CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Secretul UNGURILOR

Secretul maghiarilor din Ungaria și România

Maghiarii au pretenții teritoriale față de toți vecinii lor. Dacă aceste pretenții sunt întemeiate sau nu, dacă ele sunt corecte și argumentate istoric, e treaba istoricilor maghiari, sloveni, slovaci, austrieci, sârbi, croați și ucraineni.

Pe mine mă privește Transilvania, scrie Virgil Apostol pe situl https://ioncoja.ro/ce-sunt-ungurii-de-fapt

În școlile maghiare se învață faptul că la venirea maghiarilor – la începutul secolului X – în Transilvania era vid de populație.

Asta e principala teorie pentru care maghiarii în ziua de azi revendică Transilvania.

– Pentru maghiari nu are nici importanță faptul că populația majoritară – de aproape 80% – din Transilvania e de origine română.

Nu are nici o importanță că în inima Transilvaniei sunt rămășițele statului DAC la tot pasul.

Nu are nici o importanță că românii vorbesc și astăzi limba latină (foarte puțin modificată) deși sunt în mijlocul unor state de origine slavă.

Nu are nici o importanță că Transilvania însăși poartă un nume latin și nu are importanță că Transilvania nu a făcut parte niciodată din Ungaria.

Nu are absolut nici o importanță că ungurii înșiși se recunosc pe sine ca migratori, venind din Asia și asediind o mare parte din Europa.

Nu, ei spun că Dacii au dispărut din istorie și că Transilvania era goală când s-au refugiat ei, în urma războiului cu moravii și bulgarii care i-au împins spre Nord. Documentul care consfințește aceste convingeri maghiare este celebra „Gesta Hungarorum” a lui Anonimus. Problema e că până și această scriere vorbește pe alocuri de lupta de 200 de ani a maghiarilor pentru a cuceri Transilvania și de faptul că în anii 904 au de-a face în Transilvania cu un român pe nume Gelu care conduce o formațiune statală românească.

După creștinarea lor sub Sf. Ștefan, în anii 1001 începe lupta de 200 de ani pentru cucerirea Transilvaniei. Efectiv, două triburi maghiare – Kende și Gyula – pătrund prin bazinul Mureșului și al Someșului, venind dinspre Câmpia Panonică. Kende își stabilește centrul de putere în câmpia Tisei, iar Kende la Apulum care la acea vreme se numea Bălgrad, fiind locuit de români și de slavi, iar acum se numește Alba Iulia.

În anul 1003 regele maghiar Ștefan (Istvan) cucerește Bălgradul și ia în captivitate pe Gyula.

Regii maghiari aduc coloniști sași în Transilvania sau apelează la ajutorul Cavalerilor Teutoni pentru a apăra Transilvania de invaziile cumanilor. Administrația Transilvaniei se află acum în mâna unui „guvernator regal” sau a unui voievod care spre jumătatea secolului XIII controla întreaga regiune.

Societatea era împărțită între 3 „națiuni privilegiate”: maghiari, sași și secui. Deși populația majoritară era românească ea purta numele de „iobagi” și era o populație fără drepturi. Iobagii nu puteau deține ranguri nobiliare, cu câteva excepții notabile, precum Ioan (Iancu) de Hunedoara – devenit apoi regent al Ungariei, sau fiul său Matei Corvin devenit rege al Ungariei.

În 1437 are loc „Răscoala de la Bobâlna” prin care iobagii își cer drepturile. Aceasta este înăbușită în sânge, iar sclavia iobagilor devine și mai aspră. La 1514 are loc Războiul Țărănesc condus de Gheorghe Doja, care va zdruncina destul de tare Ungaria. Astfel slăbită, este învinsă de către turci la Mohacs în 1526 și împărțită practic în 2 zone de influență: Ungaria de Vest – sub dominație Habsburgică și Ungaria centrală sub dominație otomană.

Astfel, își pierde puterea în Transilvania. Aceasta rămâne totuși sub conducerea familiei Bathory, dar practic puterea e împărțită între austrieci și turci.

În 1599 Bathory este învins la Șelimbăr de către Mihai Viteazul care preia controlul asupra Transilvaniei, ajutat de armata austriacă. În 1600 cucerește și Moldova, întregind astfel o parte din vechea Dacia. La 9 august 1601 Mihai Viteazul este asasinat, iar construcția sa politică se prăbușește, conducerea Transilvaniei revenind din nou Austriei.

În 1604 Ștefan Bocskay conduce o revoltă împotriva stăpânirii austriece, iar în 1606 e recunoscut de către împăratul austriac ca prinț al Transilvaniei. Sub domnia sa și a succesorilor săi, Transilvania devine capitala maghiară a culturii. Artele, comerțul și religia înfloresc. Sunt  acceptate 4 culte religioase: catolicii, luteranii, calviniștii și unitarienii. Religia ortodoxă nu este oficială, dar este îngăduită alături de cultul mozaic. Cele mai vechi biserici ortodoxe din Transilvania datează de la mijlocul secolului XV.

Pe fondul creșterii puterii militare austriece, la 1711 Transilvania își pierde independența, căzând total sub influența Habsburgilor care numesc guvernatori în provincia Transilvania.

În 1765, Transilvania este proclamată de către Habsburgi „Mare Principat”. În 1791 românii elaborează o petiție către împăratul austriac Iosif al II lea în care cer drepturi egale cu maghiarii și sașii. Petiția este respinsă de către Dieta Transilvaniei, iar românii majoritari rămân în starea de tolerați ca și grecii, armenii și evreii.

La 1867 PENTRU PRIMA DATĂ ÎN ISTORIE, TRANSILVANIA ESTE ANEXATĂ UNGARIEI.

Românilor li se promite abolirea sclaviei în schimbul ajutorului împotriva intervenției austriece.

Românii refuză, în schimb, împreună cu sașii ajută coaliția austriaco-rusă, astfel că Ungaria Mare a lui Lajos Kossuth a fost reprimată în mai puțin de 1 an.

Între 1849 și 1860 a avut loc o guvernare militară austriacă, foarte severă în care maghiarii au fost discriminați ca pedeapsă pentru încercarea lor de alipire a Transilvaniei. Din 1860 până în 1867, austriecii renunță atât la guvernarea militară cât și la discriminarea maghiarilor, însă oferă drepturi egale românilor.

Totuși prin compromisul de la Ausgleich din 1867, Austria oferă Transilvania Monarhiei Ungariei, aceasta făcând parte din Ungaria până la 1918 când este proclamată România Mare.

La 1 Decembrie 1918, românii din Transilvania adunați la Alba Iulia proclamă unirea cu patria mamă, născându-se astfel, pe ruinele Daciei o nouă Românie.

Comuniștii lui Bela Kun intră în Transilvania spre a pedepsi româniii pentru unirea pe care au proclamat-o, însă armata română ocupă Budapesta și schimbă guvernul comunist al lui Bela Kun.

După Primul Război mondial câștigat de puterile aliate, imperiul austro-ungar este declarat învins, iar ca succesor al său e numită Ungaria. Prin Tratatul de la Trianon din 1920 sunt consfințite granițele României. Ungaria rămâne nemulțumită și datorită faptului că peste 3 milioane de maghiari rămâneau în afara granițelor noul stat maghiar.

Urmare a dorinței de revizuire a tratatului de la Trianon, Ungaria se aliază în cel de-al doilea război mondial cu Germania și Italia. Misiunea este încununată de succes, iar la 2 noiembrie 1938 are loc Primul Arbitraj de la Viena, unde Ungariei i se oferă o parte din Slovacia (Felvidék) și una din Ucraina (Rutenia). În urma celui de-al doilea Arbitraj de la Viena (pe care noi românii îl numim Diktatul de la Viena) Ungariei i se oferă la 30 august 1940 43.492 km pătrați din Transilvania.

În 1947, după înfrângerea Germaniei, Arbitrajul de la Viena este anulat prin Tratatul de pace de la Paris, unde Ungaria în calitate de învins renunță la specificațiile celor două arbitraje de la Viena, iar Transilvania se reîntregește în sânul României.

Și acum, după ce am prezentat pentru clarificare faptele, urmează: Bomba ADN

Dacă pretențiile teritoriale ale Ungariei au ca fundament „Cronica Anonimă” care susține teoria migraționistă a românilor și vidul de populație găsit de triburile maghiare în secolul IX în Transilvania, genetica spune altceva.

În mod normal, dată fiind patima cu care partea maghiară revendică Transilvania, nici măcar genetica care dovedește că românii de acum, vorbitori de limbă română, au același ADN cu primii locuitori ai Europei, respectiv cu grupa genetică „Haplogroupul I-M170″ nu-i va convinge pe unguri să respecte poporul român și teritorialitatea acestuia.

Mai mult decât atât, studiile ADN dezvăluie că Haplogroupul I-M170 se regăsește mai intens pe teritoriul fostei Dacii și în zona nordică a Europei, consfințind astfel trecutul arian al Dacilor și implicit al acelora care au același ADN și în ziua de azi.

Problema cea mai mare a ungurilor e însă faptul că 25% din ADN-ul lor e identic cu cel românesc. Ori asta înseamnă ori că au ajuns în Europa cu 5.000-10.000 de ani înainte decât ei însuși afirmă, ori că 25% dintre ei sunt români.

Așadar, conform studiilor privind distribuția genetică în Europa, pătimașii unguri duc o luptă fratricidă cu românii. Atrocitățile ungurești, pe care le voi prezenta într-un documentar și eterna ură la adresa românilor se dovedește a fi în fapt o manipulare ticăloasă a acelei părți sângeroase din structura etnică a poporului maghiar.

Închei cu următorul manifest:

Fratele meu maghiar, e posibil ca tu cel care înjuri românii să fii român. Român care ți-ai uitat limba în urma maghiarizării forțate care a ținut un mileniu. Poate că străbunicii tăi au fost români. Poate că str-stră-bunicii tăi vorbeau frumoasa limbă latină. Și mai ales poate că n-ai ajuns în Europa în goana calului ci ai fost aici ca și mine, de mii de ani.

Bibliografie:

 „În genetica umană, halogrupul I-M170 este cromozomul Y o subgrupă a haplogrupului IJ, un derivat din haplogrupul IJK. Haplogrupul I-M170 este ADN-ul predominant în Europa, fiind considerat singurul ADN NATIV EUROPEAN. În zilele noastre se găsește cu precădere în Sud-Estul și Nordul Europei.”

Să înțelegem puțin cum anume ADN-ul poate arăta originea unui om.

Mai întâi, ce este ADN-ul?

ADN-ul este un program cel puțin tridimensional, mai sofisticat decât orice program de computer, scris cu ajutorul unor molecule, care dictează cum este creat corpul fizic al ființelor vii.
Deoarece acest program este foarte mare, pentru a putea fi stocat, a fost împărțit în mai multe bucăți, numite CROMOZOMI.

Ca să fie simplu de înțeles, să ne gândim că dacă un program de computer este prea mare, este pus pe mai multe discuri sau pe mai multe cipuri de memorie. Deci, cromozomul este asemănător unui cip de memorie.

ADN-ul uman este alcătuit din 46 de CROMOZOMI (cipuri), grupate în perechi de câte 2 cromozomi. Acest ADN se află în nucleul celulelor din corpul nostru.
Mai avem însă și un alt ADN care nu se află în nucleu, ci se află într-o organită celulară responsabilă cu producerea de energie, numită MITOCONDRIE.

* Pentru descoperirea mitocondriilor dr. Emil Palade a primit premiul Nobel!


Deci, avem 2 tipuri de ADN în corpul nostru, ADN-ul nuclear, aflat în nucleu și ADN-ul mitocondrial, aflat în mitocondrii și responsabil de producerea energiei.

ADN-ul mitocondrial se transmite doar de la mamă la copil, fără a fi modificat vreodată şi este regonoscibil în eternitate !!!, în timp ce ADN-ul nuclear se transmite jumătate de la mamă și jumătate de la tată.
Deoarece ADN-ul mitocondrial e transmis doar de la mamă la copil și nu este modificat, înseamnă că toate persoanele care au același ADN mitocondrial se trag din aceeași MAMĂ PRIMORDIALĂ, adică toți au aceeași stră-stră-stră bunică.
Savanții au observat că există un număr foarte mic de tipuri de ADN mitocondrial, ceea ce înseamnă că toti oamenii de azi sunt descendenții unui număr foarte mic de femei, numite EVELE PRIMORDIALE.

Am mai scris asta. Americanii au găsit 6 mame în Carpați !!! și 2 în Africa. Ceea ce înseamnă că albii/caucazienii sunt din strămoașele noastre și negrii, firesc, din Africa, unde unii sunt foarte negrii și înalți, alții mai cafenii și alții rezultatul mixajelor în timp, dintre care unii au ceva ADN de la cele două triburi Pelasgice care au ajuns în Africa cu turmele lor pe corăbii, Garamanii și Getulii, numiți de localnici Libieni și care au creat o civilizație acoperită acum de nisipurile Saharei, cu atâta succes, încât… STAN ! a ajuns faraon în Egipt, orașul Garamanti pe care l-au fondat există și azi, Berberii spun brâu și fotă la…brâu și la fotă… bărbații Tuaregi umblă cu văluri care le acoperă fața, pentru că la origine erau…albi și localnicii îi cam vânau, și au un scris … etrusc !!!, iar Americanii au descoperit 1.500 de km de canale artificiale de aducție a apei, într-un sistem imens de irigații, numite… fogaras
ADN-ul nuclear e transmis jumătate de la mamă și jumătate de la tată. Sexul este însă dat de grupa de cromozomi X și Y.

O combinație XX determină apariția sexului feminin, în timp ce sexul masculin e determinat de combinația XY.

Harta genetica a popoarelor Europei


STUDII GENETICE DESPRE MAGHIARI:

1. Diversitatea cromozomială în Europa http://evolutsioon.ut.ee/ publications/Rosser2000.pdf

Y-Chromosomal Diversity in Europe Is Clinal and Influenced …evolutsioon.ut.eeAm. J. Hum. Genet. 67:1526–1543, 2000 1526 Y-Chromosomal Diversity in Europe Is Clinal and Influenced Primarily by Geography, Rather than by Language

2. Genetica umană în Europa – populația maghiară veche (în limba engleză) http://www.nature.com/ejhg/ journal/v8/n5/abs/5200468a. html

MtDNA and Y chromosome polymorphisms in Hungary …www.nature.comArticle: MtDNA and Y chromosome polymorphisms in Hungary: inferences from the palaeolithic, neolithic and Uralic influences on the modern Hungarian gene pool

3. Comparația ADN-ului mitocondrial al maghiarilor de azi și de acum 1000 de ani http://dienekes.blogspot.com/ 2007/07/ancient-hungarian- mtdna.html

Dienekes’ Anthropology Blog: Ancient Hungarian mtDNAdienekes.blogspot.comThe Hungarian language belongs to the Finno-Ugric branch of the Uralic family, but Hungarian speakers have been living in Central Europe for more than 1000 …Limba pe care o vorbesc este în cea mai mare proporție o …maghiarizare de cuvinte românești- cel mai mare lingvist al lor recunoaștea în ultimul lui dicționar, aproape 4.000 de cuvinte românești- veyi-o să scriu pronunția ișcolă, curat ardelenescul i școlă=e școală, cu accent pe prima silabă, Katalin=Cătălina,Cătălin, bota=bota/bâta ciobănească, salas=sălaș,brandza=brânză, ioi= (i)oi=vai, vai, szoim=șoim….ideea e că de aceea s-a scos k=c tare, din ortografia noastră… dar în dicționarele românești, o lectură interesantă altfel, pentru ce înseamnă să fi prost cu titlu,  scrie…viceversa, toate cuvintele străvechi românești, preluate de fapt, de moghiori, bulgari, croați, sârbi, sânt explicate… invers, sânt puse pe seama unor cuvinte latinești INEXISTENTE, chiar dacă nu vă vine să credeți ori sânt…necunoscute, când li s-a terminat inspirația.  

Revenind, băieții au la turcisme și „fino-ugrice” pe săturate = o invențíe fiindcă, unele cuvinte seamănă doar sonoritatea finlandezei și altele sunt chipurile ugrice-pe stil vechi, acum uralice, adică n-au fost mongoloizi, ci din Urali…Să trăiască papa care le-a dat numele fals latinizat și…țara peste Daci!

4. Analiza cromozomului Y al maghiarilor vechi și al unor grupuri de oameni ce vorbesc azi limba maghiară
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ pubmed/18373723? ordinalpos=1&itool= EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed. Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_ DiscoveryPanel.Pubmed_ Discovery_RA&linkpos=2&log$= relatedarticles&logdbfrom= pubmed

Y-chromosome analysis of ancient Hungarian and two modern Hungarian-speaking populations from the Carpathian Basin. – PubMed – NCBIwww.ncbi.nlm.nih.govAnn Hum Genet. 2008 Jul;72(Pt 4):519-34. doi: 10.1111/j.1469-1809.2008.00440 .x. Epub 2008 Mar 27. Comparative Study; Research Support, Non-U.S. Gov’t

5. ADN-ul mitocondrial al maghiarilor comparat cu ADN-ul mitocondrial al altor popoare europene – 5% origine asiatică. Și țiganii provin tot din India și au haplogrupul mitocondrial M, specific zonei Indo-Gangetice, adică zonei India-Pakistan. Acest haplogrup M este întâlnit la cel puțin 5% din populația Ungariei considerată “unguri puri”, ceea ce arată că inclusiv țiganii au fost supuși procesului agresiv de maghiarizare și au fost și ei transformați în “unguri puri, urmași ai lui Attila“.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ pubmed/17585514? ordinalpos=1&itool= EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed. Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_ DiscoveryPanel.Pubmed_ Discovery_RA&linkpos=3&log$= relatedarticles&logdbfrom= pubmed#

Comparison of mtDNA haplogroups in Hungarians with four other European populations: a small incidence of descents with Asian origin. – PubMed – NCBIwww.ncbi.nlm.nih.govActa Biol Hung. 2007 Jun;58(2):245-56. Comparative Study6. Cei mai apropiati genetic de maghiari sunt indieni din India http://www.krepublishers.com/ 02-Journals/IJHG/IJHG-06-0- 000-000-2006-Web/IJHG-06-3- 177-280-2006-Abst-PDF/IJHG-06- 3-177-183-2006-263-Decsey-K/ IJHG-06-3-177-183-2006-263- Decsey-K-Text.PDF
© Kamla-Raj 2006 Int J Hum Genet, 6(3): 177-183 (2006 …www.krepublishers.comHUMAN CHROMOSOMAL POLYMORPHISM IN A HUNGARIAN SAMPLE 179 2) for chromosome 1 than women. Beyond that, there was no essential difference between sexes

7. Analiza ADN cuman
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ pubmed/18373723? ordinalpos=1&itool= EntrezSystem2. PEntrez.Pubmed.Pubmed_ ResultsPanel.Pubmed_ DiscoveryPanel.Pubmed_ Discovery_RA&linkpos=2&log$= relatedarticles&logdbfrom= pubmed

Y-chromosome analysis of ancient Hungarian and two modern Hungarian-speaking populations from the Carpathian Basin. – PubMed – NCBIwww.ncbi.nlm.nih.govAnn Hum Genet. 2008 Jul;72(Pt 4):519-34. doi: 10.1111/j.1469-1809.2008.00440 .x. Epub 2008 Mar 27. Comparative Study; Research Support, Non-U.S. Gov’t8. Secuii si ceangăii sunt diferiti genetic http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ pubmed/17532745
Migration rates and genetic structure of two Hungarian ethnic groups in Transylvania, Romania. – PubMed – NCBIwww.ncbi.nlm.nih.govAnn Hum Genet. 2007 Nov;71(Pt 6):791-803. Epub 2007 May 28. Comparative Study; Research Support, Non-U.S. Gov’t
  • Secuii au fost rămășițe ale tribului Siculilor, plecat în Italia. Ei s-au mutat din Panonia în Transilvania, oropsiți de aceeași moghiori; ei au luptat alături de români, sub Mihai Viteazu.  Ulterior au fost maghiarizați forțat. 


Redau în cele ce urmează câteva linkuri către mai multe studii genetice, realizate de diferiți oameni de știință, printre care și de geneticieni din Ungaria. Voi prezenta numele studiului, scurte comentarii și numele autorilor.

1. Ce rasă erau maghiarii invadatori ai Panoniei?

Studiile genetice spun ca erau “uralici”, adică aveau haplogrupul N.

Ce sunt ungurii de azi?

Acest studiu spun că maghiarii de azi sunt o populație strâns înrudită cu populația balcanică sau cu cea central europeană, dar nu cu vechii maghiari.
Numele testului: Y-chromosome analysis of ancient Hungarian and two modern Hungarian-speaking populations from the Carpathian Basin.

Unde puteți găsi acest studiu: Ann Hum Genet. 2008 Jul;72(Pt 4):519-34. Epub 2008 Mar 27http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ pubmed/18373723?ordinalpos=1& itool=EntrezSystem2.PEntrez. Pubmed.Pubmed_ResultsPanel. Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_ Discovery_RA&linkpos=2&log$= relatedarticles&logdbfrom= pubmed.

Cine sunt autorii studiului: Csányi B, Bogácsi-Szabó E, Tömöry G, Czibula A, Priskin K, Csõsz A, Mende B, Langó P, Csete K, Zsolnai A, Conant EK, Downes CS, Raskó I. Institute of Genetics, Biological Research Center of Hungarian Academy of Sciences, Temesvári krt. 62, H-6726, Szeged, Hungary.http://us.mc620.mail.yahoo. com/mc/compose?to=bernadett_ csanyi@yahoo.com

Y-chromosome analysis of ancient Hungarian and two modern Hungarian-speaking populations from the Carpathian Basin. – PubMed – NCBIwww.ncbi.nlm.nih.govAnn Hum Genet. 2008 Jul;72(Pt 4):519-34. doi: 10.1111/j.1469-1809.2008.00440 .x. Epub 2008 Mar 27. Comparative Study; Research Support, Non-U.S. Gov’

2. Un alt studiu în care este comparat ADN-ul prelevat din morminte “maghiare” cu ADN-ul maghiarilor de azi.

Concluzia studiului este că în mormintele “maghiarilor” genetica uralică era prezentă doar la bogați, în timp ce populația comună avea haplogrupuri tipic europene. Acest lucru arată foarte clar că “maghiarii” erau mai puțin numeroși decât populația ce exista deja în Panonia.

De asemenea acest test spune ca “nu exista continuitate genetică între invadatorii maghiari și populația de azi a Ungariei”.
* evident, de vreme ce au fost aproape exterminaţi de Otto al II-lea al Germaniei, în 960, fiindcă jefuiau şi ucideau, așa cum atestă cronicile occidentale ale vremii !  
Numele studiului: Comparison of maternal lineage and biogeographic analyses of ancient and modern Hungarian populations.
Unde îl puteți găsi: Am J Phys Anthropol. 2007 Nov;134(3):354-68 h
ttp://www.ncbi.nlm.nih.gov/ pubmed/17632797

Cine sunt autorii: Tömöry G, Csányi B, Bogácsi-Szabó E, Kalmár T, Czibula A, Csosz A, Priskin K, Mende B, Langó P, Downes CS, Raskó I.Institute of Genetics, Biological Research Center of the Hungarian Academy of Sciences, 6726 Szeged, Hungary.

3. Care este poporul cu care sunt cel mai înrudiți ungurii originali?
Din testul următor rezultă că ungurii sunt cei mai apropiați genetic de INDIENII din India.
* atenţie, este ceva neadevărat aici, fiindcă „Indienii” din India nu sunt un popor unitar!

Triburile din Nord au fost ARIENE, albe,cum sunt p0pulațiile Sindi;

În Sud au fost urmaşii Pigmeilor africani, care sunt ţiganii negroizi, Hindi sau Hinduşii sunt şi ei seminegroizi, dar mai există şi Mongoloizii care au ocupat India, Arabii care şi ei au ocupat India şi au adus mahomedanismul sau islamismul, ca să nu mai vorbim de tot felul de triburi din diversele state ale Indiei de azi. Aşa că „indienii” la care se face aluzie aici, nu pot fi decât mongoloizii care au ocupato vreme și ei India.

* Ungurii sunt potrivit unui studiu apropiați genetic de indienii din India. Acest studiu este interesant pentru că folosit cel mai mare număr de mostre de ADN, peste 1100.

Titlul studiului: Human Chromosomal Polymorphism in Hungarian Sample Unde il puteti gasi: Kamla-Raj 2006 Int J Hum Genet, 6(3): 177-183 (2006).

http://www.krepublishers.com/ 02-Journals/IJHG/IJHG-06-0- 000-000-2006-Web/IJHG-06-3- 177-280-2006-Abst-PDF/IJHG-06- 3-177-183-2006-263-Decsey-K/ IJHG-06-3-177-183-2006-263- Decsey-K-Text.PDF

Autorii sunt : Kata Décsey 1, Orsolya Bellovits 2 and Györgyi M. Bujdosó 21. Semmelweis University, Department of Forensic Medicine, Budapest, Hungary, 10912. Hungarian Academy of Sciences – Semmelweis University, Institute of Forensic Medicine, Budapest, Hungary, 1091

Scurtă introducere: “the smallest difference is between the Hungarian and the Indian groups, while the Central-Europeans differ more. The biggest difference is between the Hungarians and the Turks, so they seem to be the most distant relatives.”

 4. Oamenii de știință susțin că un minim de 5% din populatia Ungariei pe linie maternă se trage din Asia. 5% dintre unguri au haplogrupul mitocondrial M, specific Indiei. Din India, femei purtătoare ale acestui haplogroup s-au răspândit și în alte zone ale lumii și se pare că și în Ungaria. De obicei țiganii au tot acest haplogrup mitocondrial M.

*

Numele studiului: Comparison of mtDNA haplogroups in Hungarians with four other European populations: a small incidence of descents with Asian origin. Unde îl găsiți: Acta Biol Hung. 2007 Jun;58(2):245-56http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ pubmed/17585514?.ordinalpos=1& itool=EntrezSystem2.PEntrez. Pubmed.Pubmed_ResultsPanel. Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_ Discovery_RA&linkpos=3&log$= relatedarticles&logdbfrom= pubmed

Autorii: Nadasi E, Gyurus P, Czakó M, Bene J, Kosztolányi S, Fazekas S, Dömösi P, Melegh B. Department of Public Health and Preventive Medicine, Faculty of Medicine, University of Pécs, Pécs, Hungary.
http://us.mc620.mail.yahoo. com/mc/compose?to=edit.nadasi@ aok.pte.hu

Sursa articol: https://cersipamantromanesc. wordpress.com/tag/studii- genetice/  Daniel Roxin

Interesantă și dubioasă este preocuparea asta furibundă în a se atesta neapărat pe spinarea vecinilor ca și sprijinul în minciună pe care este evident că îl primesc de undeva.

http://burebista2012.blogspot. ro/

Cine sunt Arienii ?

ARIÁN, -Ă, arieni, -e, s. m. și f., adj.

1. S. m. și f. (La pl.) Denumire mai veche dată popoarelor indo-europene; denumire actuală pentru popoarele indo-iraniene; (și la sg.) persoană care aparține unuia dintre aceste popoare. Termen folosit de rasiști spre a denumi populațiile albe în general și pe strămoșii germanilor în special.

2. Adj. Care aparține arienilor (1), privitor la arieni 2. [Pr.: -ri-an] – Din fr. aryen.

ARIENII sunt, aşa cum scrie Ştefan din Bizanţ, triburile ţării ARIA, o suprafaţă imensă din Europa şi Asia Mică, locuită exact de strămoşii noştri.

Ei au migrat în Nordul Indiei, de aceea găsim acolo toponime ca Purani, Biharia, Deva, Ramna, Madras, identice cu cele din România, sau antroponime ca Verman, Mitu, Rada, Neelu, Adi, Rosana, Sita/Siţa…şi multe, mult mai multe cuvinte comune cu sanskrita decât cu latina!

Ei au dus svastika în India şi ea se desenează şi azi cu roşu pe zidurile caselor, pe tocurile uşilor la sărbătorile zeilor, sau cu făină în faţa uşii, la naşterea unui copil, fiindcă semnifica energia vitală/suflul vieţii de care avem constant nevoie, implicând mişcarea universală! Ea apare pretutindeni şi în Tibet, în Pakistan – fostă regiune a Indiei! 

La fel a fost dusă în Peloponez, existând în Grecia de azi biserici care o au în mozaicul pardoselilor. 

11/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Există un aşa zis „gol” de 1000 de ani în istoria românilor?

 

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia, odată cu retragerea ordonată de împăratul roman Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

Unii aşa zişi istorici, au vorbit în ultimele două secole şi mai vorbesc încă, despre un adevărat gol de aproape 1000 de ani în  istoria veche a românilor.

Situaţia s-a complicat şi mai mult, atunci când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării.

De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele fiind de-a dreptul fanteziste.

 

„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că între secolele IV- XII e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

 

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

 

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au emis diferite ipoteze.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul A D Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumenta că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni, deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor şi conflictelor armate pe care le provocau.

Astfel, dacă vlahii nu luau parte la evenimente politice, nici un apăreau în documente, astfel că ţinutul pe care îl locuiau ei era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie…

 În  istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbea, despre cei care erau stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani.

Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani. Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo.

Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori, nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat, nu însemna automat că locuitorii săi erau latinofoni.

Când au apărut pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii erau localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor care ocupau văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia.

Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru.

Toate astea sunt nume vechi. Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile.

Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri.

Ăsta este adevărul istoric. Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

În secolul I, teritoriul României de astazi era acoperit de păduri în proporţie de 80%,  însemnând aprox. 18 mil ha.

În secolele X – XVIII, pădurile de pe teritoriul actual al României aveau o suprafaţă evaluată la cca 4-6 mil hectare, astfel că totuşi, circa 40% din actuala suprafaţă a României rămânea acoperită de păduri…

 

 

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbea latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure : Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă, explică istoricul Neagu Djuvara.

„ Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, a continuat istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară. Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

 

În nici un eveniment din istoria universală nu s-a întâmplat ca o populație cotropită de o putere straină, să-şi urmeze in retragere cotropitorii. 

Dovada o constituie decăderea urbană bruscă a oraşelor şi dezvoltarea unei vieţi rurale.

Au fost descoperite pietre funerare inițial păgâne, datând din primele secole creștine, care au fost inscripționate  cu semnul crucii,fapt care dovedește răspândirea timpurie a credinței creștine pe acest teritoriu.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii mai este dovedita si  de singura copie a unei harţi romane păstrate până în zilele noastre, unică de altfel, Tabula Peutingeriana.

Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizanţ, consemneaza chiar şi după retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu nume daco-gete, atât în nordul cât şi în sudul Dunării.

 

 

 

Tabula Peutingeriana

 

 

Importanţa acesteia este cu atat mai mare cu cât, Tabula Peutingeriana este o harta concepută în scopuri comerciale, dovedind prin urmare şi  o strânsă legatură economică a imperiului roman de răsărit cu populatia ramasă în fosta provincie dacică.

Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată.

Câteva din secolele IV şi V, s-au mai găsit, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală.

Interesant este si faptul ca istoricii greci si bizantini continuau sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

De exemplu, istoricul grec Zosimos mentioneaza  in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma.

Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian.

Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.

Astfel au fost constituite provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia, dar si al celui de dac.

Mai vorbim și de așezări intărite (inclusiv fosta capitală Sarmisegetusa), multe din ele pe locul fostelor castre romane, care ofereau un grad de siguranță mai mare localnicilor, de biserici paleocreștine înălțate intre sec. II-VII și mai târziu, care constituie de asemenea dovezi de necontestat ale continuităţii vieţii în Dacia, după retragerea aureliana,iar izvoarele bizantine din secolul al V-lea, amintesc de  limba neolatina vorbită de protoromâni.

Romanii nu au ocupat militar nici un sfert din teritoriul locuit de daci, astfel incât devine legitimă intrebarea legata de motivul care i-ar fi împins pe dacii liberi din teritoriile care nu fuseseră ocupate de Imperiu, să lase totul și sa treaca și ei odata cu armata romana, la sud de Dunare.

Curios mai este si faptul ca, desi exista adepti ai teoriei imigrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit.

De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, mult mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

Cel mai important dintre ele este Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu, conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în Transilvania la sfârşitul secolului IX. Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.

Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie? Cum anume?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.

O republică federativă la Iaşi, în secolul III

Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s-audovedit a fi falsuri.

Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV.

Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au demonstrat că documentul era un fals.

Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor:

„Nu suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc. Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări. Deci să nu ne speriem”, spunea istoricul Neagu  Djuvara.

„Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu bârlădenii. Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.

Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.

Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii a rămas un „stat neorganizat”.

„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă.

Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Erau ultimele state din Europa.

În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”, spune istoricul Lucian Boia.

„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat în dinamica propriu-zisă a istoriei”, spune el.

În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”

Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie :

„Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă.

Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu.

Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide regretatul nostru istoric, Neagu Djuvara.

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

Andreea Dogar – https://www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor/

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: