CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum sărbătoreau românii Crăciunul în secolele din urmă

Povestea Crăciunului. Cele mai frumoase tradiţii şi obiceiuri de Crăciun  din România. Ce se face în Ajun

Un Crăciun pentru fiecare: cum sărbătoreau românii la curțile domnești și în capitala țării, în secolele din urmă

La nivel religios, 25 decembrie înseamnă Nașterea Domnului. Peste această tradiție s-a adăugat un strat consistent de obiceiuri împrumutate, inventate, adaptate de la o generație la alta.

Dincolo de semnificația religioasă, Crăciunul poate însemna ce vrea fiecare – mese în familie, oportunitatea de a vizita prietenii, posibilitatea de a petrece câteva zile singur, departe de agitația unui an greu, călătorii prin țară sau în afară, câteva zile la schi sau câteva zile petrecute la 30 de grade. 

Masă de Crăciun poate fi cu sarmale și cozonaci, dar poate fi și vegetariană sau vegană. Unele obiceiuri sunt respectate pentru că reprezintă o moștenire de secole (cum ar fi bradul de Crăciun).

Altele sunt reinventate de fiecare generație nouă, ca să devină tradiție pentru generațiile viitoare. 

Amintiri de sărbătoare de la Curtea domnească din Iași

Pantelimon Milosescu - Datini stramosesti de Craciun si Anul Nou - Cumpără

Franco Sivori, secretarul domnitorului Petru Cercel (1583-1585), nota că în Țara Românească întotdeauna Crăciunul se sărbătorea în chip deosebit.

Între altele, oamenii își fac daruri unul altuia, iar toți dușmanii se împacă. 

Călătorul sirian Paul de Alep, care în 1653 petrecuse Crăciunul în Țara Românească, nota că aici era obiceiul ca în preajma marii sărbători a Nașterii Domnului să se organizeze o mare vânătoare la care participa domnul însuși. Seara, domnul se întorcea cu mare pompă.

În spatele trăsurii sale veneau carele încărcate cu vânat – mistreți, iepuri, vulpi, urși, fazani și porumbei sălbatici.

Toate acestea erau predate la cuhnea (bucătăria) domnească marelui șufar (bucătarul șef) și celor sub ascultarea acestuia, pentru a pregăti ospățul Crăciunului. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Molifta colivei

Coliva domnească de la Crăciun era ridicată de marele vistier. Prezența ei în zilele Ajunului și Nașterii Domnului a fost explicată prin cultul morților. Există credința că în timpul sărbătorilor de iarnă spiritele strămoșilor coboară pe pământ, iar cerul este deschis până la Bobotează. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Obiceiuri de Ajun

La Spătărie se înmânau darurile aduse pentru domn. Grigore Ursachi scria: plocoanele ce vin de la orașe, la Născutul lui Hristos erau adunate de către marele clucer. Tradiția darurilor și a ospețelor era veche. Obiceiul era să se facă masă mare în Spătărie.

Cu timpul însă, din economie, dar și din spirit de imitație, ospețele copioase au fost înlocuite cu o tratație mai ușoară. Se servea vutcă (un fel de lichior), confeturi (dulciuri) și cafea, după moda turcească, deși tot turcești erau și mâncărurile de pe vechea listă de bucate: sarmale, pastramă, mezeluri…(Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Împărțeala de Crăciun

În prima zi de Crăciun, de dimineață, tot în Spătărie, în prezența boierilor, domnul îmbrăca cabanița (mantia îmblănită) primită de la sultan la învestirea sa în funcție. 

În această zi slujba de dimineață se ținea în Biserica cea Mare. Asemănarea cu ceremonialul obișnuit la Bizanț era evidentă. 

La ieșirea din biserică, avea loc împărțirea darurilor, domnul puând să se arunce cu bani de aur pentru oșteni și calici. Se împărțeau celor săraci mâncare bună și haine din postav ieftin, aduse uneori special din Bistrița transilvană.

Franco Sivori povestea că domnul muntean dăruia veșminte tuturor curtenilor, dregătorilor, slujbașilor și oștenilor, fiecăruia după treapta sa, unora țesături de mătase, altora stofe de lână. Arhiereii și egumenii primeau și ei veșminte de cinste, din satin, iar preoții și diaconii din bumbac. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Ospățul de la Spătărie

Când se așeza domnul la masă se slobozeau tunurile și se auzeau trâmbițele. Medelnicerul servea pe domnul la masă, umplându-i blidul cu lingura cea mare de argint. 

Urmau preparatele din vânatul domnesc. Marele clucer avea grija mezelilor ce se aduceau de la beciul domnesc, iar vameșul se îngrijea de confeturi. Confeturile erau o noutate la noi încât ele nu se serveau decât la Curtea domnească. Boierii, după ce mâncau dulciuri pe săturate, mai ascundeau prin năfrămi, dându-le discret feciorilor aflați în slujba lor să le ducă acasă, pentru cuconii cei mici. 

După cafea, servită în Divanul cel Mic, boierii se împrăștiau pe la casele sau gazdele lor din oraș. Uneori însă, domnul îi ținea până seara, când le invita și pe jupânesele lor, ce avuseseră masă separată. 

A doua zi de Crăciun veneau dascălii școalelor domnești, cu ucenicii cei mai aleși. 

În a treia zi de Crăciun veneau egumenii greci ai mănăstirilor. Obiceiul era să aducă toți câte un miel, iar cei care nu puteau găsi miel la acea vreme se înfățișau cu câte un vițel mic, un curcan sau găini. (Crăciunul la Curtea Domnească, Magazin istoric, 2004)

Crăciun bucureștean de secol XIX

Pregătiri tradiționale: curățenia generală, înnoirea hainelor, prepararea mesei de sărbătoare.

Spre deosebire de cei de la sate, care aveau mai de toate în bătătură, orășeanul era obligat să cumpere tot ce avea nevoie. Astfel, în preajma sărbătorilor, băcăniile de odinioară era luate cu asalt. 

Gospodinele înfășurau sarmalele, umpleau caltaboșii, tocau și condimentau cârnații și nu uitau nici de fiertul șuncilor și al limbilor afumate. Dulciurile erau și ele la mare cinste: astfel, cozonacii, plăcintele, baclavalele și sarailiile, care urmau să încarce masa de sărbătoare, se făceau cu trudă, dar și cu multă bucurie. 

După cum se vede, pe lângă cozonacii și plăcintele tradiționale, dulciurile orientale au reușit să se impună în viața bucureștenilor. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005).

Foto: Documentele vremii relatau în 1866 despre primul brad împodobit de Crăciun în România, bradul de la palatul regal din București, un brad ce era împodobit cu flori de hârtie și cu fructe, la nici opt luni de la venirea în țară a principelui Carol I. Pe la 1900, bradul regal era adus la București de pe domeniul Peleș, iar în el se puneau lămpi electrice.

La curtea lui Carol I, în 23 decembrie, copiii doamnelor de onoare și copiii cuplului princiar și prietenii acestora se întruneau să împodobească bradul uriaș până în tavan. Se făceau glume, se râdea mult. Se servea ceaiul și se mânca o prăjitură cilindrică tradițională de Crăciun (Baumkuchen). După plecarea tinerilor, personalul împodobea bradul cum se cuvenea.

În seara Ajunului, Regele și Regina împărțeau daruri angajaților Casei Regale. Familia Regala era întotdeauna bucuroasă să primească daruri simple, specialități locale (șerbeturi și dulcețuri, de exemplu șerbet de cafea sau de trandafiri).

În ziua de 24 decembrie, Mitropolitul, înconjurat de înalți reprezentanți ai bisericii, se deplasa la palat cu sfintele icoane. Garda Palatului prezintă armele. Mitropolitul este primit în capul scării de onoare de către ”oficerulu de ordonanță” și la intrarea ”apartamentelor de recepțiune” de către adjutantul domnesc care îi conduce în salonul roșu unde înalții prelați îmbracă hainele bisericești.

”Apoi, Mareșalul Curții îl conduce în apartamentele unde se află Majestățile Lor. Aici au loc rugăciunile specifice ajunului Nașterii Mântuitorului. Casa Civilă și cea Militară asista în mare ținută. În cursul celor trei zile de Crăciun nu au loc recepții oficiale (cu excepția unui ordin dat de MS Regele). Cei care doresc să felicite Familia Regală o pot face prin intermediul registrelor puse la dispoziție de aghiotantul de serviciu. Sărbătoarea Crăciunului se petrece în cercul familial”.
Pe la 1900 era o tradiție ca un brad frumos și înalt să fie trimis la Curtea Regală de la București,
brad care era ales de grădinarul castelului Peleș. Pregătirile pentru Crăciun începeau cu două săptămâni înainte, iar inspectorul silvic de pe domeniul de vânătoare trimitea în Capitală multă carne de vânat.

Tot pe la 1900, administratorul moșiei regale trimitea vâsc pentru ca Mari, Principesă pe atunci, să decoreze cu vâsc camerele, după tradiția englezească.

Din Nurenberg se aduceau splendide ornamente pentru pom, dar multe cadouri erau cumpărate de la București și tradiția era ca fiecare om de la curte să primească un cadou la Pomul de Crăciun. Bradul era aşezat în marea sală de bal, iar câteva domnişoare din Înalta societate ajutau la împodobirea imensului pom.

Din cauza înălțimii bradului, nu se fixau pe el lumânări, cum era datina ci doar mici lămpi electrice de toate culorile. (”Ceremonialul la Curtea la Carol I de Hohenzollern, editată de Muzeul Național Cotroceni).

Bradul universal

Un element nou, adus de oraș în sărbătoarea Crăciunului, l-a reprezentat bradul de Crăciun, căruia românii i-au spus mai simplu – pomul de Crăciun. Bradul împodobit a fost împrumutat din sfera apuseană. El a aparținut lumii germane păgâne. 

Pentru români, încă din vechime, bradul a constituit un element deosebit de important la nunți și înmormântări, așa încât nu a fost prea greu cu un astfel de obicei străin să se muleze pe o credință deja existentă. Numai că, la noi, bradul împodobit nu se făcea decât la înmormântări. 

Adus aici prin a doua jumătate a secolului XIX, se întâlnește la București, mai întâi în casele nemților, apoi și în cele ale orășenilor avuți pentru care inovația părea mai tentantă decât tradiția. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005)

Sunetul Crăciunului

La fel ca la țară, și la București, gazdele primeau colindătorii, cu covrigi, mere și nuci poleite. Pe drum primeau bani de la trecători, bani care se duceau pe un ceai cald cu scorțișoară sau pe o ceașcă de salep (o băutură de iarnă. din miere și apă, fierbinte, dulceagă, cu piper). 

Bucureșteanul celei de-a două jumătăți a secolului XIX era învăluit în seara Crăciunului de sunetele atât de diferite ale multelor biserici ale Capitalei. Efectul era copleșitor – unele clopote sunau falnic și maiestuos, pe când altele tainic, stins ori vesel și zglobiu. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005)

În ziua de Crăciun

În ziua Crăciunului, din nici o casă din București, oricât de săracă ar fi fost ea, nu lipseau de la masă tradiționalul purcel, cozonacii rumeni și gustoși, precum și vinurile românești. Nimeni însă nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul morților din familie. Pomana era dată rudelor, vecinilor, dar și cerșetorilor de pe stradă. 

După slujba bisericească fiecare își petrecea diferit ziua de Crăciun: copiii ieșeau la săniuș ori să se dea pe gheață, tinerii plecau la petrecere, iar bătrânii mergeau și ei să mai stea de vorbă cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii. (De Crăciun în Bucureștii de Ieri, Magazin istoric, 2005)

Poezia bradului, un obicei uitat

În casele mai înstărite, în școli, fabrici sau instituții se obișnuiește a se împodobi un pom (vârfuri, ramuri sau pui de brad) cu jucării, zaharicale, obiecte de preț, lumânări și beteală, pentru bucuria copiilor și plăcerea celor mari. 

Înainte vreme se cerea ca în timp ce se adunau toți ai casei în jurul pomului gătit, și după ce se aprindeau lumînările, să se cînte în limba germană și mai rar în traducere română, cîntarea: O Tannenbaum (O brad frumos). 

Astăzi sunt puțini aceia care înamorați de această melodie și credincioși obiceiului pentru a produce o feerie deosebită noului Crăciun mai știu să cînte poezia bradului. 

La îndemâna mai ales a celor cu posibilități, care pot să-și împodobească bradul cu dulciuri și jucării de tot felul, obiceiul acesta devine în casa celui sărac și nevoiaș, o jucărie anostă și ridicolă, plasată într-un colț posomorât al casei; (Datinile strămoșești de Crăciun și Anul Nou, Pantelimon Miloșescu, 1990).

14/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși

Originea rusofobiei la români | Matei Udrea

Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități seculare.

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate, cehii n-au o părere chiar așa rea despre ruși.

Polonezii, în schimb, îi privesc ca pe niște inamici seculari.

În Balcani, situația este la fel de confuză. Sârbii și bulgarii au avut chiar, de-a lungul timpului, planuri de unire cu “maica Rusie”, pe care o cred ocrotitoarea lor dintotdeauna. Nu la fel stau lucrurile cu românii care, din generație în generație, au privit cu ostilitate și teamă spre Est, scrie Matei Udrea în https://colectionaruldeistorie.ro.

De unde această antipatie ?

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Dar, de fapt, momentul zero al sentimentului durabil de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre armatele țarului şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scria Neagu Djuvara. 

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relata în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră demult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească a Principatelor se înrolase la ruşi.

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara. 

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova, în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”, scria generalul francez.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame.

În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale. 

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau camarazii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia (n.r. – românii), bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.

„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă

Invazia lui Napoleon în Rusia ne-a salvat în 1812

Anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia, în 1812

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.

Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.

Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la Ministerul de Externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă.

Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia.

S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait.

Era însă tardiv, actele fuseseră semnate în numele Sultanului și căpătaseră forță juridică în dreptul internațional.

Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

Mai corupți decât turcii

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Istoricul Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie.

La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.

După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele (n.r. – rusești) care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.

La 1830, românii deja se săturaseră de „fraţii creştini” de la Răsărit. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.

Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.

Va urma

22/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

A existat o“epocă a abundenței”în România în preajma Primului Război Mondial?

Prețurile și salariile din România în Primul Război Mondial. A existat o “epocă a abundenței” pierdută în negura timpului?

După decenii de stabilitate, pace și prosperitate, viața locuitorilor din Regatul României atinsese, în preajma Primului Război Mondial, un nivel de trai nemaiîntâlnit până atunci, consemnează Matei Udrea pe blogul https://colectionaruldeistorie.ro.

Acesta nu este un mit și nici o speculație. Mărturie stau jurnalele celor care au trăit în acele timpuri și, deopotrivă, reacțiile soldaților din trupele invadatoare intrate în țară în toamna lui 1916.

România antebelică era o țară a gravelor inechități sociale, cu o mare masă a țăranilor care încă aștepta o nouă reformă agrară. Se lucra încă, în multe locuri, pe moșiile latifundiarilor, în condiții primitive, țara fiind puternic înapoiată industrial față de multe dintre țările Europei.

Gradul de analfabetism era major (peste 60% dintre soldații mobilizați nu știau să scrie și să citească). Condițiile de igienă erau precare.

Din acest punct de vedere, este inutil să judecăm prin prisma standardelor actuale ceea ce însemna „prosperitate” la vremea aceea.

Cornul abundenței. Soldații germani intrați în Muntenia se minunau de numărul orătăniilor din gospodăriile țărănești. Bulgarii au furat zeci de mii de vite în doar câteva luni

O găină costa, în 1917, între 8 și 19 lei bucata, conform lui Constantin Bacalbașa. FOTO: fotoshooting.ro

Și totuși, la momentul 1916, România era un corn al abundenței față de oricare dintre epocile de dinainte. Se făcuseră deja câteva reforme agrare (începând cu cele ale lui Cuza). Comerțul era înfloritor. Mâncarea se găsea din belșug.

Germanii intrați în țară remarcau uimiți că gospodăriile țărănești gemeau de orătănii, iar orășenii aveau la dispoziție o ofertă bogată la piață, precum și tot felul de produse nealimentare, inclusiv haine și ceasuri de lux. Constantin Bacalbașa observa: „Belșugul în care au încăput germanii în România îi face refractari serviciului militar și, mai cu seamă, războiului”.

Bulgarii au furat zeci de mii de vite după intrarea în țară, trecându-le Dunărea, laolaltă cu cantități uriașe de multe alte bunuri, de la haine și ceasuri până la icoane, bijuterii și instrumente muzicale.

În 1917-1918, pe lângă cantitățile uriașe de cereale, carne, lemn și petrol scoase organizat de germani din țară, soldații acestora aveau dreptul să trimită în Germania, lunar, lăzi cu până la 25 de kilograme de bunuri. Din acest motiv, contorizarea cantităților de mâncare scoase din România în timpul războiului pur și simplu nu se poate estima.

Informațiile statistice oficiale sunt dificil de identificat atât timp cât chiar Institutul Național de Statistică n-a publicat, în ampla lucrare „România un secol de istorie”, din 2018, date despre nivelul concret de trai al românilor din perioada 1916-1918, autorii mărturisind că le lipsesc informațiile.

În 1917, prețurile au crescut puțin față de 1916. Un an mai târziu, pe măsură ce Puterile Centrale jefuiau țara, lucrurile s-au schimbat.

Curcanul costa 30 de lei, iar ouăle – 30-40 de bani bucata în 1917

Totuși, o mărturie foarte prețioasă ne lasă jurnalul lui Constantin Bacalbașa. Ziarist și politician, acesta și-a notat conștiincios toate aspectele vieții în București în ajunul ocupației germane și pe parcursul acesteia.

În “Capitala sub ocupația dușmanului – 1916-1918” întâlnim inclusiv date concrete despre prețurile din București în acele momente.

Conform lui Bacalbașa, prețurile alimentelor, în 1917, au crescut față de ce fusese cu un an înainte (când în România încă era pace), dar nu cu mult.

Situația s-a schimbat în 1918, pe măsură ce Puterile Centrale jefuiau sistematic de resurse țara. În 1918, în teritoriile ocupate s-a instaurat foametea, iar prețurile au explodat.

Aprovizionarea se făcea, în perioada antebelică, de la piață și din micile magazine de cartier, băcănii aparținând unor mici patroni, unde clienții puteau să bea și o cinzeacă sau un țap de bere. Timpul avea răbdare cu oamenii. FOTO: fotoshooting.ro

Perioada de până în 1916 a fost una mai bună pentru populația de rând, în România, decât deceniul ce a urmat Marii Uniri. Distrugerile provocate de război, datoriile țării, jaful pe care-l făcuseră germanii, bulgarii și austro-ungarii, laolaltă cu dificultățile generate de integrarea noilor provincii, au făcut ca nivelul de trai să înregistreze o scădere până spre sfârșitul anilor 1920.

Apoi, se știe, a venit marea criză economică a anilor 1929-1933, care a dus la tăieri masive de salarii în administrație (au fost 3 “curbe de sacrificiu”), rezultând o nouă perioadă dificilă pentru populație.

În acest context, merită analizat cu cifre concrete mitul popular “înainte era mai bine”. Ideea unei “perioade de aur”, a unui Eden plasat undeva, înapoi, în timp, într-o epocă pierdută din varii motive, este prezentă nu doar în România, ci și în multe alte țări. Cât de apropiată de adevăr este această imagine, ne pot arăta cifrele.

Am realizat o comparație a prețurilor date de Bacalbașa pentru unele sortimente de alimente cu cele existente în România la data când apar aceste rânduri – februarie 2021.

Un „salariu bun” în 1916 era de aproape 400 de lei. Pâinea era 65 de bani, cartofii – 50 de bani, carnea de vită – 6 lei.

Târgul Moșilor, actualul Bucur Obor, la începutul anilor 1900

Dar, mai întâi, salariile.

Un “salariu bun” (deci peste medie), scrie economica.net, era de aproape 400 de lei în 1916.

În 2021, salariul mediu în România este de peste 3.300 de lei. Deci, de circa 8 ori mai mare.

Pentru o evaluare mai apropiată a situației, am comparat și paritatea leului cu principalele valute ale momentului în 1916 și 2021.

Tabelul cu prețurile comparate.

Trebuie ținut cont că Bacalbașa a prezentat prețurile din timpul verii, când alimentele sunt mai ieftine, în timp ce al doilea rând al tabelului conține prețurile consemnate iarna.

Din acest motiv la cartofii noi am trecut prețul din vara anului 2020, iar la unele produse (spanac, fasole, mazăre) am folosit prețurile pentru alimentul congelat.
Ar mai fi de adăugat că prețurile expuse pe al doilea rând al tabelului sunt cele întâlnite la supermarketuri și hipermarketuri. Unele dintre mărfuri pot fi cumpărate ceva mai ieftin de la piață.

22/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: