CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Savantul Eugen Coșeriu despre politica lingvistică în Basarabia cotropită de Rusia și fantoma numită „Limba moldovenească”

 

 

 

MOTTO : 

” A  promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural ”.

 

Eugen Coșeriu

 

 

 

 În  perioada sovietică a existat o politică de stat care a dus la apariţia  unui „Homo Moldovanus”, un individ crescut şi dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”. Aceasta a fost o politică de stat în RASS Moldovenească, RSS Moldovenească şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, o politică promovată constant în acest spaţiu din 1924 până în 1989. 

Iată de ce MAFIA cominternistă activă şi acum în R.Moldova, reprezentată de Partidul Democrat, Partidul Comunist, Partidul Socialist şi o mulţime de organizaţii mai mult sau mai puţin obscure, stipendiate de Moscova, au nevoie să susţină prin toate mijloacele  „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc”, dacă vor să perpetueze scindarea  propriului  popor pe teritoriul R. Moldova şi obedienţa faţă de Rusia.  

  

Cine a fost Eugeniu  Coseriu ?

 

Savantul lingvist Eugeniu Coșeriu s-a  nascut la 27 iulie 1921  in  comuna Mihaileni din judetul Balti, in Basarabia, Romania ( azi in R.Moldova) . A decedat  la 7 septembrie 2002 in Germania, la Tubingen.

A fost  fost un lingvist român care a trait in  exil, membru de onoare din 1991 al Academiei Romane, fondator  al primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen.

Este părintele  a ceea ce azi se numește lingvistica integrală si unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

A absolvit liceul Ion Creanga din orașul Bălţi in Basarabia, apoi și-a continuat studiile în filologie  la universitățile din Iaşi si Roma.

A mai studiat filosofia  la Universitatea din Milano si între anii 1950-1963 a predat la Universitatea din  Montevideo, in Uruguay. Intre1961-1963 a  activat ca  profesor- invitat și la Universitatea din Bonn, in Germania Occidentala.

Din 1963 și până la sfârșitul vieții sale, a fost profesor la  prestigioasa Universitate din Tubingen in Germania, unde a pus bazele Scolii de lingvistica de la Tubingen.

A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

Să citim în cele ce urmează câteva din  argumentele marelui lingvist basarabean Eugen Coşeriu care susţin de ce limba română trebuie să-şi reia locul ei sfânt în Constituţia R. Moldova.

Să-l citim şi recitim mereu pe Eugeniu Coşeriu, înţeleptul basarabean de la Mihăileni, ajuns unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii, a cărui învăţătură  nu  ajută doar la combaterea rătăcirilor  moldoveniste, dar pe un plan mai larg şi culturii noastre generale .

 

 

 

RESTITUTIO : Politici lingvistice

de  Eugeniu Coșeriu

Omul dispune de limbă şi limba este condiţia libertăţii sale istorice. Prin limbă, omul îşi manifestă tocmai identitatea sa istorică, şi, cînd vorbeşte altă limbă, îşi asumă, cel puţin provizoriu, o altă identitate, identitatea istorică a celui cu care vorbeşte. A te exprima, aşadar, într-o limbă nu înseamnă a nu fi liber, ci înseamnă a fi tu însuţi, adică a fi cine eşti ca individ istoric.

Poate nimeni n-a exprimat acest lucru mai bine decît filozoful italian Giovanni Gentile prin cartea sa Sommario di pedagogia. După ce vorbeşte tocmai despre libertatea limbajului şi de limbaj ca activitate de creaţie, susţine că tocmai această libertate în mod concret nu se poate realiza, deoarece fiecare individ care vorbeşte are o istorie îndărătul său şi înlăuntrul său, cu alte cuvinte, fiecare individ reprezintă această istorie. Aceasta nu înseamnă că limba se impune vorbitorului, ci că fiecare individ care adoptă limba tradiţiei este şi el o parte a acestei tradiţii. Mergînd mai departe pe aceeaşi idee, cel care adoptă o limbă şi se recunoaşte ca membru al unei comunităţi se recunoaşte pe sine însuşi ca individ.

Actul de a vorbi implică mai multe alterităţi în cercuri concentrice. Există şi o alteritate negativă, care desparte, opunînd o anumită identitate istorică altei (altor) identităţi istorice.

Limba creează şi se re-creează permanent; prin creativitate, limba se diferenţiază şi de aici a apărut necesitatea de a se stabili o limbă comună, pe deasupra diferenţelor, comună pentru toată comunitatea istorică. La rîndul ei, această limbă comună se diferenţiază fie pentru că nu a putut elimina toate particularităţile locale, fie pentru că au apărut în ea inovaţii. De aceea este nevoie să se realizeze o limbă standard,o limbă exemplară.

Dialectul care a stat la baza limbii comune se schimbă, el devine altceva în urma unei „lupte”. Iată de ce vom spune că nu simplul grai muntean stă la baza limbii române literare; acesta devine tradiţie, primeşte influenţe din alte graiuri şi ajunge să fie limba comună a tuturor românilor. Biblia de la Bucureşti eu o numesc moldo-valahă, la tocmirea ei contribuind nu numai graiul muntean, ci şi cel moldovean, iar dintre versiunile Regulamentului organic mult mai aproape de limba română comună e cea moldovenească. Contribuţia tradiţiei moldoveneşti la constituirea a ceea ce numim astăzi limba română exemplară nu poate fi ignorată.

2. Politica lingvistică. „Limba moldovenească” – o fantomă lingvistică

 

Statele plurilingve sînt aglomerări de colectivităţi etnice şi lingvistice mai mult sau mai puţin diferite. Între aceste colectivităţi există relaţii de colaborare, dar şi relaţii conflictuale, relaţii care se reflectă şi în planul lingvistic. În privinţa relaţiilor dintre limba proprie, a colectivităţii căreia individul îi aparţine istoric, şi o altă limbă, mai ales în cazul limbilor majoritare şi al limbilor minoritare, se pot distinge trei atitudini.

Prima este cea pe care o numesc naţionalismul sănătos, care înseamnă să îţi asumi limba ta pentru tine şi pentru comunitatea ta fără a impune această limbă şi altora; minorităţile pot să aibă şcoli în limba lor, să comunice în limba lor, să-şi dezvolte cultura proprie.

A doua atitudine aş numi-o şovinismul lingvistic,al celor care vor să impună limba majoritară şi minorităţilor.

În sfîrşit, cea de-a treia estecolonialismul sau imperialismul lingvistic, al celor care vor să impună limba lor majorităţilor cucerite.

Singura atitudine rezonabilă este naţionalismul sănătos.

De-a lungul istoriei s-au manifestat toate cele trei atitudini, în ultimele secole şovinismul lingvistic şi imperialismul lingvistic luînd înfăţişări dintre cele mai diverse. Comunismul, ca doctrină, era într-adevăr internaţionalist şi nu s-a pretins, în realitate, deznaţionalizarea. Dimpotrivă, lingvistul Marr – cu toate greşelile sale de concepţie despre care nu vorbim aici – voia să afirme toate limbile naţionale şi a creat chiar alfabete pentru foarte multe limbi, nu pe baza celui chirilic, ci bazate în general pe alfabetul latin.

Limbii române folosite în republica autonomă de la est de Nistru i se recunoştea atunci identitatea, în scris folosindu-se şi alfabetul latin. Apoi a început reacţiunea. A fost chiar şi o reacţiune împotriva doctrinei lingvistice a lui Marr din cauză că nu a făcut politică în faptul lingvistic, mai exact nu a făcut politică lingvistică rusească.

Dimpotrivă, Marr, care era un comunist foarte naiv, credea într-adevăr într-un fel de comunism internaţionalist, supernaţionalist şi îşi închipuia că limba finală a comunismului internaţional va fi o altă limbă, o limbă nouă, care nu va fi – zicea el – nici rusa (spunînd „nici rusa” înseamnă că înţelegea că tocmai rusa va deveni această limbă!), nici engleza, nici germana.

Or, ce s-a produs în comunismul sovietic a fost pînă acum o reacţiune împotriva internaţionalismului din partea imperialismului rus. S-a afirmat de aceea că în politica generală şi, prin urmare, şi în politica culturală-lingvistică, imperialismul rusesc şi comunismul sovietic au devenit imperialism sovietic. Această reacţiune s-a manifestat în sensul cel mai evident în cazul aşa-numitei doctrine a bilingvismului armonios, ceea ce însemna ca toată lumea să ştie limba comunismului, limba imperiului, adică ruseşte, şi, în afară de asta, să fie şi bilingvi.

Ce s-a întîmplat cu această doctrină cu totul absurdă? Se înţelege că rusofonii din toate regiunile ocupate cu populaţie majoritară nerusă înţelegeau că nu trebuie să înveţe ei limba locală, deci adoptau o atitudine colonialistă, curentă şi în alte cazuri, fiindcă ei vorbeau deja limba imperiului, limba generală a comunismului. Aşadar, cei ce trebuia să fie bilingvi şi să accepte „bilingvismul armonios” erau, se înţelege, localnicii, adică cei care erau majoritari în fiecare regiune. Niciodată rusofonii nu s-au gîndit că şi ei, trăind în aceste regiuni, ar trebui să fie bilingvi. Şi rezultatul a fost că foarte mulţi rusofoni, veniţi de mult sau veniţi de curînd, pur şi simplu n-au învăţat, de exemplu, limba română şi nici alte limbi din alte ţări ocupate.

Au rezistat foarte puţine ţări, din punct de vedere lingvistic. Au rezistat admirabil Georgia şi Armenia; au rezistat, de asemenea, Ţările Baltice, care şi-au păstrat limba, deşi acolo imigraţia rusească a fost mai numeroasă decît în Republica Moldova. Îmi permit să amintesc aici o întîmplare petrecută într-o universitate georgiană. Aveam de ţinut o conferinţă – care era tradusă în ruseşte –, şi bătrînul Cicobava, un profesor de lingvistică de acolo, mi-a spus că într-o universitate georgiană pot vorbi în georgiană sau în orice altă limbă, dar nu ruseşte.

Fără îndoială, aşa ceva nu s-a întîmplat niciodată, şi nu s-ar fi putut întîmpla, din nefericire, în Republica Moldova: să se spună că asta e o universitate românească şi că aici se vorbeşte româneşte, iar dacă nu ştiţi limba română, vorbiţi altă limbă, dar nu limba imperiului! Şi Cicobava nu era deloc anticomunist şi nu era nici duşman al ruşilor. Deci se înţelegea că la acea universitate se vorbeşte limba naţională şi se afirmă astfel identitatea culturală şi identitatea tradiţiilor culturale ale Georgiei. Pe cîtă vreme în Republica Moldova pînă şi numele Georgiei a fost adoptat în forma rusească: se spune Gruzia şi gruzin, pe cînd în limba română s-a spus întotdeauna Georgia şi georgian.

Cazul limbii române de dincolo de Prut e mult mai grav decît al celorlalte limbi din ţările foste sovietice (ţările ocupate de sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a „bilingvismului armonios”, pe cînd în Republica Moldova s-a făcut şi altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeaşi limbă cu limba română, şi deci nici cultura nu este aceeaşi cu cultura românească. Prin urmare, ar fi vorba de altă cultură.

Am povestit de multe ori şi am să amintesc şi aici că pînă şi pe Sadoveanu (cînd a fost la Chişinău) au pretins să-l traducă în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu ar fi răspuns cu rostirea lui moldavă:

„Auzi, mişăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”. Acest lucru s-a întîmplat numai în două ţări: în Republica Moldova şi în Tadjikistan. S-a creat, aşadar, o fantomă în lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă şi o altă cultură, iar această cultură începe cu regimul sovietic. Aceasta s-a întîmplat în cele două ţări amintite, unde s-a pretins să se construiască o limbă locală, alta decît româna sau persana. Această fază a imperialismului lingvistic a fost faza cea mai gravă.

După această fază s-a înţeles, cel puţin anumiţi lingvişti au înţeles, că nu se poate susţine această aberaţie şi pînă şi anumiţi politicieni au înţeles că nu se poate susţine, că cel mult se poate spune că e aceeaşi limbă, dar că are două nume diferite. Se numeşte limbă moldovenească şi limbă română, însă limba este aceeaşi.

Cînd am vorbit la Chişinău împotriva acestei idei, cineva mi-a spus că doar sînt atîtea limbi care au două nume, prin urmare, de ce nu ar fi posibil acest lucru şi pentru limba vorbită în Republica Moldova? Faptul nu e adevărat sau nu e adevărat în acest sens. În acest sens nu există limbi care să aibă două nume. Cînd au două nume, aceste nume se aplică la toată limba.

Sau un nume care se aplică unei anumite variante a limbii. De exemplu, cînd spaniolul Hervás (care scria şi italieneşte) spunea la lengua moldava o valaca, el înţelegea aceeaşi limbă, care în întregime putea fi numită sau moldovenească, sau valahă. Şi tot aşa Cantemir. În cazurile în care există, într-adevăr, două nume, se numesc variante ale unei limbi: cînd se spune catalană, valenciană, se înţelege norma, limba exemplară din Cataluña, Valencia, care nu este cu totul identică şi are chiar alt sistem fonologic, deşi în fond este aceeaşi limbă. Cînd se spune limba sîrbă sau croată, se înţelege că e vorba de limba comună sîrbo-croată, în forma ei sîrbă, adică în forma štókavo, şi că limba croatăeste aceeaşi limbă štókavo, însă în forma ei ijékavo. Şi se mai înţelege că dialectele kájkavo şi čákavo sînt dialecte croate, nu sîrbe, deci nici într-un sens nu se aplică exact la aceeaşi limbă.

De aceea faptul de a menţine două nume duce la situaţii cu totul absurde. În statisticile ucrainene – de exemplu, o statistică pe care am găsit-o într-o revistă germană – se spunea că în Ucraina locuiesc 180.000 de români şi 550.000 de moldoveni. Iese deci din discuţie faptul că ei s-ar fi identificat prin limbă. Cînd am fost în regiunea Cernăuţi am auzit că cei de la Boian vorbesc româneşte, vorbesc limba română şi sînt, prin urmare, români, iar cei de la Noua Suliţă vorbesc moldoveneşte şi sînt moldoveni. Iar ei vorbesc la fel! Iată cum două nume diferite pentru aceeaşi limbă înseamnă dezbinarea, despărţirea comunităţii lingvistice.

Ultima formă pe care vreau să o amintesc este doctrina, în fond determinată tot politic, cel puţin în mod subteran, care admite identitatea limbii române cu limba moldovenească, eventual cu două nume diferite. Spunem în acest caz că e acelaşi lucru, însă această doctrină nu admite identitatea celorlalte dialecte cu limba română: deci istroromâna, meglenoromâna, aromâna ar fi alte limbi. Este părerea unui lingvist, de altfel serios şi de bună credinţă, însă mai mult sau mai puţin influenţat de această ideologie, anume domnul Gabinschi de la Chişinău. Acesta pretinde să stabilească diferenţa între dialect şi limbă pe baza a trei criterii interne şi a unui criteriu extern.

Primul criteriu ar fi posibilitatea de a traduce un text la acelaşi nivel stilistic dintr-o limbă în cealaltă. Dacă aceste idiomuri permit această traducere, atunci se poate spune că sînt două limbi diferite, două limbi autonome. Cînd ajunge la limbile fără literatură, unde nu se poate traduce la toate nivelurile, atunci trebuie să renunţe la acest criteriu şi spune: „Da, dacă ar avea literatură, ar fi altfel!”. Deci înţelege prin limbă un idiom care este diferenţiat la mai multe niveluri lingvistice. Al doilea criteriu este posibilitatea de a realiza dicţionare bilingve, şi dă exemplu un posibil dicţionar aromân-român. Al treilea criteriu priveşte inexistenţa textelor identice într-un stil neutru, adică un text care nu poate fi deosebit ca fiind tradus dintr-o limbă în cealaltă.

Singurul criteriu extern este aşa-zisul criteriu al subordonării, care a fost aplicat şi în România de Alexandru Graur şi Ion Coteanu cu aceeaşi bază teoretică greşită: aceste limbi nu depind de limba comună, de limba română comună (dacă e vorba de dialectele limbii române), căci nu sînt subordonate acestei limbi. Aşa înţelegînd lucrurile, Gabinschi îi critică pe români, care pretind că aceste dialecte sînt dialecte ale limbii române. El susţine că românii, deşi au dreptate cînd neagă existenţa limbii moldoveneşti, nu recunosc ceea ce ne spune lingvistica generală cu privire la limbă şi dialect.

Domnul Gabinschi face aicea două greşeli foarte grave din punct de vedere teoretic şi afirmă în acelaşi timp două neadevăruri, probabil, într-un mod cu totul nevinovat. Anume, afirmă că lingvistica generală pretinde operarea cu aceste criterii pentru a distinge între limbă şi dialect. Nu ştie că nicio lingvistică generală n-a pretins astfel de criterii pentru a face această distincţie. Aceasta e numai concepţia domnului Gabinschi, nicidecum concepţia lingvisticii generale, care ne spune cu totul altceva cînd e vorba de limbă şi dialect.

Lingvistica generală ne spune că există trei tipuri de criterii, dintre care unul singur este admis şi de vorbitori, anume criteriul înţelegerii reciproce. Acest criteriu ar putea fi explicat simplu astfel: dacă îl înţeleg pe celălalt, dar înţeleg că nu e de aici, atuncea vorbim graiuri diferite; dacă îl înţeleg cu o anumită greutate, atunci înţeleg sensul unui discurs al lui în întregime, vorbim două dialecte; dacă nu îl înţeleg deloc, vorbim limbi cu totul diferite. De multe ori nu se aplică însă acest criteriu, fiindcă există limbi între care înţelegerea reciprocă este perfectă, de exemplu, între limbile scandinave, în general, şi, dimpotrivă, există dialecte între care înţelegerea nu e deloc posibilă: de exemplu, între siciliană şi piemonteză nu este niciun fel de înţelegere reciprocă, deşi sînt dialecte ale limbii italiene.

Al doilea criteriu susţinut, de exemplu, de marele lingvist francez Antoine Meillet este cel al conştiinţei vorbitorilor, cu alte cuvinte, ce cred vorbitorii. Într-un sens are dreptate, însă conştiinţa vorbitorilor este conştiinţa vorbitorilor ca atare: cînd sînt adică numai vorbitori, cînd pur şi simplu înţeleg şi vorbesc într-un anumit fel şi se înţeleg între ei, se înţelege că vorbesc aceeaşi limbă, deci numai în activitatea lingvistică îşi manifestă această conştiinţă. Însă conştiinţa poate fi modificată, poate fi alterată, şi vorbitorul care spune ce crede nu mai arată conştiinţa lui de vorbitor, ci devine lingvist. Şi, ca lingvist, poate fi un lingvist foarte prost, care nu înţelege.

Concret, atunci cînd mă adresez eu cuiva în Basarabia în limba mea, română, moldovenească, acesta mă înţelege perfect; apoi el spune că el nu vorbeşte româneşte, ci numai moldoveneşte, iar atuncea el devine lingvist. Aceasta pentru că, în realitate, el m-a înţeles foarte bine, a înţeles ce am cerut, însă spune că el româneşte nu înţelege, el ştie numai moldoveneşte (asta în afara faptului că putem ajunge pînă la conştiinţa bolnavă a anumitor intelectuali, la acest masochism lingvistic, la această autodistrugere a propriei identităţi istorice).

Deci singurul criteriu care funcţionează în toate cazurile cunoscute este existenţa unei limbi comune. Acolo unde există o limbă comună, pe deasupra diferenţelor dialectale, atunci toate formele care seamănă mai mult cu această limbă comună decît cu orice altă limbă, împreună cu limba comună, care şi ea este un dialect, este un mod de a vorbi unul cu altul – asta înseamnă dialect în greceşte –, sînt atribuite aceleiaşi limbi istorice. Deci nu e vorba de limbi care se aseamănă sau nu se aseamănă, ci de o anumită limbă comună. Dacă galiciana, pentru că nu există o limbă galiciană comună, seamănă mai mult cu limba comună portugheză decît cu orice altă limbă romanică, se spune că este un dialect al acestei limbi istorice, galiciana portugheză. Dacă în Spania s-ar fi afirmat o singură limbă comună, am vorbi de un dialect catalan, de un dialect castilian, de un dialect aragonez şi, poate, de un dialect galician. Deci e vorba de o atribuire a acestor dialecte aceleiaşi limbi istorice.

Aceasta este ceea ce spune lingvistica generală: cînd nu există limbă comună, atuncea se aplică celelalte criterii, însă depinde de cei ce le aplică. De aceea numărul limbilor lumii variază de la un autor la altul, fiindcă unii se bazează pe conştiinţa vorbitorilor (vorbind aceeaşi limbă), alţii încearcă să măsoare asemănările interne ş.a.m.d.

Care sînt greşelile? Care este cealaltă afirmaţie neadevărată? Domnul Gabinschi a inversat aici ordinea părerilor şi a tezelor. În realitate, mai întîi s-a susţinut existenţa unei limbi moldoveneşti şi apoi s-a susţinut că celelalte dialecte româneşti nu sînt dialecte ale limbii române, ci sînt limbi independente. Fiindcă, se înţelege, dacă se despărţea un grai ca graiul moldovenesc de dincolo de Prut (care la mine acasă este exact ca aici la Suceava), atunci se despărţeau şi lingviştii, în cazul acesta neserioşi, ca domnul Graur şi domnul Coteanu. Ei au susţinut tocmai existenţa unei limbi moldoveneşti şi atunci, cu atît mai mult, trebuia să separe celelalte dialecte, care sînt mult mai departe de limba dacoromână decît graiul moldovenesc de dincolo de Prut.

Care sînt greşelile pe care le face domnul Gabinschi şi le-au făcut şi alţi autori?

Cum spuneam, teza lingviştilor serioşi, români şi din străinătate, a fost totdeauna că aceste dialecte sud-dunărene sînt dialecte ale aceleiaşi limbi. Însă ale cărei limbi? În realitate, greşeala gravă este că se pretinde să se compare două sisteme lingvistice pentru a stabili care este raportul dintre ele. Or, acest raport nu se poate stabili prin compararea a două idiomuri înrudite, fiindcă fiecare sistem lingvistic este şi un dialect şi o limbă.

Fiecare sistem lingvistic considerat în sine este o limbă. Dacă vrem să delimităm numai graiul de la Suceava, fără să-l introducem într-o categorie superioară, îi spunem limba de la Suceava şi putem să spunem şi limba studenţilor de la Suceava ş.a.m.d.

Cu alte cuvinte, orice sistem considerat în sine este şi limbă, şi dialect. Limba comună este tot aşa: este o limbă şi este un dialect, adică o modalitate de a vorbi unii cu alţii. De altfel, cum am mai precizat, în greceşte, unde s-a născut termenul diálektos, se spunea koiné diálektos, adică „dialectul comun, limba comună”; koiné era tot un diálektos sau o diálektos (pentru că în greacă era feminin), era dialect. Comparaţia se face nu la acest nivel, între două limbi, ci se face cu o limbă istorică ce prezintă mai multe varietăţi. Se înţelege deci că aceste dialecte nu sînt dialecte ale dacoromânei.

Dimpotrivă, şi dacoromâna este un dialect al limbii române. La fel sînt dialectele din sudul Dunării: se atribuie limbii române istorice şi nu dialectului dacoromân. În concepţia eronată amintită mai sus, lipseşte această noţiune, limbă istorică, limbă care are un nume, care s-a constituit istoriceşte şi care, într-adevăr, prezintă această varietate. Cînd atribuim limbii române un dialect din sudul Dunării, nu-l atribuim dacoromânei, ci îl atribuim limbii române istorice (dacoromâna este şi ea un dialect al acestei limbi istorice).

Greşeala foarte gravă care se face din punct de vedere teoretic este că se consideră raportul dintre dacoromână şi aromână, de exemplu, iar nu raportul dintre limba istorică şi o varietate a acesteia. Ceea ce se demonstrează prin acest fapt este ceea ce ştim toţi, că macedoromâna nu este un dialect al dacoromânei. Se înţelege că nu e. E altfel.

A doua greşeală foarte gravă la Gabinschi (pe care au făcut-o şi Coteanu, şi Graur) este această idee a subordonării. Adică se susţine că criteriul subordonării este cel care ne spune dacă un idiom este limbă sau dialect: dialectul aromân nu este subordonat limbii române comune, limbii dacoromâne. Criteriul subordonării este un criteriu foarte bun, însă nu este vorba despre subordonarea unui dialect faţă de alt dialect.

Nu subordonăm aromâna dialectului dacoromân şi nu spunem că este altă limbă fiindcă nu e subordonată dacoromânei. O subordonăm limbii istorice, căreia şi dacoromâna i se subordonează deopotrivă.

Nu s-a înţeles într-o parte a lingvisticii acest fapt: că limba istorică nu este un sistem, ci este o colecţie de sisteme, este altceva decît un anumit sistem lingvistic. Cînd ne întrebăm cîte limbi se vorbesc în lume, cîte dialecte prezintă o singură limbă ş.a.m.d., trebuie să avem în vedere tocmai această noţiune de limbă istorică, adică o limbă care prezintă varietăţi dialectale, varietăţi de niveluri ş.a.m.d.

Aceasta este şi sperăm să fie şi ultima fază a politizării lingvisticii cu privire la limba moldovenească şi la limba română în general şi reprezintă şi ultima zvîcnire pretins teoretică.

 Sursa: Eugen Coșeriu – Fragment  din discursul prezentat la  Conferinţa susţinută la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a VI-a, Suceava, 20 octombrie 2001. Textul a fost publicat pentru prima dată în revista „Limba Română”, nr. 10, 2002, p. 139-145.

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/13/o-istorie-a-zilei-de-13-ianuarie-video-2/

13/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Există un aşa zis „gol” de 1000 de ani în istoria românilor?

 

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia, odată cu retragerea ordonată de împăratul roman Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

Unii aşa zişi istorici, au vorbit în ultimele două secole şi mai vorbesc încă, despre un adevărat gol de aproape 1000 de ani în  istoria veche a românilor.

Situaţia s-a complicat şi mai mult, atunci când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării.

De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele fiind de-a dreptul fanteziste.

 

„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că între secolele IV- XII e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

 

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

 

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au emis diferite ipoteze.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul A D Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumenta că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni, deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor şi conflictelor armate pe care le provocau.

Astfel, dacă vlahii nu luau parte la evenimente politice, nici un apăreau în documente, astfel că ţinutul pe care îl locuiau ei era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie…

 În  istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbea, despre cei care erau stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani.

Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani. Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo.

Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori, nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat, nu însemna automat că locuitorii săi erau latinofoni.

Când au apărut pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii erau localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor care ocupau văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia.

Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru.

Toate astea sunt nume vechi. Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile.

Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri.

Ăsta este adevărul istoric. Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

În secolul I, teritoriul României de astazi era acoperit de păduri în proporţie de 80%,  însemnând aprox. 18 mil ha.

În secolele X – XVIII, pădurile de pe teritoriul actual al României aveau o suprafaţă evaluată la cca 4-6 mil hectare, astfel că totuşi, circa 40% din actuala suprafaţă a României rămânea acoperită de păduri…

 

 

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbea latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure : Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă, explică istoricul Neagu Djuvara.

„ Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, a continuat istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară. Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

 

În nici un eveniment din istoria universală nu s-a întâmplat ca o populație cotropită de o putere straină, să-şi urmeze in retragere cotropitorii. 

Dovada o constituie decăderea urbană bruscă a oraşelor şi dezvoltarea unei vieţi rurale.

Au fost descoperite pietre funerare inițial păgâne, datând din primele secole creștine, care au fost inscripționate  cu semnul crucii,fapt care dovedește răspândirea timpurie a credinței creștine pe acest teritoriu.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii mai este dovedita si  de singura copie a unei harţi romane păstrate până în zilele noastre, unică de altfel, Tabula Peutingeriana.

Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizanţ, consemneaza chiar şi după retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu nume daco-gete, atât în nordul cât şi în sudul Dunării.

 

 

 

Tabula Peutingeriana

 

 

Importanţa acesteia este cu atat mai mare cu cât, Tabula Peutingeriana este o harta concepută în scopuri comerciale, dovedind prin urmare şi  o strânsă legatură economică a imperiului roman de răsărit cu populatia ramasă în fosta provincie dacică.

Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată.

Câteva din secolele IV şi V, s-au mai găsit, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală.

Interesant este si faptul ca istoricii greci si bizantini continuau sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

De exemplu, istoricul grec Zosimos mentioneaza  in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma.

Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian.

Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.

Astfel au fost constituite provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia, dar si al celui de dac.

Mai vorbim și de așezări intărite (inclusiv fosta capitală Sarmisegetusa), multe din ele pe locul fostelor castre romane, care ofereau un grad de siguranță mai mare localnicilor, de biserici paleocreștine înălțate intre sec. II-VII și mai târziu, care constituie de asemenea dovezi de necontestat ale continuităţii vieţii în Dacia, după retragerea aureliana,iar izvoarele bizantine din secolul al V-lea, amintesc de  limba neolatina vorbită de protoromâni.

Romanii nu au ocupat militar nici un sfert din teritoriul locuit de daci, astfel incât devine legitimă intrebarea legata de motivul care i-ar fi împins pe dacii liberi din teritoriile care nu fuseseră ocupate de Imperiu, să lase totul și sa treaca și ei odata cu armata romana, la sud de Dunare.

Curios mai este si faptul ca, desi exista adepti ai teoriei imigrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit.

De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, mult mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

Cel mai important dintre ele este Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu, conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în Transilvania la sfârşitul secolului IX. Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.

Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie? Cum anume?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.

O republică federativă la Iaşi, în secolul III

Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s-audovedit a fi falsuri.

Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV.

Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au demonstrat că documentul era un fals.

Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor:

„Nu suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc. Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări. Deci să nu ne speriem”, spunea istoricul Neagu  Djuvara.

„Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu bârlădenii. Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.

Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.

Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii a rămas un „stat neorganizat”.

„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă.

Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Erau ultimele state din Europa.

În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”, spune istoricul Lucian Boia.

„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat în dinamica propriu-zisă a istoriei”, spune el.

În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”

Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie :

„Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă.

Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu.

Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide regretatul nostru istoric, Neagu Djuvara.

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

Andreea Dogar – https://www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor/

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: