CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Prof. Ion Coja: Câteva considerente privitoare la problema romanizării Daciei (II)

 

Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

Limba latină ca limbă maternă a coloniștilor aduși în Dacia.

 

(Continuarea părţii a I-a a articolului  

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/07/25/cateva-considerente-noi-in-problema-romanizarii-daciei-cat-sunt-romanii-de-romani-de-latini-i/)

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat.

Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau.

Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane.

Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte.

Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni.

Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias decives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini.

Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor!

Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici…

Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic.

Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?

Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă:

(1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau

(2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei.

Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa.

Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente.

O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme.

E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile.

La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică?

Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…

Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei.

Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos.

Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite.

Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă.

Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune.

 

 

Imagini pentru colonizarea romană în dacia photos

 

Foto: Daci înfăţişaţi pe Columna lui Traian de la Roma

Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari?

Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.

Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.

Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”).

La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus.

E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!… În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium.

Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.

Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire.

Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.

Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă.

Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit…

Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare.

Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice.

A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc.

Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin.

Toate limbile romanice au corectat această aberaţie, româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis.

Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinării imparisilabice.

Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc.

Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.

Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ.

Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt.

O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat?

Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc.

Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.

Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.

Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulată.

Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, că sunt prea periferice, prea rar folosite ca să se fi păstrat prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.

Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii.

E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!

Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină.

Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.

Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi–mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc.

A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi.

Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a.

Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească.

Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni).

Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică!

De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe.

Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.

După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin.

S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect.

Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjungia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne.

De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot!

Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…

În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…)

A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare.

Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârîţi ai acelei limbi!

Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc.

Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.

Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă.

Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin!

Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.

În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile.

Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol.

Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”.

Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne.

Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.

Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite.

Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.

Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc.

Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez:

„Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una.

Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)

Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus.

Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof.

Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastră director tutelar.

Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc.

Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi…

Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu.

Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele…

E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă între ontogeneza românilor şi glotogeneză.

…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă.

Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi!

Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte.

Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate.

Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată.

Pentru limba maternă nu există dezvăţ!

Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică!

După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?! (https://ioncoja.ro/care-a-fost-limba-materna-a-colonistilor-adusi-in-dacia/)

25/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Albaneza – O soră necunoscută a limbii române. Video

 

 

 

 

 

24/03/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: