CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dosare ultrasecrete. Și-au meritat soarta evreii basarabeni?

Foto: Numeroși evrei din Basarabia și Bucovina de Nord au fost deportați după 1941 în Transnistria

Jurnalistul român de origine evreiască,Teșu Solomovici (n. 1 ianuarie 1934, Focșani) analizează în publicația http://www.ziua.ro. implicarea comunității evreiești în evenimentele sângeroase care au avut loc în primele zile ale invaziei sovietice asupra Basarabiei și Bucovinei, după 28 iunie 1940.

Scriitorul Paul Goma e convins că actele savârșite de evrei, din „ura de rasa” si „ura de români”, veneau „dinspre aproape toti evreii aflați in Basarabia și în Bucovina de Nord în acea Saptămână roșie, înspre toți românii”.

Daca acest lucru ar fi adevărat, contrareacția mareșalului Ion Antonescu de a-i pedepsi pe toti evreii basarabeni si bucovineni nici nu e de condamnat, ar putea fi privită drept reactia sanatoasă, normală, a militarului cândva ultragiat, acum „Conducatorul statului”.

În asemenea parametri de gandire, „culpa evreiască” justifică si anulează”culpa mareșalului”, și dacă mergem cu aceasta logică mai departe, nici inculparea mareșalului pentru deportarile evreilor si ororile din Transnistria nu mai e posibilă.

După actele abominabile savârșite de evreii Basarabiei și Bucovinei, a urmat fireasca si crunta razbunare românească.

Goma stabileste ca atunci si acolo, in timpul evacuarii tragice din acea „Saptămână roșie”, s-ar afla radacinile Holocaustului, si, accentueaza el, Holocaustul nu a aparut „din senin”.

Aluzia e cât se poate de transparentă. Iar teoria este pe cât de raspandită, pe atât de nocivă. Si, cu certitudine, falsă. Iata de ce:

Premisele tragediei

Dupa semnarea Pactulului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), tot Estul european devenise o zonăfragila, amenințată sa fie înghițită de cele doua mari puteri.

Nu vor trece decât cateva zile și Polonia va fi atacată si ocupată de armatele germane (1 septembrie 1939), apoi țările baltice vor fi anexate de Uniunea Sovietica.

Finlanda, s-a salvat ca prin minune, pierzand doar un mic teritoriu, dupa ce a fost atacata de Armata Rosie (30 noiembrie 1939).

Apoi, a venit rândul Romaniei. La 26 iunie 1940, la orele 22.00, Molotov l-a convocat pe Gheorghe Davidescu, seful misiunii diplomatice romanesti la Moscova, si i-a inmanat o nota prin care Uniunea Sovietica cerea „inapoierea” Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Tinutului Herta, retragerea armatei Romaniei si a autoritatilor urmand sa fie facuta in decursul a doar patru zile, incepand cu data de 28 iunie 1940. Bucurestiul era somat sa raspunda in 24 de ore.

In lipsa unui sprijin international, presata din Rasarit de catre colosul sovietic si din Apus de Germania nazista, regimul Regelui Carol al II-lea s-a supus ultimatumului.Nerespectand conditiile stabilite pentru retragere, unitati ale armatei sovietice au trecut Nistrul inca din noaptea dintre 27 si 28 iunie, inaintand rapid, au ocupat orasele Cernauti si Chisinau, capitalele Basarabiei si Bucovinei, si, ajunse la Prut, au stabilit puncte de control la noua granita.

Din acea clipa, retragerea a devenit haotica si greu de controlat. Zadarnice au fost toate protestele comandantilor militari si ale autoritatilor romanesti impotriva agresiunilor, marlaniilor si chiar a asasinatelor savarsite de soldatii si comisarii politici sovietici. In acea „Saptamana rosie” a retragerii (28 iunie-3 iulie 1940), cum o numeste scriitorul Paul Goma, au avut loc fapte anti-romanesti grave, umilitoare, cu neputinta de a fi uitate sau iertate.

Din nefericire, in aceasta tragedie au fost amestecati, cu sau fara voia lor, si evreii.Faptele ignobile petrecute in timpul retragerii au fost atribuite evreilor basarabeni si bucovineni.

Presa vremii scria despre incidente teribile, in care evreii i-au ofensat si umilit pe soldatii romani, au rupt epoletii unor ofiteri si i-au maltratat, pe unii chiar i-au omorat, au pus steagurile rosii pe cladiri si au distrus biserici romanesti, dupa care au fost primii care i-au primit cu flori pe soldatii sovietici cotropitori.

Ziarele ultranationaliste, si nu numai ele, prevesteau sumbru si vremea razbunarii romanesti.

O vară rea, șocantă și umilitoare

Ce s-a intâmplat cu adevărat în aceea vară a anului 1940? O vara rea pentru lumea romaneasca, socanta si umilitoare. Sa privim cu luare aminte la evenimente si sa le asezam intr-o logica a istoriei si a omenescului. S-au purtat evreii intr-adevar atat de mizerabil cu soldatii romani in retragere, asa cum arata unele documente, asa cum exista multe marturii, a fost atat de ingrozitoare „culpa evreiasca” incat sa justifice razbunarea cumplita a maresalului Antonescu? Sau, mai degraba, au fost alesi drept „țapi ispășitori”, pentru ca societatea romaneasca – profund traumatizata – sa-si poata canaliza frustrarea? Istoricii au pareri impartite fata de cele petrecute in zilele retragerii armatei si a oficialitatilor romane.

Mutilarea Romaniei prin pierderea Basarabiei si Bucovinei si cedarea Transilvaniei de Nord ungurilor (la 30 august 1940) au tulburat profund societatea romaneasca. Erau cautati vinovatii, care, bineinteles, nu erau de gasit. In doar doua luni, fara sa fi tras un singur foc de arma de impotrivire, Romania a fost mutilata, pierzand aproape 100.000 km patrati, adica o treime din teritoriul national, si o populatie de 6 milioane de locuitori. Era mai mult decat pierderea unui razboi, unde cel mai puternic castiga. Si polonezii isi pierdusera tara, dar continuau sa traiasca cu capul sus, dupa ce se impotrivisera cu bravura cotropitorilor.

Românii fusesera insa infranti fara lupta, ca urmare a unor calcule politice meschine. Armatei romane i se ordonase sa se retraga fara sa se impotriveasca si „in orice conditii”.

Ar fi putut Romania sa reziste unui atac al armatelor sovietice? Intr-o prima etapa cu siguranta ca da, 1.200.000 de soldati romani erau mobilizati in zona estica a tarii, cu ordinul clar de a rezista unui eventuale agresiuni. Cele mai bune forte ale armatei romane, Grupul de Armate 1, impreuna cu Armatele a 3-a si a 4-a, cu sapte corpuri de armata, 19 divizii de infanterie si cavalerie, doua brigazi de munte si opt regimente de fortificatii, erau gata de lupta. Nu aveau suficient armament pentru un razboi de durata, dar vibrau de vointa si patriotismul de a-si apara tara.

E adevarat, un razboi stii cum il incepi, niciodata cum se sfarseste, dar capitularile sunt intotdeauna rusinoase.

Or, Bucurestiul a decis sa capituleze in fata sovieticilor fara sa lupte.Episodul „Edineț”, o intoxicare ca la carteCu toata istoriografia bogata, acest segment de istorie pastreaza o anumita obscuritate. Cum s-a instalat haosul in cursul retragerii, de ce nu s-a ordonat rezistenta armata fata de agresiunile soldatilor sovietici sau ale populatiei civile pro-sovietice, in ce masura drojdia evreiasca a actionat impotriva militarilor si autoritatilor romanesti in timpul retragerii?

Toate aceste intrebari nu au primit inca un raspuns definitiv. Multe dintre relatarile din presa vremii s-au dovedit insa, la o analiza mai atenta, pure mistificari.

Sa citam doar „Povestea Edineț”, clasic exemplu de dezinformare, care a influentat enorm opinia publica romaneasca. Soldatii romani in retragere au suferit vexatiuni iesite din comun din partea evreilor locali; nemaisuportand umilintele la care era supus, capitanul Enescu se sinucide. Martor la cele intamplate, un alt ofiter roman, capitanul Niculescu jura razbunare. Un an mai tarziu, dupa ce localitatea basarabeana va fi eliberata, capitanul Niculescu masacreaza cu sange rece numerosi evrei din Edinet. Generalul Ion Antonescu e departe de a fi aparatorul evreilor, dar e un om al ordinii; va da un exemplu, il cheama pe ofiterul care si-a facut singur dreptate, si intre inchisoare si plecarea in prima linie a frontului, capitanul alege. El va muri in luptele pentru cucerirea Odessei.

Istoricul Mihai Pelin a cercetat povestea, care s-a dovedit falsa de la un capat la altul. N-a existat in realitate nici un capitan Enescu care s-ar fi sinucis si nici un capitan Niculescu care l-a razbunat si ar fi murit apoi in luptă. Adevarate erau doar crimele anti-evreiesti de la Edinet. (Mihai Pelin: Adevar si legenda, Ed. Edart, Bucuresti, 1994)

Observand psihoza anti-evreiasca ce a aprins societatea romaneasca dupa retragerea din Basarabia si Bucovina, parca iti vine a crede într-o amplă operatiune de intoxicare; daca ea a existat cu adevărat, atunci numai un as al serviciilor secrete românești, cum a fost Mihai Moruzov, putea s-o gândească și s-o aplice pe teren.

Să fie limpede: intoxicările de tipul Edinet nu fac automat incredibile alte fapte ignobile infaptuite de unii evrei, despre care informeaza multe documente si marturii. Ii vad in stare de asemenea acte anti-romanesti pe comunistii evrei, talharii evrei, drojdia evreimii basarabene si bucovinene, manipulata de comisari si agenti sovietici.

Repet, s-au petrecut si asemenea fapte savarsite de evrei mizerabili, dar nu acesti evrei erau reprezentativi pentru lumea evreiasca basarabeană. Traiau in Basarabia si Bucovina o burghezie si o clasa medie evreiesti instarite, apoi o masa de evrei foarte religiosi; e absurd sa banuiasca ca acestia ar fi putut sa fie adeptii sistemului sovietic colectivist si ateu. De altfel, dupa ocuparea Basarabiei si Bucovinei, numerosi evrei bogati, evrei sionisti etc. au fost deportati in Siberia de autoritatile sovietice.

Existau, e adevarat, si comunisti evrei, însă – proporțional cu intreaga populatie evreiasca din Basarabia si Bucovina – numarul lor era infim.

Evreii „patrioti”

Alexandru Mihai Stoenescu, autorul unei cărți de referință („Mareșalul, Armata si Evreii”), dezvaluie:

„Au existat destul de multi evrei care au actionat in aceasta perioada de partea trupelor romanesti, lucrand in conditii extrem de grele, unii dintre ei fiind prinsi si asasinati, in sprijinul si in subordinea serviciilor de informatii militare romanesti. Erau evrei patrioti, oameni care s-au luptat si s-au impotrivit, au dat informatii si au sprijinit armata romana in acest moment al retragerii.

Eu am identificat, cercetand aceste documente, trei categorii de atitudini: prima a fost acea atitudine care respingea ocupatia sovietica si era loiala statului roman, iar in privinta evreilor este o atitudine de mare responsabilitate, deoarece se stie foarte bine ca statul roman nu le oferea nici pe departe statutul pe care trebuie sa-l aiba un cetatean. Desi fusesera ostracizati de catre legile si regimurile de pana atunci, ei au ramas totusi fideli statului roman; este vorba despre o populatie restransa ca numar, dar ceva mai instarita si – un element extrem de important – sionistii, o grupare importanta, solida, care nu era favorabila comunismului si cu atat mai putin Uniunii Sovietice.

Pâna la ultimatumul sovietic, convietuirea româno-evreiască nu cunoscuse ciocniri violente. Am descoperit la Tel Aviv un martor neobișnuit, este vorba de liderul evreu bucovinean Mayer Ebner, fost deputat in Parlamentul Romaniei.

El emigrase in Palestina, de unde, la 7 iulie 1940, atrăgea atentia coreligionarilor sai, intr-un articol publicat în cotidianul ebraic „Haaretz”:

„De la inceputul alipirii Bucovinei de Țara-mamă România, relațiile dintre români si evrei n-au lasat nimic de dorit. Spre cinstea romanilor, trebuie sa amintesc atitudinea civilizata a oștirii române în timpul cuceririi, aparând pe evrei de pogromuri. In chestiuni de învațămant, evreii au păstrat deplina libertate.

A fost infiintat chiar un liceu evreiesc cu limba de predare ebraica, liceu care a fost statornicit de Sfatul National Evreiesc. Guvernul Roman a recunoscut Partidul Evreiesc si a sprijinit formarea lui. Trebuie sămarturisesc ca toate guvernele române au sprijinit totdeauna mișcarea sionista prin emigrarea evreilor din țară.

Nordul Bucovinei a fost ocupat de Rusia Sovietica. Nu se stie daca aceasta ocupatie va fi de lunga durata, căci Bucovina n-a apartinut niciodata Rusiei. Este foarte posibil ca, în curând, acest colț de pământ sa fie eliberat iar de sub stăpânirea bolșevicilor.”

Sa crezi ca toata evreimea basarabeana era comunista sau pro-sovietica e o aberatie statistica si istorica.

Pro-sovietismul in Basarabia nu avea coloratura etnica. Exista o sinteza a Inspectoratului General al Jandarmeriei, care stabilea că „din 1236 conducatori politici identificati, 875 erau originari din Basarabia si 361 din Uniunea Sovietica, 505 români, 326 ruși, 303 ucraineni, 69 evrei si alte nationalitati.

O alta statistica arata ca in primul Soviet al Republicii Moldovenești, create in Basarabia anexata de Uniunea Sovietica, „pe naționalități, fuseseră ”aleși” 443 de români, 212 ruși, 96 ucraineni, 14 evrei si 34 deputati de alte nationalități”.

Dupa eliberarea Basarabiei si Bucovinei, maresalul Ion Antonescu s-a aflat intr-o situatie incomodă.

„Cand am venit acolo, preciza mareșalul, ne-am găsit în fața unor reclamații fără sfârsit,în care se arăta ca peste 40.000 de ticaloși din aceasta provincie se facusera, in timpul ocupatiei rusesti, mai rusi decat rusii, persecutand populatia românească. Populatia românească cerea pedepsirea lor. Am fost in fata acestei probleme si, daca pedeapsa era capitala, mai ceream inca 50.000 sau 100.000 de nenorociri. Si atunci n-am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat clementa, ca si in cazul legionarilor” (Paul Goma: Saptamana rosie, 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia si evreii, Ed. Vremea, Bucuresti, 2004)

Evreii si „Holocaustul rosu”

Odata cu procesul intentat evreiilor basarabeni si bucovineni, Paul Goma acuza etnia evreiasca de participare la „Holocaustul rosu”, ale carui inceputuri le plaseaza inaintea „Holocaustului evreilor”.

Este limpede, scrie Goma, „Holocaustul roșu pus la cale și de ei (de evrei), a inceput pentru noi, romanii, cu un an mai devreme decât al lor: la 28 iunie 1940 – și nu s-a încheiat nici azi.”

„Holocaustul rosu” evocat de Goma nu a fost lucrarea evreilor, ci realitatea româneasca a teoriei marxist-leninist-staliniste; o fi adevarat că bolsevica evreică Ana Pauker a trecut granița călare pe un tanc sovietic, dar aceasta s-a intamplat multa vreme după parașutarea bolșevicului român Emil Bodnăraș în România.

Când slujitorii comuniști evrei ai Moscovei Ana Pauker, Liuba si Iosif Chisinevschi și Valter Roman reveneau la București, ei i-au gasit bine instalați în mecanismele „Holocaustului roșu” pe comuniștii români neaoși Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Ion Gheorghe-Maurer, Teohari Georgescu, Alexandru Draghici și restul bandei.

Nimeni nu va nega prezenta masiva in toate primele esaloane ale puterii comuniste si securiste a comunistilor evrei, dar timpul comunistilor neaosi a procedat fara mila, eliminandu-i sau marginalizandu-i pe toti.

Cand Paul Goma era hărțuit de Securitate, in organigrame nu mai existau securisti evrei – in aprilie 1977, anul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor din Romania, in fruntea obstii scriitoricesti tronau comunisti romani. „Holocaustul rosu” a continuat tot atat de aprig, „șuruburile” erau strânse cu o si mai mare salbaticie chiar si dupa disparitia marilor si mai micilor activisti evrei.

Căsăpirea elitelor armatei, partidelor politice democratice, ale vietii economice, juridice si culturale romanesti a fost facuta cu aceeasi violenta asasina atat de comunistii romani școliți la Moscova, cât si de comunistii rămasi în țara, sub supravegherea directa a comisarilor sovietici, pentru care înca nu avea nici-o importanta originea etnica a celor care mânuiau securea.

Represaliile: nevinovatii care platesc oalele sparte.

Atmosfera tensionata a zilelor care au urmat cedarii Basarabiei si Bucovinei de Nord avea sa explodeze la Galati (30 iunie 1940) si la Dorohoi (1 iulie 1940), orase cu o importanta populatie evreiasca.

Semne rele au fost inregistrate in zilele precedente, evrei, erau maltratati si aruncati din trenuri. Frustrarea romaneasca pentru ciuntirea tarii o plateau, pe nedrept, evreii.

La Galati, unde se refugiasera cateva mii de evacuati din tinuturile cedate Uniunii Sovietice, soldatii romani au inceput sa traga, nu primisera nici un ordin, nici un incident specific nu se inregistrase, pur si simplu cativa soldati romani trageau pentru a omori evrei.

Nu toti evacuatii erau evrei, asa ca tragand ca bezmeticii in multime, printre cele aproape 300 de victime s-au aflat si crestini romani. La Dorohoi, cronicarul a inregistrat o intamplare si mai curioasa.

La cimitirul românesc din Dorohoi avea loc, la 1 iulie 1940, ceremonia de inmormantare a capitanului Ioan Boros si a sublocotenentului Alexandru Dragomir, ofiteri din Regimentul 16 Artilerie, ucisi intr-o ciocnire cu trupele sovietice in timpul retragerii din Basarabia.

Concomitent, la cimitirul evreiesc din localitate era inmormantat Iancu Solomon, un soldat evreu din acelasi regiment. Soldatul evreu cazuse in lupta incercand sa-si apere comandantul, pe capitanul Boros.

Funeraliile ofiterilor romani si ale soldatului evreu s-au transformat intr-o baie de sange. Cineva a inceput sa traga in cimitirul evreiesc, panica s-a extins si primii care au fost ucisi au fost cei 10 soldati evrei trimisi sa-i dea onorul cuvenit camaradului si coreligionarului lor. Apoi, dezordinile si violentele s-au extins, provocand moartea a 54 de evrei.

Procurorul Sahleanu, insarcinat sa intocmeasca un raport, relateaza destul de corect si obiectiv evenimentele, fara sa mai aminteasca de generalul Constantin Sanatescu, comandantul Corpului 8 Armata, care a intervenit energic pentru oprirea violentelor.

Sănătescu l-a admonestat pe generalul Theodor Șerb, comandantul Corpului Granicerilor, subliniind ca e surprins de „aceste acte de banditism din partea unei trupe pe care o socoteam de elita”.

La ordinul generalului Sanatescu a fost deschisa si o ancheta, care a stabilit vinovatia unor ofiteri si soldati, unii dintre acestia fiind chiar pedepsiti.

Generalul Sănătescu nu a fost singurul ofiter superior din armata română care s-a straduit să calmeze spiritele încinse anti-evreiești ale soldaților și ale populației dupa retragerea din Basarabia si Bucovina.

E cunoscut, de pilda, ordinul din 4 iulie 1940, al generalului Aurelian Son, comandantul Corpului II Armata, care sublinia ca „fata de excesele gradelor inferioare si populatiei contra evreilor, care sunt semne ale unui adevarat pogrom, se atrage atentia comandantilor de mari unitati sa ia toate masurile de siguranta si linistire a spiritelor, atat ale ostasilor, cat si ale populatiei civile”.

Pentru o vreme, actele de razbunare ale soldatilor si ale unor civili impotriva evreilor au fost temperate, dar frustrarea romaneasca nu disparuse. Legionarii lui Horia Sima vor profita din plin de nemultumirile si frustrarile multimii. Regele Carol al II-lea va fi silit sa paraseasca tronul si tara.

Asteptat sa salveze Romania, generalul Antonescu nu a devenit omul providential promis. Intunericul care inghitise Germania si va acoperi Europa nu avea cum sa ocoleasca Romania. Alunecarea țării în intuneric nu mai putea fi oprita, nici generalul nu va reusi sa impiedice propria sa intunecare.

Tesu SOLOMOVICI

24/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

DEZVĂLUIRI: Securitatea a fost marea autoare din umbră a Revoluţiei din Decembrie 1989

„Ceauşescu era doar un obstacol în calea operaţiunii de acaparare a României”

„Ceauşescu era doar un obstacol în calea operaţiunii de acaparare a României”

Prof.Corvin Lupu (foto) este absolvent al Facultății de Istorie-Limba și Literatură engleză a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, doctor în Istorie, în prezent profesor titular la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

El a încercat în cartea sa „Trădarea Securităţii în decembrie 1989”, să facă lumină asupra unor mistere ale revoluţiei anticomuniste din România, după ce a studiat peste 200 de titluri de cărţi, precum şi documente ale Justiției Militare, din Arhiva Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, declarațiile unor martori, memorialistica unor actori importanți din luna decembrie a anului 1989, scrie https://jurnalul.ro.

La vremea respectivă, marea majoritate a ofiţerilor de Securitate nu ştiau că undeva, deasupra, conducerea Departamentului Securității Statului era înţeleasă, de mulţi ani, pentru a trăda şi a face front comun cu serviciile secrete străine, care au conceput operaţiunile care s-au constituit într-un război asimetric împotriva României, nu numai împotriva lui Ceauşescu, care era doar un obstacol în calea operaţiunii de acaparare a României.

Aceasta a fost miza lui decembrie 1989, iar „România a reintrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice după aproape trei decenii în care reuşise să îşi promoveze o politică de independenţă”.

Cartea este o cercetare scrisă fără menajamente de un cunoscător al istoriei recente, care dă brutal la o parte voalul de minciună țesut cu migală, vreme îndelungată, de autorii loviturii de stat dată în timpul agresiunii împotriva României, desfășurată în decembrie 1989, având ca miză acapararea țării de către puteri străine, cu concursul agenturilor din România. Autorul cărții este de părere că instalarea dictaturii lui Ceauşescu nu ar fi fost opera voinţei sale, ci rezultatul unor influenţe exercitate de agenţi ai Moscovei, cu scopul de a-l face pe Ceauşescu nepopular.

Lupu susţine, de pildă, că faimoasele „Tezele din iulie” ar fi fost scrise de Ion Iliescu.

Plan de eliminare fizică a lui Nicolae Ceaușescu

Lucrarea face dezvăluiri despre geneza puțin cunoscutului conflict între Nicolae Ceaușescu și Securitate. Sunt explicate momente importante, cum ar fi aşa-numitul Plan „Niestr” (de înlăturare a lui Nicolae Ceaușescu și de înlocuire a sa cu un lider devotat Uniunii Sovietice), precum şi încercări eșuate de răsturnare de la putere a dictatorului. Autorul consideră că Securitatea a cooperat cu CIA „pentru sprijinirea postului de radio „Europa Liberă” cu agenți ai Securității care să contribuie la distrugerea imaginii conducătorului, dezinformarea lui Ceaușescu, ocrotirea de către Securitate a agenților străini, ulterior deghizați în „disidenți”, complicitățile la nivel înalt pentru introducerea în România a unei armate de agenți acoperiți, deghizați în turiști şi contribuția decisivă a serviciilor secrete străine la derularea evenimentelor”.

De asemenea, Corvin Lupu susţine că Securitatea a avut „o contribuție decisivă la declanșarea revoltei populare de la Timișoara”, cu ajutorul „agentului Securității László Tökés.

Criza produselor alimentare și de larg consum din România din anii 80 a fost produsă în laboratoarele de la Moscova, cu sprijinul securității române, ca etapă în planul sovieticilor de a-l înlătura de la putere pe Nicolae Ceaușescu.

Ideea este prezentată și argumentată de prof. univ. dr. Corvin Lupu, în ultima sa carte, ”Trădarea securității în decembrie 1989”, în care se susține că planul sovieticilor a fost modificat la sfârșitul anilor 70 cînd s-a decis înfometarea românilor, pentru a-l înlătura pe Nicolae Ceaușescu.

”Punctul culminant a fost în 1989, când, constatăm noi astăzi că arhivele ministerului Comerțului Interior, care n-au fost nici distruse, nici furate, nici incendiate, se găsesc toate, atestă faptul că depozitele alimentare ale României erau arhipline și magazinele erau goale și românii nu aveau ce mânca.

Depozitele de carburanți erau arhipline dar românii primeau rație de 40 de litri de benzină vara și de 20 iarna.

Mai constatăm că rezervele de stat, altă instituție subordonată comerțului interior, erau arhipline.

Și încă ceva: în aprilie 2014, după Hotărârea CSAT când a fost desecretizată toată arhiva IC Dunărea, intreprinderea de comerț exterior ale securității, s-a constatatat că soldul zilei de 22 decembrie 1989 se cifra la patru miliarde de dolari.

Ceaușescu a murit și n-a aflat de acei bani pe care securitatea îi ținea, nu-i furase nimeni. Încă. Conducerea Securității nu i-a raportat lui Ceaușescu acești bani, pentru că îi era frică că le va da de mâncare la oameni și le strica lor proiectul de răsturnare”, susține prof. univ. dr. Corvin Lupu.

După eliminarea fizică a lui Ceauşescu, unele cadre ale Securităţii au recurs la dezinformarea opiniei publice, a Justiției Militare și a Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, pentru ascunderea implicării serviciilor străine în atacul împotriva României și manipularea colosală la care a fost supus și mai este încă poporul român.

Convingerea lui Corvin Lupu este că schimbarea de destin politic ce a avut loc atunci a fost făcută în prezenţa unei invazii străine (sovietice). În privinţa acestei invazii a fost „decretată”, apoi, o omerta generală care este respectată şi azi.

Generalul Iulian Vlad, conducătorul de atunci al Securității, recunoaşte în memoriile sale că l-a trădat pe Ceauşescu în noaptea dintre 21 şi 22 decembrie şi consideră că a fost necesar acest fapt de conştiinţă.

De asemenea, fostul şef al Departamentului Securităţii Statului susţine că, după 1987, a sprijinit, în mod indirect, gesturile disidenţei anticeauşiste. De pildă, în 1988, Brucan a fost lăsat să plece în SUA şi nu a fost oprit să ajungă şi la Moscova.

Dar nici Lupu, nici altcineva nu explică cum s-a putut întâmpla, după ce România a scăpat de umbrela sovietică în toamna lui 1991, ca şansele interesului naţional să fie răsturnate constant în neşanse, până în prezent.

Într-o analiză publicată de https://gandeste.orgsub semnătura lui Ioan Buduca, adevărata neşansă a României a fost aceea că, atunci când încă mai aveam profesionişti ai planurilor sistemice de dezvoltare economică şi socială, nu s-au ridicat dintre ei suficient de multe voci care să semnaleze că strategia ceauşistă de dezvoltare nu avea o reală independenţă: gazul venea tot de la ruşi, iar preţul de bursă al petrolului ne putea arunca oricând în criză (cum s-a şi întâmplat după 1973).

Altfel spus: faraonismele ceauşiste se puteau întoarce prea uşor împotriva interesului economic naţional.

Soluţia raţională fusese propusă de Ion Gheorghe Maurer: nu 70 la sută pentru investiţii şi 30 la sută pentru consum, ci 50 la sută pentru investiţii şi 50 la sută pentru consum.Maurer a fost marginalizat pentru curajul de a i se opune lui Ceauşescu, după care nimeni nu a mai avut acest curaj. În ce mă priveşte, consider că procentele strategice indicate de Maurer nu ar fi putut crea condiţiile care au condus, în cele din urmă, la necesitatea trădărilor instituţionale din decembrie 1989, ci am fi putut avea, după 1989, o tranziţie mult mai bine planificată, cu valori patriotice de neînfrânt.

18/08/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GÂNDUL ZILEI

Emil Cioran despre turci:

„Cea mai tristă și mai mizerabilă amintire a poporului român sunt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toată doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din câte a cunoscut istoria… Altcum nu ne-am putea explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul Semilunei și-au făcut un merit de a-și lichida ereditățile turcești.

Există, însă, o singură țară care să nu fie mândră de vestigiile romane? O urmă de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee un prilej de amărăciune”.

 Pasaj din Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, pag. 111.

Emil Cioran a fost un filozof şi scriitor român stabilit în Franţa. S-a născut în ziua de 8 aprilie 1911, la Răşinari, jud. Sibiu, în Transilvania aflată încă sub dominația Ungariei, și a decedat la 20 iunie 1995, la Paris.

Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din localitatea Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Urmeaza Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu si Facultatea de filozofie din cadrul Universitatii din Bucuresti. Isi ia licenta cu o teza despre Henri Bergson. In ultimul an de facultate, Cioran colaboreaza cu articole la diferite reviste: Calendarul, Floarea de foc, Gandirea, Vremea, Azi.

In 1933 Cioran obtine o bursa care ii permite sa continue studiile de filozofie la Berlin. Se intoarce in țară in 1936 si ocupa postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brasov. Un an mai tarziu ajunge la Paris ca bursier al Institutului Francez din Bucuresti, pentru o lucrare de doctorat.

Prima carte a scriitorului, „Pe culmile disperarii”, a aparut in 1934 și a fost distinsa cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati si premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au aparut: Cartea amagirilor (1935), Schimbarea la fata a Romaniei (1936), Lacrimi si Sfinti (1937).În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în țară (două luni) în 1940, el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris.

In 1940 incepe sa scrie ultima sa carte in limba română,  „Indreptar patimas”.Varianta finala a acestei carti va aparea in 1945, an in care Cioran se stabileste definitiv in Franța.

Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. Își semna scrierile in franceza cu initialele E.M. Cioran.

În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition (Tratat de descompunere), distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite. Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea.

A fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice (oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect) și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană (ciclicitatea civilizației, naștere-maturitate-decădere), asupra destinului omului și civilizației. 

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.

Dacă limba franceză i-a potolit excesele și i-a dăruit secretul formei și al formulării, rădăcinile sale românești i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.

29/07/2022 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: