CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Cine a născocit teoria că moldovenii nu sunt români ?

Fotografii dintr- o Basarabie idilică, cu moldoveni fericiţi în plină perioadă  sovietică | CER SI PAMANT ROMANESC

Moldovenii nu sunt români ?

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza „teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei „poporului moldovenesc“ şi a „limbii moldoveneşti”, scrie prestigioasa revistă http://www.historia.ro.

Această ”teorie”este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă serioși. În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, asemănătoare cu cea a lui Roesler.

Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi , care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriului (și primii săi băștinași !).

Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică, ar fi rezultat “norodul moldovenesc”.

Acesta era punctul de vedere oficial al sovieticilor despre formarea poporului român, iar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei – să susţină această teorie.

Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia, a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS și a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta Unirea Basarabiei cu România.

În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice.

Noua ”republică” s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”.

Practic, crearea RASS Moldovenești a fost gândită ca o modalitate de subminare a României Mari.

Istoria RASS Moldovenească (1924-1940) (IV): Inventarea limbii  „moldovenești” sovietice (8)

Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldovenești, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română.

Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii. Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare.

În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final era proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev, la sfârşitul lunii august în 1924.

Raportul acesta a fost primul document oficial sovietic care vorbea despre “limba moldovenească”, ca rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Când a luat naştere Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.”

Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RASS Moldovenești şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

„Limba moldovenească” a fost cheia de boltă în „inventarea” moldovenilor sovietici, iar sarcina elaborării sale în RASS Moldovenească a fost pusă în seama Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), creat în decembrie 1926, care s-a dorit a fi un fel de organ de stat al cercetării științifice.

Figurile-cheie în acest Comitet erau Pavel Chior, Comisar pentru educație, Leonid Madan, șeful secției lingvistice din Comitet și lingvistul I. Malai, dar o contribuție importantă la elaborarea noii limbi l-a avut și Gavril Buciușcanu, fost deputat în Sfatul Țării, devenit între 1924-1928 Comisar pentru educație în RASSM.

Preocupările acestora pentru edificarea noii limbi erau conforme unor experiențe similare din alte părți ale URSS, care, după cum am văzut anterior în reflecțiile asupra „imperiului acțiunii afirmative”, era angrenată într-un proces amplu de „inventare” a națiunilor și a limbilor.

Procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic era identificarea unui dialect sau grai, formalizarea sa, preluarea unor rădăcini din limba rusă și construirea unor noi cuvinte, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică.

După cum arătau Skrîpnik și Badeev, graiul țăranilor moldoveni din stânga Nistrului este un „aluat” suficient din care putea fi pregătită noua limbă, iar constructorii naționali din RASS Moldovenească au pornit tocmai de la această premisă în edificarea noului proiect lingvistic.

„Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, redactat la 1930, cuprinde un șir de cuvinte inventate ad-hoc pentru justificarea „limbii moldovenești”: oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era numită… „mâncătorie”.

Cum a fost inventată „limba moldoveneascî” | CER SI PAMANT ROMANESC

Foto: Articol din revista ”Plugarul roș” intitulat ”Dișteptaria culturii moldovenești îi pornitî pi drumu nădejnic”

Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca, ucraineana și rusa. Deși autoritățile sovietice au efectuat campania de „moldovenizare”, propunând (dar nepunând în practică) sancțiuni pentru activiștii de partid care nu vorbeau moldovenește sau stimulente financiare pentru cei care cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASS Moldovenești adevărata limbă oficială a fost rusa.

Limbajul de lemn în varianta transnistreană apare cel mai bine reflectat la Petru Chior, Comisar al poporului pentru învățământ în RASS Moldovenească, care în broșura „Despre ortografia moldovenească” din 1929 scria: „De-amu v-o două luni di zâli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî”.

„Moldovenistul” înfocat, Leonid Madan, constata că între români și moldoveni existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând tipul brun, iar cei din urmă având o structură craniană alungită, fiind în mare parte șateni.

În anii 1923-1924 în regiunile destinate a fi parte a RASSM existau 11 școli moldovenești, dar ca urmare a politicii de „moldovenizare” , în 1925-1927 numărul acestora a ajuns la 69, iar în anul 1926-1927 la 99. Potrivit oficialilor din republică opera de „moldovenizare” era îngreunată de „divergențele în chestiunea limbii și liniei moldovenizării”.

Chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”, raportul constată că în interiorul republicii nu exista consens din acest punct de vedere, „o parte a tovarășilor, în frunte cu Președintele Consiliului Comisarilor Poporului, Gr. Starîi, vor să se ia ca bază limba română și, prin urmare, moldovenizarea să se orienteze după românizare.

O altă parte spune că nu se poate urma un asemenea curs, ținând cont de condițiile istorice în care s-au dezvoltat moldovenii. Moldovenii au creat o limbă a lor aparte care a suportat influența limbilor slave, deosebită de cea română, pe care naționalitatea moldovenească n-o înțelege”.

Cuprinsă între aceste dispute între „moldovenizare” și „românizare”, limba moldovenilor sovietici, oricum s-ar fi numit, cu greu își făcea loc în instituțiile și organizațiile RASSM. În memoriu se constată că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”.

Trecerea secretariatelor la limba „moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. Doar unele judecătorii pledau în „limba moldovenească, ceea ce s-a reușit cu multă dificultate”, iar parțial s-a trecut la limba „moldovenească” în doar două comisariate (de Educație și Justiție).

Memoriul conchidea că „trecerea către 1 ianuarie 1928 a aparatului sovietic la limba moldovenească de lucru”, așa cum ceruse BP al PCU, nu se va putea realiza. Pe de altă parte, se arată că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”. Exista un singur raion „pur” ucrainesc (Balta) și acolo toată activitatea se desfășura în limba ucraineană.

În raioanele mixte moldo-ucrainene „munca în limba ucraineană e satisfăcătoare, iar în moldovenește – șchioapătă”; (Octavian Țîcu-https://moldova.europalibera.org/istoria-rass-moldovenească)

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei, a fost organizată la est de Prut, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense.

În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria României la Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx.Însemnări despre români, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

In plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine.

Numeroase documente evidențiază existenţa unei corespondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă.

Autorităţile de la Chişinău arătau faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”.

Astfel, în 1967 se decidea realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”.

De asemenea, din 1966 se interzicea studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc.

Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele.

Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale. În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”.

În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSS Moldovenească devenea vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

Surse:

  https://cersipamantromanesc.wordpress.com/mai-intai-romani-pe-urma-moldoveni;

 hwww.historia.ro;

natiadinurma.wordpress.com.

07/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CE SPUNEAU RUȘII DESPRE MOLDOVENII DIN BASARABIA ÎN URMĂ CU APROAPE DOUĂ SECOLE

România Mică, NY Times, 7 septembrie 1916 - Catchy

Basarabia în lucrarea „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus”

În anul 1849, la tipografia Departamentului Marelui Stat Major din Sankt Petersburg apare volumul al XI-lea (partea a 3-a) din seria „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus”: „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus. Oblast (regiunea) Basarabia. (Военно-статистическое обозрение Российской империи. Бессарабская область.).

coperta

Coperta lucrării „ (Военно-статистическое обозрение Российской империи. Бессарабская область. Санкт-Петербург, 1849), comentată de https://citatedespreromani.wordpress.com/2013/09/15/basarabia-in-lucrarea-revizuirea-militaro-statistica-a-imperiului-rus.

 

Revizuirea militaro-statistică a regiunii Basarabia.Date generale.Prezentare generală a Basarabiei cu privire la situația militaro-statistică.

1

 

Regiunea Basarabia, care se află între 43°16° și 48° 39° latitudine nordică și între 45° 15° și 48° 47° longitudine estică este vârful de sud-vest al Imperiului Rus și se situează lângă posesiunile Austriei, Galiției și Bucovinei, ale Principatului Moldovei, (care se află sub protectoratul Rusiei și al Turciei) și lângă Imperiul Otoman.

Situația politică a Basarabiei, ca zonă de frontieră a statului, recenta alipire la Rusia, conform Tratatului de la București din 16 mai 1812, importanța strategică a bazelor și a liniilor de operațiune, pe care le reprezintă aceasta, creează necesitatea prezenței permanente a trupelor militare.

În Basarabia, mai ales în sudul acesteia, grație abundenței de pășuni s-ar putea amplasa cavaleria, însă corpurile de cavalerie au o poziție mult mai favorabilă, în guberniile adiacente Basarabiei, Herson și Podolsk, unde este localizată cavaleria de rezervă și, înafară de aceasta, aproape tot sudul Basarabiei este locuit de colonii, dotate cu terenuri vaste…”

2

 

II. Terenul.

1) Frontiere.

Regiunea Basarabia se învecinează în nord, pe o lungime de aproximativ 50 de verste cu Galiția Austriacă, de la satul Onut până la vărsarea râului Zbruci în Nistru, lângă satul Isakivți și mai departe, spre nord și est, cu guberniile Podolsk și Herson, până la vărsarea lui în Liman și Marea Neagră, care spală restul hotarului de sud-est al Basarabiei, în jur de 160 de verste, până la gurile Dunării. Râul Dunărea, de la Reni până la Ismail și de acolo, prin brațul sudic, numit și Sfântul Gheorghe, până la mare, constituie frontiera de sud a Basarabiei și frontiera de stat 

3

 

Frontierele.dintre Rusia și Turcia. În vest Basarabia se mărginește cu Principatul Moldovei, de care este separată de râul Prut, de la satul Noua Suliță până la vărsarea lui în Dunăre; și cu posesiunea austriacă Bucovina, de care este separată de o linie convențională uscată, pe o întindere de 45 de verste, care duce pe râurile Răchitna, care se varsă în Prut și Ramneț sau „Fluxul Negru” și Onut, care se varsă în Nistru.”

3

Pământurile dintre Nistru și Prut, pe parcursul secolelor precedente, au fost lăcașul atâtor popoare și noroade de diferite origini, încât cu greu se poate găsi un alt exemplu similar în istorie. Sciții, Geții, Bastarnii, Dacii și cei care au stăpânit Dacia – Romanii, apoi Goții și Hunii, Avarii, Bulgarii, Slavii, apoi Ungurii, Pecenegii, Uzii și în sfârșit, pe timpul domniei dinastiei Comnen, rămășițele Dacilor antici, reveniți din munții Transcarpatici, deja amestecați cu popoare Slave și imigranți Romani și care se numeau Români sau Moldoveni, după râul Molda, întâiul lor lăcaș, toate aceste popoare, unul după altul, se așezau pe locurile predecesorilor lor și erau din nou alungați de alte popoare. În secolul al XII-lea aici apar Genovezii.  

Surse:

1) http://www.twirpx.com/file/637250;

2) http://book-old.ru;

3) http://dacoromania.net;

4) http://rutracker.org.

10/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: