CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof. Ion Coja: Câteva considerente privitoare la problema romanizării Daciei (II)

 

Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

Limba latină ca limbă maternă a coloniștilor aduși în Dacia.

 

(Continuarea părţii a I-a a articolului  

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/07/25/cateva-considerente-noi-in-problema-romanizarii-daciei-cat-sunt-romanii-de-romani-de-latini-i/)

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat.

Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau.

Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane.

Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte.

Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni.

Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias decives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini.

Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor!

Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici…

Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic.

Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?

Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă:

(1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau

(2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei.

Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa.

Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente.

O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme.

E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile.

La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică?

Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…

Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei.

Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos.

Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite.

Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă.

Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune.

 

 

Imagini pentru colonizarea romană în dacia photos

 

Foto: Daci înfăţişaţi pe Columna lui Traian de la Roma

Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari?

Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.

Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.

Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”).

La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus.

E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!… În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium.

Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.

Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire.

Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.

Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă.

Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit…

Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare.

Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice.

A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc.

Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin.

Toate limbile romanice au corectat această aberaţie, româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis.

Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinării imparisilabice.

Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc.

Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.

Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ.

Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt.

O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat?

Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc.

Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.

Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.

Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulată.

Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, că sunt prea periferice, prea rar folosite ca să se fi păstrat prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.

Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii.

E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!

Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină.

Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.

Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi–mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc.

A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi.

Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a.

Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească.

Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni).

Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică!

De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe.

Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.

După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin.

S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect.

Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjungia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne.

De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot!

Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…

În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…)

A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare.

Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârîţi ai acelei limbi!

Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc.

Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.

Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă.

Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin!

Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.

În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile.

Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol.

Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”.

Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne.

Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.

Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite.

Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.

Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc.

Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez:

„Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una.

Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)

Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus.

Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof.

Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastră director tutelar.

Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc.

Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi…

Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu.

Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele…

E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă între ontogeneza românilor şi glotogeneză.

…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă.

Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi!

Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte.

Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate.

Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată.

Pentru limba maternă nu există dezvăţ!

Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică!

După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?! (https://ioncoja.ro/care-a-fost-limba-materna-a-colonistilor-adusi-in-dacia/)

25/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Albaneza – O soră necunoscută a limbii române. Video

 

 

 

 

 

24/03/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | 3 comentarii

Există un aşa zis „gol” de 1000 de ani în istoria românilor?

 

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia, odată cu retragerea ordonată de împăratul roman Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

Unii aşa zişi istorici, au vorbit în ultimele două secole şi mai vorbesc încă, despre un adevărat gol de aproape 1000 de ani în  istoria veche a românilor.

Situaţia s-a complicat şi mai mult, atunci când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării.

De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele fiind de-a dreptul fanteziste.

 

„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că între secolele IV- XII e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

 

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

 

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au emis diferite ipoteze.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul A D Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumenta că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni, deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor şi conflictelor armate pe care le provocau.

Astfel, dacă vlahii nu luau parte la evenimente politice, nici un apăreau în documente, astfel că ţinutul pe care îl locuiau ei era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie…

 În  istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbea, despre cei care erau stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani.

Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani. Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo.

Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori, nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat, nu însemna automat că locuitorii săi erau latinofoni.

Când au apărut pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii erau localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor care ocupau văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia.

Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru.

Toate astea sunt nume vechi. Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile.

Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri.

Ăsta este adevărul istoric. Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

În secolul I, teritoriul României de astazi era acoperit de păduri în proporţie de 80%,  însemnând aprox. 18 mil ha.

În secolele X – XVIII, pădurile de pe teritoriul actual al României aveau o suprafaţă evaluată la cca 4-6 mil hectare, astfel că totuşi, circa 40% din actuala suprafaţă a României rămânea acoperită de păduri…

 

 

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbea latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure : Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă, explică istoricul Neagu Djuvara.

„ Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, a continuat istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară. Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

 

În nici un eveniment din istoria universală nu s-a întâmplat ca o populație cotropită de o putere straină, să-şi urmeze in retragere cotropitorii. 

Dovada o constituie decăderea urbană bruscă a oraşelor şi dezvoltarea unei vieţi rurale.

Au fost descoperite pietre funerare inițial păgâne, datând din primele secole creștine, care au fost inscripționate  cu semnul crucii,fapt care dovedește răspândirea timpurie a credinței creștine pe acest teritoriu.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii mai este dovedita si  de singura copie a unei harţi romane păstrate până în zilele noastre, unică de altfel, Tabula Peutingeriana.

Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizanţ, consemneaza chiar şi după retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu nume daco-gete, atât în nordul cât şi în sudul Dunării.

 

 

 

Tabula Peutingeriana

 

 

Importanţa acesteia este cu atat mai mare cu cât, Tabula Peutingeriana este o harta concepută în scopuri comerciale, dovedind prin urmare şi  o strânsă legatură economică a imperiului roman de răsărit cu populatia ramasă în fosta provincie dacică.

Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată.

Câteva din secolele IV şi V, s-au mai găsit, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală.

Interesant este si faptul ca istoricii greci si bizantini continuau sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

De exemplu, istoricul grec Zosimos mentioneaza  in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma.

Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian.

Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.

Astfel au fost constituite provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia, dar si al celui de dac.

Mai vorbim și de așezări intărite (inclusiv fosta capitală Sarmisegetusa), multe din ele pe locul fostelor castre romane, care ofereau un grad de siguranță mai mare localnicilor, de biserici paleocreștine înălțate intre sec. II-VII și mai târziu, care constituie de asemenea dovezi de necontestat ale continuităţii vieţii în Dacia, după retragerea aureliana,iar izvoarele bizantine din secolul al V-lea, amintesc de  limba neolatina vorbită de protoromâni.

Romanii nu au ocupat militar nici un sfert din teritoriul locuit de daci, astfel incât devine legitimă intrebarea legata de motivul care i-ar fi împins pe dacii liberi din teritoriile care nu fuseseră ocupate de Imperiu, să lase totul și sa treaca și ei odata cu armata romana, la sud de Dunare.

Curios mai este si faptul ca, desi exista adepti ai teoriei imigrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit.

De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, mult mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

Cel mai important dintre ele este Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu, conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în Transilvania la sfârşitul secolului IX. Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.

Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie? Cum anume?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.

O republică federativă la Iaşi, în secolul III

Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s-audovedit a fi falsuri.

Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV.

Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au demonstrat că documentul era un fals.

Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor:

„Nu suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc. Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări. Deci să nu ne speriem”, spunea istoricul Neagu  Djuvara.

„Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu bârlădenii. Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.

Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.

Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii a rămas un „stat neorganizat”.

„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă.

Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Erau ultimele state din Europa.

În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”, spune istoricul Lucian Boia.

„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat în dinamica propriu-zisă a istoriei”, spune el.

În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”

Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie :

„Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă.

Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu.

Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide regretatul nostru istoric, Neagu Djuvara.

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

Andreea Dogar – https://www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor/

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: