DEZVĂLUIRI: Neorevizionismul ungar nu este o ipoteză, ci o realitate. Serviciile secrete ungare au extras din depozitele de arhivă ale CNSAS tot ce le era necesar

Un general în rezervă al SRI acuză CNSAS și dezvăluie: Neorevizionismul ungar nu este o ipoteză, ci o realitate. Serviciile secrete ungare și-au extras din depozitele de arhivă ale CNSAS tot ce le era necesar

Revista Art-Emis publică o foarte interesantă cronică a generalului (r) SRI Aurel I. Rogojan despre revizionismul maghiar: „Editura „Springer Nature Switzerland AG” (Elveția) a publicat recent, în coordonarea profesorului clujean Emőd Veress, volumul „Constitutional History of Transylvania” (Part of the book series: Studies in the History of Law and Justice, SHLJ, volume 25, 373 de pagini).

Cine și de ce ne rescrie istoria Transilvaniei?!, întreabă generalul.

Cele șapte capitole ale volumului au ca temă centrală interpretarea conflictuală a celor două accepțiuni istorico-geografice ale spațiului Transilvaniei.

Prima accepțiune privește spațiul intracarpatic, denumit și atestat în anul 1075 în latina medievală sub forma „terra ultra silvam” (în traducere – țara de peste pădure ), cu o întindere de 57.000 km², iar cea de-a doua accepțiune, care conform Tratatului de Speyer din 1570 , alătură Transilvaniei (cu excepția unor cetăți) comitatele Maramureș, Satu Mare, Sălaj, Bihor, Zărand, Solnocul interior, Țara Chiuariului, Arad și Severin, cu o întindere de peste 100.000 km², scrie www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News 
Emőd Veress menționează în prefața volumului că acesta este o analiză integrată unicat, prima în limba engleză a provocărilor „plăcii tectonice” multiculturale, care este Transilvania, cu potențialul ei seismic pentru ciocnirea civilizațiilor.

Deloc întâmplător, cu subtilă aluzie la adevărurile istoricilor maghiari, este citat istoricul român Lucian Boia, care a scos în evidență faptul că în anii 1980, când la Budapesta au apărut cele trei volume ale istoriei Transilvaniei, „Erdély története (History of Transylvania)[1], România nu a reacționat prin a prezenta în replică propria versiune asupra istoriei Transilvaniei.
Lucian Boia în A román kommunizmus különös története (és szerencsétlen következményei), Kolozsvár 2017, pag. 134-135, afirmă chiar că nu există nici-un istoric român care care să fi scris ceva similar și atât de concludent. Si de această dată revizioniștii istoriei eludează adevărul.
Academia Română a abordat istoria României ca un tot unitar și nu separat pentru fiecare principat medieval sau ținut istoric. Versiunea istoricilor români privind Transilvania este parte a Istoriei Românilor editată sub egida Academiei Române.
Acțiunea neorevizionistă panhungaristă asupra spațiului carpato-dunărean, care privește teritorii din România, Slovacia, Ucraina și Serbia, precum și sentimentul manifest al opiniei publice din Ungaria că Tratatul de la Trianon ar fi fost nedrept, fiind considerat ca o soluție injustă pentru naționalitatea maghiară care a trăit în statul multinațional austro-ungar creat în 1867 au fost exprimate de Guvernul Ungariei cu prilejul preluării președinției rotative a Uniunii Europene, în luna ianuarie 2011, când a expus într-o clădire a Uniunii un covor care reprezenta Regatul Ungariei în granițele sale din 1848.
Resuscitarea neorezionistă în drapaj paneuropean a determinat iritații diplomatice, dar și reacții din partea unor istorici români. Astfel, academicianul Ioan-Aurel Pop si istoricul arheolog Thomas Nägler au coordonat opera istorică monumentală , în trei volume, Istoria Transilvaniei.

Academicianul Ioan-Aurel Pop și istoricul Ioan Bolovan au publicat, de asemenea, „Istoria Transilvaniei”, ediția a II-a, revăzută, adăugită si ilustrată, Editura Școala Ardeleană, 2016. Academicianul David Prodan a scris „Transilvania și iar Transilvania”, Editura Enciclopedică, 1992. Cu mult timp mai înainte, în anul 1944, în perspectiva noii păci, istorici străini, dintre care cel mai cunoscut este Milton Lehrer, a publicat „Ardealul pământ românesc (Problema Ardealului văzută de un american)”.
„Istoria constituțională a Transilvaniei ” propusă de autorii volumului menționat ne reamintește de câteva precedente, dintre care menționăm publicarea, tot în Elveția, în anul 1943, a broșurii „Transilvania – trecut și viitor” (Erdély, a Mult és a Jövö), elaborată de un grup de istorici, la cererea expresă a regentului Horthy „pentru a servi ca argument la tratativele de pace” și semnată de politicianul antinazist Endre Baijeski- Zsilinszky.

Teza fundamentală promovată de Zsilinszky provine din arsenalul imperialismului ungar : „Transilvania după anul 896 și până la 1918 a constituit totdeauna o unitate indivizibilă, fiind parte organică a Ungariei istorice; abia între 1920 și 1940 a fost integrată în România Mare”. Această teză este falsă, dar pentru a o susține autorii Istoriei constituționale a Transilvaniei recurg la manipularea perioadelor istorice, tratând dominația hasburgică și cea a dualismului ca o singură etapă , de la 1690 la 1918.

De asemenea este introdusă perioda 1000 -1690 (Transilvania în Regatul Ungariei medievale).
La începtul anilor 1990, Göncz Arpad, președinte al Ungariei , a reeditat și tradus în limba maghiară broșura lui Zsilinszky, considerând-o utilă pentru acreditarea ideii „Transilvania o problemă de stat a Ungariei”, deoarece:

„Națiunea ungară din primul moment – înainte și după Tratatul de la Trianon -, într-o voință unanimă și-a arătat atașamentul la dreptul său de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista nicio generație de unguri, oricât de greu i-ar fi destinul, care să fie dispusă să renunțe la acest Drept Sfânt. În orice clipă națiunea este gata să ia arma în mână ca să-și valorifice acest drept, chiar dacă în luptă și-ar sacrifica viața”.
Programul secesiunii de facto României este extrem de amplu, fiind conjugat cu intruziunile economice, propagandistice și ale frontului secret, fiind deja într-o faza avansată, la aceasta contribuind masiv filierele de spionaj, de diversiune și de intoxicare generalizată.
Revizionismul ungar actual are, în esență, același obiectiv ca și revizionismul ungar interbelic, respectiv refacerea, prin orice mijloace, a „Ungariei Mari”.

Ca și în trecut, atingerea acestui țel este condiționată de obținerea hegemoniei politico-economice a Ungariei în Valea Dunării și în Bazinul carpatic.
Pentru ca demersurile predecesorilor să fie aduse în actualitate, Istoria constituțională a Transilvaniei, lansată sub semnătura avocatului și profesorului clujean Emőd Veress, apare drept un corolar istorico-juridic cu ambițioase dimensiuni științifice menite a estompa, ceea ce, de fapt, nu poate trece neobservat : neorevizionismul maghiar se adaptează și revigorează, fiind la fel de periculos și în contextul paneuropean.
Neorevizionismul imperialist ungar nu este o ipoteză, ci o realitate.
Antiromânismul, nici el nu este o simplă teorie. Esența misiunii istorice „nobile” a hungarismului nu s-a schimbat.

Diferă doar mijloacele de realizare, iar pentru ca aplicarea lor să fie necesară, România trebuie adâncită în marasmul analfabetismului funcțional, al inculturii, incompetenței administrative, al sărăciei și depresiei naționale.
În peste un secol care a trecut de la Marea Unire, Statul Român nu a înființat nici o instituție cu scopul de a studia științific problema minorităților în general, aceea a neorevizionismului maghiar, în special.

Abundă, în schimb, o seamă de instituții parazite și bugetofage care, în loc să pună în lumină adevărurile despre pericolele neorevizioniste consemnate pentru istorie în Arhivele Securității, folosesc doar otrava acestora, pentru a perpetua și amplifica pericolul cadavrului Securității și a manipula prezentul și viitorul pe seama trecutului, prin abominabilele practici ale unei noi poliții politice.
Am considerat necesară această paraneză, fiindcă serviciile secrete ungare și-au extras din depozitele de arhivă ale Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, tot ce le era necesar.

Nicolae Iorga, Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Onisifor Ghibu, Alexandru Vaida Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Vasile Stoica și alții ne-au lăsat mărturii importante ale unui patriotism alarmant sau convertit în amintiri.

Cine le valorifică și continuă lucrarea lor, pentru ca noile generații de români să nu rămână neștiutoare, ori, ceea ce nu va fi scuzabil, irespondabil indiferente în fața amenințărilor la adresa ființei naționale exprimate, mai nou, prin „savante cercetări” de istorie constituțională a Transilvaniei, realizate de pe poziția unora care au conștiința că nu ne rescriu nouă istoria, ci lucrează la propria lor istorie.”, conchide generalul (r) SRI.

[1] Béla Köpeczi, ed. Erdély története [History of Transylvania], vol. I: A kezdetektől 1606-ig [From the beginnings to 1606], ed. László Makka and András Mócsy; vol. II: 1606-tól 1830-ig [From 1606 to 1830], ed. László Makkai and Zoltán Szász; vol. III: 1830-tól napjainkig [From 1830 to the present], ed. Szász Zoltán. Budapest: Akadémai Kiadó, 1986. Pp. 1945.

Publicitate

Românii din nordul Bucovinei cer ajutorul Bucureștiului

Unul dintre cei mai importanţi lideri ai comunităţii româneşti din Ucraina, fostul primar al comunei Mahala, Elena Nandriş (foto), cere autorităţilor române să se implice mai mult în apărarea intereselor populaţiei de etnie română din regiunea Cernăuţi, notează Agerpres, preluat de publicația https://timpul.md de la Chișinău.

Nandriş şi-a manifestat îngrijorarea faţă de aplicarea noii Legi a învăţământului, care prevede restrângerea drepturilor minorităţilor în şcoli. Actul normativ impune şcolilor cu predare în limba minorităţilor, inclusiv în limba română, să introducă treptat, ore în limba ucraineană.

“Eu cred că Guvernul României ar trebui să se implice mai insistent în apărarea limbii noastre române, pentru că noi o pierdem şi nouă ne pare foarte rău. Noi iubim limba noastră, noi ne zbatem pentru limba noastră, noi o preţuim mai mult decât voi acolo. Noi am spus totdeauna: vrem să vorbim, vrem să cântăm şi să ne rugăm în limba noastră. Noi vorbim în limba strămoşilor noştri de ani de zile. Astăzi sunt 551 de ani de când suntem români. Şi acum, în câţiva ani, distrugem totul. Ne doare foarte mult. Mulţi din România nu înţeleg asta. E durere când îţi pierzi limba. Noi aici nu avem putere să facem ceva. Legea merge mai departe. Nu au cedat nicio literă din lege”, a afirmat Nandriş.

În comuna Mahala sunt două licee, unul cu 411 elevi şi celălalt cu 320 de elevi, în care cursurile se predau în prezent exclusiv în limba română. Începând cu anul şcolar viitor, predarea în ucraineană devine obligatorie din clasa a V-a. În primul an de gimnaziu, elevii trebuie să înveţe minimum 20% din materii în ucraineană, procentul crescând până la 80% în ultimii doi ani de liceu.

“Ni s-a pus problema, după lege, ca începând cu clasa a cincea să introducem obiecte (n.r. – materii) în limba ucraineană, în limita procentajului stabilit de lege şi, începând de anul viitor, la clasa a cincea trebuie să avem obiecte în ucraineană cel puţin 20%”, a declarat directorul Liceului ”Gheorghe Nandriş”, Ina Nica.

Analistul ucrainean de origine română Serghei Hacman consideră că orice cetăţean al Ucrainei are obligaţia de a cunoaşte limba oficială a statului, însă consideră că minorităţile ar trebui să aibă dreptul de a învăţa în limba maternă.

“Atunci când vorbim de educaţie, vorbim de drepturile unei persoane pe două nivele: dreptul lui ca minoritate şi dreptul lui ca şi cetăţean al unui stat. Este normal când este un echilibru în aceste drepturi, fără exagerare într-o parte sau în alta.

Când exagerăm într-o parte, noi formăm o persoană care nu se poate dezvolta în statul în care el stă, dacă nu învaţă limba ţării acelui stat, iar în cealaltă parte, el îşi pierde identitatea, dacă nu are dreptul de a învăţa în limba maternă”, a precizat analistul.

Legea învăţământului a fost modificată în 2017, determinând, în primă etapă, ca şcolile cu predare în limba rusă să treacă la studierea tuturor disciplinelor de învăţământ în limba ucraineană începând cu 1 septembrie 2020.

Şcolile minorităţilor naţionale din Ucraina, în care se vorbește într-o limbă a Uniunii Europene, ar trebui să introducă treptat limba ucraineană începând cu septembrie 2023.

ÎN AJUTORUL ignoranților și neisprăviților care nu știu, sau nu vor să știe, ce limbă vorbea Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, imaginea considerată cea mai exactă reprezentare a chipului domnului moldovean.

Desigur, și acest subiect a fost politizat prin falsificare. Pe scurt, foarte pe scurt, câteva informații esențiale, de spus mai departe la neștiutori:

Urmare a jafurilor și stăpânirii mongole, de la 1241, teritoriul de la est de Carpați era foarte puțin locuite. Pentru mai târziu, cronicarul GRIGORE URECHE, a scris despre cum s-a format Moldova, dincolo de venirea unor familii nobiliare din Maramureș (Dragoș, Bogdan…), și a câteva sute de familii românești de pe domeniile lor, prin colonizare masivă de sute de sate de dincolo de Carpați în general.

Citez: au descălecat întâi sub munte, mai apoi adăogindu-se și crescând înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretiul nu i-au hotărât (oprit – nota noastră), ce s-au întins până la Nistru și până la mare… Românii câți se află lăcuitori în Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramureșu, de la un loc sunt cu moldovenii, români, și cu toții se trag de la Rîm (Roma), (vezi nume, Bejenaru, Ungureanu, Țurcanu, Mocanu, Munteanu, Ardeleanu…).

Deci, la origine îndepărtată, istoric, majoritatea basarabenilor sunt ardeleni și maramureșeni. ASTFEL DECI S-A IMPUS DEFINITIV ROMÂNITATEA MOLDOVENILOR.

MIRON COSTIN, scria și el în letopisețul său : „până astăzi, acelaşi nume de român este dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei. Un alt nume ei înșiși nu au primit între dânșii niciodată”.

Era – desigur – înainte de propaganda rusească.

Eruditul savant moldovean  DIMITRIE CANTEMIR, a scris: Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre, nici moldovenească, ci românească…

Astfel deci s-a realizat unitatea de limbă de-o parte și de alta a Carpaților, din Transilvania supusă exploatării dure maghiare curgând râuri de români și în Muntenia (vezi și cazul descălecării aici a legendarului Negru Vodă). 

Drept urmare și popoarele europene știau de românitatea moldovenilor și țara lor, alături de Muntenia, Moldova fiind numită și ea adesea drept o VALAHIE. Chiar Ștefan cel Mare în două documente s-a autodefinit domnul Țării Românești a Moldovei (Moldovlahiei / 10 mai 1466 donație la Muntele Athos și în Tetraevangheliarul de la Humor- 1473).

Limba veche slavă din cancelaria Moldovei și biserică, venită de la vecinii bulgari și sârbi, limbă moartă (la fel la polonezi, slavi, ce foloseau antica latină) nu era cunoscută de populație, care vorbea româna veche, după cum popoarele continentului limbile lor arhaice, de atunci.

Cazuri elocvente, după informațiile primite de la cercetătorul dr. Valentin Constantinov de la Institutul de Istorie al Acad. RM: cu ocazia depunerii jurământului de vasalitate regelui Poloniei, la Colomea în Pocuția (1485), cronica regală a consemnat că domnul de la Suceava l-a depus …în limba valahă…ulterior fiind tradus în latină.

Descriind lupta de la Șcheia, din martie 1486, cronica Polnoe Sobranie Ruskih Letopisei (în colecția completă a Letopisețelor Rusești, tomul 32, Letopisețul lituanian, Moskova, 1975, pag. 94), se afirmă că …Ștefan le-a strigat la ai săi în limba valahă (română). Peste ani, la prima relație românească cu rușii, prefigurând parcă ce va urma, când fiica sa Elena și fiul ei sunt uciși la Moskova, ea era numită …Olena Voloșanka (româncuța, nu moldoveanca). Și exemplele sunt multe…

În cartea lui Liviu Cîmpeanu- „Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare, Codrii Cosminului 1497”, descoperim o informație inedită.

În 2012 a fost descoperit manuscrisul lui Liborius Necker, secretarul general al Ordinului Teuton, care a participat direct la conflictul moldo-polonez din 1497.

Acesta, fiind contemporan cu Ștefan cel Mare îl consideră valah, adică român, pe domnitorul Moldovei.

CONCLUZIA, Ștefan cel Mare se considera român și vorbea românește. Și punct falsificărilor.

Prof. Constantin Cojocaru. Iași