CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

DESPRE PUTIN FĂRĂ RETUȘURI

Ce nu știați despre Vladimir Putin? VIDEO

Cu ceva timp în urmă, Stanislav Belkovski, jur­nalist, analist politic şi apropiat al Kremlinului, a publicat o carte prin care-şi propunea să schimbe imaginea pe care Occidentul o are despre Vladimir Putin.

„Putin – biografia interzisă”, apărută prima oară în Rusia, avea să facă furori. Cartea oferea nu doar o poveste de viaţă plină de pi­canterii, ci şi una foarte bine documentată, scrie blogul https://frumoasaverde.blogspot.com.

O bio­grafie ironică şi impecabil scrisă, pe care unii co­men­tatori n-au ezitat s-o con­si­dere, totuşi, perfidă. Un lucru este cert: ver­siunea lui Belkovski este cel puţin savuroasă. O găsiţi tradusă şi în româneşte, a apărut la Edi­tura Corint.

– Deşi, conform biografiei oficiale, Putin s-a născut în 1952, la Leningrad, în familia mun­­­citorului Vladimir Spiridonovici, adevăratul loc de naştere al preşedintelui rus pare a fi satul Terehino din regiunea Perm, pe care mama lui l-a părăsit, fugind de desfrâ­narea şi alcoolismul soţului ei, Platon Privalov.

Ajunsă în Caucaz, în Gruzia (Georgia), s-a căsătorit cu Gheorghi Osi­paşvili, cu care (ţineţi-vă bine!) a mai făcut încă zece copii.

Numai că proaspătul tată de împrumut a refu­zat categoric să-l recunoască pe micul Vladimir drept copilul lui. Şi-a şicanat nevasta până când aceasta, exasperată, l-a trimis la Le­nin­grad, unde a fost înfiat de o rudă săracă.

Ura lui Pu­tin pentru georgieni s-a născut, pare-se, în anii plini de frustrări ai copilăriei, şi-i explică orien­tarea sa antigruzină.

Cât despre mama sa, Vera Nikolaevna, se spune că a trăit mult timp în uitare, pentru că fiul ei, ajuns președinte, n-a iertat-o niciodată că l-a înstrăinat.

– Trecutul de agent KGB al lui Putin e destul de modest, deşi biografia oficială ţine să precizeze că, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, Vla­dimir Vladimirovici şi-ar fi oferit, la vârsta tinereţii, serviciile KGB-ului, care n-a ezitat să-l coopteze în faimoasa Direcţie Generală nr. 1 (Externe) şi să-l trimită la Dresda, în Republica Democrată Germană, ca director al Casei de Cultură So­vietice.

Dar adevărul, mai pu­ţin poleit, se pare că e altul. An­gajat la mult mai mo­desta Di­recţie Gene­ra­lă nr. 5, care se ocu­pa de di­sidenţă şi de anchete politice, Putin avea sarcina să-i toar­ne pe studenţii sovie­tici ca­re aveau burse de stu­dii în RDG. Dar foar­te repede, tânărul ka­ghe­bist a făcut o gre­şeală fatală.

S-a îm­prietenit, la o bere, cu Klaus Zuchold, de­mas­cat după 1989 ca agent special STASI şi agent BND (ser­viciul de informaţii vest-german), căruia i-a sifonat numele a 15 agenţi secreţi ruşi. Trădarea l-ar fi putut costa mult pe Putin, dacă nu l-ar fi salvat chiar prăbuşirea URSS. Rechemat de urgenţă în ţară, a fost numit consilier al pro­rec­torului Uni­ver­sităţii de Stat.

– La începutul anilor 1980, Pu­tin s-a căsătorit cu Liud­­mila Aleksan­drovna, pe care a cunos­cut-o la o agenţie de turism din Kaliningrad. O fată frumoasă şi zveltă, după cum arată fotografiile vremii, mai tânără decât Putin cu 6 ani, dar timidă şi lipsită de iniţiativă.

Din interviurile luate Liudmilei de către ziaristul rus Oleg Bloţki, reiese că actualul sex-simbol al politicii ruse a fost un soţ mizerabil. Partener lipsit de afecţiune, îşi bruftuluia zdravăn nevasta dacă îndrăznea să danseze sau să râdă la vreo petre­cere, permiţându-şi, în schimb, să întârzie cel puţin o oră şi jumătate la întâlniri şi să-şi lase soţia, gravidă în luna a şaptea, să urce cele 5 etaje ale blocului cu un copil atârnat pe-un braţ şi o sacoşă pe celălalt. În preajma gloriosului an 2000, când Putin ajungea la putere, Liudmila se îngrăşase şi se urâţise de „traiul cel bun”.

Mai mult, din cauza unui ne­fericit accident de maşină, începuse să bea şi să aibă probleme cu nervii. Oricât au în­cercat con­silierii preşedintelui s-o transforme într-o persoană publică, imaginea ei nu mai cadra cu „splendoarea” pre­şedintelui nou ales.

Drept urmare, Liudmila a fost ştearsă din an­turajul oficial şi ţinută departe. S-a zvonit multă vreme că, tulbu­rată psihic grav, s-ar fi retras la o mânăstire.

În 2013, însă, lucrurile s-au limpezit. După 15 ani de mariaj separat, Liudmila a cerut divorţul, iar Vla­dimir Putin i l-a oferit cu genero­zi­tate.

– Întoarcerea în Sankt Peters­burg după perioada petrecută la Dresda, l-a destabilizat grav pe Putin: avea 37 de ani, nevastă şi doi copii care ce­reau de mâncare. Forţat de îm­prejurări, viitorul lider politic a lu­crat o vreme ca taxi­me­trist par­ti­cu­lar pe un Za­po­rojeţ so­­vie­tic, pro­­­dus de fa­­­­brica u­crai­­neană ZAZ.

O ma­şină rudi­men­tară, pe care statul o oferea gratis invalizilor de război.

– După instalarea lui Putin la Kremlin, o pri­etenă a Liudmilei (Irene Pietsch) a făcut dez­văluiri într-o carte despre viaţa intimă a celor doi soţi. Lista picanteriilor cuprindea şi faptul că Putinii în­cetaseră orice legătură sexuală încă din anii ‘80. Ca­uza? Putin se implicase emo­ţional în „nişte prietenii băr­băteşti adevă­rate”.

Cel puţin asta declară Liudmila despre relaţia stra­nie pe care Putin a între­ţi­nut-o cu Klaus Zuchold, cel care i-a distrus cariera de KGB-ist, şi cu Matthias Warnig, care azi a devenit un per­­sonaj cheie al com­plexu­lui energetic rusesc. Să fie Putin atras de bărbaţi? Unul dintre argumente ar fi chiar fap­tul că, deşi relaţia cu Liud­mila îngheţase, nu s-au auzit ni­cio­dată zvonuri c-ar fi interesat de alte femei.

În afară, desigur, de cazul ce­le­brei gimnaste Alina Ka­bae­va (foto).

Numai că…

– …povestea de dragoste cu Alina Kabaeva ar fi o cacealma.

Ciudat este fap­tul că preşedintele rus n-a negat nicio­dată aceste zvonuri, tăcerea lui în­treţinându-le cu bună ştiinţă. Şi niciun ofi­cial n-a ieşit să infirme idila, nici chiar atunci când Kabaeva a decis să se mărite cu un căpitan de poliţie.

– Dac-ar fi să-i luăm de bună declaraţia de avere, acest „umil servitor al naţiunii” lu­crea­ză ca un ocnaş pentru doar 187.000$/an, are un apar­tament modest şi trei maşini ieftine. Însă fai­moasa listă de bunuri a președintelui Rusiei cu­prinde nu mai puţin de 15 elicoptere şi 43 de alte na­ve de zbor, inclusiv un Airbus, 2 business jeturi de lux şi un avion de pasageri Ilyushin, cu o cabină pentru  decorarea căreia a plătit 18 milioane de dolari.

Mai are 20 de case, dintre care una – un palat luxos, cu vedere la Marea Neagră – a fost vândută recent pen­­tru suma de 380 de milioane de euro. Şi, bineîn­ţeles, câteva iahturi, vreo patru, dintre care unul, cumpărat din fonduri prezidenţiale, are şase cabine de lux şi a costat circa 30 de milioane de euro.

Și să nu uităm că monarhul Rusiei este rareori văzut fără unul dintre ceasurile sale de colecţie – un Patek Philippe de 80.000 $, sau un Breguet mai modest, de doar 20.000 $.

În total, colecţia lui de ceasuri are o valoare estimată la 180.000 $, cam cât venitul lui anual de­clarat!

În 2007, la cererea revistei germane Die Welt, Stanislav Belkovski, analist politic şi econo­mic rus şi autorul cărţii despre care vorbim, a estimat că averea lui Putin se ridica la 40 de miliarde de do­lari.

El a luat în calcul acţiunile pe care le deţinea președintele Rusiei atunci, în mai multe companii petroliere, inclusiv în uriaşele Surgutneftegaz şi Gazprom. Dar asta era acum câţiva ani.

Întrebat dacă crede că e posibil ca cifrele să se fi schimbat, Belkovski a spus că da. Astăzi, ave­rea lui Putin ar atinge 70 de miliarde de dolari, și asta în condiţiile în care cel mai bogat om al planetei, Bill Gates, este listat de Forbes cu 80 de miliarde.

Sursa: aici

Vladimir Putin – Vi se pare că sunt nebun? VIDEO (RO)

https://www.digi24.ro/embed/Stiri/Digi24/Extern/International/INTERVIU+Vladimir+Putin+Vi+se+pare+ca+sunt+nebun?video=0&width=600&height=400

21/03/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PRETEXTE DE AMESTEC AL ARMATEI RUSE ÎN R.MOLDOVA

Armata a 14-a a Rusiei a început pregătiri de luptă în Transnistria |  Newsweek Romania

Foto: Trupele Federației Ruse în acțiune pe teritoriul R.Moldova

Convingându-se de faptul că autorităţile moldovene sunt hotărâte să-şi făurească un viitor în afara fostului imperiu sovietic, conducerea de la Kremlin, sfidând „Declaraţia cu privire la suveranitate a RSS Moldova” din data de 23 iunie 1990, s-a implicat imediat , masiv şi brutal, în afacerile interne ale tânărului stat moldovenesc, pentru a apărea, la scurt timp, în rol de „pacificator”, consemnează publicația de la Chișinău https://www.timpul.md.

Şi, pentru a „oficializa” cumva, păstrarea prezenţei militare ruse pe teritoriul R.Moldova suverane, ideologii imperiului au elaborat „Tratatul cu privire la principiile relaţiilor interstatale dintre Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă şi Republica Sovietică Socialistă Moldova”.

Semnat la Moscova, la 22 septembrie 1990, şi ratificat la 1 octombrie 1990, Tratatul, încheiat pe o perioadă de zece ani, prevedea apărarea suveranităţii părţilor semnatare, dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi colaborare dintre ele, restabilirea drepturilor şi intereselor celor două state, în conformitate cu normele dreptului internaţional. […]

Istoria a demonstrat însă că Tratatul în cauză contribuia în mod considerabil la menţinerea intereselor geopolitice ale Federaţiei Ruse în această zonă, fiind transformat, ulterior, într-un instrument de presiune politică permanentă a Moscovei asupra Chişinăului.

Această presiune s-a resimţit, pe parcurs, de mai multe ori, devenind mai „palpabilă” începând cu luna septembrie 1991, când, o dată cu participarea nemijlocită a militarilor Armatei a 14-a,la ostilitățile militare declanșate de separatiști în enclava separatistă nistreană, au fost create şi înarmate o serie de formaţiuni militare şi paramilitare.

Ofiţerii armatei ruse nu doar că au preluat conducerea acestora, dar au şi realizat pregătirea specială în centrele de instruire a militarilor.

De menţionat este faptul că în ajunul războiului din Transnistria unele formaţiuni militare ale Armatei a 14-a treceau sub jurisdicţia republicii autoproclamate, cu tot efectivul şi echipamentul din dotare, fiind excluse din statele Armatei a 14-a, conform ordinului Ministrului Apărării al Federaţiei Ruse. […]

2700 de vagoane de arme şi muniţii, trecute sub comanda separatiştilor

A fost de ajuns ca generalul rus Stolearov, aflat într-o vizită la Tiraspol, în ziua de 21 martie 1992, să declare că „armata republicii nistrene reprezintă interesele geopolitice ale Rusiei în zonă” şi, practic, imediat, Divizia 59 din Tiraspol, împreună cu depozitul de armament 1411 din Colbasna, conţinând 2700 de vagoane de arme şi muniţii provenite din arsenalele trupelor fostei URSS retrase din Europa de Est, a trecut sub comanda separatiştilor.

Un caz aparte, în această privinţă, îl reprezintă pătrunderea, la 14 martie 1992, a câtorva membre ale Asociaţiei femeilor din Transnistria, în frunte cu Galina Andreeva, în cazărmile din Parcani unde erau dislocate trupele ruseşti, de unde „amazoanele au luat nestingherite 1.321 automate Kalaşnikov, 155 pistoale Makarov şi TT, 1.200 grenade F-1 şi RGD-5, 15 aruncătoare de grenade RPG-7 cu întregul echipament de luptă, 30 lansatoare de rachete sol-aer, 1,5 milioane de cartuşe”. […]

O altă modalitate de imixtiune a Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse, o constituie transferul, coordonarea şi susţinerea, sub diverse aspecte, a trupelor speciale ale KGB-ului rusesc care, după ce au înăbuşit mişcarea de eliberare naţională din Ţările Baltice, au fost angajate în aparatul enclavei separatiste nistrene.

E vorba despre fostul colaborator al miliţiei letone Vadim Şevţov, care, schimbându-şi identitatea, sub numele de Vladimir Antiufeev, a fost numit în funcţia de ministru al securităţii al autoproclamatei republici nistrene, şi despre fostul colaborator al Ministerului de Interne al URSS în problemele coordonării activităţii trupelor din interior şi a miliţiei cu destinaţie specială în Ţările Baltice, Nicolai Matveev, care, având gradul special de general de miliţie, sub numele de Nicolai Goncearenco, a exercitat funcţia de prim-viceministru de interne al pretinsei republici.

Pentru a justifica, în anumită măsură, intervenţia trupelor ruse în conflict şi transferul de armament către separatişti, unii demnitari de la Moscova, utilizând pe larg propaganda, învinuiau România de furnizarea armamentului către autorităţile de la Chişinău, afirmând că cetăţeni români ar fi luptat pe fronturile din Transnistria alături de combatanţii moldoveni. […]

Astfel, conflictul nistrean, reprezentând o consecinţă directă a imploziei Uniunii Sovietice şi demonstrând intenţia demnitarilor imperiului rus de a nu pierde controlul asupra acestui cap de pod spre Balcani, de o importanţă geostrategică greu de subapreciat, a luat dimensiunile unei probleme internaţionale, periclitând suveranitatea şi independenţa noului stat R. Moldova, recunoscut de organisme internaţionale.

FOTO: HARTA așazisei ”republici moldovenești transnistrene”o invenție diversionistă a Rusiei

„Ocupanţii de ieri vor să-şi restabilească puterea asupra noastră, să ne pună din nou în genunchi”

La 19 mai 1992, încercând să explice „pericolul” la care, chipurile, sunt supuse familiile ofiţerilor Armatei a 14-a, trupe ale acesteia au părăsit garnizoana din Tiraspol, deplasându-se la peste 50 km şi implicându-se în conflictul armat în apropierea oraşului Dubăsari, în această zi, pe câmpul de luptă găsindu-se tancuri cu însemnele Federaţiei Ruse.

Adresând preşedintelui Elţin şi Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse o telegramă de condamnare a agresiunii Armatei a 14-a şi cerând retragerea necondiţionată a acesteia din R. Moldova, preşedintele M. Snegur i-a informat pe şefii statelor membre ale CSI despre acest act de agresiune, menţionând că „intervenţia militară a Armatei a 14-a a Rusiei în zona conflictului zădărniceşte începutul realizării înţelegerilor convenite la 6 şi 17 aprilie a.c. (1992, n.n.), la Chişinău, în cadrul întâlnirilor celor patru miniştri de Externe – ai Moldovei, Rusiei, României şi Ucrainei – şi creează un pericol real de escaladare a confruntării militare pe continent”.

În apelul către poporul Moldovei, din 20 mai, preşedintele Snegur menţiona: „La 19 mai, ora 18.00, Armata a 14-a a Rusiei a ieşit din cazărmi şi ocupă Transnistria”. […]

La 20 mai 1992, înştiinţat de faptul că din garnizoana oraşului Tiraspol sunt trimise spre Dubăsari 22 de tancuri, iar spre Dnestrovsk – cinci tancuri, separatiştilor fiindu-le predate de către regimentul 183 al diviziei 59 10 tancuri T64B, 11 maşini blindate, tehnica militară a două baterii şi mari cantităţi de muniţii, preşedintele M. Snegur, adresând un Apel către poporul Moldovei, declara:

„A venit ceasul celor mai grele încercări pentru poporul nostru paşnic. Duşmanul a săvârşit împotriva Republicii Moldova o nouă agresiune. (…) În pericolul de moarte se află independenţa şi integritatea statului nostru. Ocupanţii de ieri vor să-şi restabilească puterea asupra noastră, să ne pună din nou în genunchi”. […]

Foto: Luptătorii moldoveni rezistă pe NISTRU

Adresând, la 23.05.1992 un mesaj Secretarului General al ONU privind implicarea Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse în conflict, preşedintele Snegur se adresa acestuia cu rugămintea de a informa minuţios Consiliul de Securitate al ONU asupra situaţiei din republică, relatând că „în cazul în care Federaţia Rusă nu încetează imediat” agresiunea împotriva Moldovei, R. Moldova îşi rezervă dreptul de a sesiza oficial Consiliul de Securitate al ONU pentru a dezbate situaţia creată în urma acestei intervenţii militare străine”.

Examinând, în cadrul conferinţei pentru ajutorarea noilor state independente, din 24 mai 1992, la Lisabona, situaţia din Transnistria, miniştrii de Externe ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei, „profund îngrijoraţi de agravarea situaţiei şi relatând despre necesitatea preîntâmpinării escaladării conflictului pe teritoriul Moldovei”, au decis următoarele măsuri de urgenţă: respectarea strictă a încetării focului; întoarcerea tehnicii blindate în Armata a 14-a; întoarcerea tuturor formaţiunilor şi a tehnicii militare în locurile de dislocare permanentă; asigurarea securităţii Centralei electrice de la Dubăsari şi a altor obiective importante de asigurare a vieţii; continuarea desfăşurării activităţii misiunilor observatorilor militari în locurile de conflict. Comisia mixtă urma să pregătească, în regim de urgenţă, un raport despre următorii paşi în vederea reglementării diferendului.

În perioada 25-27.05.1992, la Chişinău a avut loc şedinţa extraordinară a Parlamentului R. Moldova consacrată situaţiei din republică, în legătură cu intervenţia armată străină, la care a fost reiterată propunerea de reglementare paşnică a conflictului.

La deschiderea şedinţei, spicherul A. Moşanu a menţionat că în cadrul acesteia urmează să se identifice soluţii determinate de agresiunea armatei a 14-a împotriva Republicii Moldova, a cărei intervenţie „reprezintă principala cauză ce împiedică soluţionarea pe cale paşnică a problemei păstrării independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei, întreaga răspundere pentru vărsarea de sânge” revenind „organizatorilor ei din afară şi lacheilor acestora de la Tiraspol”. […]

Implicarea în război, de partea rebelilor nistreni, a militarilor Armatei a 14-a, alături de multiple elemente criminale din Transnistria şi din întreaga Rusie, a fost speculată, de nenumărate ori, în discursurile impostorilor nistreni, care astfel au reuşit să-şi menţină poziţiile şi să se eschiveze de pedeapsa cuvenită.

Retragerea Armatei a 14-a de pe teritoriul Moldovei suverane nu s-a încheiat nici după semnarea armistiţiului din 21 iulie 1992. Astfel, Igor Smirnov, încă în 1994, la doi ani după încheierea războiului, a declarat că „Armata a 14-a se va retrage de la Tiraspol doar cu comandamentul şi cu steagul de luptă”, restul structurii urmând să se integreze în trupele armatei separatiste.

Actualmente, trupele ruse dislocate în Transnistria, „continuă să rămână unul dintre cele mai mari pericole pentru securitatea Republicii Moldova, constituind suportul politic, material şi moral al separatismului transnistrean, un factor de continuă presiune asupra Chişinăului”.

Eduard Boboc
Fragment din „Implicarea armatei a 14-a a Federației Ruse în războiul din Transnistria (1991-1992)”. Citiți integral pe ziarulnatiunea.ro. 

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: