncă înseamnă bunica ta ce a rămas să-l aştepte crescându-şi pruncii să fie oameni, nu cerşetori.

Spune-le copiilor tăi că super-eroii noştri nu sunt Batman şi Superman, ci Greuceanu, Făt-Frumos, Sfarmă-Piatră  şi că frumoasa noastră din legende nu este Catwoman, ci Ileana Cosânzeana.

Ai noştri super-eroi nu au 50 de ani, ci vârste milenare, aparţin acestui plai din vremuri ce se pierd în negura istoriei.

Spune-le străinilor că suntem neam vechi, că Europa a învăţat să cultive pământul de la cei ce-şi odihnesc de mii de ani oasele în glia noastră şi că am umplut mări de sânge apărându-i şi ei liniştea. Neamul meu nu a avut linişte să construiască catedrale măreţe pentru că a stat mereu cu o mână pe plug şi cu una pe sabie.

Neamul meu subjugat de venetici nu a călcat niciodată în picioare libertatea altora şi de-asta oraşele noastre nu sunt la fel de bogate pentru a fi admirate de turişti precum Moscova, Sankt Petersburg,  Londra, Paris, Roma sau Madrid, capitale ale unor ţări care, secole de-a rândul, au furat, au înrobit, au ucis pentru huzurul propriu.

Nu avem Notre Dame, dar avem Voroneţ, nu avem Waterloo, dar avem Podul Înalt, Mărăşeşti şi Posada, nu avem Turnul Eiffel, dar avem Babele şi Sfinxul, nu avem Riviera Franceză, dar avem Delta Dunării şi nu avem o Statuie a Libertăţii, dar avem Gânditorul de la Hamangia.

Mândreşte-te cu ţara ta şi numeşte-i pe toţi românii fraţii tăi! Să nu-ţi fie ruşine nicăieri pe unde viaţă îţi va purta paşii şi în faţa nimănui, pentru că tu nu eşti dator cu nimic nimănui!

Ascultă-l pe cel de lângă tine şi nu-l lăsa singur la greu! Arată lumii că ai moştenit sufletul mamei şi tatălui tău, oameni simpli şi buni! Dar, în acelaşi timp, apără-ţi poporul, ţara şi istoria, ia atitudine în faţa oricărui abuz, manifestă-te clar şi public împotriva oricui doreşte să-i ia din pământ, din suflet şi din linişte.

Suntem un neam, dincolo de a fi europeni, suntem noi, eu, tu şi toţi ai noştri ce grăiesc aceeaşi limbă şi îşi au strămoşii îngropaţi în acelaşi pământ. Ridică-ţi fruntea, luminează-ţi privirea şi gândurile şi stai drept în faţa oricui pentru că porţi în fiinţa ta începutul istoriei Europei!

Aratăţi, astfel, că vă pasă şi că avem puterea să ne luptăm cu campania de distrugere a entităţii noastre ca neam, campanie tot mai accentuată, ce distruge situri arheologice, închide muzee, serveşte elevilor manuale aberante şi promovează, prin canalele media, numai non-valori.

Pune în slujba României o oră pe zi, atât, nu mai mult, o oră în care o poţi descoperi pas cu pas, îi poţi cunoaşte trecutul, întelege prezentul, îi poţi descoperi personalităţile adevărate şi îi poţi construi viitorul. 

În Italia și în numeroase alte țări există așa-numitele STATUI DE DACI care au stârnit, de-a lungul timpului, numeroase MIRĂRI.

În orice război, după aur, cea mai căutată pradă au fost, întotdeauna, operele de artă.
Operele de artă ale unui popor reprezintă cultura acelui popor, nivelul sau de evoluție materială și spirituală.
Cu cât un popor era mai evoluat, cu atât mai mult cuceritorul avea temeiuri să se laude – “Iata pe cine am învins noi! Nu am învins o adunatură de barbari primitivi, ci un popor elevat.”
Istoriografia oficială a vremurilor actuale ne spune că Traian, după ce i-a înfrant pe daci, a dorit să-și imortalizeze victoria printr-un amplu monument – “forum Traiani” (forumul lui Traian).

Între altele, tot istoriografia contemporană încearcă sa ne siluiască inteligența, forțându-ne să acceptăm ideea ca Traian ȘI-A SLĂVIT ÎNVINȘII DEDICÂNDU-LE OPERE MONUMENTALE.

Dacă am extrapola presupusul comportament al “cuceritorului Traian”, după cel de al doilea razboi mondial ar fi trebuit să vedem statui ale lui Hitler și ale vitejilor săi luptători, la mare cinste, în marile centre urbane din URSS, Anglia, Franța, USA…

Dar cuceritorul Traian are un comportament unic, nu-i așa?

Pentru el nu conta faptul că în razboiul DACO-ROMAN muriseră numeroși militari romani iar rudele acestora s-ar fi putut revolta împotriva hotărârii sale de a ridica monumente GRANDIOASE și COSTISITOARE dușmanului.

Nici de ceilalți militari romani, care-și pierduseră camarazi sau prieteni în lupta cu dacii, lui Traian nu-i pasa…

Cu multă apă, se poate înghiți și clișeul istoriografiei contemporane conform căruia statuile de daci, exprimând liniște, siguranță și mândrie, au fost rodul muncii sculptorilor imperiali, pentru care au pozat prizonierii daci întemnițațila Roma.

Mai mult – fiind o comandă, dată sculptorilor romani cu un scop foarte precis (urmau să împodobească forumul lui Traian, asezate la picioarele celebrei Columne, în vârful căreia trona însăși statuia Marelui Împărat), este de neînțeles de ce ansamblul de statui nu are nici o unitate…

Există, de la busturi în marime naturală, la statui care depășesc 3 metri înălțime. Nici o statuie a lui Traian nu a ajuns la aceasta dimensiune…

Există statui de daci sculptate în marmura și statui sculptate în porfir – o rocă vulcanică de culoare roșie, mai dură decat marmura, mai greu de sculptat.

Ori în Peninsula Italică NU EXISTA PORFIR.

Romanii aduceau această rocă, considerată semiprețioasă, peste Marea Mediterană, tocmai din Egipt.

De aceea, din aceasta rocă au fost create NUMAI STATUI IMPERIALE.

Pe teritoriul Peninsulei Italice nu se gasește PORFIR. Romanii erau nevoiți să aducă acest material peste Marea Mediterană.

Galerele romane nu puteau transporta, din Egipt, blocuri mari de porfir. Porfirul este o rocă densă și foarte grea.

Transportul porfirului pe uscat, ocolind toata Marea Mediterana, ar fi fost și mai dificil.
Porfirul, pentru romani, era ceea ce este și a fost întotdeauna, pentru chinezi, JADUL – UN MATERIAL FOARTE PREȚUIT.

Din aceste motive, sculptorii romani făureau statui din porfir exclusiv ÎMPĂRAȚILOR (cu rare excepții) și la o scară mai mică decat 1/1. Majoritatea sculpturilor romane din porfir se pot numi STATUETE.

Și brusc, din “admirație pentru cei învinși” (?), cu care avusese conflicte dure mulți ani la rând, Traian “comandă” câteva statui de daci, la o scara chiar mai mare de 1/1, din PORFIR.

Dacă Traian ar fi fost CREȘTIN, mai că mi-ar fi venit să cred o astfel de ABERAȚIE – Cristos îndemnă oamenii să-și iubească și DUȘMANII. Dar creștinismul nu se răspandise, încă, în IMPERIUL ROMAN.

Traian nu era creștin.

În plus, cele câteva statui de daci din porfir făceau și mai puțin posibilă realizarea unei unitați stilistice necesară unui amsamblu arhitectonic gândit să fie o unitate.

Trebuie să adaug că dacii aveau porfir “la discreție” pe teritoriul lor – porfirul de Rușchița.

 În arta plastică antica europeană exista trei mari stiluri diferite și care apar în momente istorice diferite.
Fiecare dintre aceste stiluri își trage „seva” din cel anterior, pe care îl preia și îl dezvoltă, mai mult sau mai puțin fericit.
Clasificarea mea, dupa stil, a operelor plastice antice, cuprinde urmatoarele trei mari stiluri:
-STILUL REALIST-EXPRESIV;
-STILUL DIVIN;
-STILUL IMPERIAL.

Primul a fost, fără îndoială pentru mine, stilul TRACO-GETO-DAC.

Acest stil excelează prin realism. Statuile dacilor respiră, traiesc, te astepți ca în orice clipa să se miște.
Comanditarii acestor opere – fără îndoială că au existat persoane care au comandat și au plătit aceste statui -, nu încearca sa-si ascunda imperfecțiunile fizice.
Nici cioplitorii nu recurg la trucuri și stereotipii pentru „A INFRUMUSEȚA” personajul reprezentat. Nimeni nu le rafinează mainile pentru a ascunde munca care le-a format și le-a deformat.

Nimeni nu le micșoreaza gura și nici nu le subțiaza buzele cărnoase.
Dacii erau oameni liberi, fară complexe, multumiți cu ei înșiși și mândri de ceea ce erau.

Al doilea stil, care-și trage „seva” din cel anterior, ducându-l spre noi orizonturi estetice, este „STILUL DIVIN”, caracteristic grecilor.

Grecii au cautat PERFECȚIUNEA. Ei cautau un CHIP PERFECT, cautau un TRUP PERFECT. De aceea ei încetează sa mai modeleze oameni. Ei cioplesc perfecțiunea presupusă a zeilor. Am numit acest stil – „STILUL DIVIN”.

Ultimul stil este „STILUL IMPERIAL” caracteristic, evident, IMPERIULUI ROMAN.

Cioplitorii romani nu modelau nici oameni obișnuiti, nici zei. Ei sculptau împarați și patricieni (nobili) romani.
Acestia erau, fără îndoială, nazuroși. Nu doreau să lase posteritații un nas prea mare, maini mari ca ale sclavilor sau un trup imperfect. Asa ca maeștrii cioplitori s-au adaptat pretențiilor clienților – au creat clișee și stereotipii care să ascundă sau să atenueze eventualele defecte ale clienților lor. Gura mică, cu buza superioara în forma de arc (arcul lui cupidon) este unul dintre clișeele imperiale, preluat din arta greacă. Mainile fine – la fel.

Sprâncenele, sub forma unui arc de cerc și aparent pensate, obicei ce exista la aristocrația romană.
Niste patricieni s-ar fi rușinat să lase posteritații „MÂINI DE SCLAV” și chiar daca ar fi avut mainile mai aspre (militarii – de exemplu – din cauza mânuirii armelor), sculptorul avea grijă să le „RAFINEZE”.
Aceste clișee și stereotipii dovedesc ca sculptorii Imperiului Roman NU ar fi putut ciopli STATUILE DE DACI.

Dacă ar fi facut-o, STATUILE DE DACI ar fi semănat cu statuile patricienilor și împaraților romani.
Gâturile majoritații împăraților și nobililor romani sunt nefiresc de lungi.

Probabil aceasta trăsătură era un indicator de frumusețe și de noblețe în standardele sculpturii romane.
Sculptorii romani nici n-ar fi putut ciopli dacii – pe de o parte, ar fi considerat ca este sub demnitatea lor sa sculpteze mâini sau guri mari și senzuale, iar pe de alta parte, clișeele și stereotipiile le erau foarte trainice, deoarece le erau transmise de mici, din vremea uceniciei lor la maeștrii cioplitori care-i formaseră.
Este suficient să se compare figurile dacilor de pe Columnă cu chipurile dacilor sculptați, pentru a se remarca diferențele.

Pe Columnă se vor întâlni toate stereotipiile descrise mai sus. Niciodată, aceste stereotipii, nu apar la statuile de daci.
Oricine privește, cu bună-credință, STATUILE DE DACI, va observa prapastia ireductibilă ce se cască între STILUL REALIST și cel IMPERIAL în sculptura antică europeană.

Herodot declara că dacii erau “cei mai viteji și cei mai DREPȚI dintre traci”.

Istoria, în general, dar mai ales istoria antică, era o cronică a ciocnirilor dintre popoare în tentativa unor popoare de a subjuga și de a jefui alte popoare. Calitațile ca vitejia, curajul, spiritul de sacrificiu în luptă erau la mare preț.

Calitatile morale ale popoarelor rareori erau menționate de istoricii vremii.

Cât de evident trebuie să fi fost SIMȚUL DREPTĂȚII la daci, ca această CALITATE MORALA sa-l fi impresionat pe obiectivul Herodot?

Mărturiile apreciative la adresa traco-geto-dacilor sunt numeroase, dintre care spicuiesc cateva:

Pitagora spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.”

Platon, în dialogul sau – Carmides, descrie cât de admirativ era Socrate la adresa medicinii trace care se remarca printr-o abordare holistcă a meșteșugului tratării bolilor.

Socrate povestea că un medic trac ii spusese – „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de trup.

Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. 

Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om, în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi.
Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece.

Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.

Romanii, veșnicii adversari ai dacilor, supranumeau cu admirație Dacia, spunandu-i Dacia Felix – Dacia cea Fericită.

Semnele de prețuire ale anticilor față de traco-geto-daci sunt mult mai numeroase. Senatul roman, de exemplu, i-a acordat împaratului Traian titlul de Dacicus Maximus. Traian a avut victorii și inainte și după razboaiele cu dacii.

Pentru nici una dintre aceste cuceriri nu i s-a conferit vreun titlu. Acest tilu, obținut de Traian, ne spune ceva despre importanța majoră a Daciei în acea epocă.

Oare noi azi admirăm state din lumea a III-a? Noi admirăm statele dezvoltate, capabile să asigure popoarelor lor un nivel de trai corespunzator exigențelor secolului în care trăim.

Niciodată oamenii n-au admirat un alt popor, decât cel din care făceau parte, dacă acel popor le era inferior din punctul de vedere al dezvoltării.

Tot așa, trebuie să admitem că traco-geto-dacii au fost un popor dezvoltat în antichitate, suficient de dezvoltat încat să fie capabil să creeze celebrele Statui de Daci.

Aceste considerații le-am scris în special pentru acei LATINOPAȚI, ca Dan Alexe, micul trepăduș cultural recrutat de Liiceanu pentru a-i defăima, la Humanitas, pe români și în dimensiunea lor istorică.

 

 

 

 

Surse: 

S. V. Dim. Hâncu; https://sfera21.wordpress.com/2018/02/19/statui-de-daci-9/

http://adevaruldespredaci.ro/2013/04/romane-afla-cine-esti-si-fii-mandru-de-tara-ta-si-de-poporul-tau-porti-in-fiinta-ta-istoria-europei/