CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ECUAȚIILE ISTORIEI ȘI ACTUALITATEA LECȚIEI UCRAINEI

Să nu rămânem corigenți în ecuațiile istoriei

În spațiul public se sugerează că  trebuie să învățăm lecția Ucrainei, la fel cum ar fi trebuit să învățăm demult și lecția Finlandei și, desigur, cea a Basarabiei

Doar că, din păcate, constatăm că nu învățăm mai nimic din lecțiile trecutului.

Istoria ne arată, a câta oară, că suntem corigenții lecțiilor istoriei, la capitole vitale ale evenimentelor politico-militare, care se rostogolesc peste noi precum valurile mării în timpul afluxului și refluxului, scrie istoricul conf. dr. Vlad Mischevca (foto), în revista https://www.art-emis.ro.

Lumea civilizată de pe vechiul continent a pendulat mereu între Pace și Război. Mulți au considerat că pacea stabilită în secolul XX va fi una echitabilă și de lungă durată.

Din păcate, însă, asistăm în continuare la derularea în forță a expansionismului rusesc în estul Europei, când în Ucraina, în proxima vecinătate de lângă hotarele noastre are loc deja de peste trei luni un război sângeros, ale cărui planuri criminale au fost pregătite din timp.

Inclusiv prin metodele concepute și promovate de politologii și istoricii aserviți politicienilor.

Războiul convențional, propriu zis, a fost și este susținut de Războiul informațional, iar acesta a fost pregătit de Războiul ideologic, care are la bază faptele și argumentele istoriografice, interpretate, din punct de vedere politic, de către factorii decizionali de la Kremlin – în încercarea de a-și argumenta propriile acțiuni expansioniste cu „dovezi” istorice din trecutul „glorios” sau cel „eliberator” al Rusiei.

Astfel, deturnarea adevărului istoric aduce inevitabil la propagarea falsului în educarea patriotică, ceea ce nemijlocit influențează isteria naționalistă din interior, care este canalizată întru căutarea dușmanului din exterior.

Istoria actuală a sancțiunilor amintește de Blocada economică a Marii Britanii de către Franței napoleoniană la începutul secolului al XIX-lea sau în multe privințe de istoria antebelică a relațiilor dintre Statele Unite și Japonia. Desigur, nu are rost să căutăm analogii directe, dar situația este similară structural în multe privințe.

În cartea „Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812”),  editată la editura Cartdidact[1], istoricul conf. dr. Vlad Mischevca a încercat o radiografie a locului și rostului neamului nostru în politica Marilor Puteri într-o perioadă extrem de turbulentă de acum două secole și ceva în urmă.

Această carte este o istorie a relațiilor internaționale din a doua jumătate a secolului XVIII – începutul secolului XIX, o perioadă extrem de importantă, deoarece anume atunci s-au pus bazele unor probleme geopolitice, care dăinuie până astăzi și care abordează o problematică actuală ce ține de istoria politică a Principatelor Române.

Segmentul cronologic în lucrarea respectivă cuprinde anii 1774-1812 și reprezintă o perioadă hotărâtoare, extrem de bogată în evenimente internaționale, a istoriei politico-diplomatice a Principatelor Române, care înglobează evenimente de o mare importanță pe arena internațională a Europei, cu adânci și grave implicații asupra destinului românilor.

Anul 1774 reprezintă un jalon major în raporturile de suzeranitate cu Poarta Otomană, iar Tratatul de pace de la București (1812) marchează amputarea teritorială a Moldovei și apariția pe harta politică a Europei a unui diferend ruso-român de lungă durată.

Pentru Imperiul Otoman urmările cele mai nefaste ale Păcii de la Kuciuk-Kainargi s-au manifestat nu imediat, când a fost semnată la 1774, ci la 1783 – când Ecaterina II a anexat Crimeea.

Catastrofa războaielor ruso-austro-turce din secolul al XVIII pentru Principatele Române a fost o catastrofă a războiului, cea a impactului dezastruos al urmărilor ocupațiilor militare și a exploatării, a extenuării populației locale.

Iar catastrofa Războiului ruso-turc din 1806-1812 a fost deja o catastrofă a războiului și păcii, care a încheiat acest diferend militar cu prețul grav plătit de moldoveni prin anexarea la Rusia a jumătății de răsărit a Țării Moldovei.

Demonstrând expansionismul politicii rusești în sud-estul Europei, este prezentat și impactul factorului Fanariot. Un loc aparte este acordat rolului diplomatic al principalelor familii ale fanarioților din Principate, atât pe timp de pace, cât și de război.

Atestând că rolul Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei, în general, şi, în Principate, în special, a fost către începutul secolului al XIX-lea unul predominant, am prezentat în lucrările precedente principalele etape de realizare a acestor politici[2].

Astfel, reamintim că algoritmul politicii externe a Rusiei în ecuația Problemei Orientale (iar actualmente în efortul expansionist de restabilire a defunctei URSS) poate fi exprimat prin următoarea formulă, care nu este o expresie matematică tipică, ci mai mult un silogism:

A (Influenţă politică predominantă)

B (Cvasiindependenţă sau pseudoindependenţă)

C (Anexare totală sau parţială):

Unde F, F1, F2 sunt factorii (externi şi interni) care influențează procesul dat.

Această formulă a „dominației Imperiului rus” asupra țărilor din calea expansiunii sale are la baza sa, practic, permanent, elementul acţiunii militare violente – „m” (războaiele Rusiei), conjugat cu cel al confruntărilor diplomatice – „d” (negocierile acordurilor, convențiilor, armistițiilor și tratatelor de pace).

Pe parcursul secolelor unii din factorii ce au influențat războaiele Rusiei, inclusiv războaielor ruso-turce din secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea, ce fac parte din șirul războaiele expansioniste ale imperiului Rus, au fost 

Factorul fanariot (F fanariot), unul dintre cei mai importanți – pe care l-am abordat în mod special în această monografie, rezidă în implicarea politico-diplomatică a familiilor grecilor fanarioți, prin trafic de influență și spionaj, în detrimentul Imperiului Otoman (mai ales în perioada anilor 1774-1812).

În așa-numita epoca Fanarului, când grecii fanarioți au dominat sistemul politic în Țările Române, instituția domniei a fost extrem de instabilă, demonstrând o mobilitate extremă în sensul schimbării dese sau al pendulării voievozilor din scaunul domnesc al Moldovei în cel al Țării Românești și viceversa.

S-au perindat 30 de domni, în general, cu domnii destul de scurte (rareori mai mult doi-trei ani), ale reprezentanților celor 11 mari clanuri familiale din Constantinopol (și nu doar): Mavrocordat (6), Ghica (5), Callimachi (4), Racoviță (3), Suțu (3), Caragea (2), Moruzi (2), Ypsilanti (2); Mavrogheni, Ruset (Rosetti), Hangerli – câte unul [3].

Reamintim că nu toți domnii epocii fanariote au fost de etnie greacă.

A fi sau a nu fi – aceasta îi măcina zilnic în acțiunile lor la Constantinopol sau în Principate, fără liniște și fără pace. „Pacea și liniștea, în mijlocul acestei febrile activități a Fanarioților, și a diplomaților, și a veneticilor de tot soiul care năpădeau asupra Bizanțului din patru părți ale lumii…, era doar a turcilor”[4].

Abordând istoria doar a câtorva personalități neordinare din rândul familiilor de domni fanarioți din epoca Luminilor (secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea), care au fost cuprinși, fie în chinga Războiului, fie în cea a cotidianului Păcii – constatăm că, interbelicul de scurtă durată după un armistițiu sau un acord de pace prevestea, de cele mai dese ori, cu părere de rău, reluarea din nou a altui crunt război.

Rezumând cele enunțate cu privire la situația geopolitică a Principatelor Române în contextul Problemei Orientale la cumpăna secolelor XVIII-XIX am putut să evidențiem următoarele concluzii[5] – care pot fi extrapolate și la situația actuală a românilor din această zonă, sub impactul războiului din Ucraina asupra reconfigurării ordinii mondiale și structurii sistemului internațional:

– ponderea geopolitică a Principatului Moldovei capătă în acest segment cronologic o valoare considerabilă, sub impactul situației geostrategice la hotarul a trei imperii: otoman, habsburgic şi ţarist; (Astăzi UE și NATO versus Federația Rusă și aliații săi);

 criza Problemei Orientale determină agravarea poziției internaționale a Principatelor de la nord de Dunăre; (Criza și războiul din Ucraina agravează implicit situația României și Republicii Moldova pe toate dimensiunile);

– expansiunea Imperiului Rusiei în sud-estul Europei trece distinct prin câteva faze deosebite: de la influență politică predominantă, la cea a acțiunilor militare asupra Porții Otomane, în care locul şi rolul Principatelor devine deosebit de important; (Expansiunea spre nordul Mării Negre a Federației Ruse în anii 2014-2022);

rivalitatea Marilor Puteri europene la Dunărea de Jos permitea pe timpuri domnilor Moldovei să profite, în anumite circumstanțe, de internaționalizarea acestor dispute politico-diplomatice, pentru a-şi consolida propriile poziții. (Să sperăm că și rivalitatea Rusia-S.U.A. (N.A.T.O., U.E.) ne va aduce reunificarea Țării sau cel puțin evitarea unui nou cataclism al ocupației militare. Deoarece, ieșirea armatei rușilor la Nistru ar însemna pentru noi un dezastru militar, urmat de lagăre de filtrare și deportări – la fel cum se întâmplă actualmente în Ucraina, aplicarea listelor negre și repetarea, de fapt, al „Anului 1940”).


NOTE:

[1] Mischevca Vlad, Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812) / Ministerul Educației și Cercetării, Institutul de Istorie. – Chișinău:

Cartdidact, 2021. 429 p.; Lansarea cărții a avut loc în incinta Bibliotecii Naționale la 21 martie a.c. Vezi: MOLDPRES News Agency – O carte de istoricul Vlad Mischevca a fost lansată la Biblioteca Națională https://www.moldpres.md/news/2022/03/21/22002139 ;  

https://sinteza.org/2022/03/22/istoricul-vlad-mischevca-a-lansat-volumul-intre-pace-si-razboi-domnii-fanarioti-in-contextul-raporturilor-internationale ; 

 https://trm.md/ro/cultura/lansare-de-carte-la-biblioteca-nationala-intre-pace-si-razboi-de-vlad-mischevca.

[2] Mischevca Vl., Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: Civitas, 1999; Idem, Geneza problemei basarabene – 1812. București: Editura Academiei Române, Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016, p. 67.

[3] Constantin Hangerli, domn al Țării Românești între anii 1797-1799; deoarece nu-l putem considera domn al Moldovei decât nominal pe Alexandru Hangerli, numit de Poartă în martie 1807.

[4] Ionnescu-Gion G. I., Din istoria fanarioţilor, Bucureşti, 1891, p. 62.

[5] Mischevca V., Geneza problemei basarabene – 1812. București – Brăila, 2016, p. 68.

21/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși (II)

Continuarea articolului: ” Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși (I)”

(https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2021/07/22/ostilitatii-seculare-a-romanilor)

„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878, scrie jurnalistul Matei Udrea într-un articol publicat în blogul său https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani.

Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.

După ce a fost salvată de la înfrângerea în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace

Prințul Carol (în negru), viitorul rege al României, și țarul Alexandru al II-lea (așezat) la Plevna, în 1877

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul.

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia istorică, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.

“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”

Teritoriile pe care Rusia le-a luat României în 1878, după războiul de alianță al celor două țări împotriva Imperiului Otoman

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele împotriva Brătienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă. Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.

Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.

După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță. Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.

Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia. Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.

1916: rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră.

Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.

În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.

În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.

Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA: “Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”

Regele Ferdinand (stânga) și generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor rusești în România, în toamna lui 1916, la Bârlad. În spate: generalul rus Beliaev (în spatele lui Saharov) și, ultimul din dreapta, generalul francez Berthelot. FOTO: IWM

De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România. În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă: “Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.

Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de băuturi alcoolice în timp ce se retrăgeau

Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.

În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.

Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.

Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.

În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină. „Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit.

Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.

Rușii își fac de cap pe la cramele cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineții cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“

Miting al soldaților ruși pe străzile Bacăului în mai 1917. Trupele bolșevizate au încercat să răstoarne guvernul și să-l detroneze pe rege, pentru a proclama revoluția și în România. Tentativele au eșuat, armata română și poporul s-au opus. FOTO: IWM

Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.

La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.

Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.


Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:

– „Vineri, 9 decembrie: (…) Contramandarea ordinului de plecare. Recunoaștere la Mărgăritești. Cazaci și cerkezi cutreieră între acele sate luând tot de la gospodari (…)”.

– „Joi, 15 decembrie: Noaptea o facem prin pădure pe Dealul Babei. Compania mea formează ariergarda batalionului. Drumul e greu prin noroaie și văi. Trupe răzlețe de cazaci apar în fuga calului prin colnicele. La Băbeni-Dediulești, obosiți, ne plimbăm de colo până colo pentru ocuparea unei poziții. (…) Școala și casele sunt devastate de ruși“.

„Joi, 22 decembrie: azi s-a înseninat în Odobești. Inspectez lucrările. Către 12, bombardamentul artileriei inamice, lumea fuge îngrozită la beciuri. Câinii urlă, vitele mugest tânguitor, păsările fug spărioase.

Cartușe rătăcite țiuie șuierător pe deasupra noastră. (…) Printre altele, mai asistăm și la scena făcută de un cazac beat, care intră călare în curtea noastră, pune arma la ochiu și împrăștie dintr’un glonț cocoșul femeiei. Ordonanța d-lui Căpitan Vasiliu îl înșfacă de gât și-l trage în jos, ridicând o lopată ca să dea în el. Mare tărăboiu (…)”.

„Vineri, 23 decembrie: (…) Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.

Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“

Tranșee rusești abandonate pe linia frontului de pe Siret în iulie 1917. Una din marile probleme ale României în vara acelui an a fost nesiguranța prezentată de aliați. Nu se știa niciodată dacă aliații ruși vor lupta, vor fugi sau vor pactiza cu germanii. FOTO: IWM

Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români. Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:

– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.

– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.

– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.

Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.

– 8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.

Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi

Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.

Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.

A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina. A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.

Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.

NOTĂ: o parte din acest text am publicat-o, pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.

CITIȚI PARTEA A I-A A ACESTUI ARTICOL ACCESÂND:

31/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

MAI AVEM CONDUCĂTORI LA BUCUREȘTI?!

Aflată într-o vizită privată în România, preşedinta Ungariei, Katalin Novak, a urcat  sâmbătă, 21 mai, pe Piatra Secuiului din Rimetea , la o altitudine de 1130 de metri, unde s-a fotografiat sfidător cu o bornă de pe acest munte, vopsită în culorile naţionale maghiare.

Imaginea este grăitoare, fiind ușor de constatat că singura inteligență vie din cadru este borna, scrie https://newstrack.ro.

Conform declarațiilor oficiale maghiare, nou aleasa președintă al Ungariei a efectuat o vizită de trei zile în Transilvania, nu în România ! Ea nu a avut în agendă vreo întâlnire cu vreun oficial român de la conducerea statului, desigur înafara liderilor UDMR, care au cu toții cetățenie dublă, româno-maghiară, adică s-a întâlnit doar cu lideri politici care au jurat credință statului Ungaria, consemnează politologul Cozmin Gușă într-un comentariu publicat de https://basarabialiterara.com.md.

Au mai existat vizite ale unui șef de stat cu cetățenie dublă, fără întâlniri oficiale cu liderii români, respectiv ale Maiei Sandu, dar să notăm faptul că Maia Sandu a venit în excursie și nu în calitate oficială, plus faptul că președintele Moldovei are și cetățenia română, deci vizitele erau în sfera normalității.

Șeful Parlamentului slovac a upgradat discuția despre viitorul regiunii menționând că „agresiunea rusă în Ucraina ar putea rearanja sistemul european de pace în așa măsură încât Viktor Orbán să-l folosească pentru a parcela Slovacia.

Slovacul a argumentat că amenințarea Ungariei este una serioasă, în contextul în care politicienii maghiari din conducerea acestei țări vorbesc despre „Ungaria Mare”, fac planuri să cumpere imobile în zonele cu comunități maghiare din Slovacia și continuă să împartă pașapoarte.
În paralel, în Transcarpatia, regiunea ucraineană de la granița cu Ungaria, în ultimele săptămâni s-au răspândit manifeste scrise în ungurește și rusește, care anunțau o legătura directă cu Occidentul în scurt timp, via Budapesta, nu doar prin intermediul autostrăzii M3, dar și pe cale ferată, fiind descris un plan rapid de construcție a unei căi ferate cu ecartament mărit (de tip sovietic) pe teritoriul Ungariei, suprapuse celei existente, de la graniță până la Budapesta, care să asigure traficul fluent de vagoane de călători și de marfă.

Bineînțeles că a fost menționată în manifest relația excelentă dintre Ungaria și Rusia, fiind limpede astfel substratul mesajelor respective.
Discuțiile din Transilvania noastră le bănuiți, dacă nu chiar le știți, ele merg de la obediența explicită a politicienilor UDMR față de politica guvernului maghiar, la invidia și obida ardelenilor pentru prețurile mici la facturile de gaze, energie și combustibil pe care le plătesc ungurii (grație rușilor!), comparativ cu noi, respectiv la revolta multora pentru mesajele politicienilor de la Budapesta care vorbesc deschis deja despre Ungaria Mare, mai ales după victoria triumfală a lui Orban în alegeri.

E limpede și în cazul nostru ce agitații societale se vor produce astfel.
Geopolitica ne spune că nu există cadouri între state, și-așa trebuie să încadrați mental și gazul și petrolul ieftine oferite de către Putin Ungariei, elemente care asigură nu doar prosperitate cetățenilor, dar și potențial sporit de dezvoltare economică.

Iar prețul cerut pentru asta, vizibil deja, va fi acțiunea Ungariei în interiorul spațiului euroatlantic pe „acorduri” rusești, așa cum doar cele câteva exemple de mai sus demonstrează clar.

În mod evident geopolitica rusească a rezervat Ungariei rolul de PROXY, adică un fel de acoperit/intermediar pentru acțiunile viitoare.

Simplist spus, ungurii ce vor face parte din organisme de reprezentare euroatlantică, vor trebui să asigure nu doar informarea partenerului despre deciziile luate, dar să și voteze în siajul intereselor comune ruso-ungare.

Exemplul televiziunii strategice de știri EURONEWS, achiziționată de la miliardarul egiptean Sawiris cu bani europeni, de către fiul portughez al celui mai important consilier al lui Orban, se pare că ascunde pe fluxul financiar exact bani rusești.

Tot așa, se pregătește un lobby serios pentru instalarea/alegerea de funcționari unguri în instituții economice, culturale sau sportive, de unde rușii au fost eliminați în urma sancțiunilor, iar așa-ceva nu va putea fi oprit, pentru că este dreptul oricărui membru al clubului euroatlantic, iar procedurile sunt mereu facilitate prin „ungerea” financiară corespunzătoare.”
În cele 5 săptămâni care-au trecut de când am avertizat cu motivațiile de mai sus s-au mai întâmplat niște lucruri.

Naționala de hochei a României a fraternizat cu suporterii maghiari la Campionatul Mondial, cântând împreună imnul separatist al Ținutului Secuiesc, chiar la finalul unui meci pierdut cu Ungaria, unde chiar conducerea Federației de Hochei i-a acuzat pe jucătorii noștri, de origine maghiară, de blat în favoarea Ungariei.

Deși toată societatea s-a inflamat timp de mai multe zile, nimeni n-a luat nici o măsură de pedepsire a afrontului grav la identitatea națională românească.

De ce? Din mai multe motive, printre care unul important este că girantul din tribună al manifestării a fost chiar un oficial român, ministrul udemerist al mediului, șovinul Tanczos Barna, costumat acolo chiar cu însemnele separatiste ale Ținutului Secuiesc.

Ungurii au amenințat că vor ieși de la guvernare (deci șantaj politic!), iar Iohannis a dat ordin să nu se facă nimic contra responsabililor. PSD și PNL pot avea majoritate și fără UDMR, dar probabil că Iohannis are calcule ca să nu fie atât de dependent de pesediști, iar asta e doar o parte mai comodă a posibilului raționament (eronat!) al lui KWI.
Am o informație din surse sigure că acum trei săptămâni chiar partenerul strategic american i-ar fi transmis lui Ciucă că trebuie să elimine UDMR de la guvernare, exact în contextul vulnerabilităților generate de calitatea de PROXY al Ungariei în relația cu Rusia, respectiv de dedicația udemeriștilor de a urma strategia lui Viktor Orban în zonă.

Știți că am informat public că PSD a discutat în ședință internă această posibilitate în urmă cu cca 10 zile, dar din nou nu s-a mai întâmplat nimic, lucru ce-a generat fricțiuni neobișnuite în comunicarea informală româno-americană.
Unde-am ajuns ? Uite aici: ”Președintele Ungariei, Katalin Novák, face prima vizită în România. Ea a aterizat joi, la Cluj-Napoca și a fost întâmpinată de Vákár István, vicepreședintele Consiliului Județean Cluj. Novak a participat sâmbătă, 21 mai, la dezvelirea statuii principelui Gábor Bethlen în centrul istoric din Alba Iulia.
Dezvelirea statuii principelui Gabor Bethlen are loc cu ocazia celui mai mare eveniment al Bisericii Reformate Maghiare. Mai exact, între 19-21 mai se desfășoară la Alba Iulia, Ziua Unității Reformate organizată de Eparhia Reformată din Ardeal.
Katalin Novák a ţinut un discurs cu prilejul dezvelirii statuii principelui transilvănean Gábor Bethlen, în centrul fostei capitale a Transilvaniei, a anunţat Biroul de Presă al Eparhiei Reformate din Ardeal.” (stiripesurse)
Rețineți vă rog formulările de „fostă capitală a Transilvaniei”, axa de vizită Cluj – Alba Iulia (capitala de facto a ardelenilor, respectiv capitala istorică a UNIRII), plus cinstirea memoriei fostului principe al Transilvaniei, Gabor Bethlen, promotor istoric al protestantismului contra religiei creștin-ortodoxe a românilor ardeleni.

În plus, pe agenda lui Katalin Novak s-au aflat bineînțeles întâlniri doar cu lideri udemeriști care sau declarat revizioniști ori antiromâni!

Președintele Ungariei a declarat la inaugurarea complexului de clădiri „Transilvania” al Muzeului Etnografic în Aer Liber de la Szentendre că: „Limba maternă, maghiara, istoria şi cultura noastră comună sunt cordonul ombilical care leagă Transilvania de Ungaria” , după care a mai subliniat subliniat: cultura maghiară din Transilvania nu este o parte din trecutul nostru, ci o parte din prezentul nostru şi o cheie pentru viitorul maghiar. Ungaria nu ar fi fost la fel fără Transilvania.
De asemenea a spus și că secţiunea transilvăneană a muzeului etnografic de la Szentendre este ca o poartă stelară care ne permite să transcendem frontierele spaţiului şi timpului şi să ne simţim ca în Transilvania.” (MTI)
Și dacă tot acest șir de acțiuni revizioniste și periculoase pentru România nu-i poate convinge pe liderii de la București să treacă la acțiune urgentă, mai notați că SEPSI (echipa finanțată de către Guvernul Ungariei!) a câștigat Cupa României la fotbal, iar suporterii acesteia de pe stadionul Rapid, nu doar că s-au întors cu fundul atunci când s-a intonat Imnul României, dar au scandat tot timpul meciului „RIA! RIA! UNGARIA! UNGARIA!”.

La București, în România!


Faptul că tot aseară la tv Marcel Ciolacu, unul dintre liderii politici principali de azi, chestionat fiind despre situație, s-a enervat asupra acestui subiect, dar în loc de cereri și măsuri urgente a arătat doar cu degetul la ministrul nostru de externe Aurescu („ăla micu cu trabucu” …), ne-arată în plus cât de mare e blocajul de acțiune la București, pe o speță unde orice stat din spațiul euroatlantic ar fi luat foc.

Desigur, Iohannis și-ai săi mizează pe pasivitatea iresponsabilă a românilor, demonstrată plenar în pandemie. Iar Ungaria (și Rusia?!) pariază pe același lucru, dublat de slăbiciunea, inadecvarea și prostia politicienilor români.

Aceasta vizită în România a presedintei Ungariei a sfidat toate regulile de protocol, de curtoazie, de buna vecinatate si de eleganta scrie fostul prim-ministru Adrian Năstase pe blogul său. Era normal ca vizita sa inceapa la Bucuresti, la Cotroceni, pentru a marca relatia bilaterala. Ea putea continua cu puncte de program din Transilvania. Katalin Novak a dorit însă sa sublinieze, că ea nu vine in vizita in Romania ci in Transilvania, sfidând in acest fel suveranitatea statului roman.

Transilvania trebuia sa para o provincie a Ungariei. Astfel de provocari au mai avut loc. Unele au primit raspunsul potrivit, altele nu. Si de data aceasta va fi nevoie de un raspuns politic si nu de o lectie despre drepturile kin states, pe care ungurii le stiu foarte bune dar nu le respecta. Pare ca actiunile revizioniste ale Rusiei in Ucraina capata noi reverberatii si la liderii de la Budapesta”.

Cu ocazia vizitei efectuate în România, președinta Ungariei s-a întâlnit la Cluj-Napoca și cu liderul UDMR, vicepremierul Kelemen Hunor (foto), iar la finalul întrevederii declara că este de datoria sa să îi reprezinte „pe toți maghiarii” și că pentru ea nu contează unde locuiesc aceștia.

Astăzi m-am întâlnit cu Hunor Kelemen, Președintele UDMR, Viceprim-ministru al României. Ca Președintă a Ungariei, consider că este prioritatea mea să îi reprezint pe toți maghiarii, deoarece pentru mine nu e nicio diferență dacă aceștia locuiesc în interiorul sau în afara frontierelor. Maghiarii sunt maghiari, punct”, a scris Katalin Novak pe Facebook.

Fostul prim ministru român Adrian Năstase cere măsuri dure după vizita președintelui Ungariei: „A tratat Transilvania ca o provincie a lor”

Politicianul român susține că în ultimul secol, atitudinea revizionista a Ungariei a devenit mai agresiva atunci când a considerat ca statul român este vulnerabil in plan intern si in planul alianțelor.

“Se pare ca acum Budapesta mizează pe faptul ca Rusia ar putea impune o nouă Conferință de la Ialta.

Trebuie sa mentionez ca, in conditiile in care Kelemen Hunor a participat la aceasta actiune, intalnindu-se cu presedinta Ungariei, el a devenit complice la actiunea de sfidare a suveranitatii Romaniei, asa cum s-a intamplat si la meciurile de hochei/fotbal, cu ministrii care au asistat fara reactie.

Este posibil ca UDMR, dupa rezultatele de la alegerile din Ungaria si obosit sa gestioneze atatea fonduri guvernamentale în Romania, sa-și pregateasca ieșirea de la guvernare.

Cred ca liderii României ar trebui sa afirme și ei „România este România. Punct.” Și sa acționeze în consecință”.

Măsurile pe care le cere fostul premier Adrian Năstase

Acțiunile pe care trebuie să le asume actualii guvernanți:

  1. Declararea „persona non grata” a conducatorilor asociației care i-a premiat pe cei condamnati pentru terorism;
  2. stabilirea unor reguli pentru protectia demnitarilor străini care vin în România, indiferent de scopul vizitei (alergări in parc, vizite la biserici, etc). Inclusiv în ceea ce priveste portul de arme pentru insoțitori;
  3. preluarea urgenta a reglementarilor din Ungaria (tara membra a UE) pentru a fi introduse in legislatia noastra, in privinta achizitionarii de catre straini a bunurilor imobile (in special terenuri agricole si bunuri culturale). Ministerul de externe ar trebui sa pregatească acest documentar in maxim o luna;
  4. Analiza a ceea ce s-a intâmplat, din punct de vedere etnic/demografic, in ultimii ani, in Covasna si Harghita, fenomen denumit de unii „ethnic cleansing”;
  5. Crearea unei comisii speciale de anchetă in Parlament pentru a examina daca românii din Ungaria beneficiaza de aceleași drepturi precum maghiarii din România.

“Sunt adeptul unei relatii corecte, de bunavecinatate cu Ungaria dar nu este posibil ca Parteneriatul pentru secolul 21, pe care l-am incheiat cu premierul Medgyessi, sa fie interpretat doar prin oglinda retrovizoare de catre actualii conducatori ai Ungariei.

Imi este clar ca presedintele Romaniei, in conditiile in care urmareste un post international in perioada urmatoare, nu doreste sa se faca „valuri” pe astfel de teme, când este nevoie de unanimitati pentru sanctiunile la adresa Rusiei iar Ungaria nu ar trebui antagonizată. Interesele României sunt altele!”, scria Adrian Năstase pe blogul personal”, a mai scris Adrian Năstase în https://www.realitatea.net.

27/05/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: