ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

„Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

• Aurora Pețan –http://www.formula-as.ro/2006/enigme-16/o-enigma-istorica-romanizarea

O EXPUNERE MAGISTRALĂ DESPRE ADEVĂRURILE ŞI DIVERSIUNILE LEGATE DE ETNONIMUL ROMÂN

„distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cît mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit obiectiv: descalificarea morală a unei naţiuni […] în orice mod posibil“  (Alfredo Alvar Ezquerra, La Legenda Negra).

* Textul de faţă are la bază comunicarea de la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a XVI-a, Chişinău, în octombrie 2017 semnată de prof.univ.dr.Gh.Moldoveanu în revista https://limbaromana.org.

ETNONIMUL „ROMÂN”, ADEVĂR ŞI DIVERSIUNE

 Istoria românilor şi a limbii române este departe de a fi lipsită de contradicţii, iar motivul este cît se poate de simplu: istoria e în general plină de contradicţii. Aceasta nu înseamnă însă nici că istoria nu e ştiinţă, nici că românii nu sînt un popor aparte printre celelalte popoare. Faptul că românii au rezistat de-a lungul timpului în insula de romanitate din Balcani, înconjurată, în cea mai mare parte, de slavi şi, dintr-o parte, de maghiari a fost considerat de unii un miracol şi orice miracol abundă de contradicţii, care, oricît ar fi de numeroase, nu pot nega existenţa realităţii.

Numărul infim al informaţiilor istorice din primul mileniu despre romanicii de pe ambele maluri ale Dunării îşi are explicaţiile lui. Istoriografii au avut de regulă în atenţie mişcările de mase de oameni, de cele mai multe ori armate, şi conflictele provocate de aceste mişcări. Expresia torna, torna, fratre, considerată primul document de limbă română, căci era rostită în limba părintească, nu în latină, a fost înregistrată în timpul campaniei bizantine din anul 586 împotriva avarilor.

Prima menţionare a numelui românilor, vlahi hoditai, „vlahii cărăvănari“, din anul 976, se datorează unui eveniment ce ar putea fi considerat la fel de important ca şi un conflict, uciderea lui David, fratele împăratului Samuil.

Cu un secol înainte, Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbise despre romani, urmaşi ai romanilor, pierduţi în masa slavilor din Peninsula Balcanică: „acestora li se zice Romani, pentru că de la Roma au fost mutaţi, şi această denumire o poartă pînă în ziua de azi“[1]. Acelaşi element etnic va fi menţionat de Maurikios, în Acta S. Demetrii, pentru secolele al VIII-lea – al IX-lea, în nordul Dunării.

Grupurile în care s-a împărţit populaţia romanizată din apusul Europei erau numeroase, de aceea s-a simţit nevoia folosirii unor nume care să le identifice şi să diferenţieze fiecare grup de celelalte grupuri de aceeaşi origine. În răsărit situaţia a fost cu totul alta. Izolată de celelalte grupuri romanice, populaţia romanizată de aici a păstrat numele romani „continuatori ai vechilor romani, locuitori ai vechiului Imperiu Roman“. Avea dreptate Adolf Armbruster cînd afirma că „de obicei apariţia unui nume nou pe tabelul popoarelor marchează momentul desprinderii unui nou neam dintr-o comunitate. Originea denumirii date de vecini trebuie căutată întotdeauna în sînul poporului nou apărut; ea oglindeşte fie caracteristici ale spaţiului geografic şi ale cadrului istoric, fie trăsături psihico-spirituale ale poporului respectiv (limba vorbită culoarea credinţa obiceiurile) sau chiar numele cu care membrii acestui neam se desemnează pe ei înşişi“[2].

Pe de o parte, românii nu sînt atestaţi de izvoarele istorice şi, pe de alta, prima lor menţionare este cu un nume diferit de cel de astăzi, vlahi. Ca populaţie paşnică a acestor locuri, peste care au trecut valuri de populaţii de cele mai diverse origini, au intrat relativ tîrziu în atenţia celor interesaţi de mersul istoriei[3], iar atunci sînt amintiţi cu numele dat de cei ce se considerau stăpînii militari ai locurilor.

În organizarea socială a romanicilor din regiunea Dunării centrele importante sau a căror influenţă să fie crescută ori întreţinută prin diverse modalităţi, după modelul din alte spaţii, lipseau. Masele de romanici, integrate, cu timpul, în vastul teritoriu populat de slavi nu prezentau interes pentru cronicarii timpului decît după ce începuseră să intereseze masele de slavi care luaseră în stăpînire aceste spaţii.

Formaţiunile statale ale slavilor din zonă şi extinderea unor formaţiuni statale dornice să acapareze noi teritorii vor stimula pe de o parte interesul cronicarilor faţă de români şi vor explica numele cu care românii sînt menţionaţi, vlahi, în diferite variante[4].

Acest nume are în vedere aceeaşi realitate ca şi român, folosit de purtătorii numelui[5], populaţia din regiunea Dunării balcanice descendentă din romani[6].

Menţiunile lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul şi ale lui Maurikios probează ca numele vlach nu se impusese la acea dată şi că romanicii din zonă ca și vecinii continuau să se folosească de numele păstrat din timpul vechiului Imperiu Roman.

Păstrarea numelui era cu siguranţă în legătură cu doi factori: originea etnică şi apartenenţa la creştinism, ambele elemente delimitîndu-i de cei în mijlocul cărora trăiau.

Probabil numele valachus s-a impus prin K. Kekaumenos, Strategicon…, care, scriind despre valachi, îi considera urmaşii romanilor aduşi în Dacia de Traian.

Cunoscător, prin contact direct, al lumii post-romanice din Peninsula Balcanică, el fusese impresionat de amintirile vlachilor despre trecutul lor glorios şi apartenenţa la religia creştină.

Cu Kekaumenos s-a produs ruptura dintre numele folosit de români și cel folosit de alogeni; românii îşi vor spune totdeauna români, iar impunerea numelui vlah/ valah se va fi produs altfel, din afară, căci perspectiva acestui nume a fost totdeauna din afară, din partea celor de altă etnie.

Faptul că trei din cele patru grupuri care s-au desprins din trunchiul comun, aromânii, istroromânii, dacoromânii[7], au continuat să se folosească de numele ce le amintea descendenţa romanică este suficient argument pentru a proba folosirea necontenită a acestui nume.

Doar meglenoromânii au adoptat numele folosit de slavi, vlaşi. Acelaşi nume, vlaşi, îl va împrumuta de la slavi, mai tîrziu, şi grupul de (daco)români din valea Timocului, fapt care le va crea numeroase neajunsuri în recunoaşterea ca naţionalitate.

Preluat de la slavi, în varianta Blachi, cuvîntul fusese împrumutat de slavi din germ. walhaz, la rîndul lui adaptare a lat. Volcae, prin care romanii denumeau grupul celtic din Europa Centrală romanizat.

Ulterior toate grupurile celtice au fost romanizate, iar cuvîntul, devenit Blachi, a ajuns să desemneze orice grup romanizat şi mai apoi orice grup care vorbea limba latină.

Cu timpul Vlah s-a restrîns, pentru slavii occidentali, la italieni, catolici[8], iar pentru slavii orientali şi meridionali – la români, ortodocşi şi a dăinuit multă vreme.

Primii care au avut interesul să se delimiteze de români, după ce, cu ajutorul românilor, autohtoni, îşi creaseră stat propriu, au fost slavii.

Limba oficială a statului valaho-bulgar era limba greacă, aceeaşi cu limba Bizanţului, cu care noul stat creat în Balcani a avut relaţii cînd de apropiere, cînd belicoase.

Trecerea bulgarilor la creştinism, în anul 864, a avut efecte spectaculoase pentru ei. Cam în acelaşi timp a fost creată şi scrierea chirilică. Limba bulgarilor devenea acum purtătoare de cultură scrisă şi limba oficială a ţaratului bulgar, iar nu peste multă vreme, în ciuda opreliştilor întîmpinate, dar cu aprobarea şi susţinerea papei, limbă liturgică.

În această calitate limba slavă scrisă, devenită slavona bisericească, se va impune şi în spaţiul de la nordul Dunării, şi ca limbă liturgică şi ca limbă oficială. Documentele interne ale ţaratului bulgar, care într-o vreme cuprindea şi o parte din teritoriul de la nord de Dunăre, şi, prin continuitate, documentele scrise şi pe acest teritoriu, vor folosi etnonimul vlahi. 

Una era denumirea oficială, vlah, şi alta era denumirea populară, român, situaţie care se va prelungi cît timp limba oficială şi limba de cult din principatelor româneşti va fi limba slavonă. Excepţie de aici face principatul Transilvaniei cu o situaţia specială; limba oficială era cea a regatului maghiar, limba latină, iar limbi de cult erau limba latină, pentru biserica catolică, şi limba slavonă, pentru biserica ortodoxă.

Românii din nordul Dunării devin pentru prima oară obiect de interes în cronica notarului anonim al regelui Bela al IV-lea al Ungariei Gesta Hungarorum, care aminteşte popoarele întîlnite de maghiarii în expansiune: Sclavi, Bulgari, Blachi ac pastores Romanorum. De cel mai mare interes pentru noi sînt ultimele două, Blachi ac pastores Romanorum, nume diferite ale populaţiei romanizate din zonă.

Numele Romani, din Gesta Hungarorum, cu genitivul Romanorum, avea exact sensul din limba latină, „de origine din Roma, descendenţi ai vechilor romani“ şi se referă, după părerea lui Sorin Paliga[9], la o altă realitate decît Blachi.

Aceştia din urmă se vor fi aflat în Cîmpia Panonică şi ulterior au fost maghiarizaţi[10], pe cînd Romani ocupau partea dinspre munţii Carpaţi şi se ocupau cu păstoritul transhumant[11]. Nu este însă deloc exclus, ba chiar avem toate motivele să credem că numele Romani[12] respecta numele de care cei numiţi se foloseau cînd era vorba despre ei înşişi, autorul cronicii fiind un bun cunoscător al realităţilor timpului, dar şi al istoriografiei latine privind expansiunea romană în Dacia.

La vremea respectivă á, din limba latină, urmat n, devenise ă, închiderea lui ă la î producîndu-se, nu în întreg spaţiul românesc, în etapele următoare, iar receptarea lui ă ca a nu poate fi deloc exclusă, mai ales că era şi în apropierea lat. Romani, derivat de la Roma.

Episcopul Nicolae de Modrusa, legat papal pe lîngă Matei Corvin, nota în De bellis Gothorum că românii „socotesc de ocară numele de voloh, nevoind să fie numiţi cu alt cuvînt decît romani“, pentru că, „deşi se folosesc cu toţii [în scris!] de limba moesilor [limba slavonă!), care e ilirică, totuşi ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi cînd se întîlnesc cu necunoscuţi cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu ştiu să vorbească romana [în original: Romanae]“[13]. Limba de cult a tuturor românilor rămînea însă slavona, limba ortodoxiei, delimitîndu-se astfel de catolici, de care se temeau că i-ar putea obliga să se lepede de credinţă şi de neam, cum de altfel se şi întîmpla; „elita românească din Transilvania şi părţile vestice – formată din mărunţi feudali numiţi cnezi, din clerici şi puţini orăşeni – avea ca limbă a cultului şi a culturii tot slavona. Faptul este evident din cărţile care circulau, se scriau ori se tipăreau aici, din pisaniile bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe, din atelierele de copişti, din arhivele şi bibliotecile păstrate“[14].

Ţara Făgăraşului este atestată în documente de cancelarie maghiare ca Terra Blacorum (1222), Silva Blacorum (1224)  Terra Olacorum (1252).

Dacă ţinem seama că în acelaşi secol Chronicon rhythmicum Sitticense[15] înregistra pascua Romanorum „păşunea romanilor“ e uşor de observat că în documentele cancelariei maghiare se renunţase la numele folosit de români în favoarea celui impus între timp prin documentele scrise în limba slavonă, cu varianta adoptată de maghiari, olac(h). 

Dincolo, însă, de prezenţa cuvîntului blac, cu varianta lui maghiară, reţinem din aceste atestări folosirea de fiecare dată a cuvîntului ţară, fapt de cea mai mare importanţă, pentru că atestă obiceiul românilor de a denumi locurile pe care le ocupă ţări. Pînă astăzi diferite regiuni încă îşi zic ţări: Ţara Vrancei, Ţara Lăpuşului, Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Loviştei etc.

Pe acelaşi tipar se va numi primul stat al românilor de la sud de Carpaţi Ţara Românească, rezultat din unirea numeroaselor ţări româneşti mai mici, fiecare cu numele său, condusă de un voievod. Faptul că domnul Ţării Româneşti se numea mare voievod[16] probează că voievodul fiecărei ţări îşi păstra statutul. Nume ca Terra Bazarab, după numele celui care-i adunase pe români într-un singur stat, sau Terra Valachorum „ţara românilor“, Terra Transalpina „ţara de dincolo de munţi“, folosite de cancelaria maghiară[17] au la bază neîndoielnic numele românesc.

Descălecarea principatului românesc de la est de Carpaţi s-a produs puţin mai tîrziu decît cel de la sudul Carpaţilor, iar lărgirea graniţelor lui într-un timp foarte scurt probează că fenomenul a fost similar; ţările mici s-au unit în una mai mare, Moldova[18]. De data aceasta cuvîntul ţară nu a mai fost cuprins în numele Ţării, dar prezenţa lui a fost totdeauna implicită. Cea mai importantă creaţie literară[19] autohtonă a secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea a fost Letopiseţul Ţării Moldovei. Nici unul dintre cei trei mari cronicari, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, nu a omis din titlu cuvîntul ţară. Teritoriului pe care Austria l-a răpit, la 1774, fără vreun drept, Moldovei a fost botezat Bucovina; românii au făcut tot ce era posibil ca acest teritoriu să se cheme Ţara Bucovinei, din două motive: 1. sperau că astfel se vor bucura de autonomia promisă la început; 2. cuvîntul ţară era mărturie că teritoriul aparţinea, de drept, populaţiei cel mai bine reprezentată numericeşte la detrunchiere.

Ambele principate au primit de-a lungul timpului mai multe denumiri, cele mai multe avînd la bază apelativul vlach, valach, dar toate au fost creaţii exterioare, începînd cu Valachia, Valahia; Valachia Transalpina, Oláhorszag şi Vlachföld, la maghiari, Velacia Bassaraba, la genovezi, Voloşcina, la polonezi şi ucraineni, Walachei, la germani, Vlaşca, la slavii sudici, Ungrovlahia[20] „Vlahia dinspre Ungaria“, la greci, Eflak, la turci,  Muntenia, la moldoveni. Împărţirii de azi a Ţării Româneşti în Muntenia şi Oltenia îi corespundea Megali Vlahia şi Mikri Vlahia, Vlahia Maior şi Vlahia Minor, Grosse Valachei şi Kleine Valachei. Tot din exterior au apărut, pentru Moldova, Bogdania, Kara Bogdan, Black Bogdania, Bogdan Iflak, Moldovlahia, Maurovlahia, Vlahia Minor, Ruso-Vlahia, Rosovlahia, Velacia Bogdana, Havasalföldet etc.

A fost ideea lui Dimitrie Cantemir de a combina numele valah şi moldovean cu numele roman, ce aducea aminte de originea lor etnică, pentru a crea, în monumentala sa lucrare Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, numele romano-moldo-vlah, „nebiruit martor“ al unităţii lor de neam.

Devenea acum explicită pentru oricine unitatea de neam a românilor, cu atît mai mult, cu cît lucrarea, scrisă la început în latină şi tradusă în română de Cantemir însuşi, pe cînd se afla în exilul din Rusia, a ajuns curînd în posesia episcopului unit Ioan Inocenţiu Klein, care a donat-o bibliotecii Seminarului din Blaj, de unde a devenit repede atît de cunoscută, încît la 1835-1836 deja se tipărea la Iaşi sub îngrijirea lui Gh. Săulescu şi,  răspîndu-se în întreg arealul românesc, a impus acest nume.

Curînd avea să se constate însă că numele era explicativ, dar şi limitativ, restrîngînd, la rigoare, spaţiul la cel muntenesc şi moldovenesc. Cuvîntul român îşi dovedea din nou virtuţile. Aşa se explică de ce, cînd Teoctist Blajevici, contracandidatul lui Aron Pumnul la ocuparea catedrei de limba română de la gimnaziul din Cernăuţi, proaspăt avansat la titlul Ober-Gymnasium, vorbea în lucrarea sa despre limba moldo-valaho-românească, Al. Hurmuzachi, membru al comisiei, îi atrăgea atenţia: „Dacă la numirea limbii noastre este neîndestulătoriu cuvîntul de românească, apoi pentru a fi consecinte ar trebui să îndeplinească numirea dată de dînsul şi, în loc de limbă moldo-valaho-românească, să zică moldo-valaho-transilvano-bucovino-basarabo-banato-românească“[21].

Delimitarea dintre documentele interne şi cele externe[22] este categorică, impusă de limba folosită. În timp ce documentele românești vor folosi doar cuvîntul român[23], documentele străine vor folosi acest apelativ[24] doar cînd amintesc despre cum îşi spun românii sau cum îşi numesc ei limba.

În prima carte tipărită în limba română,  Întrebare creştinească, 1559, diaconul Coresi făcea precizarea: „neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea de în limba srăbească pre limba rumânească[25] […], să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumânii“, iar în Faptele Apostolilor (1563) foloseşte expresia Rumâni sîntemu[26], probînd că traducătorul avea conştiinţa că românii sunt urmaşii romanilor.

Acelaşi cuvînt, rumân, va apărea şi în Tîlcul evangheliilor (1564): „derept aceea am scos, de am tipărit, treteevanghelul şi praxiul rumâneşte“.

În prima traducere a Bibliei în româneşte Palia de la Orăştie, situaţia se repetă: „văzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slăvite ale lui Dumnezeu, numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceaia cu mare muncă scoatem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească 5 cărţi ale lui Moise prorocul şi patru cărţi […] şi le dăruim voo fraţilor români“.

Veacul următor îmbogăţeşte perspectiva asupra cuvîntului român şi a derivatelor sale cu dimensiunea educaţională, pe de o parte pentru relaţia cărturarilor cu acest cuvînt şi, pe de alta, pentru relaţia cu poporul. Apartenenţa la grupul identitar al românilor actualizează două coordonate, cea etnică şi cea creştină. Mitropolitul Varlaam îşi intitula cea mai importantă operă a sa Carte românească de învăţătură (1643), rezultat al sentimentului datoriei faţă de întreaga seminţie românească: „Dintru cît s-au îndurat Dumnedzău dintru mila Sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, întîiu de laudă lui Dumnedzău şi după aceea de învăţătură şi folos sufletelor pravoslavnice“. Ideea aceasta este întărită prin Răspuns împotriva Catehismului calvinesc (1645), adresat ardelenilor, pentru a-i scoate de sub influenţa calvinilor: „Credincioși drept-măritori și adevărați fii ai Sfintei noastre Biserici apostolice, iubiți creștini și de un neam românesc cu noi, tuturor celor care se află în părțile Ardealului“.

Scrierile istorice adaugă cerinţei de a se încadra colectivităţii din care face parte una nouă, mîndria de a aparţine acelei comunităţi şi asumarea răspunderii faţă de societate, componentă explicită încă de la Grigore Ureche, care îşi scrie cronica „să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să socotească, iar dupre céle bune să urméze și să să învéțe și să să îndireptéze“, să nu rămînă „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“[27]. Pentru aceasta strecoară, printre evenimentele prezentate, cîte o „Învăţătură şi certare“ („după fapta lor cea rea, curîndă vreme le trimisă Dumnezeu osîndă asupră, de luară şi ei plată cu sabiia, ca şi Ştefan vodă“[28]), sau o „Nacazanie, adecă învăţătură şi certare celor mari şi puternici“. Conştient că românii de pe întreg teritoriul ocupat sînt descendenţi din romani („de la Râm ne tragem“), refuză să folosească numele Valahia pentru Moldova: „schimbîndu-să și schimosindu-să numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ce noi acésta nume nu-l priimim, nici-l putem da țărîi noastre Moldovei“[29]. Acceptă că numele se foloseşte pentru Ţara Muntenească, precizînd însă că cele două ţări „au fostu tot un loc și o țară […] s-au tras de la un izvod“[30], dar preferă numele Ţara Muntenească, nume preferat de cronicarii moldoveni numelui Ţara Românească, pentru că românească era orice întindere, orice ţară populată de români, cum românească şi-au numit întotdeauna limba.

În aceeaşi direcţie vine şi observaţia stolnicului Constantin Cantacuzino: „Rumânească numai lăcuitorii ei [ai Munteniei] o chiamă, şi doar unii den ardeléni[i] rumâni, pentru că şi aceia şi ceştea numai cînd să întreabă ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că şi ei sînt de un neam şi de un rod cu ceştea“[31]. Observaţia stolnicului este foarte interesantă, moldovenii fiind, după el, singurii care îşi spun moldoveni, nu români, ceea ce nu înseamnă că nu se considerau români.

Miron Costin a scris o operă de cea mai mare importanţă pentru români în general, dar şi-a intitulat-o De neamul moldovenilor. Totuşi atrage atenţia că „măcar că ne răspundem acum moldoveni, iar nu întrebăm: «ştii moldoveneşte?», ce «ştii româneşte?»“[32], simţind însă nevoia să explice, „adecă rîmleneşte“.

Alte adnotări din secolul al XVII-lea fac aceeaşi menţiune privitoare la numele românilor. Istoriograful sas Johannes Lebel nota că Valachus este numele dat de străini românilor, care nu-şi zic decît rumuni, iar Pierre Lescalopier, călătorind prin Transilvania şi Muntenia, nota că locuitorii celor două ţări se consideră succesori ai romanilor şi graiul şi-l numesc româneşte, adică român[33], dar pentru el limba Valachiei este La lingua Valacca. Pe diploma de înnobilare a lui Nicolaus Olahus se menţionează apartenenţa acestuia la neamul valahilor, care „chiar şi acum pe limba lor se numesc romani“[34].

Folosirea limbii slave ca instrument al culturii scrise a produs o ruptură între aceasta şi cultura poporului, orală. Pe de o parte se foloseşte numele român, împreună cu românesc (atestat sec. 16), româneşte, rumânie, a români (atestate secolul al XVII-lea), puse în legătură cu Roma şi cu romanii, iar în limba scrisă se folosesc nume slave: de la Rîm ne tragem, zice Grigore Ureche. Şi nu e întîmplătoare această folosire, căci la Miron Costin întîlnim numeroase exemple, printre care: „au apucat o samă de dachi limba rîmlenească“; „descălecatul cel dintîi cu romanii, adică rîmleni“; „împărăţia Rîmului“; „Flah, hatmanul Rîmului“[35], expresie pe care o găsim şi la Gr. Ureche, probînd că circula printre cei ce foloseau limba slavă.

Cu Miron Costin începe polemica împotriva celor care scriseseră despre români şi puseseră în circulaţie informaţii defavorabile, basne, cum le zicea cronicarul, care atrăgea atenţia că „nici este şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea iaste un lucru vecinic“[36].

De altfel scopul principal al lucrării De neamul moldovenilor era tocmai de a repune adevărul despre români în drepturile lui, atrăgînd atenţia: „Eu oi da samă de ale mele, cîte scriu“[37].

Izvoarele istorice reflectă gîndirea timpului în care au fost scrise. Gîndirea medievală conform căreia vechimea şi originea nobilă a popoarelor respective ar fi fost de natură să justifice supunerea altor popoare se reflectă cel mai bine în modul în care au fost prezentaţi românii de-a lungul timpului în documentele popoarelor cu care românii au venit în contact. Comandantul armatei bizantine Kekaumenos avea toate motivele să-i înfăţişeze pe vlahi în culori întunecate din cauza refuzului acestora de a i se supune, nesupunerea caracterizîndu-i cum îi caracterizase şi pe dacii care, spune bizantinul, nu acceptaseră supunerea faţă de romani.

În aceeaşi notă vor fi prezentaţi românii şi în documentele maghiare vorbind despre expansiunea puterii maghiare spre sud, unde au întîlnit ţaratul bulgar, şi spre est, unde, dincolo de munţi, i-au întîlnit pe Romani, organizaţi în mici formaţiuni statale, voievodatele. Noii supuşi sînt prezentaţi în cronica maghiară în culori defavorabile; ocuparea teritoriului ar fi fost în avantajul celor supuşi, cărora li se deschidea calea spre civilizaţie.

Originea romană a noilor supuşi era amintită în orice cronică, dar aceasta se făcea în speranţa de a-i atrage la religia catolică, al cărei centru se afla la Roma, iar refuzul permanent al acestora de a-şi părăsi credinţa[38] atrăgea după sine cuvinte deloc măgulitoare, care aduceau în atenţie şi alte aspecte negative ale comportamentului acestora[39], justificare a lipsei de drepturi a celor supuşi. Iar faptul nu va fi neglijat în nici o situaţie, indiferent de statutul social al celui vizat.

Dacă Matei Corvin, cu origine reclamată română, atrăgea observaţia dispreţuitoare a lui Frederic al III-lea natus a Valacho Patre, nu mai trebuie să mire că arhiducele Maximilian de Habsburg răspundea soliei maghiarilor nemulţumiți de acţiunile arhiepiscopului de Strigoniu Nicolau Olahus „ştim noi să aranjăm lucrurile cum trebuie […] n-o să-i meargă mereu Valahului cum crede el“[40].

Respingerea suzeranităţii maghiare atît din partea muntenilor, cît şi a moldovenilor, a contribuit la organizarea periodică a expediţiilor maghiare de pedepsire a nesupuşilor şi la învrăjbirea relaţiilor dintre statul maghiar şi cele două state româneşti[41].

Lipsa de drepturi a autohtonilor din Transilvania a fost interpretată ca rezultat al decăderii lor şi nu rezultat al abrogării vechilor lor drepturi şi al deposedării de drepturi politice a voievozilor români. Recunoscînd că românii din Transilvania „au fost ţinuţi de la început în această ţară într-un fel de sclăvie, că totdeauna au fost trataţi ca sclavi. Poporul cel mai vechiu şi cel mai numeros nu este considerat, pînă în acest moment, ca naţiune în Transilvania […]. Numai valahul n-are nici libertate de conştiinţă, nici drept de cetăţean, nici de proprietate, cu atît mai puţin este admis în vreo funcţie onorifică“[42], F.R. Sulzer se întreba „De unde provine acest dispreţ?“[43]. Dar cu aproape jumătate de veac înainte episcopul unit al românilor ceruse Curţii de la Viena, „concivilitatea“ românilor cu cei aparţinînd confesiunilor recepte, recunoașterea românilor ca „a patra naţiune politică“, pe considerentul că ei au fost primii locuitori ai acestor teritorii şi sînt etnia cea mai numeroasă. Răspunsul primit în Dieta Transilvaniei a fost categoric: ,,Episcopul unit cere nişte lucruri pe care nimeni nu le-a cerut vreodată de la străbunii noştri şi nu le va putea primi nici de la urmaşii lor […]. Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile şi libertăţile avute pînă acum în pace de naţiunile patriei […]. Cere ceva ce clerului şi plebei valahe (s.n.) nu i se cuvine niciodată“[44].

Nu altfel suna opinia  cancelarului Kaunitz despre Supplex Libellus Valachorum: ,,a ridica din români o a patra naţiune, în împrejurările actuale, ar fi cu neputinţă şi, chiar dacă ar fi cu putinţă, din multiple şi importante consideraţii, nu este nicidecum oportun“[45].

Chiar după ce îmbrăţişaseră credinţa greco-catolică, acceptînd supunerea faţă de papalitate, românii trebuia să rămînă toleraţi, încălcîndu-li-se drepturile promise înainte de unire de Curtea de la Viena prin Diploma leopoldină. Nici măcar numele nu li se respecta; continuau să fie valahi, nu români, cum ei îşi spuneau.

Prin Şcoala Ardeleană ideea de român şi românitate se punea nu numai în faţa românilor, ci intra în atenţia europenilor. Preluînd ideea că „pănă nu vor începe toți și despre toate a scrie în limba mumească, nu poate nici un popor să nădăjduiască că va ajunge la cultură“[46], Petru Maior va scrie Istoria pentru începutul românilor în Dachia, răspunzînd istoricilor care „minciuni apriate spun asupra românilor, încă socotesc că lumea toată e datoare să creadă nălucirile lor […]; cu cît românii mai adînc tac, nemica răspunzînd nedrepților defăimători, cu atîta ei mai vîrtos se împulpă pre români a-i micșora și cu volnicie a-i batjocori“[47].

Prin Şcoala Ardeleană se schimba perspectiva asupra problemei originii latine a poporului român şi a limbii române. Cum documentele străine menţionau romanitatea românilor ca argument pentru a-i atrage la catolicism, Şcoala Ardeleană afirma, prin reprezentanţii ei, latinitatea românilor pentru dobîndirea drepturilor ce li se cuveneau. În acord cu ideile iluministe ale timpului, se afirmau, prin Petru Maior, nu numai drepturile datorate originii şi primatului în Transilvania, ci dreptul lor de om: „nimic este mai potrivit cu natura decît ca națiile cele, cu ajutoriul lui Domnezeu, cultivate să se îngrijască și pentru luminarea celorlalte nații, ce sînt mai puțin fericite, pentru că toți oamenii deopotrivă au trup și suflet, pricepere și voință și sînt făcuți după chipul lui Domnezeu. Deci dar, toate națiile, firește, se cuprind în marea nație a neamului omenesc, iar deosebitele numiri a singuratecilor nații sînt numai întîmplătoare. Așadar, potrivit cu înțelepciunea este ca toți oamenii, neluăndu-se în seamă întămplătoarea lor numire, să se iubească unul pre altul ca frații și o nație să alerge cu agiutoriu altia, spre înaintirea culturei, de la care derază fericirea de comun“[48].

Folosirea cuvîntului valah nu a fost lipsită de nuanţe peiorative nici chiar cînd comportamentul românilor era privit admirativ. Un enunţ ca Mămăliga valahă a explodat ar putea fi considerat de unii elogios la adresa poporului care reuşise în 1889 să răstoarne regimul comunist, pînă atunci părînd de nezdruncinat, dar el rămâne în esenţă depreciativ, şi nu numai din cauza combinării cu un alt cuvînt depreciativ, ci pentru că orice cuvînt se raportează, volesn, nolens, la ansamblul semnificaţiilor sale.

*

Derivat din cuvîntul român/ rumân cu sufixul -ie, cuvîntul românie/ rumânie este atestat cu mai multe sensuri. Cel mai vechi pare a fi rumânie, „şerbie“, atestat în Muntenia, legat direct de cuvîntul vlah, referitor, la început, doar la etnie. Populaţia slavă, nou venită, a fixat în numele dat autohtonilor identificarea şi caracterul acestora, romanitatea şi creştinismul. Deosebirea etnică a adus cu sine şi „restructurarea socială bazată înainte de toate pe regimul privilegiilor elementului străin, dominant, şi pe regimul obligaţiilor elementului autohton, dominat, faţă de cel străin“[49]. În interiorul masei românilor exista o categorie privilegiată, care a aderat la elementele străine şi astfel atît valah, cît şi român/ rumân şi-au delimitat sensul etnic de cel social, restrîns ca referinţă la masa neprivilegiată a comunităţii rumânilor, „şerbi“, şi extins, de oricîte ori străinii doreau să-şi probeze superioritatea, la toţi vlahii/ românii, indiferent de statutul lor social. E de presupus de aici că, înainte de a-şi restrînge domeniul la rumânii şerbi, românie/ rumânie va fi însemnat „comunitatea românilor, neamul românesc“, sens absent din toate dicţionarele româneşti[50].

În toate situaţiile, înstăpîniţii şi-au manifestat dispreţul faţă de stăpîniţi. Poate din această cauză o parte a boierimii române s-a lăsat atrasă de noii stăpîni, în urma unor promisiuni primite[51], abandonîndu-şi condiţia de elită a poporului din care făcea parte[52]. Aceasta s-a întîmplat atît în Transilvania, cît şi în Bucovina şi Basarabia. Au existat chiar cazuri cînd unii dintre aceştia s-au întors împotriva românilor, contribuind la creşterea dispreţului stăpînilor faţă de supuşi, faţă de oamenii de rînd în primul rînd.[53]

Micul dicţionar academic atestă cuvîntul românie/ rumânie cu sensurile „limba română“, „româneşte“, „iobăgie“, cea mai veche atestare, din 1632, fiind pentru „limba română“, sens înrudit cu „româneşte“ şi privea aducerea, transpunerea textelor scrise în alte limbi în/ pre rumânie, în comunitatea românilor.

Necunoscînd limba slavonă, singura posibilitate ca membrii comunităţii româniei să fie introduşi în tainele credinţei era comunicarea în limba proprie, a româniei. Cuvîntul va fi existat deci înainte de a anul atestării, căci traducerea se făcea dintr-o limbă, sîrbească, grecească sau jidovească (acestea din urmă de regulă prin intermediul celei sîrbeşti, „slavone“), în româneşte.

Prima atestare e martor doar că acel cuvînt era în circulaţie la momentul respectiv, dar nu şi de cînd era folosit. Cuvîntul româneşte este atestat din 1620, iar românesc din 1521, deşi cine foloseşte un cuvînt îl poate folosi şi pe celălalt, ambele sufixe de formare fiind foarte vechi şi foarte productive în limba română[54]. Cu sensul „comunitate a românilor, românime“ cuvîntul românie e atestat în anul 1826: „cu slovele chiriliene au introdus și limba slovenească în beserecile rumănilor.

După această faptă nu mult trecu și vestedzindu-se literatura, limba și numele rumănescu, peste toata Rumănia se intinse o negură foarte întunecată, care și astădz ăncă pe cea mai mare parte a rumănilor o orbecheasă“[55].

Sensul „românime, toată suflarea/ naţia/ seminţia/ etnia românească“ al cuvîntului în discuţie este în afară de orice îndoială. Acesta este, cu siguranţă, sensul primar al cuvîntului, de la care s-au dezvoltat celelalte sensuri. Se cuprinde aici şi sensul „limba română, scriere în limba română“, atestat în primele texte scrise în limba română: „după modul de a fi, a vorbi, a scrie al românilor“, foarte frecvent folosit în scrieri din secolele al XVII-lea – al XIX-lea[56]. Faptul că şi aromânii au (au avut) cuvîntul armânie, cu sensul pe care noi îl considerăm primar, probează vechimea cuvîntului nostru.

Take Papahagi înregistrează cuvîntul[57]: armănie „terre des Aroumins“; căpitan tu armănie „căpitan în ţara aromânilor“.

Mărturie pentru sensul „comunitate a românilor, mod de a fi, a vorbi, a scrie specific(ă) românilor“ poate fi invocată şi sinonimia neam – limbă, cu sensul „comunitatea de oameni ce vorbesc aceeaşi limbă“, pe care o întîlnim şi la Eminescu: Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă“[58].

Frecvenţa cu care cuvîntul românie se foloseşte la începutul secolului al XIX-lea cu sensul „comunitate, etnie, neam, ţară a românilor“ trebuie pusă, cu siguranţă, pe seama creşterii interesului pentru cultivarea conştiinţei naţionale a românilor, a apartenenţei la Romania, dar şi pe seama credinţei, speranţei într-o posibilă unire a românilor într-un stat[59].

Cînd, după 1859, Moldova şi Muntenia se vor uni într-un singur stat, România, numele avea deja o mare circulaţie. O probează titluri foarte cunoscute ca Deşteptarea României[60], din 1848, a lui V. Alecsandri, Cîntarea României, din 1850, a lui Alecu Russo, sau enunţuri ca: priimeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai cinstit (Grigore Alexandrescu, 1844, Umbra lui Mircea. La Cozia); Să-nvîrtim hora frăţiei/ Pe pămîntul[61] României (V. Alecsandri, Hora Ardealului, 1848);  treziţi-vă ca dînsa, fraţii mei de Românie; Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!/ Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi/ Aruncaţi braţele voastre (Deşteptarea României), Nimic nu lipseşte României decît să redobîndească unitatea politică (Bolliac, 1853).

Că poeţii au preluat cuvîntului cu sensul aici în discuţie din vorbirea populară e în afară de orice îndoială. O probează cîntecul popular de largă circulaţie azi Noi sîntem români: Tot românul veseleşte/ România-ntinereşte […] Ardelean, copil de munte,/ Ia ridică-ţi a ta frunte/ Şi te-nsuflă de mîndrie,/ Că eşti fiu de Românie. În ambele enunţuri, chiar dacă apelativul e scris cu majusculă, face trimitere la colectivitatea românilor; nu statul românilor întinereşte, ci colectivitatea acestora, căreia îi aparţin, explicit, şi ardelenii, fii de românie.

Suprapunerea dintre apelativ şi numele propriu, numele statului, începuse totuşi de mai multă vreme, permisă fiind de aceeaşi realitate. Ţara Românească începuse a fi numită şi România, corespondent autohton pentru Valahia. După ce Austria a ocupat Oltenia i-a dat şi un nume, Die Kleine Walachei, La petite Valachie, spre a o deosebi de Muntenia, botezată Die Grosse Walachei, La Grande Valachie, nume care au fost traduse în română România Mică şi România Mare. Dar numele România Mare, privitor la întreg teritoriul locuit de români a fost folosit la început de românii din imperiul Habsburgic. După ce Turcia şi Rusia interveniseră pentru înăbuşirea revoluţiei de la 1848 din Moldova şi Ţara Românească, aceştia au iniţiat un program comun, concretizat mai tîrziu în Memoriul naţiunii române din marele Principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, prin care se urmărea unirea tuturor românilor din imperiu într-un ducat autonom, România, „o singură naţiune, de sine stătătoare, sub scheptrul Austriei“. Aron Pumnul îşi exprima chiar speranţa că se vor uni „toţi românii din monarhie sub un guvern dinăuntru prin care apoi s-ar putea ţine şi şcoli naţionale uşor.

Căci, să ne închipuim că rămînem şi de aici înainte despărţiţi în ardeleni, bănăţeni, ungureni, bucovineni, oare va fi în stare fiecare provincie din acestea să-şi ţină şcoli naţionale înalte, unde să se înveţe toate ştiinţele? Mie mi se pare parte cu neputinţă, parte fără folos, parte chiar stricătoare, pentru că nu am face un întreg naţional organic [s.n.]“[62]. Ulterior acest ducat ar fi trebuit să includă şi Moldova şi Muntenia, creîndu-se, în acest fel, România Mare.

Privite la început cu îngăduinţă şi chiar încurajate, solicitările românilor au fost ulterior respinse la intervenţia Rusiei, căreia Austria îi era datoare după ajutorul dat pentru înăbuşirea revoluţiei de la 1848. Dar ideea României Mari va fi din ce în ce mai frecventă după 1860, cînd conştiinţa apartenenţei tuturor românilor la un singură etnie, o singură spiritualitate capătă noi dimensiuni.

Nu cred că ar fi drept ca românii dintr-o provincie să se considere promotorii ideii unităţii etnice a românilor şi a unirii lor într-un singur stat. E adevărat că Mihai Viteazul a fost primul care a reunit Ţara Românească, Moldova şi Transilvania sub un singur sceptru, dar, cu vreo jumătate de veac înainte, Despot Vodă, domnitor al Moldovei, plănuise să unească cele trei principate în lupta antiotomană tocmai pe baza originii etnice comune a locuitorilor. La începutul veacului al XIX-lea ideea se afirma tot mai puternic, chiar dacă, înconjurate de trei mari imperii, principatele române păreau a nu avea vreo şansă la unire. Era însă ceva care creştea fără să poată fi controlat.

Heliade Rădulescu socotea, în Curierul românesc, X, din 1838, că, „de s-ar aşeza un fel de corespondenţă regulată şi o adunare de bărbaţi din deosebitele părţi ale României întregi, dorinţele […] fiecărui român ar fi îndeplinite“. Numele publicațiilor Dacia literară, România literară, ca și programul lor, era legat direct de propovăduirea unităţii spirituale a românilor, în aşteptarea condiţiilor propice pentru unirea lor într-un singur stat.

Abia se uniseră Moldova şi Muntenia, că ideea României Mari prinsese teren, împotriva atitudinii imperiilor vecine. Întrebat de Derviş paşa „cine a ieşit cu România Mare?“, Heliade Rădulescu a răspuns că: „Ea nu a ieşit, ea există pînă unde se vorbeşte limba română, cum există şi Germania şi Italia“[63].

Existenţa unui spaţiu spiritual românesc, dincolo de vremelnicele frontiere de stat o dovedeşte şi numele România Austrică, pentru Transilvania[64], în opoziţie cu România Turcească, în care se cuprindeau Muntenia şi Moldova. Modalitatea aceasta de a denumi se folosise, în 1774-1775, pentru teritoriul smuls de Austria Moldovei, înainte de Bucovina, cînd temporar se folosise numele Moldova Austriacă, deosebită de Moldova Turcească.

Unirea Moldovei cu Țara Românească într-un singur stat, care la început se numea Principatele Unite, a fost un act deloc pe placul puterilor învecinate, dar numele România era chiar deranjant. Înlocuind, în mod firesc, numele Principatele Unite, numele România a stîrnit reacții dezaprobatoare, pentru că o bună parte a românimii trăia dincolo de granițele statului românilor. Mai vechilor teritorii stăpînite Austro-Ungaria le adăugase la 1774 teritoriul din nordul Moldovei, pe care, după cîteva oscilații, l-a botezat Bucovina. Aparent nevinovat, numele acesta, de origine slavă, era menit să pună în umbră apartenența teritoriului la Moldova, stat al românilor, iar slavii din teritoriul desemnat erau prea slabi pentru a-l reclama[65].

Nu altfel au procedat rușii după ocuparea teritoriului Moldovei de la est de Prut, în urma războiului cu turcii din 1812, numindu-l Basarabia[66]. Numele acesta privea inițial teritoriul din nordul Mării Negre dintre Prut și Nistru, care aparținuse Țării Românești, Țării Basarabilor. Rusia a extins numele asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru, încercînd să probeze astfel că Moldova nu era îndreptățită să-l reclame, știind şi că Țara Românească nu avea puterea de a o face. Prin tratatul de pace din 1856 sudul Basarabiei, îndreptățit cîndva să poarte acest nume, a fost redat Moldovei, dar Rusia a păstrat numele pentru restul teritoriului, așteptînd reocuparea teritoriului pierdut. Iar la 1878, deși ieșise victorioasă din confruntarea cu turcii, România pierdea din nou acel teritoriu în favoarea Rusiei[67].

Numele România al Principatelor Unite va fi sistematic evitat de imperiile vecine și înlocuit cu Valahia, care, după tradiție, se referea doar la Țara Românească. Cum moldovenii refuzaseră totdeauna să-și spună valahi, se vedeau acum excluși din noul stat, pierzîndu-și astfel și numele, situație de care Rusia a avut cel mai mult de profitat; basarabenii rămăseseră acum singurii moldoveni, cei de la vest de Prut devenind români, adică valahi. Iar ruptura creată astfel între moldovenii de la est și cei de la vest de Prut nu putea rămîne neexploatată. Pe acest teren a fost cultivată ideea existenței unei false limbi moldovenești și, ca un corelar, existenţa unui popor moldovenesc deosebit de cel român. Dacă cineva se declara român era considerat „supus al regatului vecin“[68]. Iată un model de limbă moldovenească vorbită la sfîrșitul secolului al XIX-lea : „Copiii îs rasipani… Pe unii îi mai stipenduieşte Zemstva la şcoală… alţii… Dumnezeu ştie ce polojenie or mai avea… Cuda mî idem, gospoda!… […] Iar eu trăiesc din milostinia ce-mi pojaluiesc boierii“[69].

La 1868 România punea în circulație prima monedă, purtînd efigia domnitorului și inscripția Carol I domnitorul românilor. Faptul a stîrnit revolta Curții de la Viena, pe motiv că români trăiau și în Transilvania[70] și Bucovina, supuși ai coroanei habsburgice, despre care se știa că de multă vreme nutreau nădejdea unirii cu toți românii într-un singur stat și nu ar fi fost de dorit să li se ofere ocazia. Cu sau fără voie, românii din Austro-Ungaria circulau frecvent peste graniță în România, pe cînd granița dintre România și Basarabia era aproape închisă. Dar intelectualitatea românească din toate teritoriile avea strînse legături după cum o dovedește Societatea Literară Română, întemeiată la 1866, în a cărei componență intrau, pe lîngă 4 reprezentanți din Țara Românească și 3 din Moldova, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Bucovina, 2 din Maramureș, 3 din Basarabia, 2 din Macedonia.

În condițiile de la sfîrșitul primei conflagrații mondiale, propice punerii în aplicare a ideii autodeterminării popoarelor, românii din teritoriile aflate sub stăpînirea Austro-Ungariei și Rusiei au hotărît reîntoarcerea în românie. Așa s-a întrupat ideea României Mari, neconvenabilă vecinilor de la vest și de la est. Neținînd seama de faptul că Transilvania devenise parte a româniei prin proprie hotărîre, Ungaria a considerat faptul o nedreptate a istoriei, încercînd readucerea Transilvaniei în hotarele sale, iar URSS a creat o republică autonomă moldovenească în cadrul RSS Ucrainene, așteptînd momentul propice pentru reocuparea teritoriului pierdut. În urma tratatelor dintre URSS și Germania, România pierdea în 1940 Basarabia și nordul Bucovinei, ocupate de ruși, care au reactualizat opoziția moldovean – român[71], și jumătate din Transilvania, reocupată de maghiari. Cealaltă jumătate a Transilvaniei rămînea monedă de schimb pentru loialitatea României și a Ungariei față de Reich.

După război Transilvania s-a reîntors acasă, dar tensiunile produse de pretențiile Ungariei de a reintra în posesia acestui teritoriu creează un climat neconfortabil populației. Basarabia intra din nou sub stăpînire sovietică, iar nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei erau ocupate ca despăgubire de război, istoria lor fiind rescrisă.

În 1949 apărea la Chişinău Curs de istorie a Moldovei[72], publicat de cunoscuţi activişti de partid: A. Lazarev, N. Mohov, I. Grosul, prin care se impunea mitul etnogenezei moldoveneşti. După ce Dacia a fost ocupată de romani, s-au creat două popoare şi două limbi: dacii de sud au fost asimilaţi de romani şi au rezultat poporul voloh şi limba volohă[73]; dacii de nord, ocupaţi de romani, au fost slavizaţi şi au rezultat poporul moldovenesc şi limba moldovenească. Istoria celor două popoare a fost diferită. Basarabia, parte a Moldovei, era legată prin numeroase legături cu Imperiul Ţarist, care a contribuit la dezvoltarea regiunii, suferind însă oprimarea domnitorilor moldoveni. La 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău a trădat Basarabia, pe care a dăruit-o statului imperialist român[74], dar poporul moldovenesc a devenit liber în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), din cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, aici conturîndu-se începutul statalităţii moldoveneşti. Anul 1940 a adus eliberarea de sub ocupaţie străină, iar trecerea nordului şi a sudului Basarabiei în stăpînirea Ucrainei era considerată anexare şi, ca urmare, eroare politică.

Orice tentativă de nesupunere (chiar aparentă) faţă de Kremlin din partea românească atrăgea riposte. Proiectul de colaborare cu Iugoslavia pentru construirea centralei de la Porţile de Fier a deranjat prietenul de la răsărit, ca atare de la cabinetul lui N.S. Hrusciov  s-a difuzat în presă ideea posibilei schimbări paşnice a graniţelor[75], cînd drepturile naţionalităţilor conlocuitoare nu erau respectate; aluzia la Transilvania era mai mult decît evidentă.

Întîmplarea făcea ca, în acelaşi an, 1964, să apară la Bucureşti cartea lui K. Marx Însemnări despre români, în care se afirma că Basarabia şi Bucovina fuseseră ocupate prin furt, nu cucerite[76].

Cartea avea să fie taxată de I. Bodiul, primsecretar al PCRSSM ca minciuni şi denaturări despre Moldova, iar Sovetskaia Moldavia, din 16 februarie 1967, atrăgea atenţia că propaganda naţionalistă trebuie combătută, pentru că „tăcerea şi pasivitatea noastră sînt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient […] suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus“.

Insistenţa în susţinerea ideii că moldovenii nu sînt români, exploatînd faptul că Basarabia rezultase din detrunchierea de la Moldova, iar România se formase, mai tîrziu, ca stat, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească (Valahia), nu a rămas fără rezultat. În ciuda eforturilor oamenilor de ştiinţă, istorici, lingvişti şi scriitori în primul rînd, de a proba că istoria era falsificată[77], propaganda nonromânismului moldovenilor a continuat, la loc de frunte fiind V. Stati[78], alias P.P. Moldovan[79]. Nu e deloc de mirare că în Parlamentul de la Chişinău ideea încă are susţinători

. După Elena Hrenova, care vorbeşte fluent doar limba rusă, „Limba noastră natală, seculară, este moldovenească. Țara noastră este Moldova. De veacuri s-a numit limba moldovenească și a apărut cu mult înainte de limba română, care a apărut mai târziu. Avem istorie și tradiții bogate. De ce trebuie să devenim urgent români? Nu înțeleg nici eu și nici poporul“[80]. Confundarea vechimii numelui statului România cu a numelui etnic român este evidentă, fie ea din necunoaştere sau din rea-credinţă.

Deosebirea dintre limba română şi cea moldovenească o definea, în urmă cu vreo 25 de ani, un moldovean întrebat de acad. I. Coteanu prin ce se deosebeşte vorbirea unuia de a celuilalt: „Mata vorbeşti mai corect, vorbeşti româneşte“[81]. Se proba conştiinţa profundă a poporului trecută în creaţia scriitorilor români de la est de Prut că ,,voi, cei de dincolo de Prut, sînteţi noi, cei de dincoace, iar noi, cei de dincoace, sîntem voi, cei de dincolo“, cum spunea Nicolae Dabija într-un interviu din 1997[82]. Situaţia dramatică a scriitorilor basarabeni era că îşi puteau apărea românitatea doar apărîndu-şi limba: „A fi scriitor în Basarabia înseamnă a fi purtător de limbă românească! Iar ca să fii purtător de limbă românească aici, în Basarabia, înseamnă altceva decît în România“, spunea redactorul şef al publicaţiei Literatura şi arta, purtătorul de drapel al românismului basarabean. Aşa poate fi înţeleasă afirmaţia unui alt poet basarabean: „Sînt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atîtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta“[83]

Bucovinenii, deşi 144 de ani au fost sub ocupaţie austriacă, s-au considerat în egală măsură moldoveni şi români, iar după Unirea de la 1859 în primul rînd români. În jurnalul său Douăzeci de ani în Siberia… Ancuţa Nandriş-Cudla, ţărancă simplă, avînd doar trei clase, remarca faptul că la înregistrarea deportaţilor în Siberia „bucovinenii ne-am scris în toate documentele că sîntem români, dar basarabenii au fost înscrişi moldoveni“[84]. După ce nordul Bucovinei a intrat în componenţa URSS, românii de aici au fost încadraţi printre moldoveni, chiar dacă erau cetăţeni ai RSS Ucrainene, iar la şcoală învăţau limba moldovenească.

Totuşi cuvîntul român nu a fost uitat. Aşa au apărut oficial în regiunile Cernăuţi, Transcarpatia, Odessa două popoare diferite, români şi moldoveni, cu limbi diferite. Faptul ar putea părea fără importanţă, dar după legile din Ucraina minoritarii au dreptul la şcoli în limba lor doar dacă depăşesc un anumit procentaj din populaţie, iar astfel şansele la educaţie în limba maternă se reduceau enorm. Folosindu-se de acelaşi truc, autorităţile ucrainene şi-au propus desfiinţarea emisiunilor tv şi a şcolilor în limbile minorităţilor naţionale din toată ţara. Motivul invocat este oferit de situaţia din regiunile menţionate, unde moldovenii sînt privaţi de dreptul informării în limba proprie, pe care românii îl au. Divide et impera îşi dovedeşte încă o dată efectul.

Acesta este tabloul actual al româniei. Pe de o parte românii din afara granițelor statului român își văd amenințate drepturile liberei lor dezvoltări, pe de alta românii din Transilvania trăiesc în nesiguranța provocată de iredentismul maghiar.

Autorităţile de la Budapesta folosesc orice ocazie pentru a-şi reclama drepturile asupra teritoriilor stăpînite timp de secole, prin forţă. Existența Uniunii Europene, uniune de state ale căror graniţe nu constituie, cel puţin principial, o piedică în calea afirmării și cultivării identității spirituale a fiecărui popor, întreține speranța românilor din fostul imperiu sovietic că vor putea fi la un loc cu toți românii.

Pe de altă parte, neînțelegerile dintre marile puteri fac să reînvie periodic vechi conflicte, a căror rezolvare se amînă, considerîndu-le posibile monede de schimb.

De cîte ori se aduce în discuție statutul vreunui teritoriu, nu numai din Europa, Kremlinul nu uită să readucă în atenție Transilvania, care, parte integrantă a statului român, îi pare a avea situație neclară.

* Textul de faţă are la bază comunicarea de la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a XVI-a, Chişinău, octombrie 2017.

[1] Constantin al VII-lea Porfirogenetul, De administrando imperio, § 29, în traducerea lui V. Grecu.

[2] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 20.

[3] Autorul unei lucrări care a iscat foarte aspre critici, F.J. Sulzer, se întreba, în Geschichte des transalpinischen Daciens, II,Viena, 1782, p. 11, dacă ar fi fost posibil ca Dacia să fi fost o ţară … „în care s-ar fi ascuns ca nomad un popor [pentru popor nomad a se vedea nota 11!] întreg atîta vreme îndelungată […], fără să se distingă măcar printr-o faptă, care să fi meritat a-i face numele cunoscut posterităţii“ (după Al. Philippide, Originea românilor, I, Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1923, p. 669).

[4] Unele dintre acestea: sl. Власи, gr. Βλαχοι, germ. Walachen, rus. волохи, pol. woɫochy, tc. iflak, magh. olah, engl. Vlachs, fr. Valaques.

[5] A se vedea schimbul de scrisori de la începutul sec. al XIII-lea dintre papa Innocenţiu al III-lea şi ţarul româno-bulgar Ioniţă, cu descendenţă romanică; interesat de colaborarea cu ţarul, papa îi mîngîie ţarului orgoliul mîndriei de descendent roman.

[6] De faptul că românii sînt descendenţi ai romanilor se îndoiesc astăzi doar susţinătorii ideii că românii sînt urmaşi ai dacilor. A se vedea, de pildă, Mihai Vinereanu, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indoeuropenistică, Editura Alcor, Bucureşti, 2009. Discuţia nu priveşte numele român; rămâne în afara preocupărilor noastre de aici.

[7] Numele folosit în lucrările ştiinţifice, macedoromâni, meglenoromâni, istroromâni, dacoromâni, sînt nume convenţionale. Mai importante sînt numele folosite de vorbitorii înşişi: armâni, vlaşi, rumări, români.

[8] Într-un chestionar din sec. al XVIII-lea se preciza: „Wlochy signifie en polonais l’Italie et Wolochy la Valachie“ (după Adolf Armbruster, op. cit, p 242).

[9] Vezi Sorin Paliga, Terram uero, que est a fluuio Morus usque ad castrum Vrscia (Anonymus, Gesta Hungarorum, VI), în Universitatea de Vest Timişoara, Arheovest, IV₂ – în honorem Adrian Bejan – Interdisciplinaritate în Arheologie şi istorie, Timişoara 26 noiembrie 2016.

[10] Simon de Kéza, Gesta Hunnorum et Hungarorum, vorbea despre deromanizarea (maghiarizarea) blahilor din cîmpia panonică la sfîrşitul secolului al XIII-lea.

[11] Adesea păstoritul transhumant este confundat cu păstoritul nomad. Cei doi termeni au fost mult discutaţi în literatura de specialitate, dar confuziile continuă. A se vedea István Vásáry, Cumans and Tatars. Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans 1185-1365, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

[12] În secolul al IX-lea împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbea în De administrando imperio despre Romani, populaţie romanizată din Peninsula Balcanică, deosebindu-i de romei, bizantini; „ei se numesc romani şi acest nume l-au păstrat pînă astăzi“ (după Adolf Armbruster, op. cit., p. 24).

[13] După Ioan Aurel Pop, „Transilvania, starea noastră de veghe, IX“, în Vatra veche, 3/ 2018, p. 38.

[14] Ibidem.

[15] Cronică scrisă de un călugăr la jumătatea secolului al XIII-lea.

[16] Peste ani titlul va fi reînfiinţat; detronat de tatăl său, Carol II, regele Mihai I va primi titlul, improvizat, pentru menajarea orgoliilor, mare voievod de Alba Iulia.

[17] Cancelaria maghiară a mai folosit şi nume ca: Havasalja Havasela, Havasalföld „ţara de dincolo de zăpadă“, Oláhorszag, Vlachföld. Insistăm asupra numelor maghiare, pentru că o vreme noul stat al românilor se afla sub suzeranitate maghiară. În virtutea tradiţiei, Iancu Corvin de Hunedoara adăuga titlurilor sale obişnuite şi pe cele de voievod al Ţării Româneşti şi de căpitan al Valahiei, deşi raportul de supunere încetase de multă vreme.

[18] A se vedea Nicolai Grămadă, Toponimia minora a Bucovinei, Editura Anima, 1996, p. 37: „Fără existenţa anterioară a unei populaţii româneşti numeroase în Moldova, voievozii moldoveni n-ar fi putut extinde, în curs de numai trei decenii, dominaţiunea lor pînă la frontierele naturale ale statului“.

[19] Prin creaţie literară înţelegem aici „text scris“.

[20] Denumirea mitropolia Ungrovlahiei vă fi păstrată în ierarhia bisericească românească pînă în 1990.

[21] În Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui…, Cernăuţi, 1889, p. 164.

[22] La documente externe le încadrăm şi pe cele scrise în cancelariile româneşti în limba slavonă.

[23] Numele oficial al Ţării Româneşti va fi, conform tradiţiei, Valahia, pînă în secolul al XIX-lea.

[24] Într-un document din 1345 papa Clement al VI-lea foloseşte termenul Olachi Romani, prin care îi are în vedere pe românii catolici.

[25] Rumân era varianta folosită îndeosebi în Muntenia, dar a circulat şi în Transilvania şi, mai puţin, în Moldova.

[26] În textul slav, după care s-a făcut traducerea, se foloseşte cuvîntul rimleanini, corespunzînd textului în latină cu quum simus Romani.

[27] Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, ed. a II-a revăzută, Editura de Stat pentru literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, p. 63.

[28] Ibidem, p. 163.

[29] Ibidem, p. 66.

[30] Ibidem.

[31] Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Rumânești…, în Cronicari Munteni, Ediție îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu critic de Eugen Stănescu, Editura pentru Literatură, București, 1961, p. 24.

[32] Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor, în Idem, Opere alese, Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 157.

[33] v. Paul Cernovodeanu Călătoria lui Pierre Lescalopier în Ţara Românească şi Transilvania la 1574, în „Studii şi materiale de istorie medie“, IV, 1960, p. 444: „Ceux deux paysse disent vrays successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte c’est a dire romain“.

[34] v. G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, 632, p. 60.

[35] De reţinut aici şi folosirea cuvîntului hatman, de aceeaşi origine, care circula în limba română din acel timp.

[36] Miron Costin, op. cit., p. 137.

[37] Ibidem.

[38] Preoţii catolici trimişi în Transilvania pentru atragerea autohtonilor la catolicism reclamau permanent papei încăpăţînarea cu care aceştia respingeau ideea aderării la noua credinţă.

[39] Merită amintită aici prezentarea făcută ungurilor de Grigore Ureche: „Ungurii sîntu oameni iscoditori şi necredincioşi, vicleni, priiteşugul nu-i ţin la loc de nevoie”.

[40] Şt. Bezdechi, Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română, 1939, p. 30.

[41] Relaţiile cu Polonia vor cunoaşte situaţii asemănătoare din partea Moldovei.

[42] F.J. Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, 3 vol.,Viena, 1781-1782; după Al. Philippide, Originea românilor, I, Ce spun izvoarele istorice,  p. 669-670.

[43] Ibidem.

[44] După Lucian Blaga, Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1966, p. 47.

[45] După Ion Lungu, Şcoala Ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă, Bucureşti, 1978, p. 276.

[46] Petru Maior, Animadversii împrotiva rețensiei Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, în Ioan Chindriș, Niculina Iacob, Petru Maior în mărturii antologice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016, p. 147.

[47] Idem, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, în Ioan Chindriş, Niculina Iacob, op. cit., p. 69.

[48] Idem, Reflexii asupra respunsului dumisale rețensentului din Viena la Animadversiile asupra rețensiei Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, în Ioan Chindriş, Niculina Iacob, op. cit., p. 162.

[49] Adolf Armbuster, op. cit., p. 157.

[50] Nici măcar Micul dicţionar academic nu-l cuprinde, deşi în 2001, cînd apărea vol. al IV-lea, trecuse suficient timp de la apariţia lucrării lui V. Arvinte Român, românesc, România, Studiu filologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, care reclama lipsurile dicţionarelor.

[51] În Bucovina şi Basarabia s-a promis echivalarea rangurilor boiereşti cu cele nobiliare, fapt rămas, în cele mai multe cazuri fără consecinţe.

[52] D. Philippide nota, la începutul secolului al XIX-lea, că boierii se ruşinau de numele român.

[53] Folosirea limbii române în Bucovina înainte de 1919 devenise fapt de ocară. Cf. Leca Morariu, Ce-a fost odată. Din trecutul Bucovinei, Cernăuţi, 1922, p. 22: „cine cuteza a grăi în şcoală moldoveneşte căpăta cinci bote la dos şi cinci ceasuri de închisoare“; „ori erai neamţ şi om, ori moldovean şi dobitoc“. Pentru Basarabia, a se vedea Constantin Stere, În preajma revoluţiei.

[54] E puţin probabil ca un derivat să fi circulat înaintea cuvîntului bază, dar cine se ia după MDA constată că pentru cuvintele româniza, românizare, românizat prima atestare e din Nouveau dictionnaire roumain-français lui Frederic Dame, publicat între 1893-1896, dar românizat fusese folosit de N. Bălcescu în Istoria românilor subt Mihai Voievod Viteazul.

[55] Orthoepia   Latina,   Latino-Valachica,   Hungarica,   Germanica,   et   Serbo-Valachica.   Juxta gustum hodiernae paedagogicae in novum ordinem composita a Maniu Montan Nicolao, absoluto  theologo Viennensi, et   in   primaria   regia  normalia   schola   Balásfalvensi   primae classis  magistro.  Cibinii,   typis   Martini  de   Hochmeister,   Caes.   Reg.   priv.  Typograph.,   et bibliop. 1826, seţiunea Orthographia Latino-Valachica, p. 25.

[56] Numeroase exemple se găsesc la V. Arvinte, op. cit., p. 124 urm.

[57] Take Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti, 1963, p. 146.

[58] Merită amintită aici observaţia lui Em. Cioran: „Nu locuieşti într-o ţară, locuieşti într-o limbă“, ca şi afirmaţia lui Nichita Stănescu cu „Limba română este patria mea“.

[59] Numeroase exemple oferă V. Arvinte, op. cit., p. 124 urm.

[60] Scriem cuvîntul cu majusculă, respectînd tradiţia care a impus această scriere, chiar dacă este împotriva statutului său de simplu apelativ. Se poate invoca aici şi principiul simbolic al ortografiei, care recomandă scrierea cu majusculă a unor cuvinte comune devenite simbol. E de reţinut că în acelaşi an, 1848, Mureşan publica la Braşov Un răsunet, devenită curînd Deşteptă-te, române, după primul vers, iar poezia lui Vasile Alecsandri era concepută ca un manifest, avînd titlul iniţial Către români, către românii din toate provinciile istorice, căci zice poetul: Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie,/ Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi/ Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie/ Şi de-acum pe vecinicie/ Cu toţi mînile vă daţi.

[61] Nu este lipsit de importanţă că lat. terra, care însemna „pămînt“, este la baza rom. ţară; pămîntul României ar fi totuna cu „ţara românimii“.

[62] După M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, I (1774-1862), De la administraţia militară la autonomia provincială, Editura Academiei, Bucureşti, 1993, p. 448.

[63] Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil, după V. Arvinte, op. cit., p. 167.

[64] N. Bălcescu vorbea despre o Românie turcă şi una austriacă; Ioan Maiorescu gîndea pentru românii din Imperiul Habsburgic „o Românie Austriacă, care să aibă capul său naţional român, şi politic şi bisericesc“ (după V. Arvinte, op. cit., p. 158-159).

[65] Vezi Gh. Moldoveanu, Bucovina, onomastică şi istorie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002.

[66] Vezi Ion Nistor, Istoria Basarabiei, 1923; Gheorghe Moldoveanu, Onomastică şi istorie, în „Revista de lingvistică şi cultură românească“, 6/ 2015.

[67] Temîndu-se de atitudinea Rusiei, România încheiase anterior un tratat cu Rusia, prin care obţinuse promisiunea că frontierele îi vor fi respectate.

[68] C. Stere, În preajma revoluției, III, Lutul, Editura Adevărul, București, 1932. p. 19.

[69] Idem, op. cit, V, Nostalgii, Editura Adevărul, Bucureşti, 1934, p. 382 – 383.

[70] Aici se cuprindeau și Banatul, Maramureșul și Crișana, sau părțile ungurești ale Transilvaniei.

[71] În 1927, Vitali Holostenco, secretar al Consiliului Regional Moldovenesc al PC(b) al Ucrainei, afirma în discursul său, rostit în limba rusă: „ocupîndu-ne aici, pe teritoriul actualei republici moldoveneşti, de problema naţională, să nu uităm acele perspective pe care le avem în Basarabia, deoarece hotarul nostru este Prutul şi nicidecum Nistrul […]. Moldovenii sînt un popor deosebit care s-a dezvoltat timp de secole în condiţii deosebite şi care astăzi nu are nimic comun cu poporul român […]. Noi trebuie să educăm intelectualitatea moldovenească cu ajutorul culturii ruse (s.n.)“. Curînd el avea să treacă Prutul, fiind instalat secretar al Partidului Comunist din România.

A se vedea şi remarca făcută de Ancuța Nandriș Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, despre exilaţii în Siberia, unde bucovinenii s-au scris români, iar basarabenii au fost scriși moldoveni.

[72] Titlul urma modelul manualului Curs scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, folosit şi în şcolile din România (Republica Populară Romînă).

[73] Etnonimul român continua să fie evitat.

[74] Consecvenţi concepţiei impuse şi limbajului sclerozat, Mihai Viteazul era prezentat ca purtător de războaie imperialiste de cucerire a teritoriilor şi popoarelor străine.

[75] Acesta era termenul în epocă.

[76] Ambele teritorii fuseseră smulse Moldovei în urma războaielor la care Moldova nu participase în vreun fel; Bucovina fusese ocupată de Austro-Ungaria la 1774, în urma războiului cu Turcia, iar Basarabia fusese ocupată de Rusia la 1812, în urma războiului cu Turcia, fără să se ţină seama că Moldova nu era teritoriu turcesc.

[77] La Chişinău a apărut chiar o colecţie, Adevărul despre noi, din care semnalăm Limba română este patria mea. Studii, comunicări documente, Chişinău, 1996.

[78] V. Stati, Dicţionar moldovenesc-român, apărut deja în două ediţii, la Chişinău. „Deosebirea esenţială, principală şi definitorie din atare contexte, inclusiv a limbii moldoveneşti din ramura lingvistică romanică de răsărit, recunoaşte autorul, este că ele au lingvonime (glotonime) diferite. Astfel, tipul oriental de vorbire romanică  a dat naştere la denumirile de limbă (lingvonime): moldovenească, vlahă, valahă (românească) [Se reînvie termenul folosit în mai sus menţionatul Curs de istorie…renunţînd la varianta orientală a cuvântului!], dalmată (dispărută)“.

[79] P.P. Moldovan, Moldovenii în istorie, Chişinău, 1993.

[80]  După DIGI 24HD, 11.11.2017.

[81] v. Gheorghe C. Moldoveanu, Limba moldovenească, o variantă strânsă în chingi a limbii române, în Idem, A fi naţional sau a nu fi, PIM, Iaşi, 2013.

[82] Vatra veche, 1/ 2018, p. 55.

[83] Victor Teleucă, Car frumos cu patru boi, Editura Universul, Chişinău, 2011, p. 28.

[84] Ancuţa Nandiş-Cudla, Douăzeci de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 127. Atitudinea ruşilor faţă de bucovineni era alta decît cea faţă de basarabeni; bucovinenii s-au scris, basarabenii au fost scrişi, erau consideraţi supuşi ai ruşilor.

Despre autor:

Personalitate plurivalentă, de excepție, profesorul Gheorghe C. Moldoveanu s-a născut la 1 octombrie 1937, în județul Vrancea. A decedat la data de 21 ianuarie 2020.

A urmat școala gimnazială în comuna natală, liceul în Focșani, iar în anul 1962 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” Iași, specializarea Limba şi literatura română, începându-şi imediat cariera didactică la Catedra de limba şi literatura română a Facultăţii de Filologie de la Institutul Pedagogic din Galaţi, unde a fost, pe rând, şef de cabinet, asistent şi lector universitar.

Profesorul Gheorghe Moldoveanu are nu numai o bogată activitate didactică, ci și o activitate științifică reprezentativă, concretizată în peste 150 de studii și articole și în 15 volume de autor, care acoperă o problematică extrem de vastă din domeniul lingvisticii românești: limba română contemporană, toponimia și onomastica, istoria limbii române, dar și din sfera mai largă a culturii române. Acestea s-au bucurat de numeroase cronici, recenzii, citări, semn al interesului pe care l-au trezit în rândul colegilor de breaslă. Așadar, profesorul este deopotrivă om de știință, și, nu în ultimul rând, scriitor.

În noiembrie 1978 Gheorghe Moldoveanu a obţinut titlul de doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, cu teza Toponimia din bazinul Milcovului, judeţul Vrancea, sub coordonarea acad. I. Coteanu, teza fiind publicată ulterior sub titlul Nume de locuri din Valea Milcovului, Editura Neuron, Focşani, 1996. Bucovinei care l-a adoptat nu i-a rămas dator nici în plan științific, pentru că în anul 1998 a apărut volumul Limba română în Bucovina. Statutul socio-cultural şi politic, Editura A92, Iaşi, lucrare care a obținut Premiul Fundației Culturale a Bucovinei pe anul 1998. În 1999 a urmat un prim volum din Crîmpeie de limbă română, Editura Bucovina viitoare, Suceava, căruia i s-a adăugat în 2018, la Editura PIM din Iaşi, al doilea volum. Domeniului ortografiei i-a dedicat două lucrări, una în 2000, o privire istorică asupra ortografiei limbii române, la Editura Universităţii Suceava, urmată de Principii de scriere românească (în colaborare), la Editura PIM, Iaşi, în 2006. Istoria limbii române s-a bucurat de atenția Domniei Sale, interesul față de problemele extrem de ispititoare, dar și extrem de dificile ale acestui domeniu concretizându-se în două cărți: Istoria limbii române. Partea I. Latina, la Editura Universităţii Suceava, 2001 și Evoluţia limbii române. De la origini până în secolul al XV-lea, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015 (în colaborare). Invitat să țină două conferințe la Academia Română, Domnia Sa a ales să vorbească tot despre Bucovina: Bucovina: onomastică şi istorie, publicată la Editura Academiei Române, în 2002, și Aron Pumnul – contribuţii la dezvoltarea limbii şi culturii româneşti din Bucovina, tipărită la Editura Academiei Române, în 2007. A urmat în 2013 volumul A fi național sau a nu fi, la Editura PIM, Iași, în 2013 și, în același an, la Editura Academiei Române, s-a tipărit Dicționarul limbajului poetic al lui Octavian Goga, un exercițiu de pasiune și de tenacitate, o lucrare de înaltă ținută științifică, ce i-a adus autorului și cel mai prestigios premiu care se acordă în cultura noastră, Premiul Bogdan Petriceicu Hasdeu al Academiei Române în anul 2015.

Pentru întreaga activitate didactică și științifică a fost distins cu numeroase premii și diplome: Profesor evidențiat; Medalia de Aur a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava; Diplomă de excelență a Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, Despărţământul „Mihail Kogălniceanu“ Iași; Diploma de Onoare „UNIREA 150”, Diploma de excelență și Medalia „150 de ani de existență a Colegiului Național Unirea” din Focșani; cetățean de onoare al comunei Câmpineanca; Premiul Academiei Române, în anul 2015.

Misterele apariției Valahiei. VIDEO

Răscoala din anul  602 a legiunilor de la Dunăre, regiune unde latinofonii  erau majoritari, a fost esențială  pentru cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie. Ea a prilejuit revărsarea barbarilor, în Peninsulă, degajarea trunchiului “roman” de la nord de fluviu şi scurcircuitarea, pentru mai mult de trei secole, a legăturior politice ale acestuia cu Bizanţul, a facilitat cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie, scrie istoricul militar dr. Mircea Dogaru în https://www.dacoromania-alba.ro/nr12. Termenul de romanus a căpătat definitiv conotaţie etnică, definind poporul sintetizat, în spaţiul etnogenetic tracic, creştin şi purtător direct al moştenirii culturale “romane”, poporul român. Un continent “roman” ca tradiţii, latinofon, creştin, înconjurat de o mare slavo-asiatică şi fără legături politico-militare directe cu Bizanţul grecizat, care doar politic mai putea fi numit continuator al vechiului Imperiu. Procesul a fost favorizat, după “mareea slavă” şi de apariţia bulgarilor turcici (679) care au acţionat ca un ferment pentru societatea slavă sud-dunăreană constituind statul-barieră în calea Bizanţului şi de faptul că şi bulgarii şi slavii se creştinează târziu, decisiv fiind pasul ţarului Boris-Mihail (865) şi opera lui Chiril (Constantin) şi Metodiu, în aceeaşi perioadă. Trăind separat timp de un sfert de mileniu, pentru că nu se puteau căsători cu păgânii, chiar sub ocupaţia celor 27 triburi slave revărsate în Peninsula Balcanică (14 în actuala Bulgarie, 9 în spaţiul sârbo-croat, 4 în Slovenia) şi a Bulgarilor, “romanii”- protoromânii sau românii vechi – îşi continuă evoluţia până în veacul VIII al cărui sfârşit înseamnă începutul culturii unitare româneşti Dridu şi afirmarea lor ca popor nou, modern, latin şi creştin. Oguznăme îi numea “ulaqi”, saga lui Starköd, a lui Egil şi Asmundar, apoi inscripţia de la Sjönheim “Blakumen”, varego-ruşii, “volohi” maghiarii – “romani”, “blaci” apoi “olahi”, slavi sudici şi vestici – “vlahi, valahi”, grecii-blaki, occidentalii “blasi” sau “blazi”, “volos” etc. Ca variante ale lui walc-wolk, termenul desemnând iniţial pentru germanici “ausonul”, vorbitorul de limba “romană”, “romanul” apoi, românul nefiind, după Benjamin de Tudela (1150) nici o diferenţă între vlahii de la Nord şi cei de la Sud de Dunăre.      În veacul VIII, o notiţă de la mânăstirea Kastamonitu îi numeşte “Vlahorinhinii” pe cei care, aliaţi cu slavo-bulgarii atacau teritoriile greco-bizantine. La 818, Analele regilor franci îi numesc “timociani” şi “guduscani” pe românii care, desprinşi din alianţa cu bulgarii se pun, conduşi de ducele Borna, la Dunărea de Mijloc, sub tutela statului crolingian. Între 813-894, Simion Magister şi Leo Grammaticus îi numesc “macedoneni” de neam pe cei luaţi prizonieri şi fixaţi la nord de Dunărea Maritimă de Krum, după căderea Adrianopolului (813) tocmai pentru că erau băştinaşi în Macedonia şi altceva decât grecii. Subzistând printre fraţii lor nordici, urmaşii lor vor lupta, sprijiniţi de flota imperială, împotriva maghiarilor în 894. O bună perioadă de timp bizantinii care, aparţinând acum culturii greceşti îşi ziceau ei înşişi “romei”, au continuat să îi numească “romani” şi i-au acuzat că, proaspăt ieşiţi de sub tutela avară, cu ajutorul lui Samo pe care l-a ajutat să-şi întemeieze un stat în Pannonia (623-624), au încercat să reediteze aventura lui Vitalian, şi să întemeieze un stat “roman” în Hemimontes (Haemus) Rhodopa, Hellas (Grecia), evident de Nord) şi Epir (Miracula Sancti Demetri), cu capitala la Salonic (Săruna). „ Aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”, nota Constantin Porphyrogenetul.      Numele generic pe care l-au utilizat însă străinii a fost acela de “vlah” cu derivatele sale desemnând “roman” apoi “român”, iar ţara locuită de “vlahi” au numit-o “Balac” (Moise din Choren) “Blokummanaland” (varegii) “Valachen lant” (Cântecul Nibelungilor), Vlahia, Magna Vlachia (Mapamondul Borgian) etc. Adică “Ţara românilor”. Este motivul pentru care toate alcătuirile statale româneşti nord şi sud dunărene s-au numit în evul mediu “Vlahii” sau “Ţări ale românilor” şi pentru care nici o frântură de neam românesc nu are dreptul să-şi aroge doar pentru sine numele de “vlah”. Ca şi cel de “român” de altfel, care, după Nicolae Iorga apare pentru prima dată tot la Constantin Porphyrogenetul, sub forma “românoi”. Pentru că “Vlahi” în accepţiunea străinilor sau “români” în limba literară suntem toţi chiar dacă, în grai local, ne-am numit “rumâni” (daco-românii, adică nordicii, inclusiv timocenii, românii din Balcanii Mici şi cei din Voievodina), “ar(u)mâni” (românii sau vlahii sudici) ori “rumeri” (românii vestici).      Local am purtat denumiri legate de ape (pruteni brodnici, olteni, megleniţi, timoceni) munţi (făgărăşeni) depresiuni (oşeni, braşoveni) regiuni (macedonieni, epiroţi etc.), de starea de dependenţă faţă de popoarele turcice, “albi” (liberi sau mărginaşi, moldovenii şi cei din Ţara lui Asan), “negri” (“maurovlahii” sau “morlacii” din vestul Peninsulei ori “karaulaghii” din Moldova subcarpatică), după credinţă, (gogi), după vecini (ungro-vlahi, rosso-vlahi, arvanito-vlahi) sau porecle date de adversari, exemplu: cuto-vlahi (“câini de vlahi”), “machidoni”, ţinţari”, “cirebiri” etc., dar numele pe care ni l-am dat noi înşine a fost întotdeauna cel derivat din “romanus” – roman, romăn – ROMÂN, teritoriul locuit de noi spunându-i “ţară a românilor” sau “Romanie” apoi “Ţară a românilor” sau “Românie”. Şi doar în limba noastră, derivat din terra-ae, ţară nu înseamnă planeta şi solul pe care călcăm, ci stat, teritoriu locuit de români, totalitatea obştilor înarmate, pentru planetă şi sol noi dispunând, spre deosebire de celelalte popoare neolatine, de cuvântul pământ, derivat din pavimentum, în amintirea pavajului străzilor şi caselor din oraşele noastre distruse de barbari în această etapă a secolelor VII-VIII. O etapă în care am contribuit la sedentarizarea barbarilor slavo-asiatici, la creştinarea lor cu mari sacrificii, potrivit descrierii lui Leon cel Înţelept (886-912) şi arhiepiscopului Theophylact al Ohridei (1090-1108), la etnogeneza noilor popoare vecine, prin sânge, cultură şi teritoriu, de unde românii aproape că nu mai există astăzi, dar în care, în calitate de băştinaşi, au fost secole de-a rândul majoritari: Muntenegru, Kosovo, sudul Serbiei, Macedonia, Bosnia, Albania. Şi nu întâmplător tocmai aceasta a fost una din cauzele masacrelor româneşti începute în veacul XVIII,  şi continuate până la jumătatea secolului XX tocmai în aceste regiuni – faptul că românii erau băştinaşi, având drepturi ancestrale asupra pământului.       Ramurile şi conştiinţa identităţii naţionale       În cadrul colaborării militare cu barbarii slavo-asiatici, aceştia au învăţat de la români, potrivit acuzelor bizantine “să aibă faţă de noi (de romei – n.n.) o ură fără de moarte şi să o transmită spre veşnică amintire din generaţie în generaţie” (Ioannes Catacalon). Colaborarea a adus însă pentru “vlahii cei viteji”, pierderea treptată a teritoriilor dintre Tisa şi Dunărea de Mijloc, unde au căzut sub controlul franco-bulgarilor (sec. IX), a celor dintre Nistru şi Nipru, ocupate de varego-ruşi în secolele X-XIII, dominaţie pecenego-cumană la nord de Dunăre şi “sclavinii”, care au spart unitatea vlahă, la sud. Se adaugă expansiunea ţaratului slavo-bulgar care îşi extinde autoritatea între Tisa şi Dunărea Mijlocie şi, la nord de Dunărea Maritimă, sub Kardam (777-802) Krum (803-814) şi Omurtag (816-831) şi în Macedonia sub Malamir (831-836) şi Presian (836-852). Îndeosebi în nordul Peninsulei Balcanice, slavii au ocupat zonele propice agriculturii, spărgând “subcontinentul” românesc sud-dunărean în insule (linia Sistov-Ekrene-Varna, cu vlahii de la Dristor, Valea Timocului, Balcanii Mici şi Rhodopi, în “Zagora” sau “Ţara lui Petru”, Pind ţinuturile Niş, Skutari-Ipek etc.) şi obligându-i pe românii sudici să se restrângă economic la păstoritul transhumant, prelucrarea pieilor, lânii, lemnului şi pietrei, cărăuşie şi negoţ şi să se extindă spre sud până în arhipelag, dislocaţi de bulgari, potrivit Presbiterului din Diocleea şi dislocându-i la rândul lor pe “romei” (greci). Tot colaborarea cu barbarii, de data aceasta cu pecenego-cumanii introduce în peisajul etnic sud-dunărean o puternică comunitate de români nordici. În urma înfrângerii expediţiilor “cumane” din 1091 şi 1122, Alexios I Cornnen (1081-1118) şi Ioannes III (1118-1143) colonizează pe Vardar şi Moglena mase mari de prizonieri “cumani” care se vor dovedi creştini cu nume gen: “Radu”, “Stan”, Păducel, “Ana” şi care îşi spuneau rămăni. Prinzând rădăcini în Almopia, Ardeea, ei vor intra în istorie ca “meglenoromâni”, vorbind cel mai apropiat dialect sudic, de daco-română. Urmaşii lor, răspândiţi astăzi pe mapamond, mai subzistă în regiune, în faza finală de asimilare, în 8 aşezări din Grecia şi 3 în Macedonia, dintre care numai într-una îşi păstrează limba.      Noi dislocări dinspre nord spre sud au fost provocate de penetrarea valului de migraţie turcic, condus de maghiarii finici, din Ţara Ungului, recent cucerită (896, în Ucraina subcarpatică de astăzi), după 903, în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre al ducelui Salanus. Mulţi români vestici vor fi împinşi la est de Tisa, mulţi vor participa, în creuzetul pannon, la etnogeneza ungară, mulţi însă vor fi împinşi spre Adriatica şi Vidin (Dîiu), potrivit lui Anonymus, Simion de Keza şi Chronicon Pictum Vindobonense, întărind rândurile timocenilor şi rumerilor dar şi dislocând noi mase de ar(u)mâni spre sud, dacă este să dăm crezare anonimei “Descriptio Europeae Orientalis” (1308): “Este de notat aici că între Macedonia Achaia şi Thessalonic este un popor foarte mare şi răspândit care este numit Blazi, care şi altădată au fost păstori ai Romanilor şi care trăiau odinioară în Ungaria unde erau păşunile Romanilor din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă. Dar mai apoi fiind ei alungaţi de aici de unguri, au fugit în părţile acelea; ei au în abundenţă brânză foarte bună, lapte şi carne, mai presus de alte naţii”.      Confirmând aceste date, ca şi informaţia amintită a lui Benjamin de Tudela, din 1150, că nu există diferenţe între românii (vlahi) nordici şi sudici, Kekaumenos, într-o cunoscută diatribă împotriva lor, din 1078, insera ştirea că şi vlahii sudici se trag din neamul regelui Decebal care a fost înfrânt şi ucis de romani, iar Kinnamos, referitor la cei din armata ridicată în anii 1161-1168 de Manuel I Comunen împotriva ungurilor, nota că, despre ei “se spune că sunt colonişti de odinioară din Italia”.      Purtând aşadar diverse nume derivate din “român, “rumâni” la nord de Dunăre, rumeri, “ar(u)mâni”, rămăni (timoceni) la sud, dacă li se îngustase aria, la est şi vest, depăşind în schimb linia Jareèek-Philippide-Skok spre sud, ajungând până în Cefalonia (1264), strămoşii noştrii păstrau conştiinţa dublei origini, traco-dace şi romane, şi făceau publică mândria de “romanus”, moştenitor al unui trecut plin de glorie. “Ei se fălesc că sunt romani şi lucru se vădeşte în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”, nota la începutul secolului XIV Ioan de Sultanieh, referitor la populaţia Bulgariei. La nord de Dunăre, în aceeaşi epocă, franciscanul Angelo di Spoleto, misionar papl se plângea că românii nord-dunăreni “parte din mulţimea naţiunii Romanilor” resping păstorii (misionarii catolici – n.n.) care nu le vorbesc limba. Într-adevăr, confirma un secol mai târziu Nicolae de Modrussa, “vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că… vorbesc de la origine o limbă populară, anume latină, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi când se întâlnesc cu străinii, care încearcă să intre în vorbă (cu ei) întreabă dacă ştiu să vorbească ROMANA”. “Se lăudau” aşadar cu păstrarea neatinsă a limbii lor deşi fuseseră copleşiţi de  “valul de barbari” (Antonio Bonfini). Francesco della Valle, Jan Laski, Giovanadrea Gromo, Gáspar Héltai, confirmau în veacul XIV că vlahii toţi se consideră “romani”, motiv pentru care “ei îşi zic în limba lor romani şi dacă vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor vlahă, ei spun în felul acesta <<şti romineşti?>> adică şti să vorbeşti în limba română, din cauza că limba lor s-a stricat”. Doi călători anonimi italieni notau în această perioadă că “Acest neam deşi e de rit grec, e totuşi prieten al numelui roman atât datorită limbii coruptă din latină cât şi datorită părerii pe care o au că descind din romani şi cu numele de romani se numesc între ei”. Mai mult, “Socotesc de ocară numele de valah, nevoind să fie numiţi cu alt cuvânt decât romani”.      De ce respingeau cu îndârjire numele de valah, afirmându-se ca români? Pentru că “se fălesc şi astăzi – nota Farkas Kovacsoczy-în mod public că sunt romani”. Că este vorba despre neamul românesc (vlah) în integralitatea sa, nord şi sud-dunărean, au notat numeroşi observatori care au surprins formele dialectale ale numelui ROMÂN. Astfel, în veacul XVII, Johann Fröster scria că vlahii (olahii) îşi zic “Römer (rumeri), Rumuni (rumâni) sau Romani” pentru că sunt “urmaşi ai legiunilor romane de graniţă” care s-au înmulţit în timp, fapt probat prin: nume, latina rustică, vitejie, port, obiceiuri, ocupaţii, dansuri şi conştiinţa unicităţii, deoarece folosesc expresii de genul “Aşa grăiesc Românii!” sau “În mai multe ţări nu sunt Români”.      În veacul XVIII, ungurul Joseph Benko demonstrează autohtonia şi dubla origine a românilor nordici, “pentru că mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc, adăpostindu-se în munţi”, iar istoricul Martin Felmer şi geografl Johan Tomka Saski, puneau în circulaţie numele folosite de români pentru integralitatea teritoriului locuit de ei “ROMÂNIA”. Sintetizând, Georg Soterius definea în 1714 poporul român: “Românii sunt acele populaţii europene care stăpânesc nu numai Valchia (Muntenia) şi Moldova care se întâlnesc în mai aproape toate localităţile din Transilvania, unde chiar şi alcăuiesc comunităţile săteşti în întregime, dar se întind şi dincolo de Dunăre până în Grecia şi Dalmaţia. Grecii îi numesc Blakos, de unde a venit latinescu Blacki sau vlahi şi săsescul Bloch. Ei înşişi se numesc Romuni (români) sau Romani”. Iar în Germania, ţara în care astăzi, ia amploare, din raţiuni obscure, printre emigranţii ar(u)mâni, opinia că sunt o entitate distinctă de români, prin urmare o minoritate etnică inclusiv în România, apărea la Toppau, în 1785, Grosse Erdheschriebung care demontra că românii sau vlahii sunt unul şi acelaşi popor, fie că trăiesc la nord, fie la sud de Dunăre. “Românii, numiţi în genere de noi Valachen, care trăiesc în Transilvania şi Valachia (Muntenia şi Moldova-n.n.) au aceeaşi origine cu aceea a valahilor din Tracia, Macedonia, Thessalia şi Albania. Ei se numesc romane (romani) sau rumunje (rumâni) adică romani, deoarece strămoşii lor au fost supuşi şi cetăţeni romani. Numele de vlah pe care românii îl resping cu îndârjire, provine, se pare de la slavi; acesta este folosit şi de greci”.      “Mândria” cu care îşi spuneau români „fălindu-se că sunt descendenţii romanilor”, “indignarea” cu care respingeau, atunci, ca pe o insultă, numele de vlah, dat de străini, convingerea că fac parte din unul şi acelaşi popor, denotă o conştiinţă naţională extrem de puternică, periculoasă pentru popoarele şi populaţiile balcanice ulterior stabilite ori rezultate ale unei etnogeneze pe pământ românesc şi aceasta a fost o altă cauză importantă a genocidului la care au fost supuşi românii cu începere din veacul XVIII, până în zilele noastre, deoarece genocidul etnic periodic este urmat în epoca noastră de genocidul cultural ca metodă de deznaţionalizare. Dacă grecilor români le evocau stăpânul roman de odinioară, al cărui Imperiu “romeii” îl uzurpaseră, slavilor şi slavo-bulgarilor le trezeau probabil aceleaşi sentimente ca şi amerindienii uzurpatorilor anglo-saxoni din America de Nord.      Teama de valahi, stimulată de instinctul de conservare naţională al “colocatarilor” lor în Balcani avea o bază reală. În pofida deznaţionalizării şi contribuţiei lor în veacurile IX-XIV la etnogeneza noilor popoare balcanice, românii sau vlahii sudici rămăseseră încă extrem de numeroşi, deşi dispersat “puternicul neam al vlahilor (diaconul Ioan din Adrianopol, 1354) subzistând ca entitate distinctă în enclavele sale şi fiind, după Henri de Hainaut, împăratul latin de Constantinopol, “oamenii..cei mai puternici şi cei mai tari ai întregului Imperiu şi chiar ai pământului”. Conştiinţa de sine, conştiinţa legitimităţii drepturilor asupra teritoriilor, în calitate de adevăraţi moştenitori ai Romei, îi îndemna nu numai spre afirmare statală de-sine-stătătoare ci şi spre ideea imperială a refacerii stăpânirii romane, idee care i-a înspăimântat şi pe greci şi pe occidentali şi, ulterior, pe otomani. Elocvente sunt în acest sens acţiunile şi declaraţile lui Ioniţă Caloian(1197-1207) care, sprijinit de toţi românii balcanici, la rugămintea românilor nord-dunăreni de a reface România, solicita papei Inocenţiu III (1198-1216) recunoaşterea sa ca “domn” şi împărat al bulgarilor şi vlahilor” pentru că “se trage din sângele romanilor” (Hurmuzaki, I 26). Iar proaspeţilor cuceritori ai Constantinopolului, cavalerii “latini” (occidentali) ai Cruciadei a IV-a, le scria, în primăvara lui 1205: “Eu am mai multe drepturi asupra acestui pământ decât voi asupra Constantinopolului; eu n-am făcut decât să recapăt ceea ce strămoşii mei au posedat odinioară. Voi aţi năpădit într-o cetate şi într-un imperiu în care nu aveţi nici un drept. De altfel eu deţin în mod legal coroana din mâna pontifului suveran (papa – n.n.), în timp ce acela ce se intitulează basileus de Constantinopol, n-a făcut decât să o urzurpe pe a sa. Prin urmare imperiul trebuie să-mi revină mai degrabă mie decât lui. Eu pot să combat cu încredere sub baniera şi cheile Sf. Petru pe aceşti latini care poartă cruci false pe umerii lor. Ei m-au provocat, eu am fost obligat să mă apăr”.      La 14 ianuarie 1205, o oaste de 14.000 de români sud şi nord-dunăreni, incluând şi cumani, l-a învins şi luat prizonier la Adrianopol pe împăratul Balduin care, închis la Târnova, avea să fie executat.      Pericolul reînvierii puterii imperiale romane prin români era aşadar cât se poate de real la începutul Evului Mediu clasic. Un pericol de care a ţinut şi încă ţin seama, papalitatea, regatele (ungar, polon), imperiile Evului Mediu şi Modern (romano-german, otoman, rus) şi statele succesoare lor dar şi grecii, care au deformat prin Bizanţ ideea imperială romană în direcţia construirii unei Elade Mari, sau rudele “materne” ale românilor, albanezii, rupţi de tradiţia europeană prin islamizarea în masă din veacul XVI şi popoarele slave moderne, constituite printr-o contribuţie românească de sânge şi cultură definitorie şi catalizatoare: “ucrainienii”, polonii, cehii sau ceho-slovacii, bulgarii şi slavonii sau “sârbo-croato-slovenii (iugoslavii)”. Toţi au conspirat în diferite etape istorice la împiedicarea alcătuirii statale româneşti la est de Nistru, în Carpaţii Păduroşi, pe Tisa sau la sud de Dunăre, la unificarea etno-politică nord şi sud-dunăreană, acţionând în direcţia deznaţionalizării şi asimilării celor mai legitimi urmaşi ai vechilor romani – ROMÂNII! De teama revendicării moştenirii de drept – PĂMÂNTUL!