CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Separatiștii transnistreni au anunțat mobilizarea bărbaților cu vârsta de până la 55 de ani. La rândul ei, armata R.Moldova a trecut la manevre în toate garnizoanele din țară

Publicația Știripesurse, reluată de https://www.activenews.ro., informează că : ”Autoritățile de la Tiraspol au anunțat că mobilizează bărbați cu vârsta de până la 55 de ani în așa numitul contingent de menținere a păcii. Acestora li se propune hrană, îmbrăcăminte, loc de cazare și o remunerare „de la 2800 de ruble”

Conform surselor citate, așa numitul Contingent de menținere de la Tiraspol a invitat cetățenii să se înscrie în rândurile armatei pentru o perioadă de trei luni, care va începe la 1 martie.

Doritorilor li se propune îmbrăcăminte, cazare și masă, potrivit serviciului de presă al așa numitului minister al apărării de la Tiraspol.

Aceștia mai propun și o indemnizație lunară „de la 2800 de ruble transnistrene”.

Potrivit aceluiași anunț, la antrenamente „pot participa bărbații cu vârsta sub 55 de ani, apți pentru serviciul militar”, Aceștia trebuie să depună o cerere la centrele militare până la 28 februarie.

Totodată, după ce Transnistria a sunat mobilizarea, armata moldoveană trece la manevre în toate garnizoanele.

Astfel, Armata Națională a Moldovei a desfășurat, începând de marți, exerciții de antrenament în toate garnizoanele militare din țară.

Este vorba de un exercițiu tactic complex cu executarea tragerilor de luptă din armamentul din dotare, care va dura până pe 4 februarie a.c. 

Publicitate

25/01/2023 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

OPINIA Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, în „cazul” Mircea Vulcănescu

De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public.

Procedeul este ademenitor, însă, și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor, scrie Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor” și a adepților „culturii anulate/ anihilate” („Cancel Culture”), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale dominante este tot mai des întâlnit în unele cercuri contemporane.

Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare”), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței”, pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția” etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial)…

Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate” (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan).

Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit.

„A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc”. Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae”.

Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim

Au fost multe personalități cu putere de decizie și cu manifestări reprobabile, personalități care s-au pus în serviciul unor forțe condamnate de istorie. Cei mai mulți au plătit pentru faptele lor. dar faptele trebuie cântărite în fiecare caz în parte cu mult discernământ. Alte personalități au participat la viața publică pentru că au trebuit să trăiască, să-și întrețină familiile sau să împiedice agravarea răului.

Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim. În anii celui de-Al Doilea Mondial și în perioada premergătoare acestuia, era foarte dificil, inclusiv pentru mințile cele mai luminate, să aprecieze care pericol era mai mare, cel hitlerist sau cel stalinist (comunist).

Mulți români au sperat că alianța cu Germania va cruța România de ororile „dictaturii proletariatului”, care ciuntise România, care ucisese pe teritoriul U.R.S.S. milioane de oameni, inclusiv foarte mulți evrei. Istoria a voit ca regimurile fasciste de orice fel, generatoare ale Holocaustului și ale altor orori, să fie condamnate de justiția umană și de istorie.

Viața s-a dus, este perisabilă, pe când opera rămâne

Noi am rămas în partea de lume dominată de regimurile comuniste. Mari scriitori, artiști plastici, compozitori, interpreți au trăit și au creat în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Nu au fost cu toții perfecți, nici luptători în rezistență și nici eroi, dar au lăsat în urmă creații valoroase, cu mesaje generoase pentru viitor. Cei care nu au devenit cu adevărat criminali de război merită soarta oricărui intelectual de marcă: recunoașterea, aprecierea și popularizarea operelor și personalităților lor.

Mulți analiști spun că posteritatea îi prețuiește pe marii creatori pentru opera lor, nu pentru viața lor (care poate să fie plină de greșeli). Viața s-a dus, a fost perisabilă, pe când opera rămâne. Pe de altă parte, nu este etic ca cele două aspecte – viața ți opera – să fie complet despărțite. Ele interferă prin mii de fire și se completează și determină adesea una pe alta.

Într-o astfel de situație se află Mircea Vulcănescu, funcționar de rangul al doilea în aparatul de stat al României interbelice și în acela din timpul guvernării lui Ion Antonescu.

Victoria Națiunilor Unite – concret, în cazul României, a Uniunii Sovietice – l-a adus pe banca acuzaților, ca pe toți înalții funcționari și oameni politici ai epocii dintre cele două războaie mondiale și din anii 1940-1944. Și-a sfârșit viața tragic, în închisoare, la 48 de ani.

Mai ales din cauza ignoranței, a tendinței de a judeca trecutul după anumite concepții de astăzi, a tratării în bloc a unor situații diferite și chiar a răutății, „cazul” Mircea Vulcănescu revine din când în când în atenția unei părți a opiniei publice.

Condamnările pronunțate sub un regim sovietic și „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite,

„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice.

În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”, „fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai U.R.S.S.” etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism“, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra U.R.S.S. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate.

Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei ani de după război.

Mircea Vulcănescu refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice

Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil.

Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu.

Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice.

Mircea Vulcănescu ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice

Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice.

E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu.

Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului

Ca teolog și filosof, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu“?, în „Observatorul Cultural”, 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului”. 

Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci: „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”. Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare”.

Mircea Vulcănescu a apărat cu competență și îndârjire interesele românești

În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva C.N.S.A.S., Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl.

„Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”

Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești.

În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești: comentează criteriile de identificare ca „evreu”; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei”; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar.

Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii.

Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei.

Jean Ancel, unul dintre istoricii „Holocaustului românesc”, acuzator de altfel la adresa activității sale în guvernul Antonescu, notează: „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”.

Ecourile creației lui Mircea Vulcănescu s-au resimțit în cadrul filosofic european

Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței”, cu formule noi precum „personalismul teofanic”, „calapoadele de gând”, „ispitele active”, „reacțiunile tipice” ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină”, a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la un creionarea unui model etic pe care l-a denumit istorismul resemnării.

În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora”.

În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan weberian (al lui Max Weber), eficient în statele metropolitane întemeiate de militari.

Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării”, etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii. În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.

Numele lui Mircea Vulcănescu nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri

Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității” și „crime de război”.

Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului” și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război”. Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri.

Notă: Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu”, în „Observator Cultural”, Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022, pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944: o dare de seamă”, publicat în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944”, coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității”, volumul al V-lea: Mircea Vulcănescu, 2013). A se vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948”, apărut recent tot la Editura Eikon (2022).

Pentru o biografie pe scurt a lui Mircea Vulcănescu, a se vedea: https://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru

11/01/2023 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O ANALIZĂ CONTRAFACTUALĂ: Ce s-ar fi întâmplat dacă acum, în plin război, ar fi activat la Chișinău un regim pro-rus ?

    

Statuia lui Ștefan cel Mare de la Chișinău

Istorie contrafactuală la Chișinău

Căderea resturilor unei rachete rusești peste localitatea Naslavcea, doborâtă de sistemul antiaerian ucrainean în nordul R.Moldova, ne obligă să ne gândim la ce s-ar fi întâmplat dacă am fi fost parte în acest război.

De fapt suntem parte, ca victimă, dar din fericire avem un scut – Ucraina. Nu ne-am fi imaginat niciodată că va fi așa, eram obișnuiți, după 1991 că vecinii noștri slavi, ucrainenii, să cam… țină partea rușilor.

Coagularea conștiinței naționale mai ales de la „revoluția portocalie” din 2004, apoi de la Maidan din 2013-2014 încoace, și anexarea Crimeii de către Rusia în martie 2014, i-a făcut pe ucraineni să-și ia mult mai în serios statul, cultura și identitatea națională, diferite în raport cu Rusia, relatează  https://www.dw.com/ro.

Înainte de anexarea Crimeii, Republica Moldova avea, spre deosebire de Ucraina, un vector pro-european mai clar conturat, nu datorită performanțelor politicienilor săi, ci prin natura lucrurilor: suntem situați mai la vest și suntem latini, avem alături România – patria noastră istorică și factorul principal care ne îndepărtează de ruși.

Azi, Moldova e tot acolo geografic, însă pentru ucraineni procesele interne s-au dovedit mai rapide decât doar „tracțiunea naturală” a moldovenilor.

Dependența de resursele energetice rusești, interferențele Moscovei în politica noastră internă, separatismul transnistrean frânează sprintul pro-european al Chișinăului. Am devenit stat-candidat la UE, dar nimic nu este ireversibil, atâta timp cât agresiunea Rusiei nu a fost curmată.

Pro-rușii la putere – un exercițiu de imaginație

Ce s-ar fi întâmplat dacă în acest moment, în plin război, am fi avut la Chișinău un regim pro-rusesc și nu actuala guvernare pro-europeană în frunte cu Maia Sandu? 

Rostită de mai multe ori în comentarii de presă, la TV, pe rețele de socializare, această întrebare a răsunat ieri, 3 noiembrie, și în plenul parlamentului moldovean. Deputatul PAS, Adrian Cheptănaru, i-a acuzat pe comuniști, socialiști și pe cei de la „Șor” de trădare de țară, amintind de prezența unui deputat comunist la forumul de la Valdai, C. Starîș, care a ținut să-i transmită salutări lui Putin din partea fiului său, „topit” cum era, el, comunistul, de șansa de a fi în aceeași încăpere cu dictatorul de la Moscova. 

Adrian Cheptănaru a schițat un tablou sumbru a ceea ce am fi avut la Chişinău, dacă la putere s-ar fi aflat în continuare Dodon, Șor și ceilalți favoriți ai Moscovei. Republica Moldova n-ar fi fost o victimă colaterală, ca acum, ci stat-agresor, și-ar fi pus la dispoziție teritoriul pentru acțiunile militare ale Kremlinului. 

La Aeroportul Internațional Chișinău, concesionat unei firme controlate de penalul Șor, ar fi aterizat avioane militare rusești, cu trupe care ar fi atacat Ucraina din spate, dinspre Transnistria, folosind munițiile din depozitele de la Cobasna. Ucraina, desigur, ar fi ripostat, și nu doar militar. Ar fi oprit gazul rusesc care îi tranzitează teritoriul. Moldova ar fi rămas fără surse de energie și izolată internațional, ar fi fost un stat-paria, cum sunt Rusia și Belarus.  

Mai departe, e ușor să ne imaginăm „evoluțiile” interne, gândindu-ne la rânduielile rusești din teritoriile ucrainene ocupate, adică oroarea în stare pură. Am fi avut un exod masiv al populației peste Prut (cine ar fi apucat), partidele pro-europene și unioniste interzise, arestări și chiar execuții. 

Pe scurt: un „remake 28 iunie 1940”, o realitate demnă de o distopie neagră, de care s-a și scris, de altfel, la Chișinău. Am fi fost parte din „russki mir”, o provincie a „hanatului” putinist. Și sunt destui în Republica Moldova, amețiți de propaganda Kremlinului, care-și așteaptă „eliberatorii” din Est.

Colaboraționism pro-rus sau „diferențe de opinii”? 

Cât de pătrunsă e Moldova de virusul moscovit se vede din atitudinea obstrucționistă a partidelor pro-rusești din parlament și din afara lui, care refuză să condamne agresiunea Rusiei în Ucraina, deplâng deteriorarea relațiilor cu Moscova, o acuză pe Maia Sandu că nu s-a dus să i se închine lui Putin contra gaz mai ieftin (sacrificând independența țării) și interpretează mantra „neutralității”: „N-avem nevoie de armată, de antiaeriană, să stăm în banca noastră, să nu deranjăm.” 

Ei nu sunt nici măcar stataliști-moldoveniști, cum se pretind. Există deja nenumărate dovezi, scoase la lumină de investigații jurnalistice independente, livrate de serviciile ucrainene presei occidentale și cercetate în prezent de autoritățile moldovene, că Dodon, Șor și ceilalți comilitoni ai lor sunt finanțați de ruși, pentru a pune la cale o lovitură de stat la Chișinău. 

Li s-a spus „trădători”, chiar de la tribuna parlamentului. Nu știu însă dacă toți moldovenii consideră la fel. Dodon, Șor și ceilalți cred că se află de partea corectă a baricadei. E dreptul lor, ăsta e „punctul lor de vedere”, cine le poate interzice să vorbească „limba moldovenească” și nu limba română, cine să le interzică să ia „lucoare” de la Răsărit? N-ar fi democratic, nu-i așa?…

Vorbim de „țări” diferite, de Moldove diferite, și până când cele „două” Moldove nu se vor contopi, până nu vor deveni una singură, cea pentru care a votat majoritatea electoratului basarabean la ultimele alegeri prezidențiale și parlamentare, istoria contrafactuală, adică oroarea, ar putea încă să absoarbă, să cotropească realitatea în care trăim azi. 

Peretele ce le desparte e foarte subțire și s-ar fi năruit de mult, dacă Ucraina nu ar fi rezistat în fața agresiunii rusești, încât să ne permită azi, la adăpostul jertfei sale pe câmpul de luptă, să facem exerciții de imaginație pe tema „ce-ar fi fost dacă?”.

11/12/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: